duminică, 29 aprilie 2012

Elantris


        So, a fost Crăciunul. Ca atare trebuia respectată tradiţia care implică numai câteva elemente. Eu, bradul, papucii pufoşi, focul în sobă, fotoliul, ciocolata caldă şi poveştile de Crăciun.
        Anul acesta a fost Elantris, de Brandon Sanderson. Unii ar zice că e SF. Şi aşa şi este din punct de vedere formal. Pentru mine e poveste, tot ce implică magia şi zeii poate fi catalogat poveste de Crăciun.
        Deci Elantris! Elantris e un spaţiu, un oraş perfect în care totul e posibil prin magie, o stare de spirit şi un mod de viaţă, un alt Olimp, unul populat de zei binevoitori. Elantris e un Olimp al optimiştilor şi al hazardului de vreme ce teoretic oricine se naşte cu posibilitatea de a deveni elantrian, ca un virus latent care nu se va trezi în mod neapărat în cursul vieţii.
       E povestea darurilor blestemate, a fragilităţii echilibrului dintre Rai şi Iad, a permanentei reversabilităţi între binecuvântare şi damnare.
       E o poveste despre  magia cotidiană şi rădăcinile ei, despre legătura dintre cuvânt şi vrajă, despre necesitatea idealurilor şi a liderilor.
      Mai este o poveste despre religii, despre puterea şi slăbiciunea lor, despre religia crez şi religia mijloc de manevră, despre politică, alianţe şi războaie, despre tradiţii, obiceiuri şi înfruntarea lor.
       Cu totul subsidiar e o poveste de dragoste, dar atât de subţire şi de inconsecventă încât nu merită menţionată
         Una peste alta Elantris e o carte numai bună pentru vacanţe.

Primul pas



Ştiu! Ai ajuns la saturare, ai auzit de prea multe ori, ai citit de prea multe ori, ţi s-a spus de prea multe ori. Nu mai suporţi dar uite, o mai zic şi eu o dată, pentru că e important, pentru că poate fi punctul de cotitură din viaţa ta.
„Azi e prima zi din restul vieţii tale”
Restul nu mai contează. Ai greşit? Ţi s-a iertat deja. Ai rătăcit drumul? Trage aer în piept, priveşte în jur şi găseşte unul nou, unul bun, care să te ducă acolo unde visezi.
Nu contează ce vrei şi de fapt nu  e greu de ştiut ce vrei. Vrei tot!
Vrei să fii fericit cu siguranţă şi de aici pornesc problemele.
Te întreb pe tine, da, tu care citeşti acum. Vrei să fii fericit? Şi o să-mi spui DAAAAA!!!
 Dar dacă te întreb ce înseamnă pentru tine să fii fericit întâi ai să te bâlbâi, după care o să mă priveşti pe mine cu resentiment.
Fericit înseamnă fericit, fericit nu are nevoie de explicaţii , e un termen universal, cum adică să îmi explici? E vina mea dacă nu mă duce mintea să pricep ce e cu fericirea asta.
 Şi uite una din cauzele pentru care ne rătăcim, nu ne luăm niciodată timp să vorbim cu noi.
Tu când te-ai întrebat ultima dată ce te face fericit? Dincolo de ce ar trebui să te facă, dincolo de ce cred oamenii, dincolo de ce ţi s-a spus sau sugerat că ar trebui?
Aşa că o să încercăm găseşte 10 minute pentru tine, mergi undeva unde nu poţi fi deranjat şi întreabă-te ce te face fericit. Si cu asta am făcut primul pas în noua viaţă.
Deci ce funcţionează pentru tine? Vezi ce te-ar face fericit şi spune-mi! Împreună vom găsi  o soluţie .

miercuri, 25 aprilie 2012

stapanul inelelor

Am terminat Stăpânul Inelelor, da ştiu, carte pentru copii dar oare aşa să fie? 
Super finalul şi nu mă refer la partea populistă în care binele învinge răul ci la lucrurile din spate, nu ştiu dacă o să o citeşti vreodată şi deşi urăsc să mi se povestească lucruri pe care le voi citi totuşi... 
E drept că de-a dreptul telenovelistic după ce devine rege Aragorn se însoară cu Arwen cea ce nu spune nimeni este că ea renunţă la tot în afară de el, elfii pleacă doi ani mai târziu la Limanurile Cenuşii şi viaţa ei e infinit mai lungă decât a lui dar nu se mai preocupă nimeni de ce se va întâmpla când va rămâne cu adevărat singură pe Pământul de Mijloc pentru aproape o eternitate. 
Finalul e pentru oamenii care au ideea trecerii timpului în suflet, pentru cei care simt în fiecare clipă că nu o vor mai putea întoarce. 
Din loc în loc e strecurată câte o expresie care să-ţi aducă aminte lucrul ăsta, ultima dată când toţi cei din Frăţia inelului sunt împreună, ultima dată când Frodo îl vede pe Aragorn, ultima dată când Gandalf îi vede pe enţi, ultima dată când Sam îl vede pe Frodo şi aşa mai departe. 
Îţi lasă în suflet un sentiment dulce amărui al imposibilului. Merry e chelar al Rohanului, Pippin cavaler al Gondorului, Sam primar al comitatului, Frodo şi Gandalf pleacă cu elfii, ca în viaţă unii prieteni îţi pleacă în oraşul vecin şi îi vezi mai rar decât înainte dar totuşi îi mai vezi, alţii sunt în altă ţară şi îi vezi o dată la câţiva ani, alţii au plecat cu elfii pentru totdeauna şi îi mai vede numai sufletul tău. 
Am prieteni în Bucureşti, în Italia, în Franţa, am prieteni în Rohan, în Gondor, în Comitat şi la Limanurile Cenuşii şi niciodată nu vom mai fi toţi împreună, luptând pentru ceva, râzând de ceva sau visând la fel. Avem în suflet păstrat un moment perfect şi irepetabil suspendat în timp pe care nu-l vom mai întâlni niciodată, nu la fel. 
Abia la nivelul ăsta am fost impresoinată de Stăpânul Inelelor scrisă de un om „care ştie că în lumea lui se moare”. 

Arta conversatiei


       Cad frunzele, cad de departe, 
Parca s-ar vesteji in ceruri gradini indepartate 
Cu semne de negare cad mereu 
Si cade-n nopti adinci, pamintul greu 
De linga stele in singuratate. 

Noi toti cadem, mana de colo cade 
Si altele si toate rand pe rand 
Dar este UNUL care tine-n mana 
Caderea asta, nesfirsit de bland. 

Toamna, R. M. Rilke 
Sub semnul acestei poezii ţi se descoperă Arta conversaţiei şi ideea va fi reluată în forme multiple de-a lungul poveştii, de la forma poetică la prevestirea populară pe care unul din personaje şi-o aminteşte din vremea copilăriei al ţară „Pe toţi i-a înghiţi pământul……..”
       Cu Arta Conversaţiei m-am întâlnit târziu, deşi…….cine poate determina momentul exact în care eşti suficient de bătrân pentru a citi o carte.
       Mai târziu am citit şi Arta compromisului, dacă prima carte mi-a activat gena melancoliei, cea de a doua mi-a făcut cadou la ofertă un puişor de depresie, dar acum vorbim despre conversaţie.
      Cartea asta ar trebui să poarte pe copertă un anunţ ca acelea pe care le au filmele sau emisiunile TV „A nu se citi dacă nu îţi simţi permanent rădăcinile”.
       Este o carte a resemnării, a înţelegerii mersului lumii, o carte pe care dacă sufletul tău nu are  o anumită apetenţă pentru amărui  o vei închide pentru totdeauna înainte de primele 10 pagini.
     Dacă aş fi Netty Sandu, parcă aşa se scrie, aş spune că Arta conversaţiei este cartea de căpătâi a unui Rac, aşa cum este el descris în toate horoscoapele lumii, ca ultim păstrător al ideii de familie în sens larg, de neam.
      Nu este o carte pentru oamenii de acţiune, ci mai degrabă una care te îndeamnă la introspecţie. Te poartă prin câteva epoci istorice şi prin câteva tipuri caracteriale.
      Dacă pe lumea asta ar exista o Smaranda Hangan, un om exemplar, m-aş bucura să o cunosc, nu sunt însă sigură dacă aş putea trăi în preajma ei, dar asta e o limită a mea personală, eu şi umilinţa nu dăm bine împreună şi în preajma unui om cu o cultură atât de vastă şi o înţelegere atât de cuprinzătoare, nu poţi să te simţi altfel decât permanent conştient de micimea ta.
      Şi poate perfecţiunea asta desăvârşită a Mamei, te face uneori să te opreşti din lectură cu sentimentul că de fapt este descrierea unui ideal.
      Restul personajelor sunt umane, mai mult sau mai puţin echilibrate dar afectate fiecare în parte de câte o tară, purtând pe lângă calităţi şi defecte care să ţi-i apropie.
      Nu este o carte a acţiunilor, ci una a stărilor sufleteşti, a tradiţiilor, a lacrimilor stăvilite. Este o disecţie sufletească, un flux al amintirilor în care este imposibil să nu regăseşti ceva din tine la un moment dat.
     Lumea din Arta conversaţiei este una în care fericirea este o apariţie metaforică, în care viaţa se construieşte pe pilonii compromisului, acceptării oamenilor aşa cum sunt, pe o infinită înţelegere şi iertare, dar nu uitare.
    Poate tonul folosit este puţin prea didactic, poate Sînziana Hangan prea le ştie şi înţelege pe toate, prea are explicaţiile mişcării universului la îndemână, dar la urma urmelor ce ar fi un personaj literar fără o nuanţă de ireal.
     Pe lângă rădăcini, legătura asta permanentă care ne ţine, pe unii legaţi de pământul în care ne-am îngropat dintotdeauna morţii şi ne determină o strângere sufletească în faţa ideii de a ne trăi viaţa şi îngropa oasele sub alt cer decât cel sub care ne-am născut, făcând imposibilă opţiunea emigrării, cartea asta vorbeşte despre iubire.
       Iubirea comercială – formată pe  principiile de piaţă ale cererii şi ofertei, iubirea împărtăşită, - calmă şi domestică, iubirea trecătoare – foc de paie sau de vreascuri, iubirea împlinită, iubirea ascunsă în adâncul sufletului, uneori bănuită de celălalt, alteori purtată în tăcere, fără ca vreo fărâmă din ea să se împrăştie, înăbuşită pentru principii sau convenienţe.
     Este o carte pentru oamenii răbdători şi dispuşi să accepte o veche zicală a francezilor „Tout comprendre c’est tout pardonner” . O carte care curge monoton ca o spovedanie, o dezvăluire a sufletelor nefardate din spatele măştilor cotidiene, menită parcă să te facă să te întrebi cum arată sufletul tău fără farduri şi să împlânte lejer cuţite la descoperirea propriei ruine.
    Nu mă lungesc Arta conversaţiei este o carte pe care fie o arunci din primele 5 minute, fie o vei reciti, iar alegerea depinde de cât de bătrân, şi nu matur, ţi-e sufletul


Twilight


          Am făcut-o şi pe asta. Am reuşit să citesc patru din cele cinci (sau aşa umblă zvonul că ar fi) volume ale seriei Twilight.
      Despre stilul Stephenie Meyer numai de bine, femeia scrie curat dar fără surprizele de stil care să-ţi răsucească inima, fără detalii care să-ţi împiedice neuronii opriţi în fascinaţie.
      Despre imaginaţia ei, hm o minte interesantă care are capacitatea de a trece prin locuri comune ca şi când ar fi Neil  Armstrong pe Lună.
     Despre Saga Twilight în sine………………..
     Ar putea fi o carte pentru adolescenţi, dacă o citeşti superficial, dacă te limitezi la povestea de dragoste care transcede câteva specii, la hăţişul de oameni, vampiri, vârcolaci şi …….half-breed ( cumva sună mai bine decât corcitura noastră neaoşă).
      Atât că nu este. E o carte cu vampiri care subliniază tot ce ţine de natura umană.
      Graba noastră se a sări la concluzii după numai un sfert de informaţie, înclinaţia de a ne baza pe prejudecăţi. Serios câţi dintre noi s-ar opri să analizeze un vampir individual, câţi i-ar da o şansă să ne arate că poate nu numai că nu e aşa rău cum îl credeam dar poate e mai bun decât noi. Şi ideea asta are o capacitate de a se aplica la infinit, la modul cum judecăm alte rase, alte religii, alte categorii, la graba cu care o facem, la judecăţile trunchiate şi superficiale care ne umplu viaţa.
       Atitudinea noastră în faţa puterii fizice, intelectuale, economice, politice, nu contează, puterea şi ideea că poate fi în vârful degetelor noastre ne-a atras dintotdeauna cu fascinaţia clopoţeilor din coada şarpelui. Ne-o dorim, chiar dacă nu conştient, chiar dacă nu musai egoist, chiar dacă nu o să recunoaştem în 1000 de ani.
        Necesitatea noastră de a ne organiza de ane strânge în grupuri cu interese comune, de a ne aşeza într-o ierarhie oarecare. Nevoia absolută de ordine pe care o resimţim fără să ştim, setea de obişnuinţe, de familiar, de tradiţii.
      Şi desigur despre dragoste. Aşa cum ne-a atins imaginaţia secole de-a rândul, genul Romeo şi Julieta, genul absolut şi infinit,  dragostea care nu şovăie, care nu cunoaşte înfrângere, care durează dincolo de limitele fizice şi temporale, care nu se împiedică în detalii cum ar fi moartea.
      Este poate şi o carte despre „lumea e mai mult decât văd ochii, mai mult decât aud urechile, mai mult decât ating degetele”, o carte despre legende şi poveşti, o carte despre mituri. O carte pentru oamenii care uneori se opresc şi se întreabă: Oare povestea asta vine din imaginaţia cuiva sau poartă un sâmbure de amintire. O carte pe sufletul celor care nu cred că suntem singura formă de viaţă evoluată numai pentru că nu întâlnim în plină lumină şi oriunde o alta.
      O poveste despre prietenii, oricât de improbabile şi imposibile ar părea ele şi despre alianţe cerute de împrejurările momentului.
        Este o carte cu vampiri şi vârcolaci despre fragilitatea şi puterea oamenilor, despre atracţia noastră spre interzis, despre finaluri fericite şi preţul din spatele lor,  şi mai ales despre felul în care ne dorim să avem tot: tinereţea, frumuseţea, puterea, banii, dragostea şi eternitatea.

panza de paianjen


         So, cartea asta am ajuns s-o citesc în urma unei afaceri complicate. Şedeam io aşe ca tăt românul cu ochii în monitor într-o seară, când cineva, nu dau nume, s-a trezit că-i cumpărase o prietenă „Pânza de păianjen”, pe care era musai s-o citească şi adică, de ce s-o citească numai el?
      Aşa că brusc mobilizată de promisiunea că vom face schimb de păreri, a doua zi pe când dimineaţa era crudă încă, mi-am achiziţionat volumul cu pricina şi am atacat frontal
     Poate am plecat de acasă cu prejudecăţile la mine, citisem Genţiane de Cella Serghi şi nu-mi plăcuse. Aşa că nu mă aşteptam să-mi placă nici Pânza de păianjen. Şi am avut dreptate.
     Este o carte pe care ar fi bine să o citeşti până pe la 17 ani. Maxim! Altfel nu o să înţelegi în ruptul capului cum de poţi trăi în tragedia greacă, cum te poţi îndrăgosti până la punctul de a pleca în lume de un om pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii nimic şi pe care l-ai văzut câteva zile, înconjurat de tăceri şi singurătăţi.
      La vârsta aia ţi se va părea complet logic să te îndrăgosteşti şi să suferi după un „biet Pierrot” cu ochi trişti şi păr cânepiu, vânat de batalioane de femei de toate vârstele.
       Dacă o citeşti mai târziu s-ar putea să te plictisească încercarea de a justifica o aventură mai târzie prin fantoma aceluiaşi Pierrot. S-ar putea să te uluiască sau să te alarmeze modul în care o femeie poate arunca în vânt cu o singură mişcare a încheieturii siguranţa viitorului şi munca din trecut numai pentru a fugi la mare, la munte, nu contează, oriunde îţi este iubitul pentru a-l supraveghea, pentru a-l împiedica  să fie liber lângă o altă femeie.
      De aici depinde deja cine eşti, poate o vei compătimi, poate o vei trimite dracului imaginându-i cum poate sta pe plajă ore întregi pentru a le păzi lui şi celeilalte hainele, numai pentru că ştie că se vor întoarce acolo, cum poate ocoli la nesfârşit o localitate pentru cele trei secunde în care drumurile li se intersectează sau cum poate privi cu ochii insomniei tavanul în vreme ce urechile pândesc   mişcările „lor” în camera de alături.
      Pentru cine a trecut prin experienţa stagiului cartea are o aromă de amintire personală în ce priveşte grefele aglomerate şi îngheţate ale tribunalelor, autobuzul cu care mergeai pe un frig năpraznic să iei al 8 dimineaţa termenele pentru Maestrul care la ora aia îşi bea comod cafeaua în papuci şi halat lângă soba caldă de acasă.
        Ce nu am putut înţelege este nuanţa de agasare cu care priveşte lumea respectivă. Nimeni nu stă cu pistolul lângă tine să te oblige să intri într-un barou, o faci singur, din proprie voinţă.
       Unul din puţinele tablouri reuşite este scena morţii tatălui Dianei, veridică, nefiltrată, poate descrisă aşa cum a trăit-o sau a văzut-o la cineva apropiat autoarea, este una dintre părţile cărţii în care se mulţumeşte să povestească fără a mai adăuga propriile judecăţi şi bine face.
       În ansamblu, aşa cum s-a întâmplat şi cu Genţiane, cartea mi-a lăsat o nuanţă de fals, de contrafăcut. Mi-a amintit de ciocolata  rusească  de după revoluţie, care îţi lăsa pe cerul gurii senzaţia unei pelicule groase de margarină de calitate îndoielnică.
       Iniţial mi-am spus că nota de fals pe care o accentuează finalul se poate datora epocii comuniste, dar cartea a apărut în anul 1938, ca atare motivaţia e străină. Poate că în cuprinsul cărţii reuşeşte descrieri interesante ale locurilor, poate creionează puternic două - trei personaje, dar…………
       Nu cred că o femeie care a plecat de pe treptele universităţii renunţând la un examen care o putea costa cariera, pentru că nu putea suporta ideea de a fi departe de obiectul obsesiei sale, nu cred că-l pot numi altfel,  o femeie care se condamnă pe sine şi familia sa la foame, preferând să-şi schimbe gazda pentru a o supraveghea pe „cealaltă”, care renunţă la un mariaj şi la ceva vise, se poate schimba vreodată în atât în cât să spună „În timpul acesta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase, pentru o lume descătuşată de umilinţe şi nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi şi noapte, pentru a se înainta cu o fracţiune în necuprinsul vieţii” şi pentru asta să renunţe la viaţa socială pe care o avea înainte, la vechile iubiri şi promisiunea altora noi.
       Iar finalul acesta  hei-rup-ist care nu se potriveşte în nici un fel cu personajul descris în restul cărţii este cel care îţi lasă senzaţia de dezamăgire după ce ai închis cartea.
     


Pe apa sambetei


           Pe apa sâmbetei, nu e o carte care să te surprindă cu ceva,  mai ales dacă ai mai citit-o pe Ileana Vulpescu. Titlul este un rezumat perfect al conţinutului, nu contează ce le umple: pasiuni, calcule, echilibru, zilele noastre se duc inevitabil pe apa sâmbetei.
          E cartea unei constante şi incomensurabile pierderi. Uneori enervantă pentru că reluarea ideilor nu are loc numai raportat la celelalte cărţi, ori opinia autoarei cu privire la revoluţie din chiar acelaşi unghi, ne e cunoscută din Arta compromisului sau De amor, de amar, de inimă albastră, ci şi în acelaşi volum.  Enervantă pentru că subliniază mult prea tare portretul unei fiinţe de un perfect echilibru dar mai puţin erudită decât Smaranda Hangan, un om atât de exemplar încât simpla lui existenţă ar fi o umilire involuntară a păcătoşilor de rând ca noi.
        Pe alocuri plicticoasă pentru că la urma urmei de câte ori poţi citi aceleaşi şi aceleaşi păreri, exprimate fără variaţie,  despre verticalitatea şi orizontalitatea iubirii.
         Este încă una din cărţile întunecate, care să te lase vreo trei zile trist şi oarecum convins că orice zbatere e inutilă, că nimic nu merită efortul, că iubirile sunt stări excepţionale care nu pot dura, că la urma urmelor copii sunt poliţe în alb. Ori aplicând copiilor conceptul atât de drag autoarei „Cine-i are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească” ar trebui ca nimeni să nu-şi mai dorească vreun copil de vreme ce aprioric nu îi avem.
       Pe apa sâmbetei este o carte pe care nu o pot înţelege decât oamenii care s-au simţit măcar o dată în viaţă complet singuri, mai singuri decât însuşi Dumnezeu înainte de Ziua 1 într-o lume pustie, oamenii care măcar o dată în viaţă au privit în jur şi au simţit că ar avea de câştigat dacă  ziua de mâine nu ar mai veni pentru ei dar în acelaşi timp le-a lipsit determinarea s-o oprească ei înşişi.
        Şi totuşi deşi ar înţelege-o tocmai ei nu ar trebui să o citească pentru că le-ar aduce aminte prea bine despre zădărnicia închisă cu greu în fiecare ieri, despre deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.


Disparitia Statuii din parc


„Dispariţia statuii din parc” este superficial un roman poliţist. Un roman de vacanţă pe care să-l citeşti tolănit la soare  degustând o bere absolut congelată, o carte care să nu consume neuronul. Dacă te încăpăţânezi să fii atent vei descoperi scăpări mici ale autoarei cum ar fi la finalul unui capitol Cristescu îşi aruncă paltonul şi fularul pe birou, la începutul capitolului următor Minerva Tutovan admiră o zi tipică de vară. Dar astea sunt detalii la care nu ar trebui să te uiţi în vacanţă.
         De ce îmi place? Pentru Melania, draga şi irepetabila Melania. Pentru farmecul spumos al unor replici scurte. Pentru asocierea de termeni şi evocarea de situaţii care mă fac să râd de una singură înecându-mă corespunzător cu berea.
       La un alt nivel recomand cartea asta femeilor pentru a-şi aminti nişte adevăruri esenţiale. Poate faceţi ca şi mine parte din categoria care nu răsuceşte capete pe stradă, nu crez că trecând vreodată pe lângă cineva omul s-a apucat să fredoneze „Zâmbeşte ca o himeră şi merge ca o carnasieră”. Şi ca s fiu complet sinceră nici nu cred că m-aş uita a doua oară la un bărbat care îşi face alegerile în viaţă pe criteriul acesta.
       Cartea asta e menită să ne amintească de existenţa unui alt fel de farmec, de vraja unei minţi zglobii şi nu cu toate ţiglele pe casă, de groaza bărbaţilor în faţa unor lacrimi iminente, de lipsa lor de apărare în faţa femeii capabile să le stăvilească „de dragul lor” ( hai să le lăsăm iluzia), de faptul că-s incapabil să nu omoare pentru noi zmei, păianjeni, bau bau-l din ungher atâta vreme cât îi convingem că singure nu putem şi că ne-au salvat pur şi simplu viaţa deschizându-ne o uşă.
         La un ultim nivel „Dispariţia statuii din parc” este o lecţie de viaţă, lecţia îmbătrânirii frumos, a bucuriei lucrurilor mărunte cum ar fi recompensa cu fondante al orice vârstă, a debarasării de mobile greoaie şi amintiri depresive. E o poveste despre frumuseţea fiecărei clipe şi despre alegerea care e la îndemâna noastră : stăm să veghem cadavrul unui trecut poate perfect dar totuşi cadavru sau ne încercăm norocul cu prezentul şi viitorul ce pot fi modelate oricum îşi doreşte sufletul nostru?
        


Muntele Vrajit


Amu’ să ne înţelegem eu şi Thomas Mann avem nişte probleme nerezolvate de pe la Casa Buddenbroock, pe care nici în ziua de azi nu am reuşit s-o duc mai departe de pagina 5. E drept eram foarte tânără pe vremea când am încercat să o citesc.
Dacă nu ai o răbdare infinită sau o deosebită apetenţă pentru discuţii filozofice, pentru identificarea şi lustruirea unei idei nu te apuca. E mult, sunt două volume în care vei auzi despre o multitudine de curente filozofice, despre istorie, despre identitate naţională.
Poate de fapt asta este tema principală a cărţii, iar sanatoriul Berghof şi întreaga „grădină zoologică” întâlnită aici sunt numai un fundal şi nişte pioni.
Ca mai toate cărţile de pe lume şi asta depinde nu numai de cine a scris-o ci şi de cine o citeşte. Mie una mi s-a părut o carte despre evadare, o evadare pe care nu ai plănuit-o, pe care nu ai crezut-o posibilă, una despre care de fapt nici nu visai că există până nu te-ai trezit în mijlocul ei.
Este povestea unei „vacanţe de vară” care durează vreo 7 ani în care Hans Castorp nu mai are de dat nici un examen al vieţii. Este o carte a retragerii din lume nu neapărat într-un loc izolat cât mai ales în sine, pe parcursul povestirii Hans, de formaţie inginer, din întâmplare şi nu din vocaţie, se retrage în sine şi se descoperă la multiple niveluri:  intelectual, moral, sufletesc şi chiar fizic de vreme ce o iarnă întreagă studiază anatomia şi fiziologia.
Berghof e o lume vrăjită în care timpul pare să nu curgă, orice unitate mai mică de o lună este considerată prea mică pentru a fi luată în considerare. O lume hipnotică în care eşti atras treptat şi din care este aparent imposibil să mai scapi. Este o lume în care obligaţiile nu există, în faţa porţilor sanatoriului relaţiile se suspendă, înăuntru fiecare individ devine un centru al universului care nu depinde în nimic de ceea ce lasă afară. Viaţa de jos este uitată la uşă pentru a fi reluată din acelaşi punct la ieşire, dacă ieşirea va avea loc vreodată, făcând abstracţie de tot ce s-a întâmplat înlăuntrul zidurilor.
Este o carte a două lumi care coexistă, lumea exterioară sanatoriului, a oamenilor care nu ştiu să îşi ia temperatura, care nu pricep că timpul nu există, a oamenilor care respectă regulile şi o lume a Berghof-ului în care timpul, dragostea şi în general totul are alt conţinut şi definiţie decât „la şes”
Poate este şi cartea conturării unor portrete : tânărul dornic de a învăţa, pedagogul cu vocaţie care încearcă să-l modeleze în tiparul său, femeia capricioasă, instabilă, de neînţeles,  personalitatea fascinantă.
Poate este şi romanul unei iubirii desfăşurată în proporţie de 97% al sută al nivel interior, dar în fond iubirea cam al nivelul acesta se desfăşoară, ceea ce vedem în exterior fiind numai consecinţa primului proces.
Este cartea unui somn, a unei pauze din viaţă, a vieţii între oameni şi cu oamenii tocmai în timpul unei izolări.
Ceea ce mi-a rămas mie în minte după cartea asta este că fiecare dintre noi are un Munte vrăjit, că nu este un loc geografic cât o atitudine, că de fiecare dată când închid televizorul la începutul ştirilor, când refuz să deschid un ziar, când caut un post de radio care are 99% muzică şi când refuz să ascult despre ultimele discuţii din Parlament sau despre conflictele guvern –sindicat, mă retrag în muntele meu vrăjit, las lumea la uşă să-şi continue maratonul nebunesc şi ies din ea. Când refuzăm să luăm la cunoştinţă despre lumea care ne înconjoară, ieşim din timp, luăm o vacanţă de la viaţă.
Una peste alta e o carte pe care am citit-o cu preţul unui efort de voinţă pe alocuri dar care mi-a lăsat câteva idei în suflet şi în fond asta ar trebui să facă o carte bună. E o carte pe care am înţeles-o în ziua în care am coborât de pe Muntele vrăjit şi am văzut cutremurul din Japonia, moment în care am înţeles total starea prin care trece Castorp la finalul vacanţei când se ridică din iarbă, priveşte mirat în jur şi se întoarce la şes pentru a se avânta într-un război în plină desfăşurare care se născuse în afara lumii lui.


ColtulColectionarului.ro

Clopotul de sticla


Când am citit Clopotul de sticlă eram tânără, în multe feluri tânără. Atunci ştiu că am etichetat-o drept amară şi am fost cumva neconvinsă, simţeam o notă de fals pe care nu o puteam lega de nimic.
       Nu era stilul, îmi plăcea cum e scrisă şi nici ideea şi totuşi era ceva care îmi scăpa şi mă făcea să mă îndoiesc şi care multă vreme mi-a scăpat.
              Cartea în sine nu mi-o amintesc aşa cum ar trebui pentru o recenzie, dacă aş vrea să o citesc azi nici nu aş şti unde este în casă, îmi amintesc vag că eroina se numea Esther Greenwood şi asta numai pentru ironia cuprinsă în nume. Cum să numeşti personajul unei depresive cu tendinţe suicidale  pornind de la ideea de stea şi lemn înverzit adică strălucire şi viaţă?
        Este povestea începutului unei depresii aparent din senin, desfăşurarea ei, lungul periplu în căutarea vindecării şi o oarecare reuşită în acest sens.
       Ca să o traduc al nivel de semnificaţii, aşa cum o văd azi este o carte despre moarte, moartea unor visuri, moartea unor tipare, a unor obişnuinţe şi a unui suflet. Depresia este declanşată nu atât de reminiscenţele relaţiei cu tatăl cât de o înţelegere a lipsei de conţinut a tiparelor în care se străduia să se  încadreze.
     Totul pare să meargă în favoarea ei, elevă eminentă, câştigătoare a unui post temporar la o revistă din New York şi parcă şi a unei burse, nu-mi aduc aminte cu claritate, având posibilitatea de a se căsători exact cu bărbatul pe care credea că îl doreşte şi totuşi……..
         Mi-am amintit azi de carte întâmplător, de altfel mi-a luat ceva timp să identific unde  citisem scena în care o femeie îşi aruncă hainele scumpe pe care îşi cheltuise o bună parte din economii de la etajul unui hotel deasupra unui New York cenuşiu şi indiferent. La vremea la care citeam cartea nu prea am înţeles de ce făcea asta, nu am „citit” dincolo de haine renunţarea pe rând la fiecare din visele pe care le avusese, la fiecare obiectiv atins sau neatins şi devenit vid.
Azi am avut revelaţia că gestul în sine este o sinucidere sublimată, că probabil aceeaşi oboseală, aceeaşi lipsă de înţelegere faţă de importanţa pe care i-o dăduse anterior şi acelaşi dezinteres îl manifestă pentru viaţa sa omul care se aruncă pe sine de la etajul unei clădiri deasupra unei lumi cenuşii şi indiferente.
        Şi cu ocazia asta am înţeles şi nota de fals care mă chinuise atunci când am citit cartea. Aparenta însănătoşire, lipsa de claritate care dă impresia la finalul cărţii că Esther s-a recuperat. Aşa cum avea să demonstreze autoarea finalurile fericite nu există în realitate şi „ce-ai omorât omorât rămâne” indiferent că e vorba de oameni sau vise.
Dar nu mă crede pe cuvânt, citeşte-o şi tu 
      

Memoriile unei gheise


      M-am întâlnit cu cartea asta în vacanţă, la plajă, când ar fi trebuit să mă ocupe bronzul personal. Despre cum e scrisă nu ştiu dacă pot spune multe. Decât că mi-a plăcut deşi nu mă dau în vânt după cărţile la persoana I.
       Sincer nu pot face referiri la stil, cartea asta mi s-a deschis sub ochi vizual, am citit-o dar creierul meu e convins că a văzut-o, fără a fi influenţat de filmul inspirat din ea (între noi fie spus, filmul nu m-a impresionat).
      Dacă ar fi să o compar cu ceva atunci aş zice că e un chimono, aşa cum sunt multe descrise, o ţesătură delicată de mătase un voal întins în lumină în care deşi vezi culorile materialului întrezăreşti formele din spatele lui.
        De ce ar trebui citită?
       Pentru că redă parfumul unei epoci. Nu am nici o îndoială că Arthur Golden a făcut cercetări serioase din punct de vedere istoric al perioadei respective chiar dacă Mineko Iwasaki nu a fost de acord cu lumea gheişelor văzută de el. Pentru că te lasă să vezi cum prin mâna unor femei treceau sume fabuloase. Pentru că te duce în spatele frumuseţii aparente, în inima a ceea ce era ascuns, secret, de nedezvăluit.
       Aşa cum apare din Memoriile unei gheişe  Gyon-ul, cartierul gheişelor e mai mult decât un muzeu al artei care se mişcă, e un nod economic şi diplomatic, e o lume în sine în care legăturile sunt făcute şi desfăcute în baza unor calcule de cele mai multe ori de nedescoperit de ochii unui străin.
        Şi totuşi în toate aceste desene complicate ale relaţiilor sociale, în tot valmeşul celui de al doilea război mondial, în toată intriga economică în care poezia gheişelor se traduce în yeni, cartea ar trebui citită şi de romantici.
         O categorie aparte a romanticilor, cei care au „gustat” acea dragoste aflată la limita obsesiei, care te obligă să pui un pas înaintea altuia şi să mergi prin viaţă. Dacă nu ai trecut niciodată printr-un moment în care să te gândeşti că viaţa e supraevaluată  şi totuşi să întorci spatele multiplelor forme de „dispariţie” pentru simplu motiv că poate mâine, în vreme ce vei duce povara propriei vieţi poate îl/ o vei vedea atunci nu vei înţelege cum cineva îţi poate lega inima şi viitorul într-o batistă în aşteptarea infinită a unui singur om.
        Şi să ne înţelegem ceea ce te face să mergi mai departe nu este gândul că va fi cu tine până la final sau că i-ai tulbura lumea cu plecarea ta. Nu, numai simplul fapt că  va trece pe lângă tine, că undă uşoară de parfum te va atinge, că poate vei vedea un zâmbet destinat altcuiva dar zâmbetul lui/ei.
     Dacă nu poţi accepta ideea că unica şi infinita dragoste a vieţii tale se poate naşte dintr-un surâs întâmplător, o privire fugară sau un cornet de gheaţă cu sirop te va ului ideea că o femeie poate face eforturi uriaşe vreme de mai bine de 15 ani în urmărirea unui vis.
        Poate este un concept specific Asiei acest soi de iubire fără neapărata nevoie a stăpânirii obiectului ei, acest fel de a te dărui în totalitate fără a aştepta o reciprocitate la un nivel sau altul. Poate este numai un mod de a fi al gheişelor care au fost crescute în ideea acceptării că obiectul adoraţiei lor va aparţine permanent mai multor lumi şi că lor le va reveni numai o parte infinitezimală.
         Oricum cartea mi-a amintit de un film Frumoasa Veneţiană în care problema este privită din punctul de vedere european, curtezana fiind la rândul ei o gheişă, o operă de artă în mişcare, o artistă dar una în ale cărei servicii sunt incluse şi cele sexuale. Cumva comparaţia între cele două  mi-a dat sentimentul că faţă de japonezi noi, europenii, suntem un fel de generaţie fast food care înglobăm mai multe concepte în unul singur, care nu am avut şi nici nu avem timpul să facem distincţii şi să citim nuanţe.
         Dar asta mă îndepărtează deja de subiectul cărţii aşa că o las pe altă dată, daca o vreti si voi o gasiti aici