sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Creaza-te si mergi

De ceva vreme mă preocupă alte lucruri decât filozofia pozitivă şi iluminarea lumii cu viziunea mea asupra a orice, idei în baza cărora prezentul blog a fost creat. Aşa că scriu mai puţin aici, învăţ mai mult din alte părţi şi scriu mai des pe blogul celălalt. Din când în când nu mă lasă sufletul să nu împărtăşesc umanităţii revelaţiile mele constante ( dap eu trăiesc într-o continuă revelaţie şi nu e uşor).
         Azi am văzut o fotografie respectiv asta

 care se potrivea de minune cu gândurile mele despre ghicitul viitorului. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu sunt absolut convinsă că în viitor se poate privi la fel de uşor ca în trecut, pentru mine e clar că timpul e încă o dimensiune a locului în care trăim şi dimensiunile sunt făcute să fie parcurse în toate sensurile.
         Uite că îmi mai trec prin cap nişte idei despre timp dar cumva locul lor nu este în postarea noastră.
         Ideea din fotografie este simplă, tu te creezi, indiferent de factorii de mediu este responsabilitatea ta să fii cea mai bună versiune pe care o poţi prezenta lumii, să te updatezi constant, să îmbunătăţeşti mereu ceva la tine şi cum perfecţiunea este numai un concept neatins încă de nimic ( cu notabila excepţia a mămăligii cu brânză şi smântână, nimic nu poate fi mai perfect decât mâncarea asta :P) mai e loc şi la tine pentru o îmbogăţire a sufletului.
         Eh viitorul în viziunea mea se modelează după gândurile şi starea ta de spirit, iar ghicitul lui ( în cărţi, cafea, linii în nisip sau zborul cocorilor) este strâns legat de cine eşti tu sau cel care se apucă să ghicească. O persoană puternică, veselă, binevoitoare nu o să vadă în viitor catastrofe, nu o să trăiască purtând grija drobului de sare, nu o să aştepte apocalipsa. Chiar dacă semnele nu sunt foarte bune le va interpreta în sensul unei neplăceri minore şi sunt şanse mari ca asta să fie tot ce se întâmplă.
         Ne pregătim viitorul în fiecare clipă, ni-l creăm pe măsură ce ne creăm pe noi, cu cât noi suntem mai buni cu atât şi el ne va urma, cu cât noi zâmbim mai puţin cu atât ne va împuţina şi el motivele să o facem.
         Dacă nu te-ai gândit în ultima vreme la viitor fă o pauză şi gândeşte-te întâi la prezent, eşti vesel? Zâmbeşti? Dăruieşti? Te bucuri de lucrurile mărunte? Dacă da, atunci viitorul sună excepţional, dacă nu, atunci fă ceva să îţi îmbunătăţeşti prezentul şi îţi vei schimba cu siguranţă şi viitorul.


miercuri, 27 noiembrie 2013

Fairy tail romance

Mulţămesc lu’ Dumnezeu, Universului şi cui o mai regiza treaba asta numită viaţă că m-am născut în zilele noastre. Ştiu toate vrem să fi fost pe acilea pe vremea prinţeselor, cavalerilor şi zînelor bune,  mie una mi-a trecut, mie mi-e foarte bine în timpurile moderne.
Mă gândesc cum decurgeau romanţele pe vremea aia şi cam care ar fi fost rata divorţurilor daca ar fi existat opţiunea, adică îl vedeai pe Făt Frumos o dată şi gata ştiai că e cel mai potrivit din 9 împărăţii să îţi petreci restul vieţii cu el, ca să nu mai zic că dacă apucai să îl vezi erai de-a dreptul norocoasă, poate numai îl visai sau ştiai aşa din auzite că ar exista dar nu aveai idee nici cum arata, nici ce e prin mintea lui că doar nu puteai să-i citeşti blogul sau profilul de Facebook.
Bucuria asta de a trăi în timpuri moderne mi se trage însă de la lipsa condiţiilor. Nu am văzut picior de basm în care să nu fie nevoie să faci vreo chestie inteligentă foc pentru a-l cuceri pe Făt Mişto ăsta ( de fapt nici prinţii nu o duceau mai bine şi ei aveau ditamai lista de sarcini, dar dacă vor să se plângă n-au decât s-o facă pe cont propriu).
Dacă voiai să fii doamna Făt Frumos aveai de lucru nenică, trebuia să separi grâul de neghină, să mergi nici îmbrăcată nici dezbrăcată ( nu că asta ar mai fi o problemă în zilele noastre), să porţi un număr unic la pantof, să dormi cu sutele de ani că sufletul tău pereche nu s-a născut încă ( simt cum mi se formează în aria Broca un blog despre anormalitatea relaţiilor de basm), să te îneci cu mere, să nu te tunzi ever veci.
Culmea e că deşi vremurile s-au schimbat considerabil unii domni nu au prins de veste.
Nu ştiu alte domniţe cum sunt dar eu când aud formula „Dacă mă iubeşti atunci.........” văd multicolor în faţa ochilor. Uneori nici nu se folosesc cuvintele că vorba aia mijloace de şantaj sentimental sunt destule, efectul e oricum acelaşi.
Să ştii că pot să te iubesc, s-ar putea să îmi fii atât de drag încât să fii parte din mine, să îţi dau fără să crâcnesc un rinichi, o bucată de ficat sau tot sângele pe care un doctor ar fi de acord să-l scoată din mine, s-ar putea să te iubesc suficient încât să mai las un vis două pe lista de aşteptare cu şanse mari de neîndeplinire numai că să te văd pe tine fericit, pentru că eşti important, pentru că eu am decis că e un sacrificiu acceptabil. Numai că imediat ce aud începutul ăsta cu „Dacă mă iubeşti.........” îmi revin instantaneu şi îmi vreau înapoi rinichiul, ficatul şi visele.
Dacă te iubesc îţi dau atât cât pot da din mine, dar dacă te apuci să îmi ceri diverse nu o să mă execut, chiar dacă te iubesc, chiar dacă nu vrei mare lucru şi nu pentru că nu te iubesc ci pentru că tu nu mă iubeşti şi mai rău ţi se pare ok să obţii ceva avantaje din dragostea mea.
Aşa că mulţămesc regizorilor care m-au trimis în timpul ăsta în care îmi pot lua jucăriile să plec din orice relaţie de gen fără a da de pământ cu toate volumele de basme ale copilăriei, pentru că nu pot vedea iubirea sub forma asta economică în care totul are musai un preţ.

         

duminică, 17 noiembrie 2013

ShoeBox din nou



În teorie sunt un om de treabă, în teorie am tot felul de iniţiative frumoase şi idei măreţe care  de multe ori rămân al stadiul de teorie.
Pentru că deşi sunt un om de treabă am păcate, sunt comodă şi uit repede, am capacitatea de concentrare a unui pisoi de 4 luni, imediat ce văd o jucărie nou uit cu ce mă ocupam. Şi îmi place să mă plâng de multele, diversele şi ridicolele mele probleme care mă consumă în totalitate.
Mi se întâmplă să mă gândesc la copii care nu au văzut o ciocolată de un an de zile, mi se întâmplă să plâng auzind un copil de 4 ani sperând fără prea mare încredere că Moş Crăciun îi va aduce o pungă de bomboane, îmi doresc să fac ceva, să ajut, să mă implic şi dacă aş putea să fac ceva în momentul acela probabil aş face-o.
Dar tot timpul se reprogramează pentru a doua zi, pentru că treaba asta necesită planificare, pentru că trebuie să găseşti copilul, să te prinzi ce nevoi are şi aşa apar alte lucruri mai stresant, apar probleme care mă sună de 5 ori pe minut să mă ocup de ele iar ideile mele bune rămân undeva pierdute.
Azi am citit despre proiectul ShoeBox, dap nu ştiam de el, uneori am senzaţia că trăiesc pe Marte şi mi s-a părut ideal pentru oamenii comozi ca mine care vor totuşi să se implice în ceva. Proiectul se află deja la a şasea ediţie, mda puteam să aflu mai devreme şi cele spuse de iniţiatorul proiectului Valentin Vesa ar trebui să vă explice întrutotul despre ce este vorba
Prima data cand am facut asta cu Luca, baiatul nostru cel mare, a fost o simpla vizita la groapa de gunoi a Clujului, unde Luca a dat o cutie de pantofi plina de dulciuri, o caciulita si un fular si niste sosete calde, unui cipilas rom care sedea afara pe zapada si plangea.
Ochii baietelului s-au inseninat si a zis doar atat: “e a mea toata?”. Va dati seama ce era in sufletele noastre cand am vazut asta.
Luca a povestit la gradinita, ceilalti parinti au venit la noi si ne-au intrebat din ce ONG facem parte, ce fundatie de ajutorare avem.
Ma bucur sa va spun ca NU avem nici un ONG, nici o fundatie, ca facem lucrul asta, an de an, ca si cum ar fi copiii nostri cei care primesc cutiile.
In cei 5 ani s-au adunat in centrele de colectare care au tot aparut in fiecare an, din apelurile oamenilor cu inima mare, ca cei de la Blogal, peste 7000 cutii.
Fara reclama la TV, fara bani bagati in proiecte europene, fara falsitatea politica, doar cu oameni simpli care au inteles ca punand deoparte niste banuti (in medie 70-90 RON costa sa umpli o cutie cu chestii noi) si TIMP, sa daruiasca un zambet unui copil orfan sau sarman, CASTIGA imens de mult pe toate celelalte parti.
Fa-o stiind ca o faci asa cum ai vrea sa o faca altcineva pentru copilul tau, in caz ca ar fi orfan. Fii egoist, fa-o pentru tine.
Tot la tine se va “intoarce”.
Instrucţiuni pentru cum se realizează cutia se găsesc pe site-ul ShoeBox eu voi copia numai lucrurile elementare.
1. De ce ai nevoie: 
- o cutie goala de pantofi (corpul si capacul)
- hartie de impachetat cadouri. Gasesti o multime de modele de Craciun/Sarbatori de Iarna.
- foarfeca/cutter
- timp si bani pentru shopping sau sortarea lucrurilor din casa pe care vrei sa le daruiesti
- rabdare …

2. Ce poţi pune în cutie :
- dulciuri (ex.ciocolata, biscuiti, napolitane), dar NU ceva perisabil (ex.banane, portocale, iaurt) sau ceva care se poate sparge ( borcane de sticlă)
- articole scolare: caiete de scris, creioane colorate, un ghiozdan, un penar sau orice altceva
- jucarii potrivite pentru varsta si sexul copilului
- produse de igiena personala: perie si pasta de dinti, sapun, sampon, gel de dus, absorbante (in fiecare an am observat ca fetele aveau mare nevoie de asa ceva)
- o felicitare de Craciun pe care sa scrii citeva rinduri pentru copilul care va primi cutia de la tine (esti liber sa pui datele tale de contact si sa pastrati legatura si pe viitor)
- articole de imbracaminte: un fular, caciula, ciorapi grosi, manusi sau orice altceva de acest fel, nou sau purtat dar care sa arate bine, sa nu fie rupt, patat sau deteriorat
- poate o lumanare parfumata care sa le aminteasca si lor de mireasma Craciunului, insa fara chibrituri, nu cumva copiii sa faca vreo isprava… Lumanarea nu trebuie sa fie neaparat ceva “fancy”, ci una “folosibila” (multi dintre ei NU au nici macar curent electric).

3. Unde le duci
Pentru Craiova adresa la care se colectează pachetele este "Cabinet Stomatologic Dr. Cojocaru Melania", Bvd Carol I (vis-a-vis de noul cazino), Bl J3, Apartament 2, Programul: in fiecare zi, mai putin miercuri si duminica, dupa ora 15.00 pana la 20.00. 
Pentru alte oraşe avei o listă de locaţii aici.
4.Până când
Ultima zi este 14 Decembrie ora 20.00

Pentru alte oraşe aveti o listă de locaţii aici.
4.Până când
Ultima zi este 13 Decembrie 

Sa ne laudam un pic :)

Eh nu-i ca ai purta asa ceva ?

Minuni

         Săptămâna asta am fost plecată, mult, am tot mers şi pe drumurile astea în maşină am lăsat radioul să meargă. Aşa se face că luni am prins undeva, nu mai ştiu pe ce post o emisiune care şi întreba ascultătorii dacă ei cred în minuni.
         Şi oamenii au răspuns, unii că da, alţii că nu. Unii convinşi că toate bune câte li s-au întâmplat sunt urmarea inteligenţei, hărniciei sau altei calităţi de-a lor, alţii siguri că le veghează cineva paşii şi le seamănă viaţa cu minuni.
         Şi tocmai la ăştia, credincioşii în minuni, m-am găsit să cârcotesc, dap sunt minunată dar departe de a fi perfectă. M-a surprins definiţia lor cu privire la minuni: vindecări dincolo de previziunile medicilor, accidente din care au scăpat cu viaţă, necazuri pe care le-au ratat pentru că au pierdut autobuzul
         Chiar e necesară desfăşurarea asta de forţe pentru a crede în minuni? Ziua mea era în sine o minune, nu mă salvasem din nici o boală pentru că sunt perfect sănătoasă şi starea asta de sănătate este o minune. Nu scăpasem cu viaţă din nici un accident teribil pentru că drumul meu fusese sigur şi asta în sine e o minune. În afara maşinii toamna îşi făcea încă de cap cu o nebunie de frunze în toate nuanţele de galben şi roşu şu pe alocuri maron, soarele se juca de-a v-aţi-ascunselea printre nori, câmpurile cu grâu nou se întindeau verzi şi îngrijite ca o împărăţie de catifea până al linia orizontului aşa cum nu le-am mai văzut de mult.
         Sunt atâtea minuni în jur, obişnuite, cotidiene, pe care le considerăm un fapt garantat, pe care nu le băgăm de seamă, în care nu credem şi pentru care nu suntem recunoscători. Noi avem nevoie de demonstraţii în forţă, trebuie să se deschidă cerurile pentru a fi de acord că da, minunile există.

         Aşa că mă întreb acum poate că bolile alea incurabile de care unii ne vindecăm totuşi, poate că accidentele alea teribile din care uneori scăpăm fără un fir de păr clintit sunt numai nişte demonstraţii suplimentare de care nu ar fi nevoie şi prin care nu am fi trecuţi dacă ne-am opri din când în când şi ne-am da seama că simpla noastră existenţă este în sine o minune.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Esti victima violentei in familie?

Pe lângă măsurile care asigură locuinţă victimei care a părăsit domiciliul familiei în regim de urgenţă legea 217/2003 prevede posibilitatea obţinerii unui Ordin de protecţie, cunoscut ca ordin de restricţie publicului larg,  prin care instanţa dispune  cu caracter provizoriu, una sau mai multe măsuri, obligaţii sau interdicţii prin care este asigurată protecţia victimei.

a) evacuarea temporara a agresorului din locuinţa familiei, indiferent daca acesta este titularul dreptului de proprietate; 

b) reintegrarea victimei si, după caz, a copiilor, in locuinţa familiei;

c) limitarea dreptului de folosinţa al agresorului numai asupra unei parţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajata încât agresorul sa nu vina in contact cu victima;

 d) obligarea agresorului la păstrarea unei distante minime determinate fata de victima, fata de copiii acesteia sau fata de alte rude ale acesteia ori fata de reşedinţa, locul de munca sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; 

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa in anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejata le frecventează ori le vizitează periodic; 

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenta sau in orice alt mod cu victima; 

g) obligarea agresorului de a preda politiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.
         Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune si suportarea de către agresor a chirii si/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporara unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează sa locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne in locuinţa familiala. 
        Pe lângă oricare dintre masurile dispuse instanţa poate dispune si obligarea agresorului de a urma consiliere psihologica, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor masuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, in special in scopul dezintoxicării. 
         Aceste măsuri nu pot fi dispuse pentru o perioadă mai mare de 6 luni, dacă hotărârea nu menţionează durata lor măsurile încetează după trecerea a 6 luni.
         Cererea de emitere a ordinului de protecţie se depune la judecătoria competentă teritorial pentru domiciliul sau reşedinţa victimei şi este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
         Se poate depune personal sau prin reprezentant legal (mama pentru copii minori).
         Cererea se mai poate depune în numele victimei de către  procuror;  reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii in materia protecţiei victimelor violentei in familie;  reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale in domeniul prevenirii si combaterii violenţei in familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei. 
         Legea 217/2003 cuprinde în anexe un formular de cerere pentru emiterea ordinului de protecţie.
Cererile se judeca de urgenta, in camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.
Citarea părţilor se face potrivit regulilor privind citarea in cauze urgente.  La cerere, persoanei care solicita ordinul de protecţie i se poate acorda asistenta sau reprezentare prin avocat.  Asistenta juridica a persoanei împotriva căreia se solicita ordinul de protecţie este obligatorie. In caz de urgenta deosebita, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar in aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii si a actelor depuse, fără concluziile părţilor.
Procurorul are obligaţia de a informa persoana care solicita ordinul de protecţie asupra prevederilor legale privind protecţia victimelor infracţiunii.  Judecata sa face de urgenta si cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesita timp îndelungat. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordinului se face in cel mult 48 de ore de la pronunţare. 
Ordinul de protecţie este executoriu.  La cererea victimei sau din oficiu atunci când împrejurările cauzei impun astfel, instanţa va putea hotărî ca executarea sa se facă fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen.
 Hotărârea prin care se dispune ordinul de protecţie este supusa numai recursului, in termen de 3 zile de la pronunţare daca s-a dat cu citarea părţilor si de la comunicare, daca s-a dat fără citarea lor.  Instanţa de recurs poate suspenda executarea pana la judecarea recursului, dar numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.  Recursul se judeca cu citarea părţilor.  Participarea procurorului este obligatorie.
       Ordinul de protecţie se comunica de îndată structurilor Politiei Romane in a căror raza teritoriala se afla locuinţa victimei si agresorului. 
       Ordinul de protecţie prin care se dispune oricare dintre masurile prevăzute la art. 23 alin. (1) se pune in executare de îndată, de către sau, după caz, sub supravegherea politiei. 
       Pentru punerea in executare a ordinului de protecţie, poliţistul poate intra in locuinţa familiei si in orice anexa a acesteia, cu consimţământul persoanei protejate sau, in lipsa, al altui membru al familiei. 
         Organele de politie au îndatorirea sa supravegheze modul in care se respecta hotărârea si sa sesizeze organul de urmărire penala in caz de sustragere de la executare. 

         La expirarea duratei pentru care a fost emis ordinul de protecţie dacă starea de fapt nu s-a schimbat se poate solicita emiterea unui nou ordin de protecţie.

marți, 12 noiembrie 2013

Album de nunta

         Azi îmi redescopăr credinţa, mă rog să îmi păstreze Dumnezeu atâta minte încât să nu  le transmit copiilor pe cale succesorală 15 albume cu poze idioate de la nuntă şi să nu dau ocazia nimănui să posteze tot asemenea poze cu persoana lui ocazionate tot de nunta mea.
         Am nimerit din greşeală în neşte albume de groază. Mno pricep că ai avut nevoie de 14 dudui dă onoare îmbrăcate Rogvaiv, 14 că voiai curcubeu dublu altfel îţi ajungeau 7, dar cred că e destul cât i-au durut ochii pe invitaţi văzând asocierea asta de culori în ziua cu pricina nu e cazul să sufere toată umanitatea în vecii vecilor amin.
         Să faci 200 de mii de poze în care lumea stă relativ în aceeaşi poziţie singura diferenţă fiind că tu zâmbeşti cu  o zecime de milimetru mai mult în fiecare mi se pare inutil. Să le publici după aia pe Facebook pe toate în ordine cronologică mi se pare o răutate, pe bune poate nu am reuşit să mă dezabonez de la postările tale sau poate ştiam cu cine am de a face şi am făcut-o dar ai simţit nevoia diabolică să taghezi toţi cunoscuţii comuni în pozele alea ceea ce înseamnă că atunci când am ajuns acasă nu am mai reuşit să văd altceva.
         Să ne înţelegem îmi plac fotografiile, mă topesc după alea făcute cum trebuie, după albumele trash the dress în care voalul îţi fâlfâie peste un câmp ars de soare, îmi plac pozele în care rochia cuminte pe umeraş pare promisiunea unui vis, îmi plac pozele cu miri topiţi de râs într-o glumă  ştiută doare de ei.
         Îmi plac fotografiile în care fotograful stă în cap şi îşi primejduieşte zen-ul ficaţilor ca eu sa arăt mai bine decât copertele revistelor de mirese.
         Dar de ce avem fotografii în care privim amândoi în depărtare vag nelămuriţi de genul „bun am făcut-o şi pe asta acum ce dracu’ urmează?”. Fotografii în care duduile de oroare (nope, n-am gresit, asa sun eu afurisită) trag de hainele mirelui de parcă imediat după nuntă au de gând să sară cu gâtul în ştreang. Fotografii în care mirii înceţoşaţi se sărută ca două figuri de bâlci în prim plan pentru ca printre ei să se vadă pâlcul viu colorat şi sănătos contorsionat ca să intre în cadru.
         De ce simt oamenii nevoia să îşi facă şi mai ales să facă publice fotografii de nuntă care să nu îi facă pe privitori să scrâşnească printre dinţi cu invidie şi să  se mintă că sunt photoshopate ca să îndure mai uşor banalul propriilor poze?


duminică, 10 noiembrie 2013

Eu m-am nascut sa..........

Că tot stăm şi ne întrebăm de ce merg toate anapoda în ţara asta. Una dintre cauze se află acasă în relaţia pe care o avem cu copii noştri, în faptul că îi înregimentăm într-un sistem de educaţie care nu face diferenţe, care nu le caută şi evident nici stimulează capacităţile.
         Frumuseţea oamenilor constă în unicitatea lor, în faptul că nu suntem doi al fel şi nu ne plac aceleaşi lucruri cu aceeaşi intensitate. Suntem unici şi minunaţi fiecare în felul nostru dar încearcă să     explici la şcoală că pe tine te doare în başcheţi ca capacitatea copilului tău de a reţine pagini de logaritmi naturali şi  de a rezolva integrale.
         La şcoală toţi trebuie să înmagazinăm cât mai multe informaţii inutile, să fim notaţi pentru reuşita isprăvii ăsteia şi să ne luptăm cu corigenţe şi medii mici dacă nu ne iese sau dacă pur şi simplu nu ne interesează suficient încât să dezvoltăm vreun ulcer în clasa  zecea.
         Copii sunt destul de chinuiţi pe la noi. Se trezesc dimineaţa, merg la şcoală şi la întoarcere au de făcut kilometri de teme, fiecare profesor se comportă de parcă materia lui va salva omenirea şi nici unul nu face o diferenţiere, poate are în clasă vreun pasionat pentru care temele alea sunt floare la ureche, poate are doi cu care ar trebui să muncească mai mult, pe care ar trebui să îi împingă de la spate, să îi stimuleze dar ar trebui să lase lucrurile la nivel mediu cu ceilalţi.
         Mi-aduc aminte de perioada liceului, aveam un coleg genial în fizică şi unul genial în chimie, credeţi că oamenii ăştia puteau să studieze cât ar fi vrut în domeniile cu pricina? Nope, pentru că toată ziua toceau nişte comentarii la română şi trăgeam de ei cât puteam la teze şi lucrări să nu rămână corigenţi. Nu că ar fi refuzat să înveţe pur şi simplu nu se lipea de ei deşi munceau de 5 ori mai mult ca mine la literatură.
         Avem o tradiţie de ignorare a vocaţiei, nici măcar nu ne obosim să o căutăm, ne privim bebeluşii rozalii în leagăne şi visăm ce mari doctori, avocaţi sau profesori or să devină. Am văzut părinţi radiind că le-a intrat odrasla la facultate dar încă nu am văzut unul pleznind de fericire că s-a decis copilul să fie croitor sau cofetar sau strungar.
         Mno dar poate aşa e el fericit, poate atunci când intră în bucătărie timpul se opreşte în loc şi ar amesteca la bezele o viaţă fără să i se pară că e greu, trist sau inutil.
         Ar trebui să fim fericiţi când mergem la lucru, ar trebui să plecăm de acasă cu o stare de dimineaţa Crăciunului aşteptând să vedem ce ne aduce ziua aia bun.
         Dar nu suntem, pentru că ne alegem munca fără să dăm atenţie detaliului acesta, ne alegem muncă în ideea de a fi domni, de a avea bani sau titluri sau recunoaştere. Dacă faci cele mai bune prăjituri din lume, dacă îţi pui sufletul şi un strop de fericire în bezea ai mai multe şanse să devii un succes decât dacă  ţi-ai reprimat pornirea spre dulciuri şi ai ales să patrulezi prin spitale într-un halat alb, încruntându-te la pacienţi şi interesându-te foarte puţin spre deloc ce se întâmplă cu ei.
         Dacă ţi-ai ales drumul în viaţă întrebându-te ce este sigur şi nu ce îţi place să faci ţi-ai garantat o viaţă de nefericire.
         Câte profesoare avem din cauza raţionamentului : e o meserie curată, potrivită pentru o fată, de „doamnă”? Şi câte din ele sunt în stare să înveţe un copil ceva? Efectiv să îl înveţe nu să îl oblige să înmagazineze nişte noţiuni, nu să numere zilele până la pensie, nu să ciuntească draconic notele pentru că dacă ea e nefericită de ce ar fi altul fericit?
         Câţi preoţi avem pentru că s-au trezit într-o dimineaţă cu convingerea că Dumnezeu există şi ei nu pot trăi o zi fără să lucreze pentru el şi câţi pentru că nah popa nu moare de foame niciodată şi oricum or să îţi dea o parohie pe undeva, oamenii se botează, se căsătoresc şi se înmormântează deci nu ai cum să şomezi?
         Cred că şi asta e una din cauzele pentru care avem toate sistemele pe butuci, fiecare din el geme de oameni care ar trebui să fie în cu totul  alte părţi dar părinţii au avut puterea să îi împingă de la spate în direcţii greşite .

         

miercuri, 6 noiembrie 2013

saga medicala

         Ştiu, eu scriu chestii vesele şi spinţare pentru că trăiesc fericită pe norişorul meu şi, vorba casnicei de la Mastechef, cu praful meu de zâne, dar azi am citit asta şi am luat o pauză de 5 minute.
         Din punct de vedere al pozitivismului pe care îl practice de vreo 2 ani, e o greşeala sa mai povestesc, pentru ca dau atenţie unor lucruri negative dar poate scriindu-le le mai fur un pic din putere.
         Acum 10 ani eram tânără şi în vremea asta eram prinsă într-un examen de definitivare în profesie, munceam mult, mâncam rar şi dormeam 4 ore din 24, era o perioadă de-a dreptul magică ce să mai. 
         Acum 10 ani, tatăl meu, la fel de tânăr, împlinise 49 de ani pe 22 octombrie a început să aibă o durere  continuă în umărul drept, pentru care durere a mers la doctor, pentru care durere a făcut analize complete care au ieşit impecabil, încă mai am pe undeva prin casă radiografiile pulmonare perfecte nu am idei ale cui or fi.
         Pentru aceeaşi durere, după apelarea la un sistem complex de pile şi relaţii s-a internat pentru tratament, după opinia doctorului ar fi putut să vină şi zilnic de acasă şi apoi să se întoarcă, nu era suficient de bolnav pentru a justifica internarea, încă o aştept la cotitură pe doctoriţa în pricină şi nu am nici un dubiu că Universul se va ocupa de problemă în locul meu.
         După două săptămâni de tratament au apărut efectele pe 1 decembrie 2003 a devenit paraplegic, am aflat de treaba asta după ce pacientul fusese transferat la spitalul de neurologie. I-am dorit geniului care a luat decizia de a mă informa după 6 ore să se trezească fără să îşi poată folosi ceva membre, pus într-o ambulanţă şi trimis singur într-un alt spital unde să fie lăsat 6 ore  pe o targă fără să îi spună nimeni nimic.
         Aici a început războiul cu doctorii, al meu personal, primul a fost geniul neurolog, foarte cunoscut în târg, de rudele foştilor pacienţi că pacienţii în sine nu cred că au supravieţuit.
         Neurologul a refuzat să vorbească cu mine 3 zile, spre sfârşitul celei de a treia zi mi-a urlat că tata are mielită şi nu e mare brânză. Atât, fără vreo explicaţie, fără vreun plan de tratament, atât şi o uşă trântită.
         Pe vremea aia nu aveam internet dar încă ştiam suficientă anatomie şi greacă să pricep diagnosticul. Pentru că în România te adaptezi sau mori  am scos şi eu agenda cu telefoane, se întâmpla să îl al pe al directoarei spitalului, aşa că a doua zi de dimineaţă, atât de dimineaţă, adică ora 8, încât domn doctor a făcut ceva ce nu mai făcuse de o viaţă a venit la timp la lucru, ne-am reîntâlnit în biroul directoarei.
         A admis că mda, nu aşa trebuia să îmi comunice diagnosticul şi s-a oferit că îmi explice cum stă treaba cu mielita. I-am spus că nu e nevoie în principal pentru că tata avea orice numai mielită nu, că diagnosticul lui nu bătea cu simptomele şi mai aveam un pic să ne şi păruim fizic pe tema cum îndrăznesc eu care nu am studii medicale să îi infirm lui diagnosticul.
         La câţi nervi aveam cred că îi frângeam ceva dacă nu intervenea directoarea care  i-a ordonat să trimită pacientul la RMN.
         Eram cam pe 4 decembrie 2003 şi l-a programat pe 4 februarie 2004, atunci i s-a părut lui corespunzător, dar mi-a făcut totuşi o concesie mi-a spus că deşi e mielită şi RMN nu va fi decât o investigaţie inutilă care să confirme geniul lui, dacă pot nu am decât să fac analiza mai devreme.
         Şi pentru că puteam am făcut-o a doua zi, evident la alt spital pentru că Spitalul de Neurologie nu avea aparat, cu pacientul care plângea de durere la orice mişcare transportat fără ambulanţă că nu eram pe programare şi dus înapoi cu o ambulanţă furată, dap am făcut-o şi pe asta la viaţa mea, era clar că nu îl mai pot duce fără targă înapoi, aşa că am „împrumutat” o ambulanţă şi personalul contracost evident, că oricum nu făceau nimic în timpul acela.
         După asta a urmat o poveste de dragoste cu radioloaga  care mi-a trântit diagnosticul aşa fără a zice înainte măcar „e de rău” sau „veştile sunt naşpa”, undeva pe la jumatea amestecului de neoplasm şi metastaze şi zone de necroză mi-am dat în petic, nah mi-s hipotensivă ce vreţi, şi am luat-o aşa domol spre podele. Abia atunci şi-a adus aminte că parcă nu aşa a fost învăţată să dea veştile. Pe asta nu o mai aştept la cotitură, decât urmăresc aşe liniştită câte i se întâmplă şi câte aş putea să rezolv din problemele alea  dar nu văz de ce m-aş obosi.
         De aici a început capitolul Oncologiei. Nu ştiu cum e în alte părţi dar în Craiova pe vremea aia secţia era de poveste. Poveste de groază să fim înţeleşi. Clădirea avea 4 etaje dar erau folosite numai două, drept urmare supraaglomerat este un eufemism. Mai e cazul să spun că nu are lift şi trebuie să urci bolnavii pe scări, pe targă din aia de prelată în care corpul ia o formă inconfortabilă ca dracu pentru că scările sunt prea înguste? Deja aveam experienţă în treburile astea, am căutat prin toată agenda până am găsit cheia de intrare în secţie şi peste încă 3 zile, dap, atât mi-a luat, ne-am mutat cu arme şi bagaje la oncologie pentru citostatice.
         Între timp tata îşi mai folosea un pic de tot o mână, aşa că a primit un pat întreg numai pentru el. Ceilalţi stăteau câte doi, veneau dimineaţa şi plecau după citostatice, stăteau pe scaune cu otrava aia picurându-le în vene, pentru că nu mai erau paturi.
         La Oncologie  în mod ironic am avut noroc. Nu spun că sunt mai brează decât restul, m-am dus cu plicul la oncolog aşa cum fusesem şi al cei dinaintea lui, numai că doctorul acesta nu l-a primit.
         Cu totul am stat şi eu vreo lună în secţia aia, nu prea poţi lăsa un tetraplegic de unul singur, nu mă pot plânge de personal, era omeneşte imposibil să facă mai mult, 2 asistente la 80 de pacienţi, numai să treacă să le pună perfuziile şi trecea jumătate de zi. Aşa că am învăţat, am învăţat schemele de tratament pentru toţi bolnavii din salonul acela ca să le număr eu pastilele şi să li le dau, am învăţat să opresc perfuzoarele şi să scot acele, probabil învăţam să le şi pun dacă mai stăteam pe acolo. Başca aşa nici nu mai băgam de seama că nu aveam nici măcar un scaun pe care să stau şi pe vreun colţ de pat de-al tatei îmi părea rău să mă aşez că îl mişcam.
         Din momentul diagnosticării mi-a fost clar că tata o va mai duce o vreme pe baza încăpăţânării mele pure, că vindecarea era dincolo de  miraculos, când a ajuns la doza maximă de morfină ( e uluitor cât de frumos sunt colorate pastilele astea ) a devenit o chestiune de timp.
         Pe tata l-am înmormântat  chiar în ziua în care genialul neurolog îl programase la RMN-ul care să îi confirme diagnosticul. O vreme m-am gândit să îi dau în judecată după care mi-am adus aminte că şi sistemul juridic e la fel de metastazat ca şi cel sanitar, că fiecare judecător şi grefier are pe cineva care trebuie tratat  sau are nevoie de o „vorba bună” pusă de doctorul cu care eu mă judec. Nici acum, 10 ani mai târziu, nu văd dosare de malpraxis rezolvate cum trebuie, în 2004 ar fi fost încă o luptă cu morile de vânt pe care am ales să nu o dau. Am învăţat să mă feresc de sistemul sanitar public şi să mă asigur că  dacă e cazul o să putem merge eu şi ai mei la doctori cărora să nu le pot infirma diagnosticul  în ciuda lipsei mele de pregătire în domeniu.
         Culmea e că din tot şirul de internişti, neurologi, radiologi şi alte naţii pe care le-am întâlnit, încrederea în doctorii din ţară mi-a păstrat-o oncologul care mă alerga cu o cutie de bomboane pe  secţie pentru că slăbeam în ritm accelerat  şi care se dădea peste cap să le asigure cele mai eficiente citostatice, antiemetice şi tratamente pacienţilor dintr-o clădire care ne cădea la propriu în cap.
         Nu ştiu dacă  mai este şi prin sistemul public dar în cei 10 ani care au trecut s-a decis să se descurce pe cont propriu şi încă îşi aminteşte că pacienţii şi rudele lor sunt în primul rând oameni şi în visele mele cele mai bune, în toate specializările şi în toate spitalele din ţara asta există numai medici ca el. Poate până la urmă mi se va împlini şi visul acesta.