joi, 3 septembrie 2015

Cântul vrăjitoarelor

Cântul vrăjitoarelor trece pe lista mea de lecturi ca 3 cărți distincte pentru că are trei volume. Deja cred că anul ăsta începe să arate onorabil la capitolul lectură.
Ce putem spune despre cartea asta? În primul rând că e scrisă de o franțuzoiacă, așa să mai spargem monopolul de limbă engleză pe piața de fantasy.
În al doilea rând că are tot atâtea legături cu vrăjitoarele câte am eu cu școala de la magie de la Hogwarts. E drept că prin carte sunt numite unele femei așa dar de principiu ele sunt de fapt ființe magice : zâne, harpii, combinații dintre cele două, nu vorbim însă despre magia vrăjitorilor.
În al treilea rând nu lăsați cartea de mâna copiilor decât dacă i-ați  lăsa să citească Sandra Brown, epoca timpurie aia care la fiecare 20 de pagini se lăsa cu sex explicit.
Povestea în sine este întortocheată, extrem de întortocheată, cuprinzând comploturi în comploturi, până la final cred că nici autoarea nu mai știa cine ce planuri își făcuse, pentru că deși de-a lungul celor trei volume îți vine să crezi că Algonde (asta ar fi unul din personajele principale) și bunică-sa Presine, or să o scoată la capăt rezultă de de fapt lucrurile nu sunt așa simple cum cred ele.
În rest cartea e un amestec de religii, cu referiri la miturile atlante, cu reinterpretări ale religiei egiptene, druide și a legendelor franceze legate de Melusine și zâne.
Creștinii și islamicii numai trec prin cadru făcând ce știu ei mai bine afaceri între ei prin intermediul bisericii.
Nu aș merge până la a spune că e o carte bine scrisă, ba chiar pe alocuri stilul este enervant cu veșnica repetare a unor fraze ca ”În acea zi de .....” sau dialogurile care abundă în ”viața mea, sufletul meu” și alte pufoșenii de de gen, dar povestea în sine te poate ține în priză, adică am fost suficient de curioasă să iau și volumele 2 și 3 și să le termin de citit undeva la 4 noaptea, cred însă că pe mâna unui alt scriitor ar fi căpătat un plus de savoare, un farmec al cuvintelor bine îmbinate.
V-ați obișnuit deja cu ideea că eu nu fac rezumatul cărților dar vă pot spune că asta are de toate comploturi , războaie între oameni, între zâne, între oameni și zâne, după aia urmează relațiile între toată lumea în combinații mai mult sau mai puțin tradiționale, ceva religie, ceva legende,ceva istorie, ceva adevăr și veșnica luptă pentru putere.
Despre final nu se poate spune cum se termină de fapt povestea pentru că rămâne în coadă de șarpe, finalul fiind rezervat unui alt volum pe care probabil îl voi citi . Una peste alta Mireille Calmel și Cântul vrăjitoarelor ar putea fi o alegere potrivită pentru serile din ce în ce mai lungi de iarnă la o cacao caldă sau un vin fiert, mai ales că momentan e și cu o reducere de 50% din preț.


sâmbătă, 8 august 2015

Păzitoarea tainei

Conform principiului universal Shit happens după ani de glorioasă carieră, calculatorul meu a decis să treacă la cele veșnice.
Mă rog, nu știu cât de veșnice, că încă nu a ajuns la doctor întru salvarea hardului măcar, dar proactivă fiind am decis că e cazul să mă înnoiesc cu un laptop, care evident e second și care cred că o fost destinat vreunei țări de limbă germană dacă e să mă iau după ce văd pe tastatură.
Aceste aventuri, care fără îndoială vor sta la baza unui întreg capitol al biografiilor mele, mai mult sau mai puțin romanțate, m-au împiedicat în mod fatal să vă povestesc despre o carte citită de curând, că nu mai pot spune ultima.
De mult nu m-am mai îndrăgostit așa de o scriitură, deși recunosc ea în sine nu are nimic mitic sau fabulos, este numai o carte bine făcută.
Vorbim despre Păzitoarea tainei de Kate Morton, care m-a convins să citesc și restul cărților autoarei ceea ce spune mult.
Și acum fără să stricăm plăcerea descoperirii cu propria imaginație a poveștii să încercăm totuși să o prezentăm. E o carte pendul care te plimbă constant între epoci, aș fi fost tentată să scriu între două epoci dar totuși sunt mai mult de două.
Este o poveste și puține sunt cărțile care mai reușesc asta, fără a crea o lume nouă, în genul Dune, creează un aranjament nou din lumea veche și o face într-un mod plăcut.
O carte ușor amăruie ca toate cărțile cu amintirile unei copilării idilizate, dap, mă îndoiesc că lucrurile erau chiar așa minunate cum ni le amintim noi, mai degrabă timpul și personalitatea noastră de pe atunci le pudrează cu un farmec pe care realitatea forfecată prin mințile de adul nu îl poate egala.
Cu un lejer iz polițist este totuși o afacere de familie și poate le va vorbi mai mult celor care au pierdut deja măcar un bunic din personajele copilăriei lor.
Dacă a citit-o careva dintre voi chiar am această curiozitate și-a mai dat cineva seama după primele 150 de pagini așa care va fi sfârșitul? Sau e meritul intuiției mele ieșite din comun și dim comună?
Dap, am știut dinainte de mijlocul cărții care va fi acea răsucire de peniță dădătoare de zvâc finalului și nu mi-a păsat, am citit cartea fix ca și când nu m-aș fi prins cu sufletul la gură.
Și ca să mă limitez un pic că văz că am trecut deja în pagina următoare, pe lângă o poveste bine scrisă, cu personaje puternic conturate pe care le ”vezi” în timp ce citești, cartea asta mai are un merit te face să îți aduci aminte de poveștile din mintea ta, cele cărorra le-ai promis să le pui pe hârtie și nu ai făcut-o niciodată dion comoditate că altă  motivație nu se există pe lumea asta.

Serios dacă ați citit-o vreau să știu când v-ați prins cum stau de fapt lucrurile.