vineri, 15 iunie 2012

Viorele


E frig. E o dimineaţă îngheţată de martie cu un vânt tăios ce pătrunde prin orice haină, Abia a trecut de 8 dimineaţa şi toată lumea aleargă cu capul plecat în faţa vântului, nu atât spre lucru cât spre un adăpost care să oprească atacul rece.
        Vânzătoarea de la ziare  şi cea de alături, de la covrigi, se mişcă încet de pe un picior pe altul, vorbesc să le treacă timpul, să uite de frig. Au apărut vânzătorii de flori, e poate cea mai bună perioadă a anului, se cumpără în draci şi zgribuliţi oamenii se calcă pe ghete şi pe nervi încercând să plece cât mai repede din stradă, să cumpere înaintea celui de alături.
       Trandafiri de dimensiuni supranaturale, care nu vor lăsa să plutească în jurul lor nici un parfum, o ştiu din experienţă, focuri bengale de garoafe, azalee care vor mai trăi câteva zile după frigul în care stau acum, orhidee ascunse bine în cutiile lor de carton sau tremurând subţiri în hârtii strălucitoare.
       Tehnici de marketing diverse de la strigătele entuziaste la atacul direct cu plasarea unui buchet sub nasul trecătorului, mă deplasez cu grijă printre cumpărătorii matinali.
      Un domn cară după el un buchet uriaş în care se amestecă mai toate florile oferite de piaţă. E un buchet care practic strigă la tine „Am bani, pot cumpăra orice, simte-te mică şi neînsemnată în faţa mea!”. Un licean care ascunde în haină trandafirul roşu, pe care mintea lui îl substiuie deja cu cea pentru care l-a cumpărat.
       Luăm şi pentru aia de franceză? se interesează de undeva o fată trimisă să  aducă în nume colectiv ofrande unor dascăli de care nu îi pasă.
      Trec mereu printre ei, nu mă opresc să privesc florile, să ascult ofertele, trec şi înregistrez din mers, mâinile prea încărcate cu inele prea mari ale vânzătoarelor., hainele prea strălucitoare, banii ce trec dintr-o mână în alta.
        Am văzut-o din întâmplare, cumva la un moment dat marea de vânzători specializaţi s-a destrămat pentru o clipă şi am zărit-o.
        Sta în spatele primei linii, nu avea nici dimensiunile, nici atitudinea necesare pentru a intra în „elită”.
       Era o bătrână micuţă, înecată într-o haină multe prea largă, care în mod evident aparţinuse altcuiva şi pe pieptul căreia se putea citi inscripţionat cu un alb măcinat „El peor bario del mundo, de puta madre”.Capul dispărea învelit într-o broboadă de lână neagră din care răsărea un chip palid, uscat de icoană bizantină, pe care viaţa îşi lăsase toate liniile.
       Picioarele se pierdeau subţiri în nişte galoşi de cauciuc prea mari în care puteau să intre însă şi perechile de ciorapi de lână pe care le ghiceai mai multe decât una.
       Ţinea în mână timid o stachină mare de pământ plină cu viorele. O marfă care cu greu putea concura cu gărdinile Semiramidei întinse în jur. Şi parcă atât florile cât şi bătrâna conştiente de asta se ascundeau ruşinate.
        La început nici nu cred că a crezut că vorbesc cu ea, privea pierdut trotuarul cu pavele mici, cenuşii, aşteptând ceva. S-a hotărât cu greu să-şi ridice privirea din pământ  şi să mă privească, în mijlocul feţei brăzdate de ani doi ochi, fraţi ai viorelelor din strachină, umbriţi de o tristeţe fără margini şi uşor diluaţi de lacrimi  încuiate cu străşnicie.
       - Cu cât să le dau maică? priveşte florile, pe ale ei, pe cele din jur, apoi din nou pământul şi în final pe mine.Cinci mii chita.Crezi dumneata că ar fi de ajuns pentru o colivă? Sâmbătă face moşul 4 ani de când s-a dus, ferice de el.
        Ultimele cuvinte de fapt le ghicesc, le simt regretul, ştiu că ar prefera să fie dincolo, cu ai ei, cu duşii.
     - Măcar o colivă să-i fac şi lui, mai şopteşte vorbind în continuare numai cu ea. Câte să vă dau?
        I-aş da banii şi fără flori dar mi-o amintesc pe bunica  mea care ar prefera să nu mănânce dar şi-ar strânge banii din pensia minusculă „să-l potrivească „ pe bunicul cu aceeaşi colivă. Îmi aduc aminte cum insistă să plătească tot, „că poamana aşa se face să fie primită, cu bani munciţi şi din tot sufletul, altfel e degeaba”. Mă întreb cu o fracţiune de gând la ce naiba o ajută pe bătrâna din faţa mea că e cetăţean european.
        Le iau pe toate, cu coada ochiului observ privirea ironică a vânzătoarei de trandafiri din spatele meu, ştiu şi singură că dau de vreo patru ori cât ceruse bătrâna, dar tot nu mi se pare suficient. Una câte una chitele legate cu fir roşu trec din strachină la mine. Cu grijă, ca odoarele, cu aceeaşi grijă cu care au fost culese ieri fir cu fir, din marginea pădurii, sub acelaşi vânt de gheaţă, grija cu care au fost numărate şi legate, puse în apă, privegheate toată noaptea şi pornite la oraş a doua zi înainte ca eu să mă fi trezit măcar.
       Mâinile bătrânei sunt înroşite de frig şi muncă, pleznite, le simt atingerea aspră când accidental ne lovim în timpul acestui transfer lent şi simt cum şi în ochii mei joacă nişte lacrimi, îmi dau seama câtă muncă e în buchetele mici cu care mi-am umplut mâinile şi ce mic preţ  cere pe ea.
        Bâtrâna îşi scote de sub multe straturi de haine batista mare, strălucitor albă şi leagă banii în ea grijulie, apoi îşi pune strachina în plasă. Tot ea îmi mulţumeşte, apoi o pornim fiecare pe drumul ei.Înainte să intru în clădirea de birouri mai privesc odată în urma ei, coboară spre piaţă, cu mers liniştit, măruntă şi dreaptă, cu mâinile ascunse în mânecile prea largi, tresărind la fiecare claxon nervos ce se aude lângă ea.
       La intrarea în firmă, secretara blondă, filiformă şi de cel puţin 2 metri, priveşte florile, apoi pe mine surâzând ironic şi îmi şopteşte cu o nuanţă de otravă „Hm, un iubit sărac?”
        Îi zâmbesc larg şi o trimit să mobilizeze toate paharele din firmă. Execută că nu are de ales.În timp ce mă urmăreşte punând viorelele în pahare aproape o aud întrebându-se dacă nu am înnebunit.
       Inspir parfumul de crud, de viaţă nouă care se răspândeşte în birou şi o ignor, oricât i-aş explica nu ar pricepe că primăvara nu poate fi cumpărată, numai uneori,dacă ai noroc, vreun înger deghizat ţi-o va aduce în dar.

2 comentarii:

  1. Foarte frumos. E greu să atingi sufletul omului, dar tu mi l-ai atins.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu-mi place să cumpăr flori. Oricât de mult mi-aș dori să le am sau să le dau în dar. Totdeauna, privind florile înșirate pe trotuare, am senzația că sufletul lui Dumnezeu este scos la vânzare.

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis