marți, 30 octombrie 2012

Verde



Uitasem de tombola aceea. Participasem la lansarea NH Hoteles în România şi pe atunci îmi dorisem să câştig sejurul drept lună de miere, cum nunta se anulase numai la asta nu-mi mai fusese gândul aşa că telefonul care mă anunţa că sunt câştigătoare nu m-a impresionat.
Am plecat numai din nevoia de a pleca undeva, nu conta unde şi aşa am ajuns la Hotelul Almenara, Sotogrande Spania. Un loc în care să nu fiu nevoită să mai răspund la  telefoane de compătimire.
Doamne, cât m-am bucurat că era departe şi pierdut într-o imensitate de verde, asta m-a întâmpinat la sosire parfumul proaspăt de iarbă proaspăt cosită şi m-a făcut să mă simt un pic mai bine, poate fostul avea dreptate aveam să rămân întotdeauna de la ţară, să mă bucur de mirosul pământului udat de ploaie, să sărbătoresc încolţirea mlădiţelor noi de plante, să-mi strecor degetele prin pletele ierbii.
Era linişte, fără să fie pustiu, era calm, fiecare ştia perfect ce are de făcut şi abia intrat pe uşă te simţeai la locul tău. Nu se auzeau vocile obişnuite în recepţia unui hotel, nu erau zgomote. Se zâmbea mult şi oricine a spus că zâmbetul e un limbaj universal a avut dreptate, ne înţelegeam şi dincolo de cuvinte.
Fusesem atât de grăbită să plec încât abia când m-au întrebat de bagaje am descoperit că  aveam cu mine o geantă mică în care aruncasem câteva haine şi un braţ de cărţi. Nu-i nimic, o să merg  să-mi cumpăr toate cele pentru o baie imediat ce mă obişnuiam cu locurile.
N-am mai fost, am găsit în baie cosmetice oferite de hotel, îmi plăcea cum sună numele lor “Agua de la Tierra”, îmi aduceau aminte de bunică-mea convinsă că nimic pe lumea asta nu face o piele mai curată şi un păr mai frumos decât apa de ploaie, agua de la tierra, agua del cielo, tot din natură. Am citit mai departe ambalaje care se biodegradează în 7 ani şi nu în 400,  şi în lumea bunică-mii toate de fac în perioade de şapte, leacuri, farmece, obiceiuri, poate şi ambalajele vor ajunge într-o zi ca în satul copilăriei mele când untul venea ambalat într-o frunză mare de brustur proaspăt care „nu încurca pământul „ după ce terminai cu el.
Am stat mult în ziua aceea pe marginea lacului din faţa hotelului aşezată direct pe iarbă, ascultând vântul în ramurile din jur şi privind  cerul reflectat în apă, ambele al fel de curate încât nu mai ştiai cine pe cine reflectă.
Eram la sute de kilometri de casă în lumea fizică şi eram al zeci de ani distanţă în mintea mea, era confortabil aici şi totuşi conceptele de Green Building şi Green Light, care mă înconjurau mă duceau înapoi în satul bunică-mii în care casele erau făcute din cărămizi nevegheate de industria chimică şi lumina se revărsa din lumânări din ceară curată de albine.
Am rămas acolo până când o lumină la fel de blândă s-a revărsat asupra mea de pe peretele camerei şi până când amorţeala care mă cuprinsese cu o lună în urmă s-a scurs încet dând loc oboselii, îndemnându-mă la odihna pe care insomniile mi-o negaseră.
Am dormit ca un copil în noaptea aceea în patul meu king size şi când m-am trezit dimineaţa parcă se schimbase ceva. Eram într-un hotel dar mă simţeam acasă cu bunică-mea răsfăţându-mă în la fiecare detaliu: zâmbete, vase cu flori în cameră, în baie, pe holuri, un curcubeu de fructe proaspete la micul dejun, o aromă de pâine caldă în care agenţii de afânare nu fuseseră invitaţi.
Mi-am luat micul dejun pe terasă privind verdele nesfârşit din jur, începeam să văd din nou viitorul şi încercam să determin ce anume se schimbase. Mi-au căzut ochii pe coperta mapei de corespondenţă acolo în colţ era scris cu alb pe albastru crezul NH Hoteles „Wake Up To A Better World”şi exact asta mi se întâmplase şi mie.
A fost SuperBlog 2012 din nou 

duminică, 28 octombrie 2012

Viaţa de dincolo de ziduri



Mi-aduc aminte de prima mea slujbă în culori vii, aşa cum îţi aminteşti peste vreme un coşmar care te trezea în fiecare noapte . Eram tânără dacă asta poate fi o circumstanţă atenuantă şi văzusem obositor de multe filme cu femei care le aveau pe toate: slujba perfectă, casa perfectă, familia perfectă şi culmea timp să se bucure de toate astea.
 În Realia lucrurile nu stăteau chiar aşa dar, desigur, asta era o treabă care li se întâmpla numai celorlalţi, nu mie, eu urma să le am pe toate fără efort şi pentru că m-am născut optimistă m-am aruncat în muncă destul de entuziastă. A fost bine. O vreme plecam de la muncă la o cafea sau la o bere sau la un concert cu amicii, munceam dar mă şi distram şi echilibrul dintre cele două mă împingea în sus.
Promovam de parcă nu ar mai fi existat ziua de mâine, într-un an ajunsesem de la biroul din colţul camerei pe care o împărţeam cu încă 5 oameni la propriul meu birou. Mergea excelent.
 Ziua în care am primit o asistentă a fost sărbătorită cu şampanie împreună cu 3 prietene (doar 3 mai aveam) şi cred că a fost ziua în care un clopoţel de alarmă a început să sune, încet dar iritant de constant. Am început să ies mai des la evenimente ale firmei decât la film, în schimb mergeam des la nunţi, ale altora. Cam pe la vremea asta şeful a decis că e timpul să mai fac ceva cursuri şi m-a înscris, fără a-mi mai lua din sarcini desigur, la un seminar TMI.
Fix ce mi lipsea ca şi cum nu aveam mâinile destul de ocupate acum trebuia să pierd o oră să ascult pe cineva spunându-mi cum să câştig o oră pe zi. Am mers împotriva voinţei mele aşa cum făceam multe lucruri pe vremea aia şi m-am aşezat îmbufnată pe scaunul meu decisă să îmi ocup cele trei ore cu alte probleme pe care le aveam de rezolvat şi să folosesc butonul de „Ignore „ pentru ce se întâmpla în jurul meu. Şi totuşi cuvintele au reuşit să se strecoare, ideile au fost semănate. M-am agăţat de „defineşte” ca un înecat de colacul de salvare numai că eu nu voiam să definesc ce am de făcut la lucru, nu, era timpul să definesc ce aveam de făcut în viaţă.
Aveam o carieră şi încă una înfloritoare, eh de ce să fiu modestă era în plină explozie dar o aveam pentru că era trend-ul lumii în care trăiam. Eu nu voiam o carieră, la drept vorbind nici măcar un serviciu nu mai voiam, voiam o viaţă.
 Au trecut câţiva ani de atunci, mi-am reorganizat viaţa, mi-am făcut timp să particip şi la nunta mea iar acum aplic ce am învăţat la cursuri despre „defineşte”, „elimină”, „îmbogăţeşte” când particip la serbările de la grădiniţă ale piticei. Uneori mă cuprinde nostalgia când zăresc o femeie din fosta mea lume vorbind eficient la două telefoane deodată în timp ce reuşeşte să conducă maşina şi probabil să mai scrie şi un email dar îmi trece repede. Şi eu sunt multitasking pot să-i spun piticei o poveste în vreme ce îi împletesc vreo pălărie trăsnită, ne jucăm în timp ce îngrijim grădina din faţa casei şi mai ales avem timp să ne bucurăm.
 Poate aş fi ajuns şi altfel la soluţia asta mai târziu, poate fără TMI ar fi fost prea târziu.
 A fost din nou SuperBlog 2012

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Ingeri deghizati




Era o zi obişnuită de noiembrie. Ploua mărunt, norii se mişcau lent pe cer în valuri cenuşii şi vântul trecea ca un cuţit tăios prin haine. Era frig asta e ce îmi amintesc cu certitudine : frigul, cel de afară, de pe străzile cu băltoace, cel din biroul executorului judecătoresc care mă anunţase că ne va scoate casa la licitaţie, cel de acasă pentru că nu puteam porni căldura fiindcă oricum nu ne permiteam factura la întreţinere.
Nici nu-mi aminteam cum ajunsesem aici, fusese un vis frumos, să avem o cofetărie, una în care să facem prăjituri ca pentru copii noştri, prăjituri cu ouă şi făină şi fructe nu cu gusturi identic naturale, pe care să nu ne fie ruşine să le vindem. N-a mers, undeva pe drum ne-am pierdut, facturile au început să vină mai des decât cecurile, nu erau suficienţi oamenii care să prefere produsele ca de la bunica în schimbul celor ieftine şi mai jos de atât nu puteam vinde, oricum eram în pierdere.
Primul împrumut venise ca o gură de aer care nu a ţinut mult apoi au început şi dobânzile să ne stranguleze poate chiar mai mult decât restul.
Era frig, aveam picioarele ude pentru că o pereche de ghete noi, fără găuri era ceva de domeniul miraculosului şi mă întorceam spre casă întrebându-mă cât timp mai aveam unde şi cu gândurile împărţite între a-l urî pe executor şi a înţelege că îşi făcea numai datoria.
Am simţit ceva schimbat în casă de cum am deschis uşa, era la fel de frig, la fel de întuneric, curentul costă şi el, şi la fel de dezolant, începeam să-mi schimb atitudinea faţă de sinucigaşi, pe cei care dorm în gară învăţasem deja să-i înţeleg. În casă plutea totuşi un val de emoţie, ceva delicios şi interzis în acelaşi timp şi nu puteam să văd de unde vine.
Pe măsuţa din sufragerie în lumina chioară a după amieze cenuşii sclipea slab ceva - o panglică de satin alb pe o cutiuţă argintie, dacă pe canapea m-ar fi aşteptat un marţian verde cu o cană de ciocolată caldă aş fi fost mai puţin surprinsă.
 Am atins-o încet de probă, nu a explodat, nu s-a transformat într-un monstru muşcându-mi degetele, a rămas acolo perfect netedă . Am prins curaj şi am desfăcut-o, pe catifeaua albastră din interior se odihnea cel mai frumos inel pe care îl văzusem vreodată şi chiar şi în lumina aia bolnavă cristalele străluceau.

 Din pragul bucătăriei Alex mă privea tăcut aşteptând probabil reacţia şi prima care a venit a fost furia, nu aveam bani să plătim întreţinerea şi el cumpăra inele, pentru Dumnezeu numai cutia şi costase probabil mâncarea noastră pe o săptămână. Aşa că întâi ne-am certat.
După primul val de furie a apucat să-mi explice că îl cumpărase online, livrase un tort pentru o petrecere de logodnă şi când ajunsese el viitorul logodnic încă nu se decisese ce inel să cumpere. Aşa ajunsese Alex pe Borealy şi inelul îi sărise în ochi şi apoi totul i se păruse un semn livrarea era gratuită, cutia era gratuită, trebuia să mi-l cumpere şi asta şi făcuse.
 - Sunt aripile tale de înger, mi-a spus, cele la care ai renunţat ca să vii aici, pe Pământ, lângă mine.
Alex credea în semne şi poate că aşa şi trebuie.
 În acea zi obişnuită de noiembrie eram doi oameni care urmau să se mute în stradă, apoi după ce mi-am pus inelul parcă aripile unui adevărat înger ne-au învăluit protejându-ne, comenzile au început să vină, lumea s-a întors la lucrurile naturale, a început războiul împotriva E-urilor, întâi ne-am salvat casa, apoi ne-am mutat în alta mai frumoasă.
 Între timp am primit o întreagă colecţie de cutii de bijuterii şi suficient conţinut pentru ele.
 Şi totuşi port numai două inele, ambele pe acelaşi deget, o pereche de aripi de înger întinse protector peste un cerc simplu de aur alb, verigheta care mă leagă de celălalt înger din viaţa mea.
A fost SuperBlog 2012

joi, 25 octombrie 2012

Detectivu' lu' peste


Abia mă decisesem să ne mutăm împreună, mda ştiu toate fetiţele visează să se căsătorească şi să repete la scară mare toate jocurile alea din copilărie în care pretindeau că gătesc, au grijă de Barbie sau beau cu prietenele ceaiuri imaginare din ceşti minuscule. Eu nu făceam parte din categorie, aşa că am decis să o luăm uşor, întâi să vedem cum ne acomodăm împreună şi uite aşa m-am trezit peste noapte responsabilă pentru doi copii cel mare adică Iubi şi aia mică adică mâţa lui.
Să ne înţelegem îmi plac animalele, îmi plac şi pisicile numai că în spaţii mari, în curţi, în grădini, în casele altora. Într-un apartament mi-e greu să trăiesc cu o pufoşenie care lasă păr peste tot şi mi se împleteşte în picioare de câte ori scot o tavă cu ceva fierbinte din cuptor. Dacă e să mă gândesc destul că acceptasem să-mi împart spaţiul vital cu Iubi pisica era muuult prea mult.
Te-ai fi gândit că oamenii se despart din chestii mai serioase, din trădări profunde şi cutremurătoare, din pumnale înfipte mişeleşte pe la spate, din motive invocate de regulă de scriitorii ruşi. Nu noi! Noi împărţeam aceeaşi casă de 2 săptămâni şi eram deja în pragul divorţului dintr-o căsnicie care nici nu începuse.
Pe lângă multiplele lui calităţi, care momentan îmi scapă, Iubi este obsedat de ordine. Pricep că vrem să fie curat dar chiar e nevoie să-mi iei cana să o speli când eu încă mai beau din ea? Şi chiar e nevoie să nu ne despărţim nici o zi de aspirator?
Eh bine de aici era să înceapă sfârşitul, dacă eu fac eforturi să-ţi satisfac neuronii obsedaţi de podele care în loc să murdărească aproape curăţă şosetele de sclipitoare ce sunt chiar e nevoie să serveşti bestia pufoasă cu peşte pe gresia imaculată din faţa frigiderului? Să nu mai punem la socoteală că pufoşenia plimbă apoi bucata peste tot .
O săptămână am curăţit în tăcere mocnind ca vulcanul Etna şi apoi am erupt. Amu’ asta e de-a dreptul lipsă de respect! Eu nu m-am mutat aici să fac toată ziua curat pe urmele mâţei, destul că năpârleşte prin toată casa dar de să îi dai mâncare pe ascuns şi nici măcar în bolul ei?
Şi pentru că mă aşteptam să nege l-am târât în bucătărie să vadă cu ochii lui DOVADA lunga urmă de apă lăsată de fileul în curs de dezgheţare plimbat peste tot prin bucătărie.
Şi asta ar mai fi fost cumva dar a mai avut şi tupeul să nege apoi să pretindă că eu hrănesc nevinovata pisicuţă cu peşte îngheţat fără consideraţie faţă de sănătatea animăluţului şi că fac asta special pentru a-l determina să-şi expatrieze odorul la mama soacră.
Aş fi plecat instant numai că trebuia să fac rost de dovada că eu aveam dreptate şi a doua zi mi-am trecut în revistă opţiunile aşa am ajuns pe Edimax de unde m-am ales cu  o cameră de supraveghere  PnV capabilă să monitorizeze prin iphone pe care am instalat-o evident în lipsa lui Iubi şi înarmată cu o cafea m-am pus la pândă mai ceva ca un poliţist american.
Şi a dat roade aşa cum se vede mai jos, pufoşenia reuşea să se aprovizioneze singură cu peşte după ce degusta metodic tot ce era în ofertă prin frigider.

PS Nu ne-am despărţit ba chiar mă pregătesc de nuntă iar mama soacră face practică de supravegheat nepoţii pe pufoşenie. Dap, am expatriat-o pe baza probelor video de necontestat 
A fost din nou SuperBlog 2012 

duminică, 21 octombrie 2012

Pe drumuri de munte


Am auzit atâtea poveşti de groază despre fetele plecate la shopping, vai cum pierd ele ore întregi în mall, cum se uită fascinate la pantofiorii cu tocuri de sticlă şi rochiile brodate manual. Ne amuzăm ore şi sezoane întregi povestind cum se pregătesc femeile să plece de acasă la o cafea şi scoatem pagini întregi de bancuri despre cum discută de asortarea între haine şi ojă să zicem.
Resurse epuizate aiurea, dacă vrei să vezi ceva fascinant trebuie să asişti la pregătirea unei expediţii de pescuit, vânat sau plimbat de nebun cu bicicleta prin munţii patriei, neapărat prin munţi cu o biclă profi, adică MTB, (mountain bike pentru profani), că drumurile alea accesibile nu sunt suficient de trendi şi sunt frecventate numai de pămpălăi.
Vineri orele 12, 30 în bar la o cafea începe însăilarea operaţiunii Monstrul, adică se întâlnesc doi amici şi de la Salut, ce faci în week-end în vreo 5 minute deja fiecare este cu telefonul la ureche încercând să mai coopteze membri preţioşi în echipa de smuciţi.
Şi 15 minute mai târziu nu mai aveam loc la masă de mulţimea doritorilor, e drept nici nu-mi mai doream locul acela la masă, având în vedere cantitatea de informaţii de specialitate care se vehicula simultan în combinaţii de 15 luaţi câţi se nimereau.
Nu pot nega erau lucruri de stabilit, unde mergem, cum ajungem, cum ne grupăm la transport, cum ne cărăm bicicletele, ce facem cu ăia care nu au biciclete? De pe aici a început apocalipsa deşi erau mulţi doritori de plimbat cu bicicleta pe drumuri de munte în imitarea quasiperfectă a lui Hogaş, nu erau suficienţi posesori de asemenea mijloace de transport.
Deja se prevedea începutul sfârşitului, adică serios, ce rost are să te duci la  munte, să te bucuri vreo 2 zile de linişte şi aer curat dacă nu îţi poţi zdruncina organele interne corespunzător? În atmosfera de priveghi care se instalase cineva nu mai ştiu cine a strigat „Aventuria” aşa cum Arhimede trebuie să fi strigat Evrika la vremea lui.
Privirile rătăcite de durere ale năpăstuiţilor neproprietari de bicle s-au întors spre el, îşi flutura mobilul şi ochii îi sclipeau nu foarte încurajator, făceam pariuri dacă a înnebunit de stres sau nu, când omul a purces să ne explice.
Putem să le închiriem de la Aventuria şi uite aşa în 2 minute eram toţi cu nasul pe site-ul lor, probabil arătam mai mult decât normali 15 oameni privind fix ecranele mobilelor. De aici s-a rezolvat toată partea tehnică, s-au dat biciclete nevoiaşilor şi suporţi de transport la mai toată lumea.
Etapa a doua poate mai dificilă a avut loc când cineva şi-a dat seama că poate soţiile vor şi ele la munte şi mai toate au vrut dar s-a rezolvat şi asta la o adică.
A fost un week-end frumos am stat la iarbă verde în poieni luminate feeric şi am discutat de ale noastre, adică asortarea hainelor cu oja, ce mai  e nou în mall şi când se  lansează ultimul film din seria Twillight, pentru că tot s-au făcut cumpărături online ne-am ales şi noi de pe Aventuria asta cu nişte lăzi frigorifice minunate care ne-au servit o bere la cele mai înalte standarde.
Băieţii? S-au distrat ca la nebuni, s-au alergat pe două roţi prin trasee accidentate şi au clocotit de adrenalină. Abia aşteptăm cu toţii să repetăm experienţa peste vreo lună când îşi scot unii din ei picioarele din ghips.
Probabil nu voi mai apuca sa scriu despre aceasta nouă aventură tot la SuperBlog 2012, dar cred că particip şi anul viitor.

În căutarea lui Făt Frumos, episodul 1


Ciclul ăsta :" În căutarea lui Făt Frumos (FF) " sunt poveşti mai vechi, scrise pe vremea când aveam mai mult simţ al umorului. Nu vă aşteptaţi ca personajele să existe şi în realitate, asta e partea frumoasă la poveşti, în ele orice e posibil.
Cu domnul din acest episod m-am băgat în seamă, unde altundeva decât pe net, într-o după amiază fierbinte de august.
               El era la slujbă, eu acasă că nu mi se terminase vacanţa. Am remarcat din prima ce atenţie la detalii avea şi dacă detaliile nu săreau singure în conversaţie întreba că deh de aia avea tastatură
          În vreo 10 minute de când vorbeam deja voia să mergem la o cafea la o oră nedefinită ca spaţiul mioritic, pentru că nu avea idee când urma să plece de la work dar neapărat în seara aia trebuia să fie cafeaua, sau noaptea sau eventual la 3 dimineaţa, era deschis la orice programare.
        Acum nu oi fi eu Frumoasa din Pădurea Adormită dar nevoie de ceva somn tot am aşa că am lăsat-o pe altă seară
           L-am găsit a doua zi pe la 5 după amiaza aşteptându-mă tot pe mess, tot de la slujbă şi tot aşa cam o săptămână.
         În cele din urmă am stabilit o întâlnire pe la prânz în ultima mea zi de vacanţă, am stabilit ora şi locul, un bar de care nu auzisem în viaţa mea dar care părea uşor de găsit după intrucţiuni, ne-am gândit că ne vom recunoaşte din fotografii şi am plecat fiecare cu treaba lui.
           Da, recunosc mi-a trecut prin cap că ar fi mai bine să am un număr de telefon în caz că se întâmplă ceva dar m-am gândit că e singurul om din România care nu are mobil de vreme ce el nu zicea nimic de subiectul acesta.
         A doua zi m-am prezentat în jurul orei stabilite la adresa care rezulta din descrierile lui, acolo însă nici un bar, nici o clădire portocalie pe toată strada, dau eu ocol odată, mai întreb nişte binevoitori, rezultat nada. Nimeni nu auzise vreodată de barul acesta.
      De anunţat nu se punea problema că nu aveam cum aşa că mi-am luat jucăriile şi am plecat la o cafea cu nişte prieteni.
         Am ajuns acasă târziu, dânsul mă aştepta să îmi facă morală că nu am ajuns. Eu destul de „bine dispusă” după colindatul în căutarea barului pierdut aveam la rândul meu nişte replici destul de bune.
              După vreo 20 de minute ne împăcăm în Piaţa Prefecturii sau oriunde s-or fi împăcat ăia ai lui Caragiale şi stabilim să ne întâlnim din nou, vinerea următoare, el fiind plecat din târgul nostru până atunci.
        Da, de data asta schimbăm numerele de telefon şi chiar vorbim de câteva ori în săptămâna cu pricina.
        Ziua Z. Stabilim o întâlnire  în pauza mea de prânz care are loc tradiţional pe la 3 după amiaza. Locaţie aleasă de mine de data asta: o terasă pe care nici orb dacă ai fi fost nu o puteai rata.
           Întârzie veo 10 minute şi marchează puncte în minus cu asta dar oricum era pauza mea şi nu aveam de gând să mă enervez aşa că îmi văd liniştită de ciocolata mea caldă şi de ziarul pe care-l luasem cu mine din prudenţă
          Găseşte terasa dar nu şi pe mine, mă sună, descoperim că e de fapt la doi paşi de mine. Se aşază şi începe o tăcută admirabil interpretată.
           Drace, parcă era mai vorbăreţ pe mess, încep să duc toată conversaţia strecurând întrebări şi rugându-mă ca la un moment dat să preia e conducerea. Cred că e prea domn să facă asta.
      Ca apariţie, drăguţ, cu ochi blânzi de căţel abandonat în trafic, fumează ţigară după ţigară şi iar ia puncte în minus, povesteşte monosilabic dar totuşi se poate scoate ceva punând cap la cap informaţiile.
       În cursa continuă brichetă – pachet de ţigări observ pe mâna stângă o verighetă . Hm parcă spusese că nu e căsătorit,  oricum nu am de ce să mai pun întrebări, nu prea vreau să mai repet odată performanţa asta de a vorbi pentru doi lăsând totuşi impresia că vorbeşte şi el. Dar totuşi asta e culmea sincerităţii, a prostiei sau a cui? Cine vine la o întâlnire cu verigheta din dotare?
         Mă enervează mocnit faptul că evită să mă privească în ochi.
         Povesteşte totuşi câte ceva de la muncă, de unde altundeva? După vreo 40 de minute  mă sună de la birou, deh şi eu trebuie să muncesc.
        Ne despărţim protocolar şi în timp ce merg spre lucru mă gândesc că nu o să mai aud de el după aşa întâlnire dezastru.
                Aparent eu nu sun niciodată în stare să-mi dau seama cum merge treaba cu întâlnirile ăstea pentru că vreo câteva ore mai târziu apare vesel pe mess solicitând încă o întâlnire cea de azi plăcându-i la nebunie.
         Aaaaaaaa da, poate am văzut o verighetă  nu e  a lui , e a unui coleg, din nou ceva complex şi de neînţeles legat de muncă.
         Da, am mai vorbit de atunci, verigheta nu e a lui, verificat eu personal starea civilă, cunoscut tată personaj, are în continuare ochii ăia de căţel abandonat în trafic, este şi în ziua de azi mai articulat când vorbeşte la telefon sau pe mess şi abia de curând a reuşit să se şi uite în ochii mei când vorbeşte.
        Ce suntem acum? Habar n-am e o zonă gri dar s-ar putea să rămânem prieteni. Oricum este un experiment încă în curs.

Let's play


Uite că mi-a folosit şi mie slujba asta infectă la ceva. Bine a fost noroc chior pariez că şefa nu o să vorbească primii 100 de ani cu copilul care s-a găsit să se nască taman pe când ea voia să plece la petrecerea vieţii ei, probabil s-a angajat la revistă special să poată participa după vreo 15 ani de muncă la eveniment şi nici măcar nu a apucat că i-a sunat ceasul biologic înainte.
Dar ce contează cum am ajuns aici? Ideea e că am făcut-o şi acum trebuie să împuşc doi iepuri dintr-o lovitură. Se întâmplă ca într-o perioadă mai nefericită a vieţii să văd, cu prietena mea Sani, Casa de lângă lac cu Keanu Reeves şi să mai emit şi nişte ironii cu privire la el. Acum l-am văzut la recepţie şi trebuie să câştig pariul cu Sani care pretinde că omul nu m-ar observa nici dacă am fi singuri în deşert. Întrebarea e cum să facem rost de ceva fotografii în care să fie clar că l-am lăsat fără cuvinte. Dacă mă gândesc el aşa arată tot timpul, de parcă şi-a uitat cuvintele şi expresiile feţei acasă dar asta nu e treaba mea şi cum am numai 24 de ore să o scot la capăt am lucruri mai serioase de făcut  decât analiza feţei lui.
Să evaluăm situaţia, eu sunt prezentă numai cu geanta mea uriaşă de lucru în care se găseşte orice mai puţin o haină decentă pentru cea mai fabuloasă petrecere a anului de pe Rivieră, în cameră sunt hainele şefei superbe şi potrivite unei femei în luna noua de sarcină, cardul nu poate nici credita suma necesară pentru ceva care să se încadreze în marea de Valentino, Chanel şi Dior din zonă.
Hm dacă nu te poţi amesteca în peisaj ieşi în evidenţă nu pot defila prin hotel într-un prosop oricât de moi şi plăcute ar fi şi alte haine………….
Slavă Domnului cineva în hotelul acesta crede în uniformele de cameristă franţuzoaică de pe vremuri, şorţuleţul nu-mi trebuie dar rochia e suficient de jucăuşă încât să compenseze că e No name.
Am ajuns la petrecere, dacă nu ar fi incomod probabil toţi cei prezenţi şi-ar permite diamante  inclusiv pe hârtia igienică, Keanu pare să fie asaltat de o mulţime de admiratoare, în fond de ce nu? Omul e o partidă bună. Are în continuare faţa aia imobilă, de parcă nici nu ar fi aici, de parcă ar vedea prin lucruri şi prin noi toţi, arată ca un copil care are mare nevoie de un puzzle.
Scanăm concurenţa: diamante, decolteu ameţitor, fuste crăpate până la subraţ, metafore de fuste, coame sălbatice. Rochia mea neagră, închisă până în gât cu năsturaşi pe spate, tăiată cuminte deasupra genunchiului şi părul strâns lejer la spate ar trebui să creeze suficient contrast cât să dea naştere curiozităţii.
Este plasat fericit lângă un bar deci am nevoie de doar trei arme în cucerirea prăzii ăsteia farmecul meu magnetic, parfumul Playboy VIP şi mintea mea, în fond că vrei un castel, un job mai bun sau un bărbat cucerirea e un joc al minţii.
Mă apropii încet şi privesc în depărtare, oamenii din jur dispar încet ca individualităţi, sunt numai o mare masă de adoratori veniţi să îmi aducă ofrande, de la distanţa asta notele de bujor şi flori de portocal din parfumul meu trebuie să fi ajuns deja la el, o adiere de proaspăt în marea de zâmbete pictate în care trăieşte, îi simt privirea oprindu-se asupra mea dar nu –l privesc, nu mă opresc las numai aroma nectarinei să se împletească în jurul lui şi să-l atragă. Nu eu vreau să-l cuceresc, el trebuie să simtă nevoia de a urmări, deşi eu am început jocul tot eu sunt trofeul, aşa că aştept să se supună necuvintelor mele ce l-au chemat.
Mâna mea se strânge pe piciorul delicat al unui pahar cu şampanie, e zgomot în sală şi totuşi disting paşii care se apropie de mine, poate nu ne-am pierdut total instinctele de prădător.
Este în spatele meu, nu mă întorc las mărul roşu să-şi facă treaba. Cine nu asociază parfumul lui cu locurile familiare? Te simţi acasă în parfumul mărului roşu şi vrea să se simtă în siguranţă, să nu ştie ce l-a lovit, acum fructele de pădure se amestecă şi trezesc curiozitatea e timpul să mă întorc, să-l privesc în ochi şi să las magia să intervină.
A mers, îi simt mâna prin materialul subţire al rochiei în vreme ce mă conduce spre terasă, hm nevoia de izolare de ceilalţi e semn că sunt pe drumul bun, în aerul rece al nopţii de pe pielea mea încălzită se ridică încet parfumul de mosc şi lemn de caşmir. Am dispărut de la petrecere de vreo patru ore şi se pare că încă nu e timpul să ne despărţim.
La întoarcere probabil îmi voi da demisia pentru că nu am nici o idee despre ce se întâmplă în spate, în clădirea luminată a giorno, nici nu contează aici pe plaja luminată slab de lună, în foşnetul molcom al valurilor les jeux sont faits, rien ne va plus. Let’s play.
SuperBlog 2012 episodul 8


miercuri, 17 octombrie 2012

Luna de Brânza


S-ar putea ca acesta să fie primul capitol al viitorului meu best seller „Cum să îţi organizezi singură nunta şi să rămâi şi cu  minţile întregi”, s-ar putea să nu mai termin niciodată cartea pentru că mi-am pierdut minţile pe drum, oricum va prinde bine oricui va avea ideea să se mai apuce singur de treaba asta .
Prima greşeală a fost acceptarea cererii în căsătorie, bine asta nu ţine de organizare, dar a fost greşeala capitală pe care s-au grefat celelalte. Îl ştiam că e brânză bună în burduf de câine dar am sperat să îşi revină miraculos înainte să spun da şi să dea o mână de ajutor la organizare. N-a fost aşa.
S-a implicat însă masiv mama soacră, probabil cea mai celebră zgârie brânză a universului care a propus să organizăm petrecerea în aer liber în faţa unui fast food şi să terminăm cu prostii cum ar fi restaurant şi meniuri, shaorma nu e tot mâncare?
M-am jeluit normal fiului Măriei ( nu e Măria Sa, e numai Măria că aşa îi e numele )  dar din secunda doi a fost clar că nu fac nici o brânză acolo.
Aşa că mi-am suflecat mânecile şi am trecut la treabă  nici nu mai ştiu care dintre bătălii a fost mai importantă
Proprietarul restaurantului era să angajeze din proprie iniţiativă o orchestră de afoni, m-am lămurit numai când am aflat că erau rudă şi a trebuit să dezbatem vreo două ore ce vrea să zică frate, frate dar brânza e pe bani şi cum erau banii mei bietele rude or rămas neangajate.
A  urmat cearta pentru fântâna de brânză. Ce mă interesează pe mine că la alte nunţi se folosesc cu ciocolată şi şampanie, mie în curge prin vene brânză nu şampanie, aşa că să facă bine s-o adapteze.
După care s-a brânzit treaba cu domnişoarele de onoare care nu voiau şi pace să poarte rochii de aceeaşi culoare, bine cele din familia mirelui, cu ale mele a fost uşor două ţipete şi am trecut ca prin brânză.
Cu decoraţiunile stabilisem ca în loc de bani să le las pe vecie în portofoliu toate obiectele pe care le-am cumpărat şi care mi-ar fi ocupat spaţiul degeaba numai că s-au decis şi ei că vor plata serviciilor în sistem brânzocbani, logic nu strica să facă şi ceva  bani pe lângă recuzită.
Ca să fim fericiţi în ajunul nunţii naşii au declarat că suferă ca Lazăr în sâmbăta brânzei dacă nu dau o fugă la Roma, unde au rămas blocaţi de o grevă în transporturi. E drept că ne-am albit toţi ca brânza când am aflat dar ducă-se opt cu a brânzei nouă s-o găsi cineva care să ne ţină şi nouă lumânările alea la spate.
După toate chinurile astea eu am devenit un fan înflăcărat al nunţilor instant că era mai ieftin să fugim singuri  în Las Vegas şi să ne cunune vreun Elvis cântând cu pasiune ceva romanţios .
Nunta încă nu a avut loc dacă vă simţiţi în caşcaval daţi un click aici să ne donaţi 1 leu pentru viitoarea noastră casă de piatră.
PS SuperBlog 2012 contribuie şi el la cheta asta  :P

luni, 15 octombrie 2012

Search


M-am apucat de scris bloguri. Dumnezeu ştie de ce, probabil la ora aia mi se părea  mie că am căzut în fântâna cu sensuri a Universului şi trebuie musai să le spun şi celorlalţi ce revelaţii mă pocneau.
Acum cred că mi-a intrat în obiceiuri, unde mai pui că uite aşa creşte pipota în mine când mă întâlnesc cu cei 2 cititori constanţi ai mei, deja mă simt în rândul formatorilor de opinie frate.
Numai că treaba asta cu blogul a dus la nişte complicaţii, respectiv că eu nu am un program de om normal care lucrează de la 8 la 16 sau nah 18. Nici o şansă, eu lucrez de la 9 la 11 după aia am o pauză pe urmă iar de la 11,45 la 15 şi iar pauză şi iar lucru şi tot aşa până în creierii nopţii. Şi nici nu îmi permit să mă retrag în linişte biroului sau dulcelui meu cămin şi să-mi las fantezia să se reverse ca Nilul cel binefăcător că eu lucrez în diverse locaţii, de unde mi-e greu să mă întorc la birou şi oricum ar trebui să pornesc iar spre locaţie cam în 5 minute deci aş pierde timpul pe drum, care drum nu face  bine la nervi.
Aşa s-a născut ideea că trebuie să-mi cumpăr şi eu cel mai bun prieten al omului modern, respectiv un laptop. Mi-am făcut un plan de acţiune, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că abia acum au sens toate insistenţele mamei cu măritatul, dacă făceam chestia asta aş fi delegat pur şi simplu sarcina că doar se presupune că toţi bărbaţii sunt gadget dependenţi. Dar n-am făcut-o aşa că posibilitatea asta deja s-a dus.
A doua idee a fost să fac o listă cu ce vreau eu de la ustensilă şi să caut un magazin online . Pe lângă lipsa totală a culturii tehnice sunt şi posesoarea unui minunat ego care nu-mi permite să intru ca viţelul în magazin, să mă uit minunată la tanti vânzătoarea care-mi înşiră nişte date tehnice  şi să mai şi pretind că pricep ce vrea de la sufletul meu.
Pentru oamenii ca mine s-a inventat prietenul Google şi tot pentru mine se scriu tutorialele alea „Cum să orice în 5 paşi simpli”. Cu o cafea în mână am pornit la colindat din pagină în pagină până am ajuns la magazinul Azerty.
Dacă până aici articolul nu v-a lămurit, deşi mă îndoiesc, sunt femeie, logic prima condiţie a fost să fie un laptop negru chestie care deja mi-a restrâns căutarea la numai câteva sute de modele. De ce nu oi fi vrut eu mov că era unul singur şi mi-ar fi simplificat opţiunea nu ştiu, aşa cum nu ştiu nici de ce ţi-ai lua laptop mov.
Şi de aici a început dezastrul, adică ştiam de HDD dar ce naiba era SDD şi veneau împreună sau separat? Eu vreau să-l folosesc drept unealtă de scris, plimbat pe net şi poate ceva muzică sau filme online, viteza nu e esenţială pentru mine  şi nu mă deranjează dacă aud ceva zgomot de la hard, HDD are preţuri mai ok şi  este mai  răspândit în magazine deci HDD să fie şi dacă tot ne apucăm să fie cât mai mare că nu strică.
Să trecem la memoria video, chestiile integrate nu m-au încântat niciodată adică de ce să schimb tot la o adică de vreme ce pot schimba o bucată şi de ce să amestec memoria video cu altceva? Pentru mine memorie dedicată, plus că sună într-un mare fel.
Memorie RAM? Mare să fie, pentru că trec prin viaţă cu multe ferestre deschise simultan, de aia o să şi mor din cauza curentului cum prevede bunică-mea şi nu văd de ce să mă chinui când pot scrie, asculta ceva pe  youtube şi deschide vreo 3 ferestre de cercetare.
Procesor Intel Core 2 Duo   că am citit eu ca bate AMD-ul la multe chestii şi cum tot nu mă pricep dau dovadă de spirit gregar şi merg pe mâna majorităţii
Sistem de operare Windows mai puţin Vista încă nu mi-am depăşit traumele de acum câţiva ani cu sistemul acesta.
Greutate maxim 2,5
 kg ca mi-s delicata şi nu voiesc a-mi şubrezi mai rău coloana sau umerii.
Producător Asus pentru că şi magaoaia de acasă tot de ei e făcută şi mă ţine de vreo 8 ani, dap nu vreau să facă şi clătite, o folosesc pentru chestii simple deci rezistenţa e mai importantă decât să fie spectacular.
Când am văzut proba asta la SuperBlog 2012 am zis, mno la urma urmelor ideea e sa scrii şi etapa asta, dar cred că după cât am tot citit am găsit un câştigător pentru viitorul meu laptop Asus B 80 A – 4PO18 E, sper ca aici se termina numele lui şi dap ştiu că nu are vreo 2 chestii din criteriile enumerate dar credeam că am spus deja că sunt femeie şi în fond de aia am intuiţie să o folosesc inclusiv la cumpărături.
Bonusul etapei, am mai scăpat de măritiş o vreme, până la urmă îmi pot alege şi singură laptop deci un soţ ar deveni din nou inutil





duminică, 14 octombrie 2012

Miracol de Craciun





Afară ninge liniştit şi în casă pluteşte parfumul fursecurilor cu scorţişoară. E cald şi e bine şi stând comod în fotoliu nu mă pot opri să mă gândesc că poate e adevărat, bătaia aripilor a unui fluture în junglă poate provoca un tsunami în Japonia. Uneori viaţa noastră se schimbă datorită unui detaliu ale cărui urmări nu le bănuim. Aşa m-am căsătorit eu.
Aveam 20 de ani, eram student şi averea mea personală se compunea dintr-un portofoliu larg de vise şi un câine. Dacă mă gândesc bine cred că mai degrabă eu eram al câinelui decât invers dar de dragul logicii voi pretinde că eu eram şeful .
Şi o iubeam pe ANA, de pe vremea când încă ne zdreleam genunchii împreună prin cireşii vecinilor, de pe vremea când mama ei nu decisese că sunt o companie nepotrivită şi aveam voie să mă apropii.
Schimbarea a apărut în liceu, cred că pe la 16 ani, mai eficient decât un ordin de restricţie un pâlc de veri şi verişoare o înconjuraseră constant, era imposibil să mai vorbeşti cu Ana, uneori era imposibil să o şi zăreşti în mijlocul vrăbiilor alea cenuşii care o însoţeau tot timpul.
Şi apoi lovitura de graţie, în vară apăruse „dom’ doctor”, bine, nu era încă doctor dar era în ultimul an la Medicină, era frumos, inteligent, bogat şi părinţii lui îndeplineau criteriile de selecţie ale mamei Anei. Ca să fiu sincer şi eu l-aş fi considerat soţul ideal pentru Ea dacă nu ar fi existat detaliul acesta mic, enervant şi care nu se lăsa plecat din gândurile mele : cel mai potrivit pentru Ana eram eu.
Aveam planuri măreţe, urma să termin facultatea, să devin „Cineva” şi protejat de propriile mele bogăţii să bat la uşă, în fond alt cusur decât lipsa banilor ai ei nu-mi găsiseră. Şi ştiam că Ana era de partea mea, pentru că făcea tot posibilul să evadeze de sub supravegherea familiei. Erau ore furate şi poate din cauza asta mai preţioase, ore în care îl scoteam pe Sasha prin parc, în care vorbeam câte în lună şi în stele, în care ne furişam la cinematograf.
Nu aşteptam Crăciunul cu vreo bucurie, eu îl petreceam cu Sasha, care oricât de admirabil ar fi fost rămânea un căţel pupăcios,  Ana cu ai ei şi „dom’ doctor”, perspectivele erau sumbre şi într-o seară au devenit de-a dreptul negre.
Ne întorceam de la plimbare, eu şi Sasha, şi discutam despre cadoul pentru Ana, ne-am oprit să privim  bijuteriile strălucitoare aşa în calitatea noastră de visători, oricum nu ne permiteam nimic de acolo şi sub nasul nostru vânzătoarea a scos din vitrina garnisită cu brad şi beteală cel mai frumos inel de logodnă din lume pe care l-a împachetat atent într-o cutie în formă de inimă şi i l-a înmânat însoţit de urări de bine lui „dom’ doctor”. A fost ziua în care am înţeles ce înseamnă să îţi stea inima.
În noaptea aceea nu am dormit, bine eu, Sasha s-a dovedit mai insensibil. Toate visele mele se năruiseră ca un castel de nisip, nu mai era timp pentru punerea lor în aplicare, mai erau 5 zile până la Crăciun şi în dimineaţa în care „dom’ doctor” ar fi pus măreaţa întrebare  viitorul meu urma să se şteargă din istorie.
Aşa că am luat hotărârea să ne bucurăm de cât timp mai era, ne-am luat brad, eh recunosc aici e meritul lui Sasha, el a primit cadou un vârf de brad pe care cineva îl considerase inutil şi înarmat cu răbdare am verificat toate ofertele de cadouri de Crăciun pe care le puteam găsi online. Undeva pe lumea asta trebuia sa existe bijuterii pe care să mi le permit şi eu.
Aş vrea să spun că eu le-am găsit, da cred că de fapt a fost Sasha, a decis că trebuie să mă joc cu el, mâna a alunecat pe mouse şi aşa m-am trezit pe o pagină de bijuterii Luxury Gifts.
Erau acolo, absolut perfecte, un colier şi cercei, cu sclipirile albastre şi adânci ale ochilor Anei, cristale tăiate în formă de inimă. Ce mod mai perfect de a-i spune că va avea întotdeauna inima mea?

Am aşteptat dimineaţa când încântat de darul pe care îl găsisem, când disperat că va pleca. Era ultima dimineaţă cu Ana şi părea desprinsă din cărţile de poveşti, ninsoarea se oprise, zăpada strălucea în soare, un cufăr imens de cristale răspândire pe pământ, ferestrele avea flori de gheaţă.
A venit devreme, înainte să se trezească ai ei, nici măcar Sasha nu se trezise. Îmi amintesc  cum îmi  tremurau mâinile când i-am întins cutia şi apoi lacrimile Anei când a desfăcut-o. Credeam că nu îi plac şi mi s-a părut că urechile mă trădează când am auzit-o
- Ştiam că şi tu simţi la fel, Titanicul este povestea noastră, numai că noi o vom face să aibă un final fericit.
A fost noroc, colierul părea într-adevăr cel din Titanic dar eu nu mă gândisem la un mesaj atât de complicat, eu nu aş fi avut curajul să îi cer să-şi abandoneze lumea pentru mine.
Peste câteva ore a refuzat cererea în căsătorie a lui „dom’ doctor” şi peste încă vreo câteva ore consecinţă a furiei părinteşti Ana a venit să locuiască cu mine. Au trecut de atunci 6 ani, între timp s-au schimbat multe, ne-am căsătorit, Sasha a îmbătrânit, avem bani şi ne-am împăcat cu părinţii Anei. Nu, nu fiindcă am început să câştigăm bine, i-a cucerit definitiv Mara, cu un zâmbet ştirb pe care numai bunicii ştiu să-l aprecieze.
Încă nu i-am spus Anei că îi cumpărasem un cadou de despărţire care ne-a schimbat viaţa,  cred că acesta va fi secretul vieţii mele.
Mărturisit la Superblog 2012

vineri, 12 octombrie 2012

Numai eu voi rămâne....


   Eu am avut întotdeauna opinii clare, că părerile mele erau fundamentate sau nu e mai puţin important, esenţial este că erau clare. Îmi plăcea sau nu ceva, departe de mine ideea de „să vedem”, „să-i dăm o şansă”.
      Între timp lucrurile s-au mai schimbat dar pe la 17 ani priveam extrem de mult dintr-un singur unghi, probabil aşa m-am şi ales cu spondiloză cervicală. Şi la 17 ani ŞTIAM că NU ÎMI PLACE SF-ul. Citisem o viaţă poveşti şi îmi plăceau dar alea erau poveşti ideea de ştiinţă amestecată în naraţiune mă revolta tot aşa cum orele de fizică îmi provocau depresii crunte.
      Pe vremea tinereţii mele Nemira
 era sinonim cu literatura SF, este deci clar că am refuzat categoric orice contact cu o carte provenită de pe filiera asta. Dar am avut noroc, am avut un prieten care s-a rugat, m-a şantajat, m-a certat şi a intrat în greva tăcerii până când nu voi putea să vorbesc cu el despre DUNE. Pentru el am citit-o şi a fost prima carte Nemira pe care am pus mâna, după care m-am convertit.
     Pe undeva să spun că Dune e o carte pe care am citit-o are un aer de blasfemie. Frank Herbert e in vrăjitor iar Dune nu e o carte, e un sistem filozofic de sine stătător, e un tratat de istorie, e o analiză a jocului puterii, e o ţesătură a credinţelor, e o stare de spirit. Nu citeşti Dune, o trăieşti, o respiri, o simţi.
    M-am apucat de cartea asta într-o doară, pentru a satisface dorinţa unui prieten şi după primele 10 pagini nu am mai lăsat-o din mână până la final. Am citit Dune de multe ori de atunci, întreaga serie de altfel, pentru că dacă la prima lectură te fură povestea, te duci pe firul acţiunii, la o a doua sau a treia începi să descoperi că aproape fiecare paragraf ascunde o poveste din spatele poveştii. Dune este povestea legăturilor complicate între sentimente şi raţiune, între iubiri şi politici, între religii şi interese, este un alt fel de „a vedea o lume într-un grăunte de nisip”, este o lecţie a tiparelor care se repetă veşnic, un semnal de alarmă asupra capcanei profeţiilor.
    „Trebuie să nu mă tem, frica ucide mintea, frica este moartea măruntă ce aduce distrugerea totală…….”, a devenit unul din reperele mele în viaţă şi cred că toţi cei care au citit Dune l-au dobândit.
      Şi din nou revin la una din ideile anterioare, nu citeşti Dune ci treci pentru o vreme într-o altă realitate din care te întorci fremen, Atreides sau Bene Gesserit, luptător, rege sau preot dar în nici un caz la fel, pentru că ai fost pe Arrakis, pentru că Dune ţi-a trecut prin vene şi ţi-a lăsat ochii de ibad prin care lumea se vede altfel. Acum în timp ce scriu despre Dune pentru SuperBlog 2012 mă gândesc la exemplarul meu momentan plecat să mai convertească nişte prieteni la magia lui Herbert. Când se întoarce acasă trebuie să o mai citesc o dată, a trecut prea mult timp şi în fond trebuie să-mi recunosc dependenţa pentru că Dune e mirodenia.

miercuri, 10 octombrie 2012

Seminţe cu nesimţibilitate


So, stam eu aşe liniştită şi mă uitam la tv la un serial lacrimogen cum ne place nouă femeilor când Nornele au decis să intervină şi am trecut pe publicităţi, rubrică la care văzul, auzul şi nervii mi-au fost desfătaţi cu reclama cea nouă la Nutline. E omeneşte imposibil să nu o ştiţi la cât de des e difuzată oricum am găsit-o


Pe scurt e vorba de un buchet de ficiori ieşiţi la neşte beri supradimensionate şi unul dintre ei suferă o revelaţie adică trebuia să fie cu prietena, iubita, amanta, mă rog, femeia din viaţa lui la film de vreo oră. Iniţial are o tentativă să plece dar lăudat fie Domnul pe masă e o pungă cu seminţe Nultine cu nuplecabilitate care îl conving să revină pe scaun, să bea liniştit berea, să se distreze cu fazele tari de la meci şi să spargă restul seminţelor.
Eu aş boteza marca asta Nultine cu NESIMŢIBILITATE şi mă doare în bascheţi că nu există cuvântul acesta în DEX, în fond nici nuplecabilitatea nu e, să revin deci sunt semniţe cu nesimţibilitate de la nesimţirea în care pluteşte şi geniul care a venit cu ideea şi idio….geniul care a aprobat bugetul şi a avizat promovarea spotului.
Să le luăm în ordine.
1.Ai ieşit la bere, e dreptul tău, că de aia e o ţară liberă dar dacă ai plănuit să te îndopi cu seminţe că nesimţibilitatea o ai oricum în tine, ai bunul simţ să nu programez iurmătoarele 2, 4, 6, 8 sau câte ore ţi-or fi necesare cu prietenii tăi de halbă o întâlnire.
2. Ai ieşit la bere şi ai şi întâlnirea programată, ai bunul simţ să te prezinţi la ora la care ai zis, pentru că, ştiu ţi-e greu să crezi, dar femeia aia are şi ea o viaţă, un program şi prietene de cafea, de bere, de taclale, de ce o vrea ea. Dacă tu îi spui de la început că nu poţi merge la film fi sigur că va avea cu ce să îşi umple timpul. S-a demonstrat ştiinţific că Pământul se învârte în jurul Soarelui nu al fundului tău, deşi ca dimensiuni reprezintă un concurent potenţial.
Mai mult ea se va pregăti să se întâlnească. Să fim serioşi tu ai o singură zonă de pe care e indicat să te razi adică faţa ta, ea are de vreo 100 de ori mai multă suprafaţă de care să se ocupe şi o va face. Ea va veni la întâlnire cu părul spălat, cu picioarele rase şi hidratate, cu unghiile îngrijite şi hainele curate. Nu va arăta şi nici nu va mirosi ca Yetti scăpat în societate cu o cămaşă fluturând aiurea peste un tricou.
3. Ai uitat de întâlnire, îşi aduci aminte după vreo oră, mişcă-ţi fizicul de pe scaun şi mergi de îi cere scuze. Crede-mă ai destulă burtă de bere, nu e cazul să te mai sacrifici până ajungi să faci concurenţă viitoarelor mămici în luna a noua.
4. Îţi aduci aminte dar decizi că mai bine rămâi la bere cu băieţii, ai bunul simţ să o suni, înainte de a mai cere o bere pentru că deşi te cunoaşte şi ştie câtă nesimţire ai în tine, după prima fază de nervi îşi va face griji pentru tine. Asta până când va decide să nu-şi mai facă deloc.
La final ţin să mai felicit încă o dată toate geniile care au conlucrat la zămislirea, cu dureri  sper,  acestui minunat spot care ne comunică în limbaj simplu că o pungă de seminţe şi un pahar de bere sunt motive suficiente să laşi liber nesimţitul din tine şi să o tratezi pe femeia din viaţa ta drept epsilon adică o cantitate neglijabilă, în cazul în care printr-un miracol destinatarii mesajului meu chiar l-au citit până aici şi le scapă taman concluzia

marți, 9 octombrie 2012

The Promised Land


Aţi gătit vreodată? De fapt nu spun povestea cum trebuie. Aţi avut vreodată în casă un introvertit cu tendinţe obsesive care s-a decis să se manifeste prin gătit?
Sau, şi mai bine, ştiţi cum e să fii în papucii personajului?
Dacă nu aveţi idee despre ce vorbesc oamenii din categoria asta sunt destul de tăcuţi dar pot face minuni culinare dintr-o coadă de mătură, o marinează, o bibilesc, o descântă până când din lemnul acela sec şi nu de mare calitate va ieşi un preparat gourmet.
Suntem cei care se trezesc la 3 noaptea ca să noteze repede pe post-it-urile de la capul patului soluţia genială  de combinare a 4 feluri de piper pentru un echilibru desăvârşit al aromei ( ştiu cea mai mare parte a oamenilor nici nu au idee că există mai mult de 2 feluri de piper).
Mintea noastră a conceput şi mâinile noastre au realizat cu preţul multor julituri, tăieturi şi treceri accidentale pe răzătoare torturile alea la care e greu să te prinzi dacă e prăjitură sau obiectul propriu zis.

Suntem perfecţionişti şi dacă margareta de pe salata boeuf nu-i suficient de proaspătă  ca atunci culeasă din grădină chit că e confecţionată din albuş de ou noi suferim mai rău decât Medeea.
Ei bine eu fac parte din categorie, de mult, de prin 1998 când am descoperit că furia îndreptată asupra albuşurilor de ou produce bezele şi nervii păsăresc magic încăperea după frământarea unui cozonac.
Amu’ prin 1998 eram săracă, serios vorbind, banii mei erau organizaţi mai ceva ca un service nemţesc, şi dacă voiam o chestie care nu intra în piramida nevoilor fundamentale la nivelul de jos trebuia să merg vreo câteva zile fără autobuz ca să economisesc.
La început bucătăreala asta  s-a bazat pe un tel pe care îl văd şi azi cu ochii minţii produsul fizic cedând între timp pe altarul artei culinare şi recunosc aş fi putut continua aşa cu instrumente rudimentare numai că îmi fugeau ochii după ajutorul automatizat şi în fond ce pasionat de un domeniu nu TREBUIE să aibă acasă în deplină proprietate şi liniştită posesie gadgeturile la modă în scopul liniştirii lui sufleteşti?
Aşa a început căutarea primului meu mixer, într-un magazin de electrocasnice, un mixer la care m-am uitat muuult timp adică vreo câteva luni până am strâns banii. Sincer despărţirea Mării Roşii în faţa lui Moise nu a fost un miracol mai mare decât strângerea banilor ăia.
Şi am fost fericiţi împreună vreo lună după care supermixerul meu a decedat brusc într-o bezea sticloasă fără şanse de resuscitare. Am suferit, l-am jelit şi am ieşit din doliu imediat ce am reuşit să strâng iar banii. Am pornit într-o viaţă nouă cu un nou mixer care m-a ţinut vreo 3 luni înainte să treacă în lumea drepţilor bătând un souffle
Eram deja mai pierdută decât evreii prin deşert, treceam prin magazinele de profil cu o privire abătută în căutarea ţării făgăduinţei şi, deşi reuşisem iar să strâng banii, nu mai aveam curaj să mă aventurez la ceva atât de periculos cum ar fi cumpărarea unui aparat electrocasnic.
Norocul meu şi al sănătăţii mele psihice, atâta câtă e, a fost o prietenă comodă care cumpăra dintr-un magazin online. Ea mi-a făcut cadou un mixer cumpărat de pe Oktal, care mixer trăieşte şi munceşte bine merci şi în ziua de azi, când e cazul să mai meargă
Între timp am crescut, eu, veniturile mele, nevoile mele şi gărgăunii mei, ne-am dezvoltat cu toţii corespunzător. Munca mea nu ar fi de conceput fără calculator, laptop, mobil, imprimantă. Vacanţele mele nu se pot desfăşura fără cameră şi aparat de fotografiat. Jumătatea mea nu s-ar putea juca pe calculator fără volan şi alte minuni necunoscute mie 
Bucătăria mea? Nu aş supravieţui fără robot, maşină de pâine, aparatul de îngheţată, în genere orice dispozitiv vă trece prin cap se găseşte acolo.
Am devenit şi eu comodă şi le cumpăr din magazinul online. Le-am rămas fidelă pentru  că pe Oktal eu mi-am găsit ţara făgăduinţei, pentru că din 1999 şi până acum am avut cu ei o relaţie fericită fără terapie de cuplu chit că nici una dintre părţi nu a zis fraza aia cu „până când moartea ne va despărţi” .
Am rămas pe Oktal pentru că aşa cum eu nu las să-mi iese din bucătărie ceva  în care să nu pun suflet nici ei nu mi-au trimis ceva în care nu au pus calitate şi respect. Pentru mine asta contează mai  mult decât un jurământ pe Biblie sau pe conştiinţă şi onoare după cum omul e sau nu religios.
A fost din nou SuperBlog 2012.

duminică, 7 octombrie 2012

Stilul fara reguli



Am fost o adolescentă confuză şi când zic adolescentă sunt îngăduitoare cu mine că adolescenţa asta s-a prelungit până pe la vreo 26 de ani. Pentru că e la modă o să dau vina pe ai mei -  părinţi, bunici, mătuşi că nu m-au crescut cum trebuie, că nu mi-au încurajat personalitatea. Dacă e nevoie pot extinde aria la întreaga perioadă, am crescut înainte de revoluţie, bine am fost copil înainte de revoluţie dar nu sunt anii de copilărie esenţiali în formarea personalităţii?
Pe vremea când încercam eu să-mi dau seama cine sunt şi ce caut pe aici era la modă uniforma, până pe la vreo 12 ani am crescut temeinic convinsă că nu e bine să fii altfel. La trei ani m-au dotat cu o bluză portocalie şi o fustă albastră, mi-au pus la gât o cravăţică roşie, m-au numit şoim al patriei şi problema garderobei mele în societate a fost rezolvată.
Când am mai crescut mi-au dat o rochie fără linie, pepit în alb cu albastru şi un şorţuleţ anost şi iar au rezolvat problema pentru vreo 4 ani după care mi-au făcut favoarea de a mă echipa cu un sarafan bleumarin şi cămăşi bleu, tot timpul la fel. În zilele de mare sărbătoare aveam voie la fustă neagră plisată şi cămaşă albă. Devenisem pionier doar.
Totul era monoton şi monocrom, hainele erau zi după zi aceleaşi, cravata era zi după zi legată cu acelaşi plicticos inel din plastic transparent, părul trebuia să crească tot timpul în direcţia dictată de cordeluţă. Să te fi ferit Dumnezeu să o uiţi acasă o zi sau crimă absolută să nu ai părul legat, de fapt nu putea să te ferească, pe vremea aia nici Dumnezeu nu avea voie în şcoli mai mult decât aveau culorile.
Şi apoi a venit 1990 când cerurile s-au deschis şi culoarea a coborât pe pământ iar pentru mine a început marea confuzie. Adică până atunci era clar cine fusesem şi cine urma să fiu până la sfârşitul zilelor mele, mi se spusese clar la fiecare şedinţă de colectiv. Acum eram confuză.
Erau zilele în care nu aş mai fi ieşit din prima mea pereche de blugi, erau zilele în care mă plimbam în rochii diafane de mătase, erau zilele cu pulovere moi şi cele cu cămăşi în carouri cu roşu şi negru. Erau atâtea posibilităţi, atâtea combinaţii iar eu nu mai ştiam care din ele sunt de fapt eu.
Am înţeles târziu că eu sunt toate astea, că sunt zeiţa cu 1000 de chipuri, că pentru fiecare zi în care iubesc lumea există o haină şi la fel pentru cele în care  o urăsc sau îmi e indiferentă.
Am înţeles că  să fii real înseamnă că poţi avea mai multe faţete fiecare din ele la fel de autentică.
După care am descoperit şi Realul celălalt, cel în care fiecare din faţetele mele îşi putea găsi o exprimare, în care toate formele personalităţii mele merg la joacă şi la plimbare, una după pantaloni,

 alta după rochii,

 o a treia după jachete de piele 
iar eu îmi permit să cumpăr toate alegerile lor, pentru că diversitatea trebuie să-ţi fie şi accesibilă. În noua lor colecţie Designers nervii mei se simt ca acasă, pentru că nu există reguli, pentru că pot combina oricum şi orice îmi trece prin cap atâta vreme cât mie îmi place rezultatul şi pentru că matematic vorbind există atâtea combinaţii de produse luate câte 2 încât e puţin probabil să nu mi se respecte unicitatea . E o colecţie care mă lasă să fiu Eu şi într-o lume uniformă asta e esenţial.
Câte chestii despre mine şi istoria mea mi-am amintit scriind pentru Superblog 2012  despre Real . Chiar ştie cineva de ce nu aveam şi noi voie cu pantaloni la uniformele alea că încă mă preocupă subiectul ?

marți, 2 octombrie 2012

Avensis, marca celor remarcabili


La prima vedere era prea mare, dezvolta prea multă forţă chiar şi stând pe loc, era prea multă putere adunată într-un singur corp şi eu cu dimensiunile mele de breloc mă simţeam ameninţată ca şi cum ar fi putut să mă spulbere instant, fără efort, fără să privească înapoi.
Apoi au apărut detaliile, un mod anume de a face o mişcare, felul în care iese în evidenţă în mulţime, modul în care ochii capătă o voinţă proprie şi îi urmăresc drumul până când iese din raza lor.
De ce aş minţi? Atrage privirile şi acesta a fost clar un avantaj, poate dacă nu ar  fi arătat aşa,dacă nu s-ar fi potrivit atât de perfect oriunde, dacă nu ar fi arătat acasă şi în excursia la munte şi în faţa Operei, poate fără eleganţa aia intrinsecă, eleganţa cu care te naşti şi te înconjoară ca o aură nu m-aş mai fi uitat a doua oară sau a treia. Dar o are şi eu m-am uitat, sunt femeie, ochii lunecoşi şi inima zburdalnică şi-au spus cuvântul.
Şi când te tot uiţi începi să vezi detaliile pe care un aspect mai ponosit le poate face să se piardă pe drum, tot uitându-mă am început să-mi dau seama că puterea aia imensă e bine strunită, că mă simt protejată, că eu însămi nu mi-aş fi putut visa ceva mai potrivit.
Apoi s-a instalat siguranţa, indiferent pe ce drum am fi mers ştiam că eu sunt cea mai importantă, mi-era comod şi bine cum nu-mi mai fusese de mult, din vremea copilăriei când lumea se învârtea în jurul meu.
Acum e al meu, l-aş recunoaşte cu ochii închişi oriunde, după parfum, după bătăile inimii. Ştiu în ce stare este după cum muzică se aude calm sau urlă prin toate boxele maşinii, după cum demarează, după cum ia o curbă.
Cred că am ajuns să îi asociez pe el şi Toyota lui, se potrivesc împreună, i-am găsit de atâtea ori seara în parcare aşteptându-mă ca o oază de calm, ştiu îs nebună dar uneori mi se pare că maşina aia îmi zâmbeşte înainte să o facă el, înăuntru e cald şi bine şi uneori ascultăm un pic ploaia rece de toamnă căzând ritmat în jurul nostru înainte să ne strecurăm spre casă.
Nu mi-a plăcut la prima vedere şi totuşi mi-a schimbat viaţa. Acum când e departe, când trebuie să plece singur inima mea  sare periodic o bătaie, pentru că acum îl cunosc, pentru că ştiu cât îi plac viteza şi adrenalina, îi ştiu pasiunea pentru aventură şi vârful de cuţit de risc care trebuie să existe în viaţa lui, pentru mi-aduc aminte de prima, marea şi singura noastră ceartă pentru că lui îi plac rapide iar mie sigure. Apoi îmi amintesc că  totuşi i-am dat drumul în  lume într-o maşină la fel de remarcabilă ca el, alţi oameni poartă talismane cu Sfântul Cristofor, iubitul meu are un Avensis

Articolul a fost scris pentru  concursul Superblog 2012 dar la următoarea ceartă cred că l-aş putea folosi şi în alte scopuri 

Voodoo cel de toate zilele


Probabil aveţi despre Voodoo aceeaşi imagine ceţoasă şi neclară pe care o am şi eu, adică e muuult influenţată de filmele americane în care neşte preotese musai negre şi imense  înfig metodic ace în neşte păpuşele nevinovate compuse in cele mai neatrăgătoare materii prime. Nu exclud posibilitatea ca asta să fie de fapt magia cajun din zona New Orleans numa’ că asta e în mintea mea Voodoo.

Aaaa şi mai e o imagine, aia cu zombi, adică nu mai ştiu eu unde şi anume am citit că tot prin Haiti patria mamă a lui Voodoo ăsta există nişte vrăjitori atât de buni încât scoală literalmente morţii din morminte şi îi folosesc să facă diverse.
La o adică asta nici nu mi se pare o idee rea . În primul rând morţii oricum erau morţi deci nu aveau nimic mai breaz de făcut, deci nu e ca şi cum ar putea să facă o criză de nervi că trebuie să sape grădina când voiau la concert, plus că aşa nici nu se plictisesc. În fazele în care Gicu şi Mărin, cei doi neuroni personali ai mei (chiar să caut blogul cu prezentarea lor şi să-l postez aici ca să ştiţi despre cine vorbim), revenind că nu mai ştiu de unde am plecat, când Gicu şi Mărin filozofează despre viaţa de după moarte asta mă preocupă cel mai rău – să nu mă plictisesc stând închisă în propriu sicriu. Nici măcar nu e cu capac de sticlă Albă ca Zăpasa Style să mai văd şi eu lumea.
În al doilea rând că n-am uitat de zombi e şi avantajul angajatorului, salariu nu le plăteşti că nu mai au capacitate de folosinţă deci nu pot fi parte în contracte fie ele şi de muncă, contribuţii pentru casa de sănătate sunt deja în afara discuţiei, şomajul al fel, de pensie ce să mai vorbim.

Când pui problema de maniera asta mai că m-aş duce să import doi trei preoţi că la o adică un zombi la lucru e chiar mai ieftin decât un chinez şi incomaparabil mai avantajos ca un român.
Oricum am ajuns al ideea asta cu Voodoo de la un articol care mi-a sărit în ochi pe net, cum se vindecă lumea de mahmureală prin alte părţi. Şi dacă unii au soluţii active, supe, murături, bere rece, mă rog ceva ce trebuie făcut asupra ta însuţi, haitieni au soluţie care mi s-a părut profund românească, înfig 13 ace în dopul sticlei şi aşteaptă să treacă mahmureala.
Acum sincer asta nu vă aduce aminte de discuţiile noastre legendare cu oaia în care aşteptăm să treacă ideile de asasinat ale celorlalţi baci mioritici? De plângerile noastre numeroase şi stufoase contra nivelului scăzut de trai, abuzurilor, corupţiei,  birocraţiei şi ce mai vreţi voi după care aşteptăm să se rezolve de la sine?
Mie una aşa de mult mi-a plăcut încât cred că deja am găsit soluţia ieşirii din criză înfigem 13 ace  în criză şi aşteptăm să treacă? Sau o fi mai util să înfigem 13 ace în fiecare politician  şi tehnocrat care veghează al liniştea noastră?

luni, 1 octombrie 2012

Relatii toxice


Mă gândeam azi la relaţii, mai exact la cele abuzive şi mi-a trecut prin cap că nu ştim nimic despre ele.
Dacă te întreb ce e o relaţie abuzivă ce îmi vei răspunde? Cea în care există violenţă fizică sau verbală? Cea în care cântă cocoşul sau găina? Cea în care banii sunt ţinuţi cu mână de fier de vistiernicul desemnat nu tocmai democratic şi în care trebuie să te rogi de bani pentru un covrig?
Şi da, astea sunt relaţii abuzive, fără îndoială nu poţi nega abuzul privind ochiul vânăt care stă să sară din orbită sau mişcarea de protecţie la auzul unei uşi trântite.
Dar există şi alte feluri, există atâtea nuanţe, există abuzuri care ţi se interferează în personalitate parşiv ca un drog undercover.
Există relaţiile în care totul merge ok sau aşa ţi se pare ţie şi totuşi timpul celuilalt pare mai preţios decât al tău. Nu ţi se spune nimic dar pe undeva se aşteaptă ca tu să îţi schimbi programul în funcţie de al lui/ei pentru că nu e aşa lucrurile pe care le faci tu sunt mai puţin importante.
Şi nevoia de relaxare e mai mare la celălalt pentru că el se consuma atââât de muuuult făcând numai Dumnezeu ştie ce că dacă stai să numeri mai toate sunt făcute de tine.
Şi dacă tot e să vorbim de lista chestiilor de făcut de vreme ce eşti într-o relaţie cu cineva atât de ocupat, de genial şi de stresat nu crezi că e normal să-l protejezi constant şi eficient scutindu-l de chestii neplăcute cum ar fi rândul lui al spălatul vaselor, cumpărături, plătitul facturilor, luatul copilului de la şcoală?
Nu că ţi s-ar impune Doamne fereşte, ai avut norocul de un partener înţelegător, gata să participe şi care se sacrifică extrem de martir style întinzându-se ca untul prea subţire pe o felie de pâine şi făcându-te să te simţi vinovat că îl laşi să se descurce cu atâtea.
Şi la un moment dat te trezeşti că nu mai ai strălucire, că nu mai ai vise, că nu mai ai timp pentru ele. Îţi dai seama că ţi-a apărut un rid vertical de încruntare adânc între sprâncene, să nu ai mai zâmbit de vreo 2 luni şi nici nu pricepi ce e cu atâta zâmbit la o adică.
Nu-ţi mai aduci aminte când ai făcut ultima dată ceva pentru tine fără să iei în calcul efectele pe termen imediat, mediu şi lung asupra planetei, relaţiei sau celuilalt.
Într-o zi cineva va face ceva perfect normal şi inofensiv, îţi va deschide o uşă, îţi va ţine scaunul sau îţi va lua din mână ceva prea greu şi te vei simţi ridicol de protejat.
Când ziua aia a venit, când vei considera un gest normal într-o relaţie drept un efort ieşit din comun, când faptul că eşti sunat de altcineva numai aşa să vadă dacă te simţi bine te va face să îţi tremure o lacrimă în ochi, când normalul ţi se va părea extraordinar, e timpul să te opreşti şi să analizezi relaţia în care eşti.
Pentru că orice relaţie în care nu eşti sau nu mai eşti fericit e abuzivă, numai că abuzul din categoria asta a doua e mai pervers, mai insinuant, nu e la fel de negru pe alb ca un pumn sau o palmă, nu te mobilizează instantaneu, nu face să îţi clocotească sângele în vene şi să te răscoli împotriva jugului, se aşează lejer rând pe rând ca straturile de praf furând-ţi culoarea şi nici măcar nu ai apucat să le observi.
Când tu te-ai transformat în imaginea voalată a celui care erai, ca reflectat de o oglindă murdară înseamnă că eşti într-o relaţie abuzivă şi e timpul să ieşi din ea .