Musikverein

So, m-am întors acasă şi am aşteptat să mi se aşeze cumva în minte întâmplările ca să pot scrie cronologic Vineri seara mi-am dat seama că nu se poate  aşa că m-am apucat să consemnez haotic isprăvile  întregii găşti.
        În prima zi a excursiei mă înscrisesem veselă pe lista de participare la un concert în Viena, înainte să-mi fi dat seama că va fi practic imposibil să fac tot ce avea de gând. După înscriere uitasem total de evniment.
       Până joi pe la amiază, când tanti ghida, femeie serioasă de altfel, pe la vreo 60 de ani, năvăleşte în autocar cu un zâmbet până la urechi.
       Veşti extraordinare pentru cei care merg la concert, o să mergem la Musikverein, în Sala Mare. Tocmai aflaserăm că puteam vedea ori concertul ori Praterul, ca atare toţi am privit cu un aer de « aşa şi ? » 
       Femeia ne precizează : Sala în care are loc Concertul de Anul Nou de la Viena.
       Dacă turna în maşină trei pahare de termite şi nu începea o foială mai serioasă. Cei de 70 de ani se simţeau de 50, cei de 50 de 30, cucoanele se agitau, cine nu se înscrisese la concert se grăbea să o facă.
        Pentru că noi, 4 eram din târgul nostru, ne obişnuiserăm se fim Gică Contra nu ne-am dus înapoi cu autocarul la hotel cu restul grupului ci am rămas să baladăm pe Strase până mai aproape de eveniment. Oamenii serioşi s-au uitat la noi de parcă sufeream de ceva incurabil şi au plecat să se pregătească. Nu îmi pot închipui de ce aveau nevoie de 5 ore pentru chestia asta.
         La un moment dat cedăm şi noi de oboseală, ajungem acasă cum ar veni, aglomerăm duşurile, răscolim valiza şi identificăm neşte haine purtabile la event, facem cu rândul al fierul de călcat, ne declarăm apte de ieşit în lume şi descindem în faţa hotelului . 
         Trece timpul se face ora, în afară de nişte tanti cu copii licenii care nu au putut fi determinaţi să renunţe la Roata Mare din Prater grupul merge la concert , lumile începe să coboare.  
         Organizăm în stilul nostru răutăcios un concurs. Câştigătoare după mintea noastră e o tanti care bate lejer la 70 îşi pusese inclusiv părul pe moaţe, înţelegem de ce aveau nevoie de 5 ore pregătire.
        Locul doi îl căştigă detaşat o pereche tânără dotată cu blugi şi tricouri cu note muzicale, sclipitoare.
       Nu mai avem timp de locul trei că vine autocarul, ne îmbarcăm cu maxime precauţii. Politicoasă din fire şi conştientă că domnu’ Costel nu era să-şi schimbe obiceiul taman în ziua aia şi să pornească aerul condiţionat în maşină înainte de a urca toată lumea, urc ultima. Suntem echipaţi într-un mare fel cu haine  cât de cât de concert asortate cu şlapi, adidaşi şi pe alocuri sandale romane.
          Oprim la Prater, coboară tantile cu copii şi domnul general cu soţia, ne spun că au de gând să încerce caruselul panicându-ne, sunt în vârstă şi fragili nu-i prea văd bine  dar deh fiecare cu ale lui.
        Autocarul ne debarcă  la ceva distanţă. Pornim de jos în modul nostru preferat de deplasare: Dezorganizare bezmetică.
        Trotuarele din Viena au marcate foarte clar benzi pentru biciclişti, de altfel oamenii se iau în serios umblă pe ele, poartă căşti, ce să mai sunt mai echipaţi decât mulţi motociclişti de la noi.
         De departe avem aerul unui monstru diform cu multe mâini şi multe blitzuri, se fac poze în prostie. Din când în când în liniştea serii vieneze se aude vocea preocupată a domnului din Moldova „Dori dă-ti jos dupî banda bicicliştilor”
        „Undi vezi tu biciclişti dragî? Să vie ei şi mă feresc eu”
        Ghinion bicicliştii chiar vin strigând Achtung, Dori se sperie şi uită să se ferească. Bineinteles pricep din catilinarele ulterioare ca biciclistii au fost de vina   Îmi dau seama că pentru bieţii localnici turismul acesta trebuie să fie înnebunitor uneori.
            Ajungem cu vreo 30 de minute mai devreme, traversăm să facem poze cu bazilica din faţă. Nu putem intra, urmează să înceapă un concert, ne întoarcem. S-a deschis sala putem intra. Bineînţeles la uşa principală cineva are un atac de emoţie artistică şi ţipă al noi să încremenim aşa să ne facă o poză de grup.
        Trei amărâţi de japonezi trec în neştiinţă de cauză între noi şi artist. Tanti Alice ţipă la ei să-i dinamizeze,  necunoscători de română oamenii nu pricep că „Japonezilor mişcaţi-vă odată!” de referă al ei.
       Reuşim să intrăm în  foaier, altă serie de poze câtă vreme  tanti ghida ridică biletele. Le împarte, sunt scrise numai în germană şi  o luăm spre dreapta că aşa ni se pare nouă. Doi trec, nimeriseră partea restul ne întoarcem să intrăm pe uşa din stânga.
       Alice şi Nuţi, echipa de şoc, schimbă impresii. Sunt undeva între 50 şi 60 de ani, individual ar trece neobservate împreună însă sunt cri-mi-na-le. 
        Avem locuri în primele rânduri, soarta mă aşază lângă Alice, care se luptă cu ochelarii, desfac lanţul buclucaş. Toată lumea face poze, inclusiv japonezii. În loja din dreapta îi văd pe cei de din Moldova lângă un musulman venit cu cele 4 soţii, sau poate numai cu cele melomane.
       La 8, 30 punct uşile sălii se închid şi intră orchestra. Alice lângă mine schimbă aparatul foto cu camera, lângă ea Nuţi întregistrează temeinic.
      Dunărea Albastră se revarsă în sală, furată de moment Alice şuieră, fluieră şi bate temeinic ritmul în podea cu piciorul. Aşa o ţine până la final.
        După ultimul bis observ că Între Alice ridicată in picioare şi scaun se întinde o lungă şuviţă albă. Cineva înaintea noastă îşi lipise guma de mestecat pe scaun. Până şi aici.
        E târziu şi ne întoarcem acasă cu tramvaiul dar asta e altă poveste deja