luni, 28 decembrie 2015

Ghinion,Noroc nuanțe

Îmi pare rău să mă ocup de treburi serioase acum în vacanță, mai ales că nu e genul meu dar m-am săturat de blogurile cu ”Vai ce inimaginabilă soartă”, nu dau nume că n-am chef de scandal, o să vorbesc așa, la general, cine se sinte cu musca pe căciulă treaba lui.
Când mori numai tu într-un accident provocat de tine că te-a uitat soarta cu piciorul pe accelerație nu ai avut ghinion, ai avut noroc. Pentru că puteai să trăiești și să îi omori pe alții, pe unii care sunt ai tăi, pe unii pe care nu îi cunoșteai dar clar nevinovați.
Și nu e problemă de soartă, e problemă de prostie, a ta, mortul. Da, e trist că erai tânăr, e greu pentru părinți și ăia care te iubeau dar e prostie.
Regulile nu există să fie încălcate, există să salveze vieți, limitele de viteză nu sunt un banc prost al poliției care nu are nimic mai breaz de făcut decât să îți îngreuneze ție viața punând limită de 70km la oră când mașina ta poate să prindă 270 și faci un compromis alegi să mergi numai cu 170 că e sigur, că tu ești superom și poți controla mașina aia din toate pozițiile.
Că tot e aproape un an nou poate ne oprim cinci minute să ne gândim, să ne dăm o palmă dacă e cazul și să en băgăm în cap că nu am inventat noi mersul pe jos și apa caldă, că biroul, fabrica, spitalul, redacția sau ce o mai fi o să meargă fain frumos și în lipsa noastră așa că nu e cazul să întârziem pe acolo mai mult decât e cazul și pe urmă să ”recuperăm” ora pierdută făcând un drum de două ore în una.
Da, uneori o să reușim dar la un moment toate orele astea slavate în fugă or să ne coste niște ani, restul vieții noastre sau mai rău, restul vieții altuia.
Dacă ai vreun dubiu că lumea merge înainte fără tine imaginează-ți trei secunde a treia zi după ce ai fost înmormântat, așa-i că viața merge mai departe? Că planeta nu refuză să se învârtă fără tine?
Stau și mă gândesc cum ar suna reportajele dacă accidentul ar fi avut victime, dacă de pe sensul celălalt ar fi venit un autocar cu copii și nu ar fi scăpat nici unul. Ceva îmi spune că am fi lăsat-o mai ușor cu o viață secerată pe nedrept .
Când apeși pedala aia de accelerație întreabă-te nu dacă vrei să mori ci dacă vrei ca tot ce ai făcut tu bun în viață să fie șters de o ultimă prostie monumentală.

luni, 30 noiembrie 2015

La mulți ani!

Poate ar trebui să fac asta mai des, de fapt, nu poate. Sigur ar trebui să o fac. Dar dacă nu mi-a ieșit până acum știu că mă va ierta la un moment dat pentru că nu e ușor să fii mamă. Și nici tată.
În cea mai mare parte a timpului o critic, așa părintește, nu îmi plac multe din câte face și i le spun pe toate, în fiecare zi îmi tânguiesc dezaprobările, pe viu, pe Facebook, pe blog. Îi spun ca la copilul meu cum ar veni ca să știe că nu e bine, ca să știe să nu mai facă, să devină mai bună.
O vreme doar îi spuneam, acum când am mai crescut am învățat că exemplul educă, un copil face ce vede nu ce îi spui, așa că am început să mă schimb eu, să îi arăt, să fac eu ce vreau să văd la ea și să aștept răbdătoare până îi reușește.
Pe urmă am învățat că trebuie să îi spun și când se descurcă bine, să îmi spun bucuria mai des și mai mult decât o fac cu tristețile, că zilele alea  când totul i-a ieșit perfect trebuie lăudate de o sută de ori mai mult decât greșelile.
Copilul tău este frumos sau deștept sau descurcăreț, bine îmbrăcat și educat dacă tu ai grijă să fie așa, zi de zi, din clipa în care apare fiecare decizie a ta este influențată de el, de efectul pe care îl are asupra lui, începi cu mâncatul     sănătos în timpul sarcinii și termini cu supravegherea colesterolului mult după ce copilul e la liceu pentru că un tu sănătos înseamnă un sprijin mai îndelungat pentru el, un ajutor în loc de o lipsă sau mai grav o povară.
Știu că nu o pot abandona, nu o pot arunca la ghenă și nici măcar să o las la ușa unei biserici în ideea că o va ajuta cineva, altcineva, că e prea mult sau prea greu pentru mine singură.
Poate e vremea să ne dezbărăm de obiceiul ăsta de a ne privi țara ca pe cineva responsabil de bunăstarea noastră și să începem să o privim ca pe copilul nostru. Să înțelegem că ea depinde de noi, că e frumoasă în măsura în care noi avem un suflet frumos, că e prosperă în măsura în care noi o lăsăm mai ușor cu cheltuielile aiurea și îi punem deoparte bani pentru șocală.
Țara noastră e la urma urmelor o altă oglindă în care ne vedem pe noi.
Mâine o să fie plin de steaguri și urări, așa că eu o să îi dau cadoul de azi, nu mă dau în vânt după petrecerile mari și nici nu voi posta vreun mesaj cu ”mândru că sunt român”, recunosc la mine a fost mai degrabă un fel de acceptare decât mândrie.

Cadoul? Nu e mare lucru, numai o speranță încăpățânată că la un moment dat eu, ea și voi o vom scoate la cap și vom deveni cu toții o familie frumoasă care a crescut un copil minunat.

vineri, 27 noiembrie 2015

Diavolul sta in detalii

Știm cu toții că mi-am luat casă și știm și cât am pătimit cu organizarea ei, nu pentru că m-ați citi frecvent ci pentru că mă citesc de regulă rudele și amicii care oricum au participat la proceduri.
Eh bine, după lupte seculare care au durat un an, a venit vremea să termin cu bucătăria. Trec grațios peste patimile conectării la apă și gaz și sar direct în cuptor.
L-am băgat în priză și taman când ne pregăteam să deschidem șampania s-a făcut întuneric, surprinzător numai la mine în casă, pe hol era lumină și frumos.
Am făcut o excursie la parter si am ridicat siguranta la loc și încă una, și încă una.
La un moment dat am renunțat, era ceva în neregulă cu priza așa că s-a decis chemarea unui electrician.
Care a venit, a pornit hota și surpriză s-a făcut întuneric. Și am început aventura. Profesionist de data asta, au fost scoase fire din tablul electric, au fost verificate idei, au fost șterse podele cu coatele și genunchii de vreme ce priza pentru cuptor e în spatele dulapurilor de jos și accesul se face prin sertare, bine le scoatem și intrăm prin locul sertarelor dar nah dacă ai peste 60 de kile ești o cauză pierdută, nu poți avea acces.
Am cumpărat prelungitor nou și priză și a doua zi ne-am întors în focul luptei. Am sunat echipa care a montat mobila să vină să o demonteze ca să putem ajunge în spate la mârșava priză, am pus în alertă juma de oraș și pe când scoteam prelungitorul inițial din dulap ne-a pocnit curiozitatea.
Am desfăcut prelungitorul, nu avea nici pe dracu´ am desfăcut ștecherul și să vezi ce surpriză minunată, cineva la fabrică a legat firele invers in interior.
Dacă vă pricepeți ca mine la treaba asta, ei bine în ștecher intră 3 fire ”faza, nulul și împământarea”, care fiecare are culoarea lui pentru a nu le folosi aiurea în tramvai. Cineva legase firul maron în locul celui galben și invers, ca să nu mai zic înfiorător de urâte culori frate.
Drept urmare când l-am băgat în priză asta s-a puțin ars și ca să fi  fericiți firul din spate s-a retezat astfel ca o zi intreaga ne-am distrat pe principiul scoasă din perete priza mergea , pusă la loc nu mai aveam corent în ea.
Dacă nu aveam totuși curiozitatea asta de a desface ștecherul la ora asta probabil aș fi avut mobila dezasamblatăm un perete spart în căutarea problemei pe circuit și tre meșteri scărpinându-se filosofic în cap .

Una peste alta a fost disctractiv ce să mai, cine zice că detaliile nu contează se înșeală grav frate.

duminică, 15 noiembrie 2015

L-au omorât pe Moș Crăciun

Încep să cred că ar trebui să îmi petrec toate vinerile vieții mele la mama, bine, încă nu sunt sigură că restul zilelor merită trăite în Realia. Programul vinerilor mele e simplu, bere în familie, cină în familie, fără internet, fără televizor, dacă totuși oboseala strânsă grijuliu toată săptămâna nu mă răpune la orele 20 fix fac o chestie de neconceput deschid o carte și chiar o citesc până adorm.
De Colectiv am aflat sâmbătă târziu când m-am întors acasă, de Paris la fel și pe cuvânt viața fără informație are un farmec aparte.
Nu mă solidarizez nici cu unii, nici cu ceilalți, nici cu victimele cutremurelor, nici cu alții orice probleme ar avea.
La mine în ogradă ”În solidar” înseamnă că ăla care are ceva de luat de la doi sau mau mulți oameni obligați în solidar, poate lua tot de la oricare din ei și după nu au decât să se descurce înte ei.
Îmi pare rău, ajut acolo unde pot sau unde se poate dar refuz cu îndârjire să mă solidarizez, pentru că numai prostul se pune cu magia cuvântului ( nu că ar fi cazul să vă explic fix acum construcția matematică a universului în care trăim și modul în care energia își face treaba prin el).
Pentru că ne-am lămurit cu asta să vedem dacă dăm și de capăt reacției determinate de eveniment.
Au murit oameni. Așa  și? Pot număra în 3 secunde fără efort evenimente în care au murit mai mulți oameni și care nu ne-au încremenit așa.
Reacția noastră e dată de simboluri, nope, n-am înnebunit și nu o iau pe urmele distinsului domn Svârlefus.
De când deschidem ochii pe lumea asta suntem educați prin simboluri: o căzătură înseamnă buba, buba înseamnă durere, o arsură la fel, focul înseamnă pericol, pericolul ne sperie. Și după ani și ani în care creierul nostru formează potecile neuronale între cuvintele astea la un moment dat nu mai folosim drumul lung, folosim scurtături căzătură –durere, foc- teamă ( am scos intermediarii buba, pericol).
Uneori scurtăturile astea nu se fac la nivelul fiecărui om, le facem atât de greu încât ne ia generații întregi să le formăm și luați la întrebări nici măcar nu știm care e punctul intermediar.
Asta se întâmplă cu Parisul, am crescut visând la el, am crescut cu poveștile despre la vie en rose, a Paris , les champs elysees toate versurile melodiilor din tineretea bunicilor și mamelor noastre. În mintea noastră Parisul a devenit un loc magic în care nu există decât frumusețe, dragoste, regatul în care grijile sunt interzise.
Atentatele de la Paris, nu au determinat reacția asta atât de puternică prin ele însele, prin urmările lor, reacția ne –a fost dată de uciderea unui simbol.
Nu știu cum e la voi dar mie mi-e greu să mai privesc Parisul ca înainte de Charlie Hebdo sau de vineri seara, nu va mai fi niciodată în mintea mea locul acela roz, pufos și sigur în care să te îndrăgostești și să mănânci un croissant cu cafea pe o terasa aurită de toamnă.
Și la nivelul ăsta, îmi explic reacția . Alte atentate cu efecte mult mai ample nu ne-au mișcat într-atât pentru că nu au distrus ceva din noi și încă un simbol al fericirii.

Mă aștept ca una din sâmbetele astea când o să mă întorc acasă să aflu că l-au omorât și pe Moș Crăciun. De fapt, stai, au început deja să îl omoare nu-i așa?

joi, 12 noiembrie 2015

Teoria Yusupoviana a cozii

Am jurat că ăsta o să fie blogul meu, totuși am ajuns la primul guest post al marelui meu prieten de la răsărit deși momentan mai occidental ca mine Yusupov
Prima întâlnire cu patria mumă a doamnei a fost brutală, nici măcar copilăria petrecută între maică-mea, convinsă că probabil tot eu am reușit cumva înaintea erei mele să determin și cele șapte plăgi ale Egiptului Antic, și vacanțele cu pronunțat scop educativ reformator în sânul poporului nu a reușit în nici un fel să mă pregătească pentru izbirea asta totală de civilizația română.
Evident ciocnirea civilizațiilor s-a datorat maică-mii și cum eram încă minor la vremea aia m-am trezit în țara vecină și prietenă fără să mă fi întrebat cineva despre preferințele personale, nu că acum fiind major de mult și mare rău s-ar obosi vreuna din doamne să mă întrebe.
Dacă aveam impresia că rusul verde e pregătit pentru orice a trebuit să mi-o revizuiesc rapid și cu scuzele de rigoare obiceiurile băștinașilor fiind capabile să răsucească neuronul unora muuult mai pricepuți ca mine în tulburările personalităților nervoase. Maică-mea de exemplu a părut complet adaptată fenomenelor.
Din care fenomene cel mai des întâlnit era ”coada”. Nu conta la ce, nu era important dacă le trebuia sau nu ce se vindea, nici măcar dacă le plăcea, în genele lor există undeva codată extrem de complex o dependență față de fenomenul cu pricina.
În cele mai neașteptate momente ale zilei și vieții mele pe străzile urbei se stârnea așa un vânticel de opinie și în maxim 5 minute mai ceva decât veteranii mamei Rusii, în fața unui aprozar, la bilete la cinema sau la pâine se organiza cu mare talent o coadă.
Și nu oricum ci cu maxim spirit de răspundere, babe moarte de mult care insitau încă să se preumble ca și când ar fi vii se călcau în picioare cu plozii cartierului, moși cu pălării antebelice se călcau pe blugi cu depechiștii, nu existau diferențe de vârstă, sex sau naționalitate toată lumea călca elegant pe toată lumea.
Ba nu, de naționalitate existau că eu a trebuit să merg destul pe jos până mi-a demonstrat olteanca din dotare modul corect de folosire a coatelor pentru a avansa cu spor în coada de la troleu.
Și chiar când am învățat tehnica a trebuit cu jenă în priviri să recunosc că nația rusă nu e la fel de dotată, pur și simplu coatele noastre nu au gradul necesar de ascuțire și indiferent cât aș potrivi unghiul de penetrare în coasta vecinului nu o să obțin niciodată aceleași efecte.
Paradoxal ciocnirea cu țara mumă a doamnei a făcut in mine un rus mai bun. Slava Rasii

PS Abia cum mă gândesc că incapacitatea mea de a înțelege toate profunzimile tehnicii de organizare a unei cozi perfecte a determinat refuzul îndârjit de acordare a cetățeniei și eu care îmi luasem păcate pe iapa lu Ștefan cel Mare. 

luni, 9 noiembrie 2015

Leacuri

Îmi plac de leșin articolele astea de sănătate din reviste populiste, nu, nu am vrut să zic populare, trebuie să mă crezi pe cuvânt. Încă de la denumirea fițuicii simt un fior de anticipație Cap limpede, Ochiul de veghe, Asul de trefla cum dracu să nu ai senzația siguranței absolute? E ca și cum cerurile s-ar deschide și Dumnezeu în persoană s-ar obosi să îți deie o rețetă personalizată. Cum ar putea să nu funcționeze dacă vine de la însuși creatorul tuturor inclusiv al tău?
Azi mi-a sărit în ochi titlul unuia din ăla cu ”o linguriță pe zi din amesectul ăsta de scapă de 10 kile pe zi”, n-am mai intrat să văd ce conține amestecul, că n-am chef de 10 ceraceafuri de reclame deschise pe ecranul calculatorului.
Pot să bănui destul de întemeiat că trebuie musai să cuprindă hrean, usturoi, ghimbir, poate ceva ardei iute, neapărat lămâie, cu ceara de pe coajă cu tot și poate dacă ai noroc și ai nimerit un ”specialist” mai blând miere.
Mda o linguriță din treaba asta pe zi, desigur înainte de a mânca altceva ca să prinzi mucoasa stomacului cât mai expusă o să te scape de kilogramele în plus cât ai zice pește.
E desigur posibil să capeți un ulcer dar ce mai contează detaliile?

Numai că ai grijă remediul este extrem de eficient atât de eficient încât e posibil să te scape  de toate kilogramele, inclusiv alea minime care îți trebuie să trăiești, pentru că uneori funcție de rețetă și de cât se potrivesc cu propria stare de sănătate leacurile astea se pot dovedi cum zic purtătorii de cuvânt de pe la spitale ”incompatibile cu viața” ceea ce e numai un mod mai complicat de a spune mortale.

duminică, 8 noiembrie 2015

Încet cu indignarea pe scări

Da. Știu, azi trebuie să ne chefuim și să ne urăm La mulți ani și să ne întoarcem în bula noastră fericită din tort și mititei în care realitatea nu ne poate atinge.
După ce am văzut protestele legate de corupție, după ce am fost să văd cu ochii mei cum se cere schimbarea azi am dat de articolul ăsta în care ieșenii se tăvălesc de indignare pentru că au lăsat mașinile parcate în loc nepermis și când s-au întors surpriză fuseseră sancționați.
Poliția spune că a dat avertismente, ieșenii că amenzi, sincer e irelevant, toți ar fi trebuit să primească amendă.
Să ne intre bine în cap dacă încălcăm regulile în drum spre o faptă bună nu înseamnă că nouă nu trebuie să ni se aplice sancțiunea.
Asta înseamnă schimbarea pe care o cerem atât de înfocat dar o așteptăm numai de la alții:  să aplicăm regulile pentru toți, tot timpul, fără excepții. Dacă le aplicăm numai pentru unii dintre noi nu am făcut nimic. Dacă mita primită de unii este ”de iertat ” dar cea primită de alții ”o jignire” nu numai sistemul are o problemă ci și noi.
Cu o notă specială pentru boul care crede că dacă a urcat mașina pe trotuar e mai deștept ca alții, toate mașinile pe care le găsesc pe trotuar ca să ”nu blocheze traficul ” dar care mă obligă pe mine pietonul să cobor în trafic uneori chiar mult, uneori în puncte în care o mașină venită din sens invers nu are cum să mă observe decât după ce m-am spoit pe parbriz vor fi premiate cu oglinda retrovizoare distrusă și zgârieturi atât de lungi și de adânci cât îmi vor permite cheile din mână. Între rabla ta și viața mea ghici ce aleg să protejez?
Cu o notă la fel de specială pentru deputatul Viorel Blăjuț, nu, nu e o rușine și nici stigător la cer, e aplicarea legii față de toți indiferent cât de salvatorii neamului se cred ei al ora aia. Pe pariu că și Oprea se credea în vreo misiune capitală când avea coloană oficială?
Dacă ți-ai rupt din timpul tău să donezi sânge fă un bine și lasă mașina câteva sute de metri mai departe de ușa instituției, acolo unde o fi un loc potrivit, nu de alta dar ideal era să nu vii cu mașina că poate ți se face rău după și nu mori neapărat tu ci ăia în care intri cu mașina că ai leșinat la volan.
Sau nici ăia nu ar conta pentru că tu tocmai ai fost atât de nobil încât ai dat sânge?

Dacă tu crezi că regulile sunt numai pentru ceilalți sau numai pentru anumite situații atunci nu ai înțeles deloc cum stă treaba asta cu schimbarea mai bine taci și ușor cu indignarea pe scări

joi, 5 noiembrie 2015

Schimbarea de dragul schimbarii

Am fost aseară în stradă, pentru că dacă vrei să vezi cum merge ceva trebuie să o faci cu ochii tăi, nu prin camerele televiziunii sau fotografiile ziarelor. Trebuie să te strecori printre oameni și să îi asculți ca să îți dai seama singur încotro se duce și mișcarea asta și ce îi mână pe ei în luptă.
După aia m-am întors acasă și am privit același lucru prin lentilele rozalii ale media. Diferența între cele două lucruri a fost covârșitoare.
Ce am văzut în stradă? Am văzut niște grupuri de copii veniți cu ”doamna ” direct de la ore, cu niște foi de desen pe care copii se presupune că își scriseseră gândurile, mesajele. Mesaje pe care, când li s-a dar cuvântul a fost nevoie să le citească de pe foaie, cu greu, adică nu cred că dacă ai scris ceva din sufletul tău e nevoie să te uiți de 4 ori la foaie ca să repeți 3 cuvinte.
M-am întrebat dacă aveau habar ce fac pe acolo dincolo de entuziasmul ieșirii în grup organizat cu școala, de diferența dintre programul plicticos obișnuit școală-teme-acasă și excursia asta aventuroasă într-o mare de oameni și ocazia de a fi fotografiați.
Ce am văzut acasă? Fotografiile cu aceeași copii și foile lor din care nu se băga de seamă dezorientarea. Aproape m-am simțit liniștită de ce viitor de aur avem cu așa generații tinere care știu ce vor de la viață la vremea când eu încă alergam după mingea de fotbal pe tăpșan. Aproape, pentru că tot ce văzusem direct nu mă lasă să fiu liniștită.
Ce am mai văzut? Mulți tineri care au găsit o ocazie să fluture steagul și să ceară schimbarea, unii voiau legalizarea marijuanei, alții nu voiau nimic decât să participe la adunarea asta. E drept aparteneța la o mulțime te face să te simți mai sigur, devii al dracului de convins că tu ai dreptate deși habar n-ai în ce subiect.
Ne-am oprit în fața primăriei și s-a cerut demisia primarului ( povestea asta nu a fost în București, e vorba despre primarul unui oraș de provincie, unul cu care eu personal am avut multe și sîngeroase meciuri, să nu se înțeleagă în vreun moment că îmi place persoana). În spatele meu un grup de protestatari care mestecau vârtos niște shaorme au ajuns la un punct sensibil.
”Da´de ce vrem să demisioneze?
Pentru că e corupt , a răspuns înțeleptul grupului care probabil organizase picnicul ăsta. Ai înțeles?
Nu prea, a venit răspunsul promt. Dar pe cine punem în loc?
Om vedea, sunt mulți oameni capabili.”
Ce am văzut de acasă? Mai multe mii de manifestanți care au blocat circulația orașului scandând lozinci de solidaritate.
Aproape m-am simțit în siguranță într-o țară în care poporul ”s-a trezit”, a ieșit în strada și cere schimbarea.
Aproape pentru că de jos, dintre ei mi-am dat seamă ca habar nu au în ce constă schimbarea, că știu numai ce nu vor dar nu au nici o idee despre cum să obțină ce vor.
În schimb și din stradă și de la tv mi s-a făcut al dracului de frică, pentru că știu forța unei mulțimi, dacă te poziționezi bine pe creastă și îi conduci cum trebuie ai la dispoziție o aramată care face mult și gândește puțin.
Mi-ar fi plăcut ca în locul petițiilor online pe care toată lumea le semnează într-o veselie cu satsifacția că el chiar a făcut ceva pentru schimbare  să aud mai des despre inițiativa legislativă cetățeanească, dap aveți nevoie de 100 000 de oameni și puteți iniția o lege. Asta e pentru domnișoara care era aseară convinsă că va sta în stradă până se schimbă legile dar nu îi era clar care legi.
Mi-ar fi plăcut ca în loc de ”sunt o mulțime de oameni deștepți și capabili să ne scoată din rahat ” să aud un nume, unul urmat de informații complete cu privire la capacitățile omului în cauză.
În loc de entuziasmul general  legat de trezirea asta pe mine mă încearcă o lejeră teamă, pentru că de jos din stradă am avut senzația că sunt într-un tren care merge cu viteză maximă și a decis să nu mai urmeze calea desenată de șine, a decis să fie liber, numai că libertatea asta fără un plan temeinic seamănă al dracului cu o deraieire.

Diseară mă duc din nou în stradă, să văd dacă între timp ne-am dat seama nu ce nu vrem, ci cum să constuim ce vrem.

marți, 3 noiembrie 2015

Dumnezeu trăiește, BOR nu se simte prea bine

Dumnezeu îți dă dar în pătul nu-ți bagă. În blogul ăsta nu am nimic de spus despre religie și nici despre credință. Fiecare e liber să creadă în cine sau ce vrea, așa cum e liber să nu creadă în nimic.
Blogul ăsta este despre uriașa oportunitate pe care cumva BOR a reușit să o transforme în inversul ei. Dap, e un blog rece, pentru că nu privește în nici un fel evenimentul din Colectiv în sine, nici durerea, nici vina. Privește numai ce s-a întâmplat după, când biserica a avut ocazia să își spele imaginea, când un mănunchi de decizii raționale, umane, creștine în esența lor ar fi schimbat situația cu 180 de grade și poate le-ar fi adus un plus de credibilitate nesperat.
Dacă în noaptea aia când oamenii își pierdeau speranța și aveau nevoie de un umăr pe care să plângă și un om care să le spună că va fi bine preoții ar fi fost scoși din rutina și trimiși între oameni, în fața clubului, la spitale, oriunde era nevoie de o vorbă bună că miracole nu le cerea nimeni.
Dacă în noaptea aia sau de dimineață în biserici și în parohii s-ar fi pornit acțiunea de ajutor pornită de societatea civilă: apă, mâncare, medicamente sânge. Ar fi fost așa ușor ca la slujba de dimineață și la cea de duminică să li se spună asta oamenilor în locul discursurilor halucinante despre halloween, sataniști și pedepse divine.
Dacă s-ar fi rupt un colț insignifiant din veniturile BOR și s-ar fi redirecționat spre cheltuielile urgente pentru care colectele ar fi venit prea târziu.
Erau trei lucruri atât de mici care le-ar fi adus atât de mult.  Era nimic față de efortul pe care l-au depus în văicăreala asta inutilă despre unde se pot face rugăciuni și unde nu, și mai ales în judecarea aproapelui. Ce căuta el aproapele noaptea în club? De ce nu sta eventual tot noaptea la o coadă imensă să pupe niște moaște. De ce asculta altceva decât muzica aprobată de BOR?
Se încearcă din greu crearea unei imagini false, nu de Dumnezeu ne îndepărtăm ci de biserică și e trist să vezi că exact instituția care ar trebui să ne apropie face totul să ne țină departe.
Mi-e dor de biserica veche, aia care mai știa de la ce vine termenul de creștin, aia care construia școli și bolnițe, biserica aia care i-a dat o bursă lui Brâncuși. M-aș întoarce la ea cu drag dar a murit și pe morți e bine să îi lași în pace.
Nu mă pot opri să nu mă întreb cum ar fi gestionat Papa o astfel de criză și să mă gândesc un pic invidioasă că ar fi făcut lucrurile cum trebuie, că el și biserica lui ar fi ieșit aureolați din treaba asta prin care a noastră se zbate în mocirlă. De fapt cred că deja s-a descurcat infint mai bine, chiar în criza noastră .

            Pe scurt Dumnezeu trăiește, BOR nu se simte prea bine.




Ziua în care am făcut curat

Evenimentele de la Colectiv nu mi-au schimbat viața direct. Nu cunoșteam nici o victimă, ar fi culmea să pretind că am izbucnit în lacrimi și încă nu mă pot opri, deși am văzut multe declarații din astea.
M-am gândit în trecere că puteam fi și eu acolo sau în alt club sau în vreo clădire șubredă din țara asta dar nu am insistat cu gândul, eu cu moartea mea m-am împăcat de mult, copii n-am ca să îmi fac griji pentru ei. Așa cum spuneam nu mi-au schimbat viața în mod direct.
M-au schimbat însă pe mine. Am descoperit că atitudinea zen de ”fie-ți milă de proști” e dăunătoare. Mila nu are loc în ecuațiile în care se decide viața mea. Nu numai somnul rațiunii naște monștii ci și mila. Prostul pe care nu îl pui la locul lui în clipa în care a deschis gura va începe să se creadă deștept și va începe să aibă inițiative.
Hoțul pe care îl tolerezi cu șpaga lui măruntă au ba pentru un aviz sau o autorizație se va organiza până nu vei mai scăpa de el.
Cu ocazia asta am devenit un pic mai exigentă. Mi-am petrecut o zi făcând curat în conturile de pe rețele sociale. Au zburat toți inițiatorii petițiilor anti că e halloween sau muzica satanica, toți anti au ieșit din lista mea.

Sunt sigura că îi doare în cur așa că de mâine îmi folosesc ora de Facebook și mai util voi raporta toate postările cretine. Așa că dacă rămân fără cont de la asta mi s-a tras. Cine e cu mine?

luni, 2 noiembrie 2015

Și mai vine și ziua aia în care nu mai vrei să taci

Nu vreau să scriu un blog pe tema asta, e de ajuns o postare, cât să îmi exprim părerea .
Am citit declarația asta halucinantă
Preotii nu pot tine slujbe daca nu sunt invitati si, in plus, ele trebuie sa se desfasoare in anumite conditii, nu oricum, a explicat, luni, Constantin Stoica, purtator de cuvant al Bisercii Ortodoxe Romane (BOR).
Scurmându-mi memoria nu țin minte să fi invitat niciunul din ei să îmi vestească nici Crăciunul, nici Boboteaza, asta nu i-a împiedicat să se prezinte la poartă cu o icoană, trei fire de busuioc și să încaseze minim 10 lei, că io-s rea și nu dau mai mult , pentru a behăi următoarele Nașterea Ta Hristoase, respectiv În Iordan botezându-te Tu Doamne, prin curte în drum spre casa, că deh parohia e mare și alți credincioși sunt simțiți și contribuie la fondurile  de Crăciun.
De asemenea nu țin minte să fi văzut vreodată chitanță pentru treaba asta, dar ăsta e deja alt subiect aici vorbim de invitația de a ține o slujbă sau măcar să spui o rugăciune.
De fapt nici asta nu era musai să facă, era suficient să meargă acolo și să le vorbească amârâților ălora care nu știau dacă mai au copii sau frați sau soți sau familie, să le vorbească atât.
Nici asta nu puteau neinvitați?
De acum încolo de câte ori se va găsi vreunul să îmi atragă atenția că port culori prea vii sau machiaj, că nu postez și contribui la bunăstarea bisercii o să îi aduc aminte că nu l-am invitat să deschidă gura. Sper să fie la fel de valabil.
Și îmi mai aduc aminte o perioadă în care sloganul era ”Nimeni la meci”, apoi ”Nimeni în club”, sper ca următorul să fie ”Nimeni în biserică”, poate așa or să își dea seamna unde ar trebui să fie și ce ar trebui să facă.
Cât despre faptul că nu umblu prin biserici ”Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.” indiferent că suntem în stradă sau în templu.
Și e drept că nu m-a preocupat niciodată aspectul dar nu țin minte ca Isus să fi cerut îndeplinirea anumitor condiții că el nu face minuni oricum.
Există preoți care nu au uitat că sunt oameni, care ajută, care se implică și care pun umărul dar e aberant ca asta să fie poziția BOR. Rar am văzut o formă atât de îndepărtată de fondul ei încât să nu mai păstreze nici măcar o fărâmă din principiile creștinismului.

joi, 29 octombrie 2015

Trăiești în sepia?

Nu am studii de specialitate, sunt doar femeie și am multe prietene, culmea, tot femei. Așa am ajuns eu la concluzia că în mod clar creierele noatre sunt diferite de ale bărbaților. Hai să îi zicem concluzie empirică.
De exemplu amintirile. Nu am idei cum stochează bărbații amintirile dar au fără îndoială un sistem mai precar, care îi împiedică să își bată joc de prezent și să își arunce la gunoi viitorul de dragul trecutului.
Noi ne amintim în detalii totul, amintirea noastră are dimensiuni olfactive și tactile, auditive și gustative, ne amintim locul și persoana și senzația, mai ales senzația. Amintirile noastre sunt colorate ca un balon de săpun plutind într-un peisaj alb negru și au capacitatea de a ne absorbi în ele, de a ne oferi o ascunzătoare în fața realității.
Câte zile din viața ta ai pierdut pentru că într-un colț obscur al minții tale se găsește perfect conservată amintirea bătăilor lui de inimă, calme și calde și dătătoare de siguranță. O inimă spunându-și povestea sub urechea ta într-una din îmbrățișările fără sfârșit ale începuturilor.
Câte nopți ți-ai îndesat perna sub cap și ai adormit cu amintirea asta pusă pe replay în minte, în timp ce el era Dumnezeu știe pe unde, cu băieții la bere sau în căutarea fericirii în brațele altcuiva.
De câte ori ai vrut să pleci și te-ai întors din drum pentru că ai simțit adierea unei mângâieri cu dosul degetelor pe obraz, ca atunci, de mult.
De câte ori ai renunțat să îți iei viața înapoi, ai privit prezentul trecând pe lângă tine leneș pentru a se pierde în marea cenușie a viitorului și ai rămas încremenită acolo într-o relație moartă de mult cu speranța că una, cel puțin una din amintirile alea perfecte se va întoarce la viață și va trage după sine inapoi veselia și culorile .

Stai un minut și numără clipele alea. Dacă ai ajuns la doi deja e prea mult, închide-ți amintirile undeva unde nu te mai pot atinge, întoarce-le spatele și începe din nou să trăiești în culori.

miercuri, 28 octombrie 2015

Fără văl

Mare lucru și timpul ăsta pe capul omului, uneori trecerea lui îți face organele să funcționeze deficitar, alteori are efecte incredibile asupra lor.
Uite eu, m-am întâlnit azi cu o femeie, una din cele cărora pe vremuri le zâmbeai tu atât de fermecător făcându-mi inima să se chircească dureros de panică. Știi cum înainte îi scrutam fiecare gest, fiecare cuvânt și îi analizam nuanțele la infinit? Cum căutam un indiciu , cât de mic, oricare că și ea face parte din cohortele de femei al căror unic scop în viață este să ”mi te fure” și de regulă le și găseam.
Cum spuneam, m-am întâlnit azi cu ea și mi-am adus aminte de vremurile alea în care credeam că dacă te las singur 10 minute te voi găsi cu altcineva, chestie total verificată, nici măcar tu nu mai știi decâte ori ai plecat sau cu cine.
Și, în timp ce mă gândeam la trecutul acela în loc să mă întreb dacă situația ar mai fi al fel, dacă și azi ar mai încerca alta să te fure m-am trezit întrebându-mă de ce ar încerca așa ceva? Pentru că în fond nu ai nimic extraordinar și aura aia magică exista numai în ochii mei.
Așa cum spuneam uneori timpul ne ridică niște văluri de pe ochi și ne trezim în fața unei realități surpinzătoare total diferită de cea văzută prin ele .

marți, 27 octombrie 2015

Indrăgostiți anonimi

Azi sunt serioasă, bine, în ultima vreme sunt cam des și cam mult serioasă. Am avut mult de mers cu mașina azi și am avut timp să îmi urmăresc gândurile,
Am constatat că suntem nedrepți, că punem mai mult preț pe trup decât pe suflet, că deși cu greu ne recunoaștem infinit mai ușor greșelile la nivelul ăsta.
Nu mă crezi? Privește în jur. Avem Alcolicii Anonimi, grupuri de suport pentru dependenții de tutun, alcool, droguri, pentru obezi și anorexici, avem soluții pentru toate efectele de pe lume și nici una pentru cauze.
Nu bei pentru că nu ai altceva mai bun de făcut, bei să uiți ca Delia sau bei să nu bagi de seamă, ceea ce oricum e mai complicat decât să uiți, nu mănânci în neștire pentru că ți-e foame de nutrienți  ci pentru că ți-e foame de siguranță sau de liniște sau de iubire.
Dacă te ridici în picioare și spui sunt X și sunt alcoolic cineva se va grăbi să te bată pe spate, să îți spună că  există soluții, să te ajute.
Dar dacă te ridici în picioare și spui sunt X și sunt îndrăgostit de cineva cu vreo 100 de nivele sub mine sau și, mai grav, de cineva minunat care pur și simplu nu mă (mai) iubește? Oamenii vor ridica din umeri și îți vor spune că e un moft, că există probleme serioase ca alcoolismul, dependența de droguri sau anorexia, că există inflație și șomaj, că unii oameni nu au ce mânca sau nu au un acoperiș deasupra capului și ție îți arde de prostii.
Dacă te-ai îndrăgostit fă bine și dezdrăgostește-te și nu mai ocupa timpul altora cu nimicuri.
Peste câteva luni sau peste câțiva ani, când în ciuda eforturilor tale treaba asta nu ți-a reușit și vei ajunge cu sufletul pulbere și viața aproape de nereparat la prima ta întâlnire AA sau una similară și le vei spune că tu bei, fără să precizezi motivul, vei primi ajutor, inclusiv un numră de telefon de folosit oricând simți nevoia de alcool în sistem.
Și mă întreb nu ar fi mai simplu să fi primit numărul ăla de telefon înainte și să fi trimis acolo mesajele la care nu ți se răspunde ? Sau să fi sunat în loc să-l suni pe cel care te va ajuta să îți faci viața praf?
Pe de altă parte câți am avea curajul să ne ridicăm în picioare și câți am suporta să ascultăm o asemenea declarație fără să ne fugă gândul la propriile derapaje sentimentale și la cât de aproape de limita rezistenței suntem noi înșine?


luni, 26 octombrie 2015

Cuvinte

Ar trebui, desigur, să scriu acum altceva, o treabă complicată care cuprinde terenuri și drepturi și linii drepte și poate unele curbe. Dar nu-mi stă sufletul la ele. Mintea poate, cu mintea e ușor, tu îi spui încotro să o ia și ea se duce.
Cu sufletul e mai greu, el are propriile lui afinități și nu îl poți convinge să se întrepte spre direcțiile care nu îi plac. Îl poți forța desigur dar va trebui să plătești un preț pentru asta și dacă am vorbi numai de onorariul psihologului pentru terapie ai scăpa ieftin. Prețul constă în orele de depresie în care lumea ta se face gri, în anii de viață supraviețuiți cu unghiile înfipte adânc în palme și trăiți cu numai la 5% din cât ai putea. Așa că da, poți forța sufletul să meargă pe unde nu vrea dar eu prefer să nu.
Și am ajuns în loc de terenuri cu linii drepte și curbe, cu hotare mai mult sau mai puțin corecte, să mă gândesc la cuvinte.
Se spune că o faptă rea o poți repara prin una bună dar un cuvânt rău odată scăpat în lume e dincolo de reparație. Și atunci iei toate cuvintele și le îneci în tine, că marea e departe și oricum ar fi o licență poetică. Toate reproșurile pe care ai fi putut să le faci, tot răul pe care ai fi putut să îl vrei îndreptat, toată înțelegerea și veselia și iubirea pe care ai fi putut să le ceri și pe care le-ai tăcut fiindcă ar fi deranjat viața altcuiva.
Nu le dai drumul în lume pentru că o vorbă rea scăpată afară o va modifica negativ pe vecie, dar înăuntru te întreb nu vor produce efecte? Cuvintele de care ai apărat universul nu se vor strânge în tine măcinându-te, ocupând rând pe rând celulă după celulă până cînd tu vei deveni numai învelișul unei tumori pietrificate de cuvinte înghițite?
Ajunsă în punctul ăsta deja încep să mă îndoiesc despre zicerile astea pline de înețelepciune din vechime. În ce lume ar fi drept să înghit un cuvânt rău meritat de celălalt și să mă autodistrug pentru a proteja lumea lor?

În nici una . Nu îți înghiți cuvintele, bune sau rele, ele au fost determinate de ceva, nu lăsa cauzele fără efect pentru că în mod nedrept cele rele se vor repeta iar cele bune se vor opri în lipsa efectului. Lasă universul să își poarte singur de grijă sau să se autodistrugă din cauza unui viciu de proiectare și vorbește. Ai grijă de sufletul tău pentru că e tot ce ți-a fost dat și e tot ce vei lua cu tine și în runda următoare, dacă există undeva, cândva.

duminică, 25 octombrie 2015

Proba focului

Adevărul e că românul s-a născut poet și din cauza asta Nornele îi seamănă în cale diverse chestii,. treburi și întâmplări numai așa să vază cât, cum și până unde poate metaforiza diversele necazuri.
Dacă treaba asta i se întâmpla unui american probabil amu' era cu mitraliera prin vreun centru comercial să își exprime părerile, un englez redacta conștiincios nește plângeri de bun simț iar un rus căuta a doua sticlă de vodca.
Eu, româncă fiind, vorbesc cu oaia în cel mai pur stil mioritic ca să îi pot povesti maică-mii într-o variantă frumoasă cum era să mă duc la ăle veșnice din cauză de nervi.
Vă aduceți aminte că anul trecut după multe lupte cu banca și agenții imobiliari mi-am achiziționat casă. Eh anul ăsta am ajuns cu organizarea în bucătărie. Prin august am decis eu că rezervele financiare îmi permit achiziționarea tuturor celor necesare așa că am purces la comandarea mobilei.
Care a venit cu electrocasnice cu tot săptămâna asta, ceea ce culmea a fost ok, că mă obișnuisem să nu gătesc ba chiar mi-era mai ușor să redactez un sandwich măiastru decât vreo chestie în 5 etape pe muzică de Mozart.
Evident o dată cu ideea că am cu ce mi s-au trezit nește idei de supe creme și plăcinte, ce să mai joi abia așteptam să plece băieții de la montat să țip cuptorul în priză, eram mai emoționată ca o pitzi înainte de primele ei silicoane.
Și au plecat băieții, am luat cartea tehnică în brațe, toate cele 335 de pagini m-am așezat în genunchi în fața cuptorului, evident în sens reverențios  și m-am întrebat unde dracului e ștecherul.
Trei rugăciuni musulmane, din alea cu plecat fruntea pe gresia bucătăriei, mai târziu am descoperit un ștecher în spatele cuptorului, abia atârnând și m-am agățat de el. Amu nu mai trebuia decât să
 îl bag în priză.
În acest moment de adâncă revelație mi-am dat seama că dulapurile, inclusiv fundul lor, au fost montate și blatul sigilat blocând astfel priza destinată cuptorului și plitei care evident era în partea de jos a peretelui.
Evident nu mi-a, făcut griji, convinsă fiind că problema e la mine, că în creierul meu feminin lipsesc acele complexe legături neuronale care le permit bărbaților să rezolve diverse tâmpenii tehnice. Așa că am așteptat o mână musai bărbătească de ajutor.
Care a venit,  pe la zece seara și relativ inutil, amu' ori io am un ghinion al dracului și am găsit un bărbat atât de în legătură cu latura lui feminină că nici el nu vede soluția. ori aia cu bărbații și tehnica e folclor depășit și această realitate mitizată nu există.
Așa că am contemplat în tandem situația și am decis să ne ocupăm de ceva mai simplu, să racordăm chiuveta. Soarta noastră fuse crudă și astă dată, echipa de geniu care a construit blocul a tăiat țevile de la apă cu 4 cm mai scurte decât necesitau furtunele bateriei.
Să nu credeți însă că ne-am dat bătuți, fără cuptor și fără chiuvetă, ne-am orientat asupra ultimei chestii accesibile nouă. plita. Moment în care am descoperit că nu avem cum să facem racordul la gaz pentru că echipa de la montajul mobilei ne lăsase, după fixarea și siliconarea blatului, fix 6 cm pentru manevre, spațiu în care nici măcar mâinile mele anormal de mici nu pot face nimic. Ca bonus am descoperit însă cordonul cuptorului încolăcit frumos la spate și destul de imposibil de scos de acolo fără strămutarea electrocasnicului cu pricina.
Ca atare acum practic meditația zen și aștept întrunirea echipelor de montaj și racordare al diverse ca după un an fără bucătărie și 2 luni de glorioasă așteptare a montajului să pot face și eu o omletă como dios manda în propria mea casă.
PS Dacă aveți nevoie de ajutor la montat și demontat chestii anunțați-mă, deja știu mai multe decât trei specialiști cu vechime, bașca îs extrem de calmă cum se vede și în selfieul de mai jos


În afara cutiei

O vreme am renunțat să mai scriu pe blogul acesta, mai postam din când în când o recenzie sau o bucată scurtă scrisă cu degete scânteind de nervi, își îndeplinise rolul, mă ajutase să cresc și era timpul să mă dezvolt și în alte domenii.
Apoi m-am gândit cât de bine mi-ar fi prins blogul ăsta gata scris când m-am apucat de el, știu că nu m-ar fi ajutat la fel ca trecutul prin fiecare experiență dar poate aș fi recunoscut mai repede niște lucruri, aș fi ieșit mai grăbit din niște situații și m-am decis să mă întorc, să îmi consemnez în continuare gândurile aici, poate ajută și pe alții să crească.
Azi este vorba despre un videoclip care mi s-a părut genial, nu, nu în sensul în care crede doamna care l-a făcut, ea a crezut că e amuzant, mie mi se pare esența unei filozofii de viață, nimic nu vă poate explica mai clar decât clipul ăsta modul în care reușim să ne ratăm viața.
Așa cum Diesel se plimbă în sus și în jos cu o cutie de carton care îi e absolut inutilă, ocazie cu care intră în pereți, riscă să fie călcat de o mașină și în mod clar nu vede nimic din ce e în jur, frumos sau urât, așa ne plimbăm și noi prin viață.
Ne încăpățânăm să credem că ne trebuie, ne e vital, cine știe ce mărunțis.  Și atât suntem de fixați pe el încât lumea din jurul nostru ne dispare din minte. Sigur uneori intrăm în pereți și ne doare, sigur uneori ne trezim în mijlocul străzii și poate că o mașină pune punct vieții, uneori nimerim într-o gură de canal ( de regulă în cazul nostru se numește depresie) și rămânem să ne petrecem restul vieții acolo. Uneori nici măcar pe astea nu le băgăm de seamă obsedați fiind de cutia noastră de carton.
Știi relația aia din care nu obții decât lacrimi? Casa aia cu 6 dormitoare? Mașina aia sport roșie? Silueta aia de vis? Copilul frumos deștept și devreme acasă? Funcția aia de top care te va ține de fapt departe de viața ta? Depozitele regale din bancă? Îți sunt la fel de utile cum îi este câinelui cutia aia de carton. Dar nimic pe lume nu te va convinge să scoți capul din ea și să vezi alternativele, drumurile mai plăcute care te vor duce în acelați loc.
Crede-mă tot ce vrei e să fii fericit, restul sunt doar imagini născute dintr-un joc al umbrelor din mintea ta, imagini false despre ce te-ar face fericit. Așa că fă un efort, lasă cutia jos numai 5 minute și privește în jur s-ar putea să îți placă alternativele. Iar data viitoare când lumea își va pierde contururile și o să vezi numai cutia cea nouă încearcă să îți amintești de Diesel. Câinele ăsta s-ar putea să îți salveze cândva viața.

miercuri, 14 octombrie 2015

Șoc și Groază

Și așa am zis că mă las dracului de blogurile de opinie și mă apuc în sfârșit să scriu marele roman american, dap știu că eu nu sunt americancă dar încercați voi să vindeți literatură în România, scrisă de un român.
Dar să nu eludăm meandrele concretului și să ne întoarcem la ce mi-a stârnit nervul pe ziua de azi :Facebook , bine el în sine nu are nici o vină poate mai degrabă eu că am cont și că intru pe acolo și cu siguranță tot eu pentru că am în lista de prieteni oameni care popotamizează, trandafirează și în general culturalizează pe câmpiile internautice ale patriei.
De vreo  două săptămâni nu pot face un pas fără să dau undeva de poza asta



Și mi se pare atât de emblematic pentru noi, că de aia suntem neamul Mioriței, noi metaforizăm, hiperbolizăm, umplem de stil și rime dar unul nu pune mâna să schimbe ceva.
Hai să vă spun un secret vouă, ăștia care tot postați poza cu pricina și altele la fel, nimeni nu va lua vreo măsură fiindcă voi tot afișați o fotografie. Cerurile nu se vor deschide brusc și vocea sobră a lui Doamne Doamne nu va umple difuzoarele platourilor de filmare spunându-le susarătaților ”Rușinică, treceți la colț și fără desert o săptămână!”
Și hai să vă mai spun un secret și mai mare uite așa v-ați scos cu două secrete la preț de unul, nu ei sunt de vină, nu ei sunt promotorii prostiei, maneliștilor etc ci voi.
De fiecare dată când sufocați de indignare sfântă și culturală butonați telecomanda spre oricare din emisiunile astea și încremeniți acolo pentru că nu vă puteți crede ochilor așa hal de degradare evident.
Pentru că trăim într-o lume liniar de simplă în unele aspecte iar pe băieții ăștia din poză și pe televiziunile aferente îi interesează un singur lucru: banii. Între bani și audiență există o relație direct proporțională, cu cât mai mulți idioți șed cu televizorul pe programul respectiv (inclusiv din sfântă și îndreptățită indignare) cu atât minutul de publicitate se va vinde mai scump. Răzbunați-vă pe ei lăsați-i cu audiența unui concert de Haciaturian, lăsați-i fără slujbă. Și înainte să urlați că ăia se închină numai banului verificați cât voluntariat faceți voi fiecare prin ograda locală măcar.
Așa că în loc să postați la infinit același rahat luați niște măsuri simple :schimbați canalul, poate chiar Doamne feri stingeți televizorul și deschideți o carte sau chiar netul că nah să există de citit și pe aici ( blogurile mele de exemplu).
Fiți chiar atât de activi încât să vă implicați social, formați un grup de Consumatori de televiziune de rahat Anonimi și țineți ședințe, la birt sau la cafenea e irelevant dar întâlniți-vă fix la orele emisiunilor cu pricina că două sunt pe zi din câte știu, promovați peste tot beneficiile somnului de dinainte de miezul nopții și cu asta l-ați scos din schemă și pe chel, despre Ionescu nu am cum să vă dau sfaturi că mi-e lene să îl gugălesc să văd cine e și cu ce se ocupă.

Și ultimul secret și cu asta chiar am terminat: nu mai arătați cu degetul spre alții, că e proastă creștere, ci asumați-vă treaba asta, recunoașteți că aveți partea voastră de vină și faceți ceva, activ, mă rog ceva care nu implică distribuirea pozei cu pricina.

miercuri, 7 octombrie 2015

Madame Mallory și micul bucătar indian

                Madame Mallory și micul bucătar indian  a lui Richard C. Morais, e o carte care ar trebui să se vândă ca pâinea caldă într-o țară atât de obsedată de concursurile între bucătari, e o carte pe care nu ar trebui să o citești decât după ce ai mâncat cu o cană de ceai sau un pahar de vin lângă tine pentru a te concentra și asupra acțiunii sau personajelor și nu numai asupra gusturilor pe care mintea le imaginează din marea cuvintelor indiene sau a ingredientelor cu care suntem noi obișnuiți.
Dacă vi se pare că haute cuisine e un nou El Dorado citiți cartea asta care arată și cealaltă față a oglinzii, lupta cu TVA-ul, lupta cu sindicatele, orele lungi de muncă susținută, perioada de ucenicie în care speli doar vase sau te ocupi de jumulirea păsărilor.
Alergătura permanentă după reinventare până când mâncarea devine atât de fusion încât își pierde înțelesul de bază.
E o carte despre mai mult decât mâncare, o carte despre intoleranță, despre părăsirea locurilor pe care le iubești, despre ieșirea din zona de confort, despre oameni în cea mai mare parte și despre lecțiile pe care le au de învățat.
”- Acum câteva săptămâni, un turist fără minte a intrat prea repede cu mașina pe aleea de la fermă și a călcat-o pe mama acelor șase boboci. Când se întâmplă așa ceva, s-a zis cu ăia mici. Celelate rațe îi ciupesc până-i omoară. Dar pasărea aia bătrână a avut grijă de bobocii fără mamă. I-a lăsat să se alăture bobocilor ei.
-O, înțeleg.
-Non, non, madame. Rața aia o să moară de bătrânețe. Eu n-o omor. Pentru ce? Un ficat? Nu aș mai putea să dorm noapte. Imagnează-ți : o rață care e mai bună ca un om. Nu pot să-i fac nici un rău”
Am citit în recenzii că ar avea un loc comun cu Ratatouille dar în vreme ce deviza lui Gusteau era că ”oricine poate să gătească”, aici întâlnim opinia că există bucătari înnăscuți și că numai ei vor ajunge starea de graței necesitată de haute cuisine .
În general dacă nu ești dispus să metidezi asupra unor  chestiuni ca diferențe culturale, dezrădăcinări și intoleranță, privește cartea asta ca pe una de vacanță, o lectură ușoară olfactivă și gustativă care te va lăsa mereu cu nostalgia unui gust bun, bildungsromanul unui bucătar pe care îl poți găsi aici pe hârtie sau ca ebook


Orele îndepărtate

Am ajuns la Orele îndepărtate, dap citesc tot ce a scris Kate Morton, mai trebuie să vă spun că îmi place?
Evident rădăcinile cărții se vor întinde până în timpul celui de al doilea război mondial și chiar dincolo de el, până la primul. Ne-am obișnuit deja cu toții până acum cu stilul autoarei de a pendula între planurile temporale, ca un fel de vestitor al epocii aceleia viitoare în care se spune că timpul va fi ușor de străbătut ca și spațiul în orice direcție vrei.
Am așteptat desigur și acea răsucire de poveste care apare undeva în ultimele 20 de pagini și care dacă nu ai prins indiciile pe parcurs îți crează senzația că ai citit o altă carte decât cea care se termină, un final surpinzător ca artificiile chinezești.
Pe lângă evidenta ei dragoste pentru poveștile încâlcite de familie cartea asta mai aduce ceva, un anume fel de a privi relațiile părinți – copii, un fel de a pricepe că părinții tăi cei plicticoși și convenționali au avut cândva vise și strălucire, o reașezare a raporturilor dintre generații în care copilul devine protectorul iar părintele cel fragil.
Mai evidențiază și o altă parte a legăturilor de familie, cele care te împovărează, care îți modifică destinul dar de care nu te poți scutura oricât ți-ai dori și asta este povestea surorilor Blyhte, legate de secretele tatălui lor, de clauzele moștenirii, de propriile firi, de dragostea dintre ele, trei surori în permanentă rotație în care te întrebi mereu care este de fapt cea puternică și care cea fragilă.
Mie mi-a plăcut, Kate Morton e unul din scriitorii care face să pară totul ușor, de parcă tu însăți ai fi rezervorul unor povești minunate care abia așteaptă să fie spuse și că ar fi suficient să pui mâna pe un stilou iar cuvintele ar tâșni fermecate din peniță în cea mai potrivită formă.

Dacă nu vreți să o luați de la bibliotecă puteți cumpăra Orele îndepărtate de aici și să le ascultați cântecul curgând prin ziduri.

duminică, 27 septembrie 2015

Casa de la Riverton

Având în vedere că scriu din nou o recenzie a unei cărți de Kate Morton nu cred că e cazul să vă mai spun că îmi place cum scrie femeia.
Casa de la Riverton mi s-a lipit de suflet ca o experiență trăită înainte de a-i fi venit vremea, poate e din cauza stilului scriiturii, poate din cauza unei particularități proprii care mă face compatibilă cu vremea amintirilor.
De acum cred că nu vă mai așteptați la vreun rezumat al poveștii din partea mea, pot însă să vă spun că ne vom deplasa din nou între două linii temporale, prezentul și trecutul lui Grace, micuța slujnică de la Riverton din anul 1914 și actuala rezidentă a unui cămin de bătrâni, personaj care nu își deapănă amintirile ci își retrăiește trecutul, din ce în ce mai intens până spre final când trecutul va deveni mai viu pentru ea decât prezentul.
Citind cartea asta gândul mi-a zburat la Emma Harte a Barbarei Taylor Bradford pentru că sunt două experinețe identice aproape ca și condiții și totuși diferite în abordare și desfășurare.
Kate Morton nu zămislește un personaj hotărât să cucerească lumea, unul care să vrea să scape de sub jugul serviciului casnic, nu, Grace este conștientă de locul ei în lume, nu îl pune în discuție, ba chiar este atât de devotată familiei încât își sacrifică propria viață personală în acest scop.
Vom trece desigur prin primul război mondial, perioadă pe care autoarea este cumva fixată sufletește, peste efectele lui economice și umane, vom urmări povești de dragoste încâlcite și spre final, în ultimele pagini acea răsucire de situație atât de specifică în cărțile lui Kate Morton, acea schimbare care te face să crezi că vreme de 300 și ceva de pagini ai văzut de fapt lumea într-o oglindă și abia acum pe ultima sută de metri cineva te-a răsucit brusc la 180 de grade și toate lucrurile sunt așezate invers.
Din păcate pentru mine în fiecare din cărțile ei am intuit răsucirea, am știut finalul cu mult înaite de a ajunge la jumătatea cărții și sunt curioasă dacă și vouă vi se întâmplă asta, dar chiar și așa citesc până la final pentru a mă convinge că amândouă am ales aceeași oglindă, am văzut aceeași răsucire pentru personaje.
Și mai bună recomandare decât asta nu pot da, citesc până la final o carte despre care ghicesc cum se termină pentru că pur și simplu în place stilul sriitorului care face să apară din umbre decoruri și personaje năucitor de vii.

Și da, mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât acum citesc ”Orele îndepărtate” de fix aceeași Kate Morton.

joi, 17 septembrie 2015

Never gonna happen

În caz că nu v-am spus de mult ador Anatomia lui Grey, asta e mie mi se pare inspirațională și nu mă interesează ce crede restul universului, bine, poate e un pic ciudat că în timpul în care o văd îmi aud ideile astea bune ca pe o voce din off și nu întotdeauna în română dar hei, normalitatea e supraapreciată și geniul nu e una din ipostazele ei.
Mă gândeam azi la zicale, la vorbele alea de duh pe care ni le repetăm unii altora fără să ne gândim la ele foarte mult, niște truisme care ne fac să ne simțim inteligenți, experimentați, privilegiați ce contează? Ideea e că nu stăm niciodată să privim în spatele lor.
Să o luăm pe aia cu indiferent cât de pozitiv gândești nu poți face o ușă să apară în perete numai cu forța minții. Eh nu e  musai așa, dacă ești suficient de pozitiv mintea te va trimite la un moment dat după ustensilele necesare și te va coordona până când vei reuși să montezi o ușă în perete, întrebarea este te va mulțumi asta? Este o ușă în perete ceea ce îți doreai de fapt sau cumva te gândeai să treci prin perete pur și simplu fără a lăsa vreo urmă, fără a face vreo modificare?
După care este aia poptămașă probabil care umple facebook-ul ”Să iubești pe cineva care nu te iubește e ca și cum ai aștepta avionul în gară”, adică inutil , never gonna happen, nu mai aștepta.
Și totuși în cazuri excepționale desigur avionul poate ajunge în gară, am zis cazuri excepționale nu fericite pentru că un avion prăbușit peste o gară e un dezastru, aproape poți simți mirosul morții și disperării la gândul ăsta, dar un avion poate totuși să ajungă în gara în care tu îl aștepți.
Cineva care nu te iubește poate ajunge să o facă, sigur, pentru asta e nevoie de o trabsformare fundamentală a acelei persoane, poate atât de mare încât nici nu mai seamănă cu cel de care tu te-ai îndrăgostit, poate chiar îți mai rămâne atât obiectivism încât să simți mirosul morții și disperării și în cazul ăsta, să știi că rezultatul deși dorit nu se poate realiza fără schimbări dureroase. Ai continua să îți dorești asta?
Ne spunem unii altora truisme despre cum unele lucruri nu se vor întâmpla niciodată în loc să ne dăm seama de ceea ce se ascunde în spatele vorbelor, de faptul că unele lucruri  nu ar trebui să se întâmple vreodată, că deși ni le dorim, odată obținute ele sunt de fapt izvorul unei noi suferințe.

Așadar, poți trece printr-un perete cu ajutorul gândirii pozitive și avionul pe care îl aștepți poate  veni în gară, întrebarea e ești sigur că asta îți doreai de fapt? Că vei putea plăti prețul și merge mai departe?

joi, 3 septembrie 2015

Cântul vrăjitoarelor

Cântul vrăjitoarelor trece pe lista mea de lecturi ca 3 cărți distincte pentru că are trei volume. Deja cred că anul ăsta începe să arate onorabil la capitolul lectură.
Ce putem spune despre cartea asta? În primul rând că e scrisă de o franțuzoiacă, așa să mai spargem monopolul de limbă engleză pe piața de fantasy.
În al doilea rând că are tot atâtea legături cu vrăjitoarele câte am eu cu școala de la magie de la Hogwarts. E drept că prin carte sunt numite unele femei așa dar de principiu ele sunt de fapt ființe magice : zâne, harpii, combinații dintre cele două, nu vorbim însă despre magia vrăjitorilor.
În al treilea rând nu lăsați cartea de mâna copiilor decât dacă i-ați  lăsa să citească Sandra Brown, epoca timpurie aia care la fiecare 20 de pagini se lăsa cu sex explicit.
Povestea în sine este întortocheată, extrem de întortocheată, cuprinzând comploturi în comploturi, până la final cred că nici autoarea nu mai știa cine ce planuri își făcuse, pentru că deși de-a lungul celor trei volume îți vine să crezi că Algonde (asta ar fi unul din personajele principale) și bunică-sa Presine, or să o scoată la capăt rezultă de de fapt lucrurile nu sunt așa simple cum cred ele.
În rest cartea e un amestec de religii, cu referiri la miturile atlante, cu reinterpretări ale religiei egiptene, druide și a legendelor franceze legate de Melusine și zâne.
Creștinii și islamicii numai trec prin cadru făcând ce știu ei mai bine afaceri între ei prin intermediul bisericii.
Nu aș merge până la a spune că e o carte bine scrisă, ba chiar pe alocuri stilul este enervant cu veșnica repetare a unor fraze ca ”În acea zi de .....” sau dialogurile care abundă în ”viața mea, sufletul meu” și alte pufoșenii de de gen, dar povestea în sine te poate ține în priză, adică am fost suficient de curioasă să iau și volumele 2 și 3 și să le termin de citit undeva la 4 noaptea, cred însă că pe mâna unui alt scriitor ar fi căpătat un plus de savoare, un farmec al cuvintelor bine îmbinate.
V-ați obișnuit deja cu ideea că eu nu fac rezumatul cărților dar vă pot spune că asta are de toate comploturi , războaie între oameni, între zâne, între oameni și zâne, după aia urmează relațiile între toată lumea în combinații mai mult sau mai puțin tradiționale, ceva religie, ceva legende,ceva istorie, ceva adevăr și veșnica luptă pentru putere.
Despre final nu se poate spune cum se termină de fapt povestea pentru că rămâne în coadă de șarpe, finalul fiind rezervat unui alt volum pe care probabil îl voi citi . Una peste alta Mireille Calmel și Cântul vrăjitoarelor ar putea fi o alegere potrivită pentru serile din ce în ce mai lungi de iarnă la o cacao caldă sau un vin fiert, mai ales că momentan e și cu o reducere de 50% din preț.


miercuri, 2 septembrie 2015

Ambrozia și nectarul zeilor lui

Zilele astea sunt cuprinsă de o infinită dragoste care s-ar manifesta prin încleșatarea mâinilor mele pe gâtul inconștientului care se ocupă cu alegerea plantelor ornamentale în Craiova și apoi zguduirea lui energică poate poate neuronul lui singuratic își va reveni la viață sau, mă rog, corpul lui își va urma neuronul spre cele veșnice, mie îmi convine și varinata asta.
I-am trecut nobil cu vederea plantarea de magnolii și arțari lângă blocurile de pe Theodor Aman, măcar așa să își fi aruncat și el privirea la magnoliile din English Parc și să vază cât cresc, ce să mai vorbim de arțar.
Bine, treaba asta ar trebui să îi îngrijoreze prioritar pe proprietarii blocurilor cu pricina care se vor trezi cu crengile în casă și fundațiile și așa șubrede ale blocurilor paradite. Pe mine mă interesează așa, colateral, că am plătit din impozite și taxe, plantarea, voi plăti tăierea bietelor plante care n-au nici o vină și evident plantarea următoarelor, sper să alegem sequoia.
Accesul meu nemăsurat de iubire creștină a fost determinat de alte cauze. Luni m-am întors de la moșiile materne în târgul Craiovei . Nu mă așteptam totuși ca revederea să îmi taie respirația și să mă impresioneze până la lacrimi.
Mi-am călcat totuși pe inimă și am plecat să restitui cărțile la bibliotecă, nu de alta dar era ultima zi.
Frate cum mă apropiam de clădire cum plângeam mai abitir, îmi curgeau lacrimi pe care nu le-am vărsat nici când l-am lăsat pe tata singur în cimitir. Deja intrasem la idei, să-mi fi plăcut vreuna din cărți așa mult încât subconștientul meu să lovească prin învăluire? Să îmi fi pierdut mințile?
Am intrat în bibliotecă efectiv fără să văd ușa, am întins cărțile și dă-i plâns, mi se înnodau lacrimile în barbă ca în basmele poporului nostru, alea de pe vremea dacilor sau atlanților sau mă rog din ce om proveni.
Bieții oameni au crezut că mi-a murit tot neamul sau măcar pe mine mă paște vreo moarte prematură și perfidă, eu nimic că n-am nici o problemă numai că nu mă pot opri din plâns.
Până când o tanti s-a pocnit revelator cu palma peste frunte. Sunteți alergică la ambozie?
Sunt alergică la orice polen de pe lumea asta, la fân, la plopi, la politicieni, ce să mai e un miracol că trăiesc cu atâtea alergii câte am.
Și așa am aflat că într-un acces de geniu în urbea noastră  ambrozia care e cea mai alergenă buruiană de pe fața pământului e folosită drept plantă ornamentală.
În restul lumii oamenii se ocupă cu eradicarea ei existând legislație în sensul ăsta, noi o plantăm.
Așa mă bucur că o plantăm încât acum plâng iar, de bucurie fără îndoială, de fapt de luni de când am aflat tot plâng și mucesc și strănut dar deh se întâlneste el munte cu munte, odată și odată o să apuc eu să îl felicit pe ăla cu alegerile lu pește la plante ornamentale.

PS Blogul ăsta e cu fond sonor 

miercuri, 26 august 2015

Magicienii

Când ajungeți la cartea asta nu vă luați după ce scrie pe a doua copertă, cel puțin nu după partea aia care spune că trebuie să o citiți dacă vă place Harry Potter pentru că legătura între cărțile astea e reprezentată numai de faptul că ambele au o școală de magie în ele.
În rest Magicienii lui Lev Grossmna este scrisă într-un registru grav, este o radiografie a  unui suflet depresiv care trebuie să treacă prin 572 de pagini pentru a realiza că nu te poți ascunde la nesfârșit de tine.
Sigur folosim metafore, dar unele transparente, îl privim pe Quentin renuțând la lume după lume, fără a fi cu adevărat satisfăcut măcar cu vreuna din ele, ce să mai vorbim de fericire, Brooklyn pentru Brakebills, Brakebills pentru Fillory, Fillory pentru Brooklyn. Nici unul din schimburile astea nu îl face fericit, dar asta nu înseamnă că o să renunțe la ele sau că va înțelege adevărul fundamental, că fericirea nu are de a face cu locul în care ești și condițiile exterioare sunt numai variabile pe care le poți corecta pentru a obține rezultatul dorit.
Dacă sunteți consumatori de fantasy veți recunoaște cu ochii închiși Fillory ca fiind Narnia precum și trimiterile la Harry Potter. O Narnia și o magie pervertită privită prin sufletul unui indecis și ăsta poate este cel mai grav păcat al omenirii din zilele noastre. Nu ne putem decide ce ne face fericiți și atunci suntem nefericiți și sabotăm lucrurile în care suntem implicați, indiferent cât de minunate ar fi.
Vom însoți un grup de tineri magicieni, care au o lume la picioare într-o altă lume, de poveste, în care se vor implica într-un război care nu e al lor încercând din greu să obțină ceea ce deja aveau: totul.
În întreaga poveste este țesută ideea că niciodată nu vom fi fericiți cu ceea ce avem, că pasărea de pe gard va fi mereu mai tentantă decât cea din mână și mai ales că, odată ce vom pune mâna pe noua pasăre ea își va pierde strălucirea.
Pe undeva, poate insuficient exploatată este și o posibilă definiție a magiei, ca un scurtcircuit în realitate care permite reconectarea lucrurilor cu numele lor și deschide calea sufletului spre materializarea a orice, indiferent cât de imposibil.

Una peste alta am găsit-o ca fiind o carte tristă dar amar de intereasantă, chiar am de gând să citesc și continuările care sper să ne poarte dincolo de explicația primară a căderii din Rai și anume că perfecțiunea ne plicitsește și ne seacă forța vitală, că suntem o specie ciudată care are nevoie de obstacole nu numai pentru a evolua ci și pentru simpla supravițuire, pentru a fi magicieni în felul nostru.

Aripi

Anul ăsta s-ar părea că o să îmi îndeplinesc norma la citit. Azi despre Aripi de Aprilynne Pike.
Este fără îndoială o carte pentru adolescenți, ceva în genul Amurgului dar lipsit de farmecul iubirii imposibile. Nu că în Aripi nu am avea parte de iubire sau de complicații din iubire dar nici una dintre relații nu este imposibilă, nici una din ele nu prezintă un risc în sine pentru eroina principală.
Cartea are elementele necesare pentru a ține un copil ocupat o după amiază, se citește ușor, nu pune vreo problemă de interpretare, este liniară, simplă și curată.
Dialogurile sunt nespectaculoase, emoția nu este deosebită, într-un fel chiar încurajază consumul de fructe și legume, eventual neprocesate și era să zic ascunde, deși de fapt e în plină vedere, o reclamă la Sprite. Chiar m-am întrebat citind-o cât a primit autoarea de la producător pentru treaba asta.
Pe scurt e o poveste cu zâne și troli dar nu una care să te țină cu sufletul la gură, mai degrabă o plimbare voioasă prin curtea școlii, mă rog, școală americană nu chiar școala copilăriei noastre.

Una peste alta dacă ai copii acasă, unii în jur de 14 ani, nu ar strica să o citească, dar nu e musai și nu o să ducă al vreo transformare spectaculoasă a felului lui de a vedea lumea.

joi, 20 august 2015

SMS 1

Cred că or să apară niște postări noi, pe care le vom numi sms, că ele sunt scurte și nici nu am timp sau chef să le dezvolt exagerat, preupunând că îmi voi putea ține în frâu boala digresiunii.
Deschid facebook-ul ți dau nas în nas cu un pâlc de poze cu Irina Loghin, nici nu mai apuc să citesc textul că deja mă gândesc, ”Hait, a mierlit-o și asta!”, deși era așa la nivel mai degrabă constatator, cu adevărat șocată și hoașcă m-am simțit când o murit Maicăl, deși nu am idei de ce că niciodată nu mi-o plăcut tipul.
Am observat io că n-a murit dar deja era tardiv că mintea îmi plecase cu sorcova pe căile etichetei sociale, adică o să îi trimitem mesaje de condoleanțe și lui Fuego? Da lui Fueguța? Dap există și personaja asta, din câte am priceput e mare fană Fuego și și-a botezat profilul de FB în cinstea lui.
Și pe urmă? Scandalul pe împărțirea averii o să fie ca la Dolănescu între Fuego și ăilalți copii? Că adică de ce copii spirituali ar avea mai puține drepturi ca ăia naturali?Ce lui nu i-a împodobit bradul?
Plus că suntem români, ce pana mea, dacă noi nu lansăm ideea asta că o femeie ar fi putut avea copii de care să nu știe lăsând însărcinat un fan atunci cine?

Abia târziu când am ajuns la cine a postat treaba asta și m-am întrebat la ce îi trebe lu Teo Trandafir like-uri la ora asta m-a pocnit și întrebarea esențială: cum dracu se văd postările lu tanti Teo pe păretele meu, că din câte știu prietene nu suntem și de urmărit sigur nu am de ce?

Rețete tradiționale :)

Hai că m-am întors, și nu mă refer la prezența mea pe blogul ăsta cât la prezența personalității mele zurlii în propria persoană. Sincer  nu prea știu ce s-a întâmplat, excluzând ideea unei personalități schizoide,  m-am trezit într-o dimineață cam serioasă și am rămas așa cam un an.
Eh azi a vut loc reveniream evident că trebuia să repet un personaj celebru, la Proust era madelena, la mine or fost algele.
Nope, nu mi-am adus aminte gustul mâncării bunică-mii, printre altele că ea nu dădea așa ceva decât la rațe și probabil se oprea cu mine la un doctor bun de cap dacă mă vedea mâncând așa ceva. Bine, și acum le-am luat fără să îi spun că nu-s scăpată de un consult inopinat.
Deci acum vreo lună când dăduse valul mâncatului sănătos în mine mi-am luat de la Plafar alge, aș fi putut să iau paste cu hribi, făină de tapioca, dar nu mi-e mi-or trebuit algele. Nici nu erau scumpe 3,5 lei 100 de grame, m-am gândit că le gătesc de două ori și gata.
Dar mă înșelam, alga fraților este o mâncare economică până la Dumnezeu, uneori și înapoi, imediat ce am deschis punga cu alge parcă au prins viață, așa s-au înfoiat și înmulțit că după ce am luat o mână din ele a fost imposibil să le mai bag la loc, așa că încă mai am într-o fostă pungă de banane cât să hrănesc un mic sat african o săptămână.
Odată cu algele bucătăria mi-a fost invadată de un miros sănătos de mâl stătut, de noroi din ăla încins de soare vara la margine de apă, extrem de sănătos, aproape simțeam viața verde viu cum îmi curge prin vene.
Hidratarea nu a fost mai promițătoare, decât cantitativ, în apă rece au început să crească în volum ca Făt Frumos , mânuța mea de alge, și io am mâini anormal de mici, pe cuvânt, a umplut un castronel, evident mirosul persista, încă un pic mai viu.
Cam pe la momentul ăla în mintea mea a început să se scrie prezentul blog, care începea cam așa ”Japonezii sunt clar demenți, dar aparent nici eu nu sunt mai brează” . Tot ce mă făcea să continui era amintirea vagă a unei supe misou, gustată la Madrid.
 Cu părere de rău a trebuit să renunț însă la el pentru că minunea minunilor, algele gătite așa cum nici un japonez nu cred că a visat vreodată, mi-au plăcut, așa că a trebuit să îmi cer mental scuze de la bieții oameni care nu sunt chiar demenți și să dau o fugă pe blog să vă povestesc că pe viitor și balta poate fi soră cu românul, nu numai codrul.
         Acum cu excepția unul vag miros de mâl care îmi stăruie în nări îs bine, e posibil ca și berea să fi contribuit la asta, dar nu mă pot declara pe viitor împotriva alegelor și chiar vă provoc să le încercați, dacă vreți chiar după rețeta mea care se găsește aici, pe un ton mai serios.


Treinărim Măria Ta!

 Dacă nici eu nu oi fi fan al dezvoltării personale, atunci nimeni nu e. Totuși mi se întâmplă uneori să șed și să mă scarpin în freză ca strămoșii mei costobocii când dau cu nasul de site-urile unor celebri în domeniu, și să mă gândesc că dacă am atâta minte să nu mă abonez la bootcampurile lor sau la sesiunile de coach individual de 500 d euro bucata deja sunt mai dezvoltată personal.
         Evident nu o să dau nume, că nu voiesc să se ducă traficul meu tumultos spre site-ul lui, dar să zicem că e unul care se crede AS și care multe și plăcute chestii ne învață așa gratis pe blog ca să ne convingă de utilitatea achizitionării cărților mnealui.
         Să exemplificăm zic, cu sfaturi din domeniul banilor că deh brânza e  pe bani și încă mai mulți cu cât e mai puturoasă.
         Uite cum să te îmbogățești după metoda domnului alege-ţi un domeniu care să-ţi placă, dar să fie şi foarte bine plătit (ambele condiții sunt importante) .
         Bine dacă toate domeniile care îți plac sunt plătite cu doi bani, nu e așa că te bucuri că ai dat 500 de euro să afli că e de fapt vina ta că nu găsești domeniul ăla mirificul ?
         Dacă nu ții morțiș să te îmbogățești te poți limita la economii și uite și cum  fă-ți obiective de economisire pe termen scurt: de exemplu, 200 de lei pe săptămână sau ceva de acest gen.
         Ce m-a emoționat până la lacrimi este suma, dacă economisești așa ușureanu 200 de lei pe săptămână, adică 800 pe lună și reușești să trăișeti tu cu ai tăi cu aer comprimat sau 100/200 de lei pe lună cât rămân între salariu și economisirea asta spontană, pe termen scurt ți-a pus Dumnezeu mâna în cap.
         Nu din economii dar tu chiar ai putea să îți faci un blog și să scrii cărți și să dai dracului sfaturi de bun simț ca 100 de lei pe lună sau la două luni, depinde câtă familie ai de dus cu salariul tău.
         Acum să nu credeți că omul e vreun îngâmfat, Doamne feri, el  nu a inventat mersul pe jos, apa caldă și sfaturile de mai sus, le-a deprins din conviețuirea lui de zi cu zi cu multimiardarii României, cu care ”rupe pâinea”.
         Gândindu-mă pe unde se găsesc momentan miliardarii cu pricina și cum au făcut ei avere,precum și la necesitatea ruperii pâinii deoareșce cuțitele sunt interzide pe acolo,  nu pot decât să sper că domnul coach va găsi un avocat mai bun la penal decât e el la coaching, dar nah amu fiecare cu norocul lui, pe mine nu el mă uluiește dincolo de limita admisă ci ăia care se înghesuie să participe al conferințele lui și să mai și plătească pentru asta.
         Mă gândesc serios să îmi bag picioarele în restul intereselor și să mă fac și io coach. Sau ce ? pe mine nu mă recomandă talentul și familia?
        


duminică, 16 august 2015

Să mori tu?

V-am povestit cum mi-am făcut eu asigurare? Nu mai știu și nici nu am chef ăs caut pe aici, oricum nu avea legătură cu asigurarea în sine ci mai degrabă sosise momentul să verific dacă am capacitatea să plătesc lunar ceva pregătindu-mă pentru ratele casei.
Oricum dintre sute de mii de agenți de asigurare care m-au frecat la icre și mi-au sinucis bateria telefonului cu ”da numa un pic să vă spunem ce ofertă bengoasă avem noi” am ales o tanti care mi-a zis că ea vinde asigurări și dacă mi-o trebui vreodată ever veci s-o anunț și gata.
Nu a stat să îmi spună povești cu Jack și vrejul de fasole, cum cei 10 bani pe care îi dau îmi vor adice mai multe miliarde și fix de acolo o să în întrec pe Billică Gates.
Când tanti asta minunată care nu mă suna, nu îmi scria mesaje și nu mă alerga cu promoțiile pe stradă a plecat de la societate m-am trezit în locul ei cu o dementă care zici că mă născuse în calitate de pui viu așa mă alerga prin târg.
Plus că mă credea tâmpită, i-am zis cu ce mă ocup și că dacă io nu știu ce e ăla contract reziliat nimeni nu mai știe, totuși mă suna apocaliptic cu vreo lună înainte de data rezilierii pentru neplată să îmi spună că musai urgent și nepărat trebuia să plătesc a doua zi.
De asemenea mă suna de mai multe ori pe an să îmi spună ce oferte mișto au ei acum pe piață în condițiile în care îi explicasem exact ce voiesc de la viață și contractul lui pește și aia nu includea vreo extindere a opțiunilor.
Eh acum că am rate m-am decis să renunț la mirobolantul contract care nu aducea mai mulți bani ca un contract de depozit dar îmi mânca vreo 30 de euro pe an pentru administrarea poliței, chestie pe care i-am comunicat-o.
Bine a încercat să mă convingă de utilitatea contractului, slabe șanse, în timp ce completam cererea pentru răscumpărarea poliție numai ce o aud.
-         Uite cine îți dădea ție acum banii ăștia?
Treceam printr-o perioadă zen altfel aș fi întrebat ”Să mori tu?” dacă îi depunam la bancă nu îi luam înapoi la fel ba încă întregi? Ai impresia că mi-i faceți cadou sau ce?
Ca atare pentru viitori agenți de asigurări pe care îi va mânca să îmi vândă vreo poliță, vă sugerez să nu vă mai tratați clienții sau potențialii clienți de parcă ar avea niște dificultăți de înțelegere și nu ar ști că pot obține fix același lucru sau mai mult prin alt instrument dar că venitul vostru ar rămâne puțin în aer dacă ei nu ar mai plăti costurile administrative.
Hai să ne aducem aminte cine pe cine ajută de fapt în toată povestea asta .

Carti de coloraaaat

În sfârșit au ajuns și la noi cărțile de colorat pentru oameni mari 

sâmbătă, 8 august 2015

Păzitoarea tainei

Conform principiului universal Shit happens după ani de glorioasă carieră, calculatorul meu a decis să treacă la cele veșnice.
Mă rog, nu știu cât de veșnice, că încă nu a ajuns la doctor întru salvarea hardului măcar, dar proactivă fiind am decis că e cazul să mă înnoiesc cu un laptop, care evident e second și care cred că o fost destinat vreunei țări de limbă germană dacă e să mă iau după ce văd pe tastatură.
Aceste aventuri, care fără îndoială vor sta la baza unui întreg capitol al biografiilor mele, mai mult sau mai puțin romanțate, m-au împiedicat în mod fatal să vă povestesc despre o carte citită de curând, că nu mai pot spune ultima.
De mult nu m-am mai îndrăgostit așa de o scriitură, deși recunosc ea în sine nu are nimic mitic sau fabulos, este numai o carte bine făcută.
Vorbim despre Păzitoarea tainei de Kate Morton, care m-a convins să citesc și restul cărților autoarei ceea ce spune mult.
Și acum fără să stricăm plăcerea descoperirii cu propria imaginație a poveștii să încercăm totuși să o prezentăm. E o carte pendul care te plimbă constant între epoci, aș fi fost tentată să scriu între două epoci dar totuși sunt mai mult de două.
Este o poveste și puține sunt cărțile care mai reușesc asta, fără a crea o lume nouă, în genul Dune, creează un aranjament nou din lumea veche și o face într-un mod plăcut.
O carte ușor amăruie ca toate cărțile cu amintirile unei copilării idilizate, dap, mă îndoiesc că lucrurile erau chiar așa minunate cum ni le amintim noi, mai degrabă timpul și personalitatea noastră de pe atunci le pudrează cu un farmec pe care realitatea forfecată prin mințile de adul nu îl poate egala.
Cu un lejer iz polițist este totuși o afacere de familie și poate le va vorbi mai mult celor care au pierdut deja măcar un bunic din personajele copilăriei lor.
Dacă a citit-o careva dintre voi chiar am această curiozitate și-a mai dat cineva seama după primele 150 de pagini așa care va fi sfârșitul? Sau e meritul intuiției mele ieșite din comun și dim comună?
Dap, am știut dinainte de mijlocul cărții care va fi acea răsucire de peniță dădătoare de zvâc finalului și nu mi-a păsat, am citit cartea fix ca și când nu m-aș fi prins cu sufletul la gură.
Și ca să mă limitez un pic că văz că am trecut deja în pagina următoare, pe lângă o poveste bine scrisă, cu personaje puternic conturate pe care le ”vezi” în timp ce citești, cartea asta mai are un merit te face să îți aduci aminte de poveștile din mintea ta, cele cărorra le-ai promis să le pui pe hârtie și nu ai făcut-o niciodată dion comoditate că altă  motivație nu se există pe lumea asta.

Serios dacă ați citit-o vreau să știu când v-ați prins cum stau de fapt lucrurile.