miercuri, 29 august 2012

Herculane


Pentru ca s-a terminat vacanta si am treabă, logic m-a apucat si cheful de scris bloguri. Să continuăm cu vacanţa şi să răspundem al întrebarea care îi chinuie pe toţi cei 2 cititori ai mei, de ce Herculane?
O vreme în timp ce scriam blogul acesta în minte m-am gândit să începu cu explicaţii Valea Cernei, munte, aer curat după care mi-am dat seama că de vreme ce mă citeşti sigur nu eşti din cei care au picat glorios bacul anul acesta deci ştii şi singur pe unde e oraşul.
Herculane pentru că eu sunt legată sentimental de oraşul acesta, a fost o vreme în care îmi petreceam 3 săptămâni bătute pe muchie aici, în fiecare vară cu ai mei, care nu mai sunt chiar toţi pe aici, deci întoarcerea acolo mă ajută să-mi mai împrospătez în minte nişte imagini care altfel încep să se dilueze.
Herculane pentru că aerul chiar e curat, pentru că temperaturile sunt cu 10-15 grade mai jos decât canicula din restul ţării, pentru că îmi place cum răsare soarele peste oraş abia la 9 dimineaţa de după munte, pentru că  încă e linişte şi calm, pentru că noaptea nu urlă Connector din boxele discotecii de pe plajă, pentru că am timp şi pace să vorbesc eu cu mine, pentru că ritmul oamenilor locului e cam jumătate din ritmul meu ca atare ultraodihnitor, pentru că oasele mele fracturate, fisurate şi alte „-ate” se bucură de apele termale şi sulfuroase, pentru păduri care sunt multe şi în toate părţile, pentru aleile umbrite pe care o rază aurie e un eveniment, pentru Cerna cea rece şi curată, pentru ecoul apei rostogolindu-se pe pietre între doi munţi extrem de apropiaţi între ei, pentru stele care sunt mai clare şi mai aproape decât acasă
Herculane pentru că este frumos, mda nu pare, clădirile sunt ruinate dar mintea mea le suprapune pe cele de pe vremuri şi în plus anul acesta am văzut că lucrurile chiar se schimbă, vreo 3 din hotelurile vechi erau în renovare,  am văzut asfalt nou, am văzut basoreliefuri şi statui, am văzut mişcare cu viteză mică e drept dar măcar e pe plus faţă de anii în care s-a  mers în minus.

Herculane pentru clădirile dantelate, pentru gara cu arcade de iederă şi cupolă de biserică, pentru sequoia plantată de Franz Iosif, pentru izvorul de apă din mijlocul oraşului, pentru magie.

Herculane pentru că e acolo de vreo 2000 de ani, pe bune e fondată în 102 d. Ch şi o să mai fie acolo vreo 2000 de ani când despre tine nu va mai şti nimeni, pentru că împăratul Austriei a considerat-o cea mai frumoasă staţiune de pe continent, pentru că Sisi s-a îndrăgostit de ea, pentru că are mai multă istorie într-o singură piatră decât poate să încapă în mintea ta

De ce nu Herculane? Dacă ai nevoie de ieşiri în cluburi până la 5 dimineaţa, dacă tu cu tine nu puteţi sta singuri mai mult de 10 minute fără să o luaţi razna pentru că nu aveţi nimic de împărţit, dacă în tine e gol, dacă nu te poţi întinde ca o şopârlă pe piatră cu ochii închişi şi restul simţurilor vii ca să auzi foşnetul frunzelor şi să simţi adierea vântului, dacă ai obsesia timpului şi mintea ta nu-l poate suspenda nici măcar câteva zile, dacă nu poţi aprecia o carte citită toropit de soare, daca vezi numai partea goala a paharului, dacă te enervează cohortele de pensionari care fac schimb de reţete de murături  şi poveşti despre nepoţi.
Nu Herculane dacă nu te amuză adolescenţii plictisiţi nevoiţi să trăiască într-un oraş în care totul e încet şi în reluare şi refulează şi ei cum pot şi pentru că nivelul de cultură e cel care este cum pot se traduce prin informaţii inutile şi exagerate despre vieţile sexuale ale mamelor protagoniştilor. Dacă nu poţi aprecia telenovelele la marginea piscinei, dacă te agasează romanţele  fulgerătoare in care protagoniştii exersează 25 de ore din 24 tehnicile de resuscitare respectiv respiraţia artificială franţuzească şi masajul oarecum cardiac.
Şi spun nu Herculane nu pentru că ţie ţi-ar fi rău acolo ci pentru că nu aş vrea să te întâlnesc în următoarea mea evadare şi să-mi strici liniştea cu fiţele şi mofturile tale
Chiar aşa tu ai fost vreodată în Herculane?


luni, 27 august 2012

Etrierul vietii mele


Şi a fost vacanţa de vară 2012, partea 4 a sau a 5 a dar cine le mai numără. Pentru că a fost ultimul segment înainte să înceapă muncile diverse am ales să ne desfăşurăm forţele în ţară, la loc de verdeaţă si odihnă, nu aia veşnică şi am avut în plan musai relaxarea neuronului.
Lucrurile au început bine, excelent aş zice cu debarcarea mea în gara Lugojului după numai vreo 20 de minute întârziere, chestie despre care mi s-a spus că e un miracol în călătoriile cu CFR-ul zilelor noastre.
Am continuat şi mai bine la un pahar de vorbă, la o mâncare tradiţională, adică pizza şi al poveşti. Spun că au continuat şi mai bine pentru că al discuţii s-a implicat activ Hugo un cocktail fuarte interesant aromat, lejer obraznic, dezlegătoriu de limbi şi mare ajutor în boli care afectează memoria că după vreo 2 pahare începusem să-mi aduc aminte formulele de integrare şi derivare pe care le-am uitat de prin liceu când încă aş mai fi avut treabă cu ele.

Personal cred că de pe aici a început ghinionul, Hugo nu are efecte asupra clopotelor ca atare acestea au continuat să marcheze clar, sonor şi scurt fiecare sfert de oră trecut, iar la fix cu voia Domnului băteau prelung, trezindu-mă invariabil din somnul abia prins de o mânecă. Până să apuc eu să aduc mulţumiri fierbinţi responsabilului cu aranjamentul acesta se făcea  şi un sfert şi în loc să adorm o luam de la capăt. Aş zice că noaptea aia a fost petrecută în rugăciune ceea ce mi-a tulburat grav karma, zen-ul şi feng shui-ul astfel că a doua zi a avut de suferit un pic.
Bun, deci pe la 9 şi ceva mărunţiş de dimineaţă, l-am încărcat pe troli cu restul bagajelor foarte organizate ale lui Maurice în maşină, am fixat cap compas Băile Herculane şi am pornit la drum în acordurile sfâşietoare ale unor tanti şi nenii foarte romantici care se găseau prin colecţia de cd-uri a numitei maşini.
Şi am mers mai ceva că Făt Frumos cu vreo 80 de km la oră că mai mult nu voia să tragă, logic asta nu ne-a dat de bănuit pentru că noi suntem nişte firi extrem de încrezătoare. Precizez pe această cale tânărului care mi-a comunicat că dacă te urci în maşină tre’ să te uiţi şi tu de benzină, apă şi ulei, că şi femeile verifică treburile astea la urcarea în maşină, plus noi verificăm şi integritatea, funcţionalitatea şi curăţenia retrovizoarelor pentru că nah cum să pleci la drum fără o tuşă de ruj proaspăt.
Şi cum ne baladam noi aşe cu viteză legală pe şoselele patriei am ajuns în Caransebeş, unde normal se lucra al stradă ca peste tot în susnumita ţară şi se circula destul de dificil, drept urmare coadă, drept urmare oprit maşină şi pe când voiam să continuăm ne-a dat cu radical. Mati nu a mai putut fi convins să se mişte, prezentând roata din faţă dreapta blocată.
E drept că imediat am făcut rost de vreo 10 oameni foarte dispuşi să ne ajute să împingem maşina din mijlocul drumului ( între noi fie spus dacă e să se defecteze măcar s-o facă în stil şi să blocheze strada decât să sufere anonim lângă trotuar) numai că Mati a refuzat să se lase împins. E drept la cât cântărea el şi la numărul de persoane putea fi mutat lejer pe sus dar dacă oamenii nu s-au gândit la asta nici eu nu am atins subiectul.
În cele vreo 25 de minute cât am stat acolo, am ajuns să apreciez la maxim talentul românului de a se pricepe nativ nu numai la politică şi fotbal ci şi la mecanică. După lungi discuţii s-a decis că e o problemă cu planetara de ce musai planetara deşi maşina nu bătuse de nici o culoare mă depăşeşte dar nah cum să te pui cu autorităţile în domeniu.
Am apreciat de asemenea la maxim adaptabilitatea în trafic a şoferilor noştri care dădeau cu ochii de ditamai triunghiul în spatele maşinii care spunea clar că e o problemă şi în loc să depăşească pe dreapta că har domnului era destul loc preferau să se aşeze în spate şi să interpreteze Oda Bucuriei la claxon şi înjurături. Oricum buni samariteni la fiecare 3 minute apărea unul decis să împingă maşina de parcă cei 10 oameni care stăteau lângă ea nu auziseră de tehnica asta şi de aia nu o încercaseră.
După folosirea intensă a celei mai tari unelte dată pe mâna unei femei :telefonul mobil s-au produs următoarele miracole: a fost deschis un Service  (obişnuită cu târgul meu habar nu aveam că în Caransebeş sâmbăta service-ul e închis), au fost recuperaţi vreo 3 mecanici şi o venit şi cineva de la intervenţii să vadă în ce stare ne găsim. Logic legile lui Murphy au funcţionat impecabil, pana să vină ajutorul roata de răcise şi şi-a dat lejer drumul ducându-ne până la garaj.

Garajul e un loc minunat în care Mauice a aflat că are etrier la maşină şi că e destul de scump,  mă îndoiesc că între timp a aflat şi ce face el.(Acum pe bune, mâna sus cine verifică etrierele când pleacă de acasă). Tot în garaj am aflat că dacă scoţi o garnitură e posibil ca maşină să meargă mai bine decât cu ea.



 Cert e că după vreo 5 ţigări sudate de Maurice una după alta şi după vreo 5 variante încercate de mecanici care fiind de la Service Automobile Caransebeş nu aveau în magazie piese pentru Mati, după încercarea de a face rost de piese de la vânzătorul maşinii Michelini Prest care ne-a comunicat mai puţin graţios că de vreme ce nu am cărat maşina în spate până al ei deşi aşa ne indicaseră al telefon să facem bine să ne descurcăm de ai fi zis că ne fac cadou piesa lu’ peşte şi nu le intră neşte bani în casă, deupă toate astea imposibilul s-o produs şi Mati a fost declarat în stare să ne ducă şi aducă din vacanţă ( cu salvarea promptă totuşi în telefon a numărului pentru platformă în caz că Mati are alte idei )

De aici încolo drumul a continuat lin şi în vreo 2 ore de la evenimente eram deja instalate la piscină degustând neşte licori nu taman locale dar foarte binevenite la nervii noştri abuzaţi, despre care licori vorbim data viitoare.



joi, 16 august 2012

les vacances


În blogul acesta nu o să vă spun nimic, nici de bine, nici de rău, nu susţin şi nu critic, nu evaluez, nu fac nimic.
Pe planeta mea e pace, e linişte, e lene, e ajun de vacanţă, blogul este logic scris înainte de făcutul bagajelor altfel ceva îmi spune că aş fi avut de comentat dar aşa……… e senin şi calm, la vitta e bella. Cu idei noi ne auzim mai încolo, peste vreo săptămână 

marți, 14 august 2012

Farmec cremă pentru îngrijirea călcâielor.


Când Nornele au decis ca tu să fii delicată şi sensibilă să ştii că nu fac lucrurile pe jumătate, adică absolut fiecare celulă din tine va avea nevoie de îngrijire pentru a arăta normal, că uneori îţi vine să plângi la cât de uşor le este unora să pară ieşiţi de la salon. După o vârstă înveţi să apreciezi toate micile probleme care îţi impun să re răsfeţi iar după încă un timp vei fi recunoscător că le-ai avut pentru că tu şi problemele tale îmbătrâniţi mai frumos şi mai lent decât frumuseţile naturale.
Dar filozofiile astea cu aprecierea apar târzior în viaţă şi eu încă nu am ajuns al ele, eu sunt în faza doi, în care recunosc dacă nu m-ar trage de mânecă diverse problemioare nu mi-aş rupe din timpul încărcat cu orice altceva pentru a-mi masa călcâiele de exemplu.
Amu’ despre călcâiele astea am tot scris în diverse forme, despre crema folosită la masarea lor nu.
Azi Farmec cremă pentru îngrijirea călcâielor.
Ce zice ea că ar face? Îndepărtează pielea îngroşată, dap o face uşor de îndepărtat cu ajutorul unei pietre ponce sau pile, cam după vreo 2 zile de aplicare entuziastă şi o juma de oră de apă caldă.
Cicatrizează s-ar putea că asta nu am avut posibilitatea să stabilesc fiind ferită de bătături în cele 3 luni de când o am. Probabil o să completez postul acesta imediat ce trec la pantofi.
Combate tendinţa de uscare a pielii, aş zice chiar că o hidratează adică picioarele mele nu mai seamănă cu nişte gheare de galinacee permanent exfoliate şi ţinând călcâiul hidratat nici nu îi mai trece prin cap să pleznească.

Bonus e excelentă şi pentru bătături
Ce mai face ? E drept că nu e musai meritul ei mai contează şi talentul cui o aplică dar să zicem că dacă tot trebuie să te dai cu cremă poţi prelungi treaba asta 5 minute ca să faci un masaj lejer, combinate crema şi masajul te mai scapă de picioarele umflate.
Are un parfum slab, neutru, aproape nu-l simţi şi nici nu dezvoltă cine ştie ce orori olfactive prin încălţările închise în care se întâmplă să mai transpiri.
Uşor de manevrat dap gărgăunele meu anticapace care se înşurubează şi se absoarbe rapid în piele atât a picioarelor cât şi a mâinilor cu care o aplici.
Cum o folosesc preponderent? După o baie cu apă caldă, un masaj cu cremă din belşug şi apoi o pereche de şosete călduroase, e un fel de mic paradis pentru picioarele cu circulaţie periferică proasă.
Preţ între 8 şi 9 lei pentru 100 ml şi e destul de uşor de găsit în farmacii şi supermarket.
Minus? Conţine parabeni şi polemicile cu privire la ei sunt departe de a se fin încheiat.
Bonus suplimentar nu a fost testată pe animale
Aş mai cumpăra-o? Imediat ce se termină tubul aflat pe rol

Soluţia micelară Sebium H2O de la Bioderma


Soluţia micelară Sebium H2O de la Bioderma nu ştiu dacă e mai bună sau mai rea decât altele pentru că e prima pe care am încercat-o. Mi-am făcut curaj după ce descoperisem alte produse de la ei şi nu-mi pare rău.
Despre lista de ingrediente numai de bine, chimia pe care o ştiam cândva a dispărut în negura timpului şi cum beneficiez de o piele foarte sensibilă e suficientă jumătate de aplicare pentru a şti dacă mă înţeleg sau nu cu produsul indiferent cât de lăudat o fi el pe forumuri.
Ce promite ? Curăţă delicat în profunzime, reduce secreţia de sebum, nu usucă pielea.
Ce face? Curăţă delicat dar nu mi-e clar cu profunzimea aia, la mine e nevoie şi de folosirea unui demachiant cel puţin seara, indiferent dacă am fost sau nu machiată. E drept rar mi se întâmplă să ies din casă nemachiată şi la fel de rar stau în casă.
Reduce secreţia de sebum, dap, înclin să cred că da, deşi nu i-aş acorda toate meritele pentru că a fost mereu folosită împreună cu altceva.
Nu usucă pielea, e adevărat, nu am avut niciodată senzaţia aia neplăcută că mă „ţine faţa” după ce am folosit-o.
Bonus, nu mă ustură ochii., nu lăcrimez, miroase frumos, proaspăt, verde şi ambalajul o face uşor de folosit ( mie nu-mi plac capacele care trebuie înşurubate dar acesta e gărgăunele meu, nu e obligatoriu să-l împărtăşiţi)
Preţ 60 de lei o fost a mea şi e de 500 ml, o am de vreo 6 luni deci nu se consumă prea rapid.
Aş mai cumpăra-o? Da, deşi nu imediat după ce se termină sticla asta ( pielea mea nu reacţionează plăcut la menţinerea unui produs muuultă vreme în rutina de îngrijire).


Sampon Schauma cu ulei de argan si floare de vanilie


Ştiu! Tot ce lipsea Universului e încă un blog despre produsele cosmetice şi nici nu m-aş fi apucat de secţiunea asta pentru că nu e tocmai domeniul meu dar am căutat şamponul acesta pe Google şi m-am ales cu mai nimic, nici o părere a utilizatorilor, nici o analiză iar pe pagina de le el de acasă pare tare frumos e tentant de-a dreptul şi după ce l-am testat nu m-a lăsat sufletul să nu povestesc ce impresie mi-a făcut
Vedeta este Schauma cu lei de argan şi floare de vanilie adică pe româneşte ăla negru. L-am cumpărat din vreo 2 motive şi anume că mă înţelegeam binişor cu produsele Schwarzkopf  şi eram la vremea îndrăgostelii de uleiul de argan, aşa că mi-am zis că nu are ce să nu meargă.
Preţ vreo 16 lei parca a fost
Ce promite? Curăţă părul în timp ce îl întăreşte din interior, reduce ruperea firelor, repara vîrfurile despicate, previne deshidratarea.
Prima reacţie, mi-a plăcut de el, spumă nici puţină nici multă, parfum plăcut, nu m-am trezit cu mătreaţă, boală pe care la unele şampoane o fac numai privind sticla, mă rog aşa pare. Părul era curat, lucios şi minune mare minune părea să aibă volum. Ştiam că e fizic imposibil dar chiar şi când îl strângeam părea să am mai mult păr în mână. Bonus îl puteam lăsa trei zile fără să-l spăl şi fără să se blegească iremediabil în a treia.
Luna de miere a durat cam o săptămână adică 2 spălări, după care am început să las dâre de păr mai ceva ca Hansel şi Gretel, vârfurile au rămas al fel de despicate, părul destul de deshidratat dar pentru că m-am gândit la orice altceva decât la şampon drept cauză a căderii, am pierdut ceva efective până mi-a trecut prin cap să-l înlocuiesc
Ca să nu am dubii de la prima spălare cu altceva părul s-a cuminţit şi am încetat să marchez teritoriile de manera asta.
L-aş mai cumpăra? În nici una din următoarele 3 vieţi

duminică, 12 august 2012

Unde sunt barbatii?


Normal iar bântuiam pe net, sunt în vacanţă oameni buni deci îmi permit. Şi da, am vacanţă de vreo 3 luni pe an în caz că vă întrebaţi de ce nu se mai termină.
Şi cum bântuiam eu aşa am dar de un articol mai exact acesta care se întreba unde sunt bărbaţii buni. Nu tragedia greacă de a nu găsi un bărbat potrivit mi-a atras atenţia ci aşteptările nerealiste ale prietenei.
Adică să ne înţelegem bărbaţi frumoşi, deştepţi şi interesanţi se găsesc, cu atât mai mult cu cât frumuseţea e al dracului de relativă, nu mi s-a întâmplat personal pentru că probabil eu nu i-am văzut pe ai mei decât cu ochi de îndrăgostită, dar mă uit la prietene care sunt deştepte, frumoase şi au din ce trăi, care privesc  absolument ( că m-am săturat de romgleză şi intenţionez să lansez romceza că doar îs fraţii noştri de gintă latină) topite neşte exemplare pe care cu greu le-aş numi umane, în nici un caz frumoase. Şi femeile sunt îndrăgostite jur, nu stau cu ei din motive de cont, vilă sau maşină.
Bărbaţii chiar se găsesc peste tot nu-s la fel de prezenţi ca oxigenul dar nici nu lipsesc încât să-ţi jumoli pletele şi să-ţi curgă machiajul în căutarea „Lui” numai că trebuie să mai laşi şi tu de la tine.
Să mă întorc la femeia în cauză care am stabilit că e frumoasă, deşteaptă, interesantă şi amuzantă  caz în care te gândeşti de ce nu o putea să îşi organizeze ceva mai bine viaţa. Am înţeles că femeia munceşte mult de dimineaţa până seara, ceea ce e bine, că nah deşi iluminarea spirituală e interesantă banii sunt  necesari. Pricep şi de ce nu vrea să găsească pe cineva de la muncă dar ce anume o forţează dincolo de limitele rezistenţei umane să meargă în oraş numai cu prieteni vechi organizaţi doi câte doi? E împotriva legii să le spui lu’ Gogu şi Steluţa măh nu pot să ies cu voi sâmbătă că mă duc al cursul de  dans sau la întâlnirea şahiştilor din parcul  de pe stânga?
Dacă vrei casă îţi stabileşti un buget şi începi să cauţi anunţuri cu case de vânzare, te dai peste cap să îţi finanţezi un credit, îţi suni vreo 3 prieteni să meargă cu tine să vedeţi potenţialele, verifici la sânge actele fostului proprietar şi instalaţiile electrice dar dacă îţi cauţi un partener stai lejer pe canapea picurând lacrimi artistice în cappuccino şi le povesteşti prietenelor tale cât de imposibil e să mai găseşti şi tu un bărbat în lumea asta în care toţi cei buni au fost luaţi, iar ele te mângâie înţelegătoare pe căpşor şi sunt de acord cu tine în loc să îţi tragă vreo două peste ceafă şi să te trimită în lume nu să-l cauţi cât să-i dai omului ocazia să te întâlnească. Altfel în mod sigur Făt Frumos nu o să se spânzure de clanţa uşii  tale ştiind instinctual că tu cea mai perfectă dintre femei locuieşti acolo.
Ieşi în lume, schimbă ceva, schimbă-ţi rutina, schimbă-ţi hainele, culoare părului, cărţile pe care le citeşti. Trebuie să ai pe lumea asta interese nu zic să te duci al întâlniri de motociclişti dacă tu faci hipertensiune când auzi motorul dar mergi al un seminar despre conservarea măslinelor dacă asta e pasiunea ta, e imposibil să nu existe oameni care să nu o împărtăşească numai că nu i-ai căutat.
Bărbaţi există, de toate felurile şi culorile, un lucru e sigur nu o să-i găseşti la cafea cu prietenele sau la bere cu amicii deja organizaţi în cupluri, ai făcut asta toată viaţa şi nu l-ai găsit încă nu? Atunci de ce să nu pui în aplicare unul din sfaturile alea de care e plin internetul şi care nu ştiu cui aparţine că mi-e lene să dau search pe Google „Dacă vrei ceva ce nu ai mai avut, fă ceva ce nu ai mai făcut”

sâmbătă, 11 august 2012

Roma






Şi a fost Roma anno domini 2012……..Povestea vacanţei al Roma a început într-o seară de ianuarie, cu o bere şi un corazon în maximă nevoie de reparaţie. Logique, sufeream aşa cum numai eu o pot face pentru că ratasem o vacanţă de vis, pentru că………dap stau încă subţire la capitolul romanţa vieţii mele dar şi aici se lucrează.
Şi cum mă plimbam eu pe net fără chef cu mintea aiurea am văzut o reclamă cu o vacanţă la Milano destul de ieftină şi m-am decis să merg, normal nu singură aşa că am deschis linia de înscrieri.
La prima strigare s-a decis că dacă tot mergem să fie Roma, vedem şi noi în calitatea noastră de creştini Vaticanul, la a doua strigare s-a decis să fie începutul lui mai şi de aici lucrurile au început să curgă domol ca o apă de şes.
Vacanţa la Roma a subliniat gros, pentru mine, câteva din legile despre care tot citeam în cărţile de dezvoltare personală.
1.     Că dacă ai o idee bruscă trebuie musai s-o pui în aplicare fiindcă Universului îi plac lucrurile rapide.
2.     Dacă îţi doreşti ceva suficient de mult acelaşi Univers va conspira din toate forţele să-ţi îndeplinească dorinţa
3.     Lucrurile asemănătoare se atrag.
Poate mai sunt şi altele dar astea mi se par suficiente.
A doua zi după idee am pornit să colindăm şi bilete să luăm, apoi să ne găsim cazare la preţuri al fel de mici şi în final să ne facem programe culturale de vizitat ceva prin Roma.
Posibil, ba chiar probabil blogul acesta va avea subdiviziuni, azi e numai despre sentimente, lucrurile serioase, de organizare nu se vor regăsi aici.
Roma e copleşitoare, poate nu mai e caput mundi, sigur există construcţii mai mari, decoraţii mai grandioase, religii cu temple mai impresionante dar Roma e senină. Chiar şi în bisericile în care fiecare sfânt în parte era reprezentat murind în chinuri nu te urmăreşte durerea martirilor spanioli de exemplu.
Roma e un cer albastru şi înalt, parfum de flori de portocal şi focuri de leandru.
Roma e linişte, într-un furnicar de oameni te poţi simţi la începutul lumii, tu cu tine. Dacă ţi-ai pierdut drumul şi ai vreo 500 de euro mergi la Roma să te reinventezi, să stai în vârful uneia dintre coline, la alegere şi să înţelegi că totul e trecător, că timpul nu iartă pe nimeni şi Carpe diem e una din cele mai inteligente treburi inventată vreodată de neuronii umani.






Romanii aveau o vorbă, bine aveau mai multe dar cu asta se leagă bine blogul prezent : Primum vivere deinde philosophari  în traducere ca să admiri frumuseţile Romei trebuie să ai masă şi casă, plus transport de la o minune la alta . Să le luăm în ordine:
1. Casa , eu una am stat într-un complex de bungalowuri, respectiv acesta http://www.villageflaminio.it/, unde mi-a fost cald şi bine.
Căsuţele corespundeau celor trei criterii esenţiale: curate, cu baie proprie la care apa caldă era asigurată şi cu sistem de încălzire, ca bonus sunt situate într-un parc frumos, cu trandafiri, salcâmi, tei şi alte câteva zeci de feluri de pomi şi flori. Accesul al căsuţe se face pe o potecă din piatră nu galbenă că nu suntem în Oz, dar care şerpuieşte pe pajişti de trifoi verde şi bogat.
Alt bonus de la recepţie în centul satului te poţi plimba cu un trenuleţ din alea de care aveam şi noi la mare când eram mici.
Bonusul 3 foarte important când călătoreşti ieftin, altfel nu ai citi blogul acesta,  Carrefourul este efectiv peste stradă şi dacă o cutie de bere la supermarket e 50 de cenţi şi aceeaşi bere în oraş e 7 euro avantajul e clar.
Ultimul bonus este situat foarte aproape de gara Due Ponti şi în vreo 20 de minute eşti în centru în Piazza del Popolo.
2. Masa asta se poate rezolva fie de la supermarket, fie ieşind din zona turistică unde preţul unui singur fel este de la 10 Euro în sus. Totul e să ştii ce cauţi. Am mâncat la doi paşi de piaţa Navona cu vreo 9 Euro meniul zilei, bruschete, paste, cappuccino şi dap avea şi desene pe el.
3. Transportul are 2 subdiviziuni: de  la aeroport în oraş şi prin oraş.
De la aeroport poţi opta pentru vreo 4 varinate, am în vedere Fumicino că acolo am fost:
- un taxi care e în jur de 40 de euro până în centru
- trenul Leonardo Expres care pentru 14 euro te lasă la Termini
- autobuzul care face cam acelaşi traseu, la 4 euro dar mai încet
- trenul regional până la Ostiense, apoi un metrou în ce direcţie ai treabă, asta ajunge la vreo 7 euro cu totul
- dacă ai de traversat oraşul cum am avut noi şi sunteţi 6 cea mai bună afacere e un shuttle, o maşină drăguţă care te lasă la poarta hotelului, la care şoferul nu îţi ia un euro în plus pentru fiecare bagaj pus de el  în portbagaj ( ca la taxi), te ajută să cobori şi dacă ai nevoie stabileşte el la ce oră trebuie să te ia la plecare ca să prinzi avionul spre casă fără emoţii. Afacerea asta a fost vreo 33 de euro de persoană cu ambele drumuri şi nouă ne-a plăcut.
Transportul prin oraş se poate face cu metroul, autobuzul, tramvaiul, iar în apropiere cu trenurile regionale, biletele individuale costă 1 Euro şi-s valabile 75 de minute din momentul compostării.. Eu am optat pentru abonamentul de o săptămână care a fost vreo 16 Euro şi mi-a permis să mă plimb nelimitat cu orice mijloc de transport ceea ce s-a dovedit util când ne-am pierdut în căutarea catacombelor Priscillei.
      În mare cam astea sunt datele tehnice despre Roma zilelor noastre, blogul despre oameni şi locuri data viitoare.



Să ne înţelegem din capul locului, Roma nu e oraşul în care te duci să râzi, Roma e un oraş serios, romantic, dulce amărui, cu istorie, martiri, biserici, artă dar nu un oraş în care să te hlizeşti nonstop.

Şi acum excepţia care confirmă regula: este puţin probabil să ieşi serios în vreo fotografie dacă ai călători într-un grup de 6 lemuri nebuni cu King Julien în frunte.

Să o luăm cu începutul pentru o călătorie de neuitat la Roma se iau trei bucăţi de virgini, care nu au fost ever veci în viaţa lor cu avionul adică, şi cu o seară înainte li se spun poveşti despre data aia când ai prins tu un fost pilot militar pe linia civilă. Asta va garanta consimţământul lor entuziast la înghiţirea unor pastile de xanax înainte de decolare şi aterizarea cu 3 zombi zâmbăreţi la destinaţie, musai să nu rataţi experienţa.

Imedia după aterizare, numai pentru a verifica viteza de reacţie cineva, eventual King Julien în persoană tre’ să se piardă de grup, să vezi regăsiri emoţionante prin aeroport de i-ar cădea Andreei Marin self esteem-ul pe jos.

Partea trei hăituirea mijloacelor de transport spre oraş, unde descoperi că tot ce ai citit tu pe net acasă nu bate cu ce să găseşte la faţa locului, aşa că bagi zâmbetul de 1000 de watti, identifici ceva ce pare italian autentic, de altfel Roma e plină de alte naţii care nu ştii cum stau cu curtoazia, şi ataci. Ia notiţe la faza asta o să o repeţi până al extenuare nu musai de nevoie.

Nota bene: Probabil ţi s-a spus ca şi mie să nu vorbeşti româneşte nici tu cu tine în gând, eh nu e aşa, dulcele nostru grai mi-a deschis porţi peste tot, fie la românii angajaţi pe terase, în muzee şi alte locaţii, cât şi la italienii get beget.

Imediat ce ai ajuns la hotel atacă merindele de acasă, sfătuim puternic pro clisă (slănină afumată cu simţ ardelenesc de răspundere), pe care tre’ s-o mănânci musai cu ceapă ( cumpărată de la Carrefourul de peste drum), după ce duhneşti mai ceva ca spray-ul paralizant, tu şi toţi ai tăi, ieşi în târg şi repetă partea cu solicitarea de informaţii, peste vreo 5 ore pricepi tu de ce se uitau oamenii ciudat.

Mno, io una am beneficiat de avantaje deosebite, am călătorit cu Maurice care trebuia recuperată din toate a se citi chiar TOATE tonetele de îngheţată şi un preot (pentru prieteni popa sau padre).

Aceste două specimene au provocat una din cele mai frumoase poze cu şi despre mine din ultimul deceniu. Locaţie Piazza Navona, patria tuturor artiştilor din Roma, taman veniserăm de la Pantheon, de lângă care puternic marcate de energiile locului toate cele 5 femei din grup marcaseră neşte îngheţată şi cum ne uitam noi aşa la fântâni o adiere de vânt îmi aduce o aromă pregnantă de zmeură.

Maurice descoperise încă o îngheţătărie (habar n-am dacă există cuvântul dar ar trebui inventat şi la noi), logic poftesc şi io. Dacă vrei tot din asta, îmi zice Maurice binevoitor, nu-ţi lua că nu-s în stare să mănânc decât jumătate şi îţi cedez jumatea doi.
King Julien e un lemur înţelept aşa că mi-am achiziţionat propria îngheţată, casata de la Tre Gelati, cărora am promis instant că le voi face reclamă pe acest blog.
Ştiu toate blogurile povestesc despre Tre scalini sau în cel mai bun caz Tre fontane, de la primii am încercat nu se compară cu casata mea, aşa că dacă treceţi prin Piazza Navona daţi-i o şansă.
Revenind, motivată de alegerea mea altă maimuţă pofticioasă şi-a cumpărat o casată, ca rezultat final, Maurice a mâncat toată îngheţata proprie, jumătate din a doua casată şi jur că se uita cu intenţii necurate şi la a mea.
Adaugă la asta un vechi ritual păgân păstrat încă aşe pe sub mână în bisericile creştine, deschiderea cărţii de către preot ( bine în realitate nu ştiu ce carte se deschide, al nostru citea din ghidul Romei despre bisericile din zonă, e drept cu intonaţie) dar faţa uluită a amicilor la rugămintea Părinte deschide-ne cartea şi executarea instantanee a subiectului au făcut toţi banii.
Alte lucruri de făcut la Roma, musai trebuie să te rătăceşti, dacă eşti femeie, nu că am fi urmărit în mod special asta, aparent era un talent înnăscut pe care îl aveam cu toţii, dar poliţia arată impecabil şi sunt în stare să te ducă de mână până la destinaţie. Am observat şi destule femeie în uniformă aşa că aş aştepta şi părerile unui bărbat rătăcit în Roma.
Neapărat să mănânci la una din terasele aflate la o stradă de buricul zonei turistice, e ieftin, poţi avea surpriza unor complimente în propria ta limbă şi nu de la un conaţional.
Absolut de bifat să nu accepţi tupeul nesimţit. Studiu de caz, tu cu încă 4 prieteni mergeţi la o terasă, rupţi de sete, acceptaţi că veţi da 7 euro pe o bere şi vreo 15 parcă pe o pizza, deja ştiţi că veţi plăti o taxă în plus pentru statul pe terasă şi tot sunteţi de acord, nah când eşti la Roma faci ce fac romanii. Dai comanda unui nenea care se presupune că e de serviciu şi aştepţi berea rece ( după colindatul prin forul roman ar fi prins tare bine).
Numa’ că nu vine berea, vine o tanti care spune că dacă vrei să stai pe terasa lor trebuie musai să-şi ieie toată lumea de mâncare, sfatul meu e să nu te enervezi, zâmbeşte larg şi ridică-te cu atitudine apoi ieşi regal din zonă fără să uiţi să spui grazie, ca bonus cu coada ochiului vei vedea că te mai imită populaţia încă unei mese, ar fi fost şi mai bine să reţin numele, cei trei cititori ai mei nu ar fi călcat ever pe acolo scutindu-se de un tratament aberant.
Alt must do in Rome să îţi cumperi genţi de marcă făcute în China de la brazilienii şi indienii de pe stradă, parte minunată nu-s genţile ci procedeul de negociere, pleci de la 40 de euro şi o iei al 10, bine ea  face probabil 5 dar ce contează taman ce te-ai purtat mai  cool decât Kevin Spacey în Negociatorul.
Probabil că idei mai sunt dar mai lăsăm şi pe altă dată.

Vola.ro

Hallstatt



Mdaaaaa, azi, de fapt de aseară a început să mă bântuie una din aventurile de vacanţă. Este numa’ vina lu’ Lulu că ea mi-a adus aminte de povestea asta.
        Eram cam în a 6-a zi a vacanţei mele teutone. Spre deosebire de vacanţa de anul trecut în care legendele Pragăi şi Vienei îmi fuseseră picurate în auz, mai calm sau mai tumultuos, mai serios sau mai vesel, acum eram în a 6 a zi de tăcere încrâncenată a ghidei (cine s-o mai duce vreodată undeva cu agenţia asta!) şi a 6 a zi de maltratare a urechilor mele delicate cu melopeile limbii germane.
       Era ziua destinată vizitării Hallstatt-ului, orăşel frumos situat în Austria, regiunea Salzkammergut, (nu-i aşa că sună într-un mare fel?).  Era a 6 a zi de treziri la ore inumane şi total neadecvate vacanţei. Dom’le să fim înţeleşi Gicu şi Mărin, nu funcţionează eficient dacă-s treziţi înainte de orele 8 sau treacă de la noi 7 şi ceva mărunţiş să mergem al lucru.
        Eh una din metehnele lu’ tanti ghida era să ne spună cu un zâmbet sadic, seara când ne cazam şi dispărea în necunoscut, „Mâine dimineaţă avem program lejer, plecăm la 7”
        Alooooo! Tantiiiii şi dacă e program încărcat ce facem? Nu mai dormim? Plecăm al 7 însemna un duş chiaun de somn pe la 6, 15 dimineaţa. micul dejun la 6,30 (aici îi găsesc de vină şi pe nemţi, cum măh să serveşti micul dejun în creierii nopţii?), aburcatul în cameră spre recuperarea bagajelor şi înghesuitul în autocar spre inventariere. Nici nu mă mai mir că toată vacanţa mi-am petrecut-o cu o ciocolată în mână, trebuia să recuperez cumva lipsa somnului.
    Revenind la a 6 a zi, pentru înţelegerea totală a evenimentelor trebuie stabilite câteva chestii de fundal.
       Io, care este pe persoană fizică, m-am născut hipotensivă şi am toate şansele să mor aşa. Adică a fost nevoie să mă calce o maşină şi să fiu în stare de şoc pentru a avea tensiunea 10 cu nu ştiu cât, adică aproape normală.
        Pe cale de consecinţă înălţimile nu-mi priesc, de nici o culoare, la asta se adaugă o altofobie sănătoasă, căpătată în urma căderii graţioase de la etajul 2 al unei case prin tinereţe.
        Trezitul de dimineaţă lasă urme nesănătoase asupra personalităţii mele, fuarte drăguţe de altfel , iar parcurgerea cu autocarul a unui drum în care de la fereastră vedeam fie neşte prăpăstii destul de abrupte fie pereţi de tunel nu erau de natură să ajute.
     Pe de altă parte nu am ştiut că vom coborî în mină, ca atare am plecat de acasă dotată cu papucii mei buni la toate, mai puţin la o temperatură constantă de 8 grade Celsius. Ca o consecinţă directă mi-am pierdut ceva timp în Viena căutând neşte încălţări adecvate evenimentului. Şi am găsit, la Zara, la copii, aparent acolo toată lumea trăieşte pe picior mare, cu vreo 2 numere mai mare decât piciorul meu personal.
     În dimineaţa atacării Hallstatt-ului am descoperit că după ce îmi odihnisem picioarele, şi şoşonii de la copii îmi erau mai lărguţi, dar în lipsă de ceva mai breaz mi-am pus  şosetele,  mi-am băgat picioarele cu încredere şi am pornit vioi la drum.
  Deci, debarcăm în oraş pe la 8 şi ceva mărunţiş, ne regrupăm şi merem la casa de belete ca să ne dăm cu funicularul vreo 2000 de metri, îmi fac de lucru  plimbându-mă prin zonă, numai să nu mă mai gândesc al ce mă aşteaptă.

        Proastă idee, în vreo 10 minute încep să-mi simt din ce în ce mai acut încălţările lucrând discret dar decis la producerea unor băşici pe călcâiele din dotare.
      Tanti ghida a reuşit să ia biletele şi în acelaşi timp s-o piardă pe doamna mă-sa, o femeie de treabă la vreo 80 şi de ani a cărei ocupaţie în viaţă era să se piardă peste tot, o recuperăm pe MAMA de la toaletă şi reuşim să ne aşezăm la rând să intrăm la funicular.
         Ai dracului nemţi dom’le, nu numai că pe belete scria în clar fix ora şi minutul la care trebuia să te îmbarci, dar ăştia nu au dom’le ca la noi în societatea civilizată oameni al intrate care să-ţi rupă beletul. Nu şi nu că aşa sunt ei încăpăţânaţi, trebuie să ţii beletul să citească automatul codul de bare.
         Dap, dar noi venim din Românica, unii din noi de la Călăraşi City, unde nu să iegzistă aşa ceva, aşa că un nene reuşeşte să plimbe beletul în sus în jos şi circular prin faţa aparatului până îl blochează. Înmărmurit calculatorul nu poate să mai citească. La fel de înmărmurit un austriac apare şi ne permite accesul manual în clădire.
       Mă rog, la vreo 15  din noi după care zice Gata, restul funicularul următor. Şi uite aşa începe drama, austriacul lipsit de sentimente a lăsat o duamnă să treacă despărţind-o de scumpul ei jumătăţoi (acesta cred că e un citat din Negruzzi, da’ n-aş băga mâna în foc)
        Austriacul, neamţ dom’le, nu pricepea telenovela, el ştia că are un număr de oameni care trebuie să urce în funicular, nici mai mult ca să permită accesul domnului, nici mai puţin ca s-o lase duamna să-l aştepte.
       Duamna la rîndul ei, nimic, ea fără jumătăţoi nu urcă, ghida ar fi încercat să aplaneze conflictul dar nu vorbea germană, până la urmă s-a găsit o soluţie de compromis, austriacul a lăsat un terţ să treacă de poartă şi să urce în funicular, iar duamna şi-a aşteptat jumătăţoiul lângă austriac.
         Eram de o oră în oraş şi deja reuşiserăm imposibilul, să-i întârziem pe austrieci cu vreo 5 minute, ştiu la noi acasă e infim, nici nu merită menţionat, lor le-am dat ziua peste cap.
         În funicular cred că a fost frumos, dar nu pot depune mărturie, deoarece era transparent, vedeam aşe hăul sub picioare şi am stat cu ochii închişi ţinându-mă vajnic de o bară, de parcă în cazul nefericit în care ne prăbuşeam bara s-ar fi deschis automat ca o paraşută salvatoare iar eu aş fi ştiut ce să fac cu ea evitând să aterizez în lac.
          De al funicular la Galeria Christina am mers vreo 20 de minute pe jos, efect băşicile de la picioare s-au spart şi au început să sângereze. Slavă Domnului am intrat în mină, unde în vreo 30 de minute au îngheţat ferindu-mă de alte suferinţe pe moment.

Salina nu m-a impresiona în mod deosebit, talentul austriecilor de a face din ea o afacere însă m-a cucerit.
        Defilam noi aşe frumos îmbrăcaţi în salopetele organizatorilor prin salină vizionând pe alocuri filmuleţe în germană şi jocuri de lumini.
        Ca să fim perfect fericiţi aveam şi ghid local, o tanti fix la fel de dezgheţată ca şi cea cu care pornisem de acasă. Femeia era convinsă că vorbeşte engleza, atât de sigură era de accentul ei încât tot timpul, dar absolut tot timpul a mestecat vioi gumă, ceea ce a deformat şi mai mult, presupunând că aşa ceva era posibil gergleza  ?) pe care o ciripea.
          Teoretic ar fi trebuit să ne spună cum s-a format depozitul de sare, bine că existau imagini şi ne-am dat seama aşe din poze ca analfabeţii. Oricum mi-a rămas întipărită pe vecie în memorie expresia „Und  zo”, pe care mintea mea necunoscătoare dă germană a tradusă-o prin „Şi deci”, repetat la fiecare patru cuvinte.
    Pentru că femeia se tot încurca şi în loc să depăşească altfel momentul izbucnea în râs, ghida noastră şi-a găsit momentul să strălucească şi numai ce o aud şi nu-mi vine a crede
     „Râde ca proasta, păi în mai când am fost cu alt grup, am avut un ghid extraordinar care vorbea engleza  bine şi care aşa frumos a explicat tot”
      Păi tantiiiii, ţipă în tăcere, Gicu, dacă matale ai auzit şi înţeles explicaţii frumoase în mai ce naiba te împiedică fundamental să ne împărtăşeşti şi nouă în iulie cunoştinţele dobândite?”
       Pe la momentul acesta devenise imposibil să-mi mai ignor picioarele şi m-am gândit că pot trăi şi fără explicaţii şi fără să mă cert cu ghida.
        Şi uite aşa ajungem la tobogane. Coborârea de la un nivel la altul al minei era asigurată de tobogane de lemn, e drept erau şi scări, dar numai ideea de a le coborî îmi trimetea săgeţele  de durere în rănile de la picioare aşa că mi-am zis
„Eh sunt numai 32 de metri, cam ca o săritură de la etajul 8, n-o să mori din asta” şi m-am decis în favoarea toboganului.
  Şi  aici a început o nouă saga, cum să ne explice poziţia corectă de stat pe drăcie, după escesul de detalii pe care ghida locală le dădea în limba ei iar a noastră le traducea pe toate coclaurile ai fi zis că ne pregătesc pentru neurochirurgie. Până când nemţoaica uitându-se la noi şi văzând că suntem majoritatea femei a avut o revelaţie tradusă instant de tanti ghida
       „Vă aşezaţi în poziţia în care vă aşezaţi la bob”
      Din momentul acesta m-am iluminat şi io şi pensionarele că doar toată ziua ne dădeam cu bobul prin faţa casei în România.
      Alooooo! Duamnelor singura mea legătură cu bobul e faptul că într-o iarnă trecând prin faţa televizorului am auzit că al start este echipa de bob din Jamaica şi m-am întrebat de unde dracu pasiune pentru bob în Jamaica.
     Cu chiu cu vai am coborât primul tobogan şi am ajuns la  al doilea, întâmplător ambele ghide au uitat să menţioneze că are 76 de metri, că io de la etajul 20 nu mă aruncam să fi ştiut că mă descalţ să cobor pe scări. Abia aşezată pe tobogan am avut sentimentul că e ceva mai înalt ca primul dar era prea târziu, deja coboram cu 22 de kilometri la oră, cu ochii larg deschişi, aproape ieşiţi din orbite şi ţinându-mi în braţe geanta proprietate personală de parcă descoperisem leacul pentru cancer  şi era în ea. Am pe undeva o poză care a imortalizat momentul şi pe care am achiziţionat-o la ieşire cu 5 Euro din cei mai bine folosiţi în viaţa mea. Pe de o parte certifică faptul că pot face orice, pe de alta că prostia umană e într-adevăr infinită.

      De aici lucrurile au început să devină plicticoase, mi-a mai plăcut numai cameră în care era pregătită saramura trimisă apoi la Ebensee prin conducte. Am reţinut abia acum, deşi sunt sigură că informaţia mi-a mai trecut prin faţa ochilor prin cărţile de chimie că o soluţie de apă cu sare poate suporta maxim 32% sare şi am descoperit că din tot grupul de vreo 50 de oameni mie saramura aia mi s-a părut „potrivit de sărată”.
        La final ne-am urcat în trenuleţ, nu conform instrucţiunilor ghidei care nu se ştie de ce ne tot spunea că pe trenuleţ se stă în poziţia „capră” şi am ieşit afară  la căldură şi lumină.
         Bine chinul personal a continuat fiind nevoită să cobor iniţial cu un lift la fel de transparent apoi cu nenorocirea de funicular şi după toate astea să fac turul de Hallstatt ca un adevărat erou cu picioarele sângerânde dar nu mai contează am făcut-o şi pe asta




Vola.ro

Spania, corida




So, cine aşteaptă un blog cursiv temporal nu are decât să aştepte. Vacanţa în Spania va începe cu un eveniment din mijlocul ei şi anume corida, care mie una mi s-o părut event central.
        Nu am idee când şi de ce au apărut coridele şi nici nu am de gând să mă informez, cert e că mi-au amintit cumva de luptele de gladiatori din momentul în care am văzut interiorul arenei.
      Arhitectural arena din Madrid, cea pe care am văzut-o pentru că nu exclud posibilitatea să fie mai multe, este  impresionantă, cu influenţe masive maure, dar în fond arhitectura Spaniei întregi a fost influenţată în sensul acesta.
      Aminteşte mult de Colosseum  şi poate de asta lupta cu taurii mi-a apărut ca o imitaţie a luptelor cu gladiatori, una în care zarurile sunt măsluite în favoarea omului.
          Prima parte este spectaculoasă, arena plină, mişcarea hipnotică aproape a evantaielor, soarele scurgându-se în ritm leneş printre coloane. Publicul e pestriţ: turişti curioşi, moşi care bat lejer 90 de ani şi pe care plasatorii trebuie să-i care efectiv de câte un braţ pentru a-i cocoţa la locurile lor, babe de cam aceeaşi vârstă cu ochii strălucind de anticipaţie, oameni în toată firea dotaţi cu pahare de bere în care plutesc cuburi de gheaţă. Iniţial ochii îţi sunt furaţi de defilarea participanţilor, de culorile vii, de fireturile strălucitoare din „traje de luces” costumele de toreador.
        Nici intrarea taurului nu este rea, este negru lucios şi în păr îi sclipesc panglici a căror culoare îi arată provenienţa. Iniţial pare un joc în care capele colorate flutură ici şi acolo făcând animalul să alerge furios între ele. Prima fază a spectacolului amuzament şi uimire.
          Joaca se termină la apariţia picadorului. Cocoţat pe un cal legat la ochi, cu picioarele protejate în scări de metal şi dotat cu o lance, picadorul elimină noţiunea de luptă egală. Înfige lancea în muşchii gâtului taurului provocând o pierdere masivă de sânge şi o slăbire a acestuia. 
         Calul este o victimă colaterală, deşi de prin 1930 poartă un fel de apărătoare, aceasta este ineficientă atunci când taurul  luptând împotriva lancei încearcă să-l ridice în coarne sau îl striveşte în peretele arenei.
         Deja începe să nu-mi mai placă sportul acesta, dacă o fi sport, pe lângă mine trec plângând două englezoaice blonde ca păpădiile. Eu mi-s stoică îndes cu îndârjire un şerveţel pe sub ochelarii de soare şi ascult comentariile autohtonilor din spate care dau sfaturi cum dăm noi la fotbal
          Din nou rezistenţa şi furia animalului este testată cu capele colorate şi apar în scenă cei trei banderilleros, care în fugă încearcă să înfigă în umerii taurului un fel de steaguri montate pe suport de metal ascuţit la capăt. Teoretic fiecare din ei are câte două banderillas de pus, asta nu înseamnă că va reuşi din prima sau din a doua sau din a treia. Deja ţin cu taurul.
         După toate astea apare în arenă şi celebrul matador, cel care va ucide taurul, teoretic cu graţie dar teoria şi practică rar au ceva în comun.
        Deja mare parte din sângele animalului a curs în nisipul arenei, e obosit şi ameţit de efort şi durere. Asta face mai degrabă ridicolă seria de paşi de dans şi răsuciri pe care matadorul o face în jurul lui agitând capa roşie. 
          Da, poţi dansa foarte aproape de un animal istovit, felicitări! Taurul atacă mai mult sau mai puţin violent după câtă viaţă mai are în el capa roşie. Isprava asta trebuie terminată în maxim 20 de minute aşa că matadorul nu are mult timp să se împăuneze. Ar trebui dacă ar fi capabil să aducă taurul într-o poziţie din care să-l omoare curat cu o sabie înfiptă între umeri secţionând aorta şi străpungând inima.
     Aşa cum spuneam priceperea toreadorilor lasă de dorit aşa că după o primă sabie pe care uneori se poate încăpăţâna să o înfigă în taur de vreo 4 sau 5 ori fără a ajunge la rezultatul urmărit, se apelează la o a doua sabie cu care ar trebui să secţioneze măduva, din nou dacă reuşeşte.
       Dacă nici asta nu reuşeşte atunci un al patrulea personaj va scuti animalul de chinuri cu un jungher într-o moarte complet lipsită de vreo graţie.
       După eforturile concentrate a vreo 9 oameni taurul a căzut, nu ştiu dacă a şi murit, este scos de pe arenă de un echipaj de catâri şi când credeam că s-a terminat o luăm de la cap cu alt taur şi alt matador.
        Nu am idei câţi tauri mor în medie la o coridă, asta avea în program 6. Am stat la primii patru ţinând pumnii pentru fiecare taur, sperând ca de data asta să câştige el. Când mi-a devenit clar că matadorii numărul 5 şi 6 sunt de fapt numărul 2 şi 3 care au evoluat cu graţia unor ghete în prima parte a coridei m-am decis să plec.
        Dacă  pe undeva există o definiţie a coridei prezentată ca lupta egală dintre omul curajos şi taur este un fel de mare minciună publicitară, nu este nimic egal în lupta asta şi dacă cineva s-ar gândi că rănile provocate taurului sunt motivate de diferenţa de greutate dintre el şi toreador, că astfel se echilibrează forţele, poate ar trebui să se întrebe dacă adevărata forţă a omului e cea dată de fizic sau de inteligenţă. Diferenţa de forţă ar trebui contracarată prin pricepere, prin tehnică şi nu printr-o scurtătură artificială.
Vola.ro         Corida este o uriaşă iluzie că omul prin el însuşi ar putea să domine taurul. O iluzie care localnicilor le place sau poate le place pur şi simplu violenţa asta inutilă, la plecare am coborât în acelaşi lift cu trei doamne de peste 60 de ani bucata, veneau şi a doua zi, aveau abonament şi erau încântate că urmau să-l vadă pe Rafaelito, oricine o fi fost şi acesta, aparent un matador mai bun decât cei din ziua aceea.
         După ce am văzut de 4 ori povestea asta repetându-se concluzia mea cu privire la rezultat este că un bou a omorât un taur şi asta spune tot



Gândirea Pozitivă




Prima carte de dezvoltare personală pe care am citit-o a fost Gândirea Pozitivă a Verei Peiffer. Pe vremea aceea eram tânără, cred că eram în facultate deşi nu-mi aduc aminte exact şi nu ştiam ce vrea să spună „dezvoltare personală”, mai rău eram în căutarea de soluţii miraculoase pentru rezolvarea oricărei probleme pe care  mintea omului ar fi putut-o imagina.
Dacă aş fi găsit un flacon cu pastile care să garanteze că înghiţirea uneia din ele mă transforma în Ileana Cosânzeana cu influenţe din Bill Gates aş fi înghiţit instant tot conţinutul.
Logic în aşa stare de spirit cartea nu m-a impresionat la ora aia, a fost nevoie să mai treacă nişte ani, să mai dau cu capul de nişte praguri şi să mai citesc vreo trei rafturi de bibliotecă pentru a o aprecia ( dap, pe vremea aia nu eram la fel de inteligentă ca acum).
Dezvoltarea personală şi gândirea pozitivă sunt acum cărări bătătorite, dacă ai mai citit cărţi de gen probabil vei recunoaşte multe dintre ideile vehiculate aici şi deşi ideile sunt minunate ceea ce îi lipseşte autoarei este charisma, cartea ei nu te face să sari de pe scaun mobilizat, convins că poţi face orice. Este totuşi un loc bun pentru a începe.
Structural se aseamănă din nou cu toate cărţile din familia ei, explică structura minţii: conştient, subconştient, modul în care se formează convingerile, programe şi exerciţii pentru categorii de probleme frecvent întâlnite.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit sunt Notele, scrise boldat şi semănate de-a lungul cărţii, Note care exprimă adevăruri pe care adevăruri pe care le-ai auzit şi ignorat de zeci de ori înainte, cum ar fi „Cel mai bun moment pentru a aplica o hotărâre este ACUM (şi nu de la 1 ianuarie)”.
Mi-au mai plăcut şi programele care sunt casete inserate în cadrul fiecărui capitol, şi care sunt în fapt o serie de afirmaţii a căror citire, repetare şi în cele din urmă integrare în sistemul tău de credinţe vor duce la o rezolvare a problemei respective.


Dezvoltarea capacităţilor parapsihologice





Multă vreme pe cartea asta a chemat-o în mintea mea gândirea pozitivă a lui Bill nu ştiu cine. De fapt numele ei este Dezvoltarea capacităţilor parapsihologice de William W. Hewitt .
Normal am cumpărat-o tot în perioada în care căutam reţete miraculoase, numai citind titlul eram convinsă că telepatia, telekinezia, şi alte tele vor deveni o a doua natură şi că voi citi în oameni mai uşor decât în cărţi.
Partea bună la cartea asta e că tehnicile de vizualizare sunt bine descrise astfel încât înveţi lucrurile elementare uşor şi rapid, plus că am observat eu ani mai târziu, cu ocazia altor cursuri şi cercetări, metodele de relaxare ale lui Bill nu ştiu cine funcţionează şi acum la mine.

Mai are o parte bună : te învaţă să îţi antrenezi simţurile independent unul e altul, vizual, auditiv, tactil, olfactiv, toate elementele realităţii trebuie analizate metodic şi cu grijă, înmagazinate spre recunoaştere şi reproducere voluntară chiar în lipsa stimulului.

Aşa de bine am studiat textura nisipului încât numai citirea cuvântului îmi pune în vârfurile degetelor senzaţia granulelor fine ca o părere.

E o carte bună pentru antrenamente de bază în observare şi relaxare.

Acum să ne fie clar dacă nu v-aţi născut cu vreun al treilea ochi gata deschis, cartea asta cu siguranţă nu o să vă transforme în parapsihologi dar vă va crea nişte credinţe sănătoase cum ar fi - repetiţia e mama învăţării sau dacă eu îi spun subconştientului meu că mă trezesc bine dispus la 6,35 dimineaţa şi îi tot spun chestia asta cu răbdare zi de zi, la un moment dat chiar mă voi trezi bine dispus al 6,35 dimineaţa .

Clarviziunea în mod clar nu mi-a dezvoltat-o dar mi-a creat o structură în planificarea scopurilor prin aşa numita „Cupă cu obiective magice”, în fond o metodă amuzantă de planificare, vizualizare şi anticipare, iar vara asta găsind din întâmplare cupa mea cu obiective de acum 12 ani am fost surprinsă să văd că din 12  reuşisem să rezolv 11 la ultimul renunţând de bună voie de-a lungul timpului.

Dacă nu v-aţi pus în cap să devenişi Mama Omida ci numai să vă eficientizaţi activitatea ar fi bine s-o citiţi

Secretul





Despre Secretul Rhondei Bryne s-au spus şi s-au scris atât de mult încât pare inutil să mai spunem ceva şi totuşi…….

E una din cărţile care mi-a plăcut, bine, e vorba de o combinaţie de factori, mi-a plăcut grafica, m-a cucerit aspectul de pergament dezgropat din pivniţele Vaticanului şi aici poate e vorba de o condiţionare pe care subconştientul meu o respectă involuntar. Combinaţia de aspect vechi şi repetarea sistematică a faptului că Secretul a fost ascuns, că îmi este adus „în sfârşit” a activat probabil convingerea că lucrurile ascunse, la care are acces un grup limitat sunt fără îndoială bune.
Mi s-a potrivit structura, capitole clare, multe propoziţii afirmative, convingătoare, combinarea citatelor cu ideile autoarei, rezumatele de la final în caz că ţi-a scăpat ceva din lectură.
Ca idei….. dacă ai citit una din cărţile astea le-ai citit pe toate, aceleaşi procedee de vizualizare, de recunoştinţă, de întoarcere în tine însuţi.
Poate succesul se datorează modului în care cartea asta nu concepe planul B, adică face să pară lucrurile atât de uşoare încât crezi că numai neatenţia te-a împiedicat să le vezi, dar acum după ce ai citit Secretul vei reuşi cu siguranţă.
Că nu e tocmai aşa nu contează, senzaţia de încredere în tine pe care ţi-o lasă cartea va dura ceva timp şi în fond nu e o carte mare, poţi citi câte un capitol de câte ori energia este în scădere.
Poate este numai o minunată potrivire între nevoia de certitudini pe care o manifestăm la nivel mondial şi siguranţa absolută a tonului din carte, poate chiar este un Secret funcţional, poate e o genială idee de piaţă, în fond câtă vreme are rezultate nici nu e important ce face cartea asta să atragă.
Una peste alta o carte pe care ar trebui s-o citeşti dacă ai pornit pe calea gândirii magice şi poţi găsi Secretul aici cu o reducere subtanţială 




Puterea




Este o carte de care m-am îndrăgostit de la copertă. Citisem Secretul şi ştiam cam la ce ar fi trebuit să mă aştept, dar, spre deosebire de coperta ciocolatie şi secretoasă a Secretului, Puterea explodează de viaţă, e vibrantă, în roşu şi orange şi galben , e o grădină a soarelui .
Pe lângă Rhonda Bryne cartea asta e şi opera unui alt australian, Nic George, cel care a creat grafica originală, iar ediţia în română a păstrat-o. Eu una mă simt bine şi numai răsfoind-o, fără să citesc cuvintele, fără să ascult ideile, numai privind florile fluturi sau fluturii floare ce înfloresc pe marginile paginilor aurii, siluetele de lumină şi stelele perfect strălucitoare în mijlocul asfinţitorilor de la început de capitol.

Nu ştiu dacă Rhonda are o viaţă de vis acum că a descoperit Secretul şi Puterea şi nu mă refer la nivel financiar, acolo bănuiesc că îi e bine, aş fi putut să caut pe google şi să mă lămuresc dar prefer să nu o fac. Am depăşit faza în care eram obsedată de control şi deţinerea informaţiei, poate datorită cărţilor ei, poate era pasul firesc pe drumul meu în viaţă, pur şi simplu prefer să cred imaginea creată de mintea mea cu privire la cum e viaţa ei acum decât să fac verificări.

Din carte răzbate un fel de bucurie interioară, un echilibru pe care şi ea l-a găsit, puterea sinelui şi după ce am citit cartea în diverse momente: bune şi rele, şi după ce am încercat sfaturile cuprinse ea cred că funcţionează, toate poveştile alea despre cum cu atenţia dată cuiva, grija cu care îi înconjori pe toţi cei care îţi trec prin viaţă se va întoarce asupra ta funcţionează.

Lucrurile cu privire la care nu ai îndoieli se vor întâmpla, dacă apreciezi puţinul pe care îl ai acum mâine vei avea mai mult şi mai bun.

Sunt câteva din istorioare care mi-au plăcut în mod deosebit, una este ce a paharului gol, nu poţi scoate golul din el decât umplându-l cu ceva, nu poţi scoate golul din fiinţa şi din viaţa ta decât punând ceva în loc, e alegerea ta dacă bucurie sau mâhnire, orice vei pune, pe orice te vei concentra va spori.

În rest o carte uşor de citit, chiar plăcut de citit, un fel de paracetamol împotriva depresiei şi furiei, simţi primele simptome citeşte câteva pagini, deja te-ai complăcut un timp în starea asta mai citeşte un capitol, ai făcut din negativism un sistem de viaţă, citeşte toată cartea, de câte ori e nevoie, până al urmă va da rezultate.
Şi dacă nu ştii de unde să o cumperi, cauta Puterea aici