El Escorial

Escorialul este frumos ca o poveste de Crăciun, da fapt ca să fim exacţi nu El Escorial are farmecul acesta ci San Lorenzo de El Escorial, orăşelul de munte care se întinde la poalele gigantului de piatră.

Eu l-am văzut în mai când câmpiile Spaniei erau îmbujorate de maci şi grădinile înecate de trandafiri, pe vremea când parfumul teilor te urma credincios ca un căţel în fiecare ungher al oraşului revărsându-se din parcul regelui şi din grădinile mai puţin nobiliare ale contemporanilor şi totuşi………în mintea mea peste porţile de piatră cenuşie arcuite peste străzi de aceeaşi culoare încinse corespunzător de soarele de mai, se întinde un strat de zăpadă alb strălucitoare transformând totul într-o vedere de iarnă.

Iniţial am mers pentru Escorial, El Escorial  cum ar spune băştinaşii, o mixtură rece de palat regal şi catedrală, de muzeu, pantheon şi galerie de artă dar ceea ce m-a încântat de fapt a fost orăşelul.

Despre Escorial nu am multe de spus, e uriaş, e rece, e impunător. Încă una din ideile regelui Filip al II-lea al Spaniei. E încă una din clădirile în care mie mi-e fost menit să mă rătăcesc şi surprinzător să îngheţ în plină vară.

Dacă aveţi de gând să-l vizitaţi vă sfătuiesc să apelaţi la un ghid, poveştile lor fac locul să prindă viaţă şi abia aşa vei fi impresionat de dormitorul regelui care comunică în altarul principal al catedralei pentru că regele era mult prea chinuit de gută pentru a se mai putea ridica din pat să participe la slujbă, vei fi surprins să afli că deşi regina era bine sănătoasă pentru egalitate de tratament aceeaşi soluţie a fost adoptată şi pentru dormitorul său aflat pe cealaltă parte a altarului.

Atracţiile obişnuite ale unui asemenea loc, încăperi imense cu tapiserii, picturi, fresce,  o sală a bătăliilor pe pereţii şi tavanul căreia sunt pictate bătăliile duse de spanioli, de principiu cele în care au câştigat.

Biserica? Uriaşă, şi extrem, extrem de rece, la propriu, este drept El Escorial era palatul regal de vară, dar dacă ai de gând să stai mai mult de 10 minute în biserică gândeşte-te la haine de rezervă altfel clănţănitul dinţilor te va împiedica să mai admiri ceva din graţia şi detaliile arhitecturii.

Ce îţi blochează mintea, bine de fapt pe a mea a blocat-o a fost realizarea bruscă a faptului că tot ce vedeam eu, coloanele alea uriaşe în care ar putea intra lejer un bloc de birouri şi bolţile parcă infinite erau făcute pe la 1560-1600, încă nu am depăşit perplexitatea înţelegerii că nici o maşină automată nu a avut vreo contribuţie la realizare.

De evitat cel puţin pentru mine, după experienţa nu foarte fericită cu Cripta Capucinilor din Viena, ar fi Pantheonul şi al regilor şi al principilor, nu că nu ar fi impresionante, o combinaţie de marmură de Toledo extrem de lustruită şi ornamente din aur, dar la urma urmelor şezi acolo şi te uiţi la sicrie, uite o chestie pe care am tot încercat să o evit prin vacanţe,  fără mare succes.

Cu adevărat frumoase sunt grădinile călugărilor, un joc ordonat de verde proaspăt tuns în iarbă, în gardul viu, e drept le-am văzut de sus dar mi s-au părut nişte grădini foarte sobre, fără explozii de culoare, jocul nuanţelor de verde din plante, forma perfect geometrică a designului şi alb-griul incert al pietrişului de pe alei, uneori o pată de culoare a unei şopârle verzulii dormitând moleşită pe pietrele încinse de soare.

Mi-a plăcut că în clădire, nu că n-ar fi avut unde, funcţiona o şcoală particulară sau mai multe, iar curtea uriaşă din faţa intrării era periodic invadată de ţânci care parcă dau viaţă locului.

Minunat în sine este oraşul, de la gară spre palat drumul te poartă pieptiş printre casă obişnuite ascunse la umbra pinilor, apoi prin parcul din jurul căsuţelor : Casita del Principe sau căsuţa de jos şi Casita del Infante sau căsuţa de sus, în fapt două palate miniaturale folosite ca reşedinţă de vacanţă situate într-un mare parc-pădure  cu alei botezate romantic : Paseo del Principe, Paseo del Rey şi mărginite cu castani, tei sau pini. Dacă ai suficientă răbdare vei putea să te conversezi cu veveriţele care populează parcul şi sunt destul de prietenoase.

Orăşelul în sine are un aer medieval, dar nu unul cenuşiu, e mai degrabă un ev mediu topit în mierea poveştilor, străzi în pantă şi întortocheate, pavate cu pietre cenuşii, care te poartă se sub bolţi din altă piatră, crâşme cu ziduri făcute să adăpostească în faţa maurilor, pieţe cu terase viu colorate şi ciubere uriaşe cu leandri.

Maşinile se strecoară timid pe străzile astea gândite parcă numai pentru picior şi în vreme ce ochii îţi fug din vitrina magazinului de cadouri în care îngeraşi de porţelan şi cristal se odihnesc pe mobilă miniaturală şi dantele din spumă de mare probabil la cât de fine par, ţi se pare brusc deplasat să fii îmbrăcat în blugi şi să nu plutească în urma ta pe caldarâm trena rochiei de bal.

Probabil nu te vei abţine să nu guşti uriaşele bezele pufoase sau omniprezentele gogoşi spaniole cu orice umplutură o poate născoci mintea umană şi dacă eşti în dispoziţie glumeaţă ai putea merge să mănânci la restaurantul chinezesc care e fix din altă poveste în oraşul acesta şi unde tu vorbitor de romgleză împreună cu ospătarul zâmbitor şi autentic chinez vorbitor evident de chingleză vă veţi chinui vreo 15 minute să cădeţi de acord asupra meniului scris în spaniolă şi probabil chineză mandarin sub privirea impasibilă a unor Budha rotofei şi a unor crapi koi extrem de coloraţi.

Una peste alta dacă eşti al Madrid rezervă-ţi o zi, mergi la gară şi porneşte spre Escorial, sunt numai 45 de kilometri şi trenurile lor sunt foarte eficiente, nici nu vei simţi când ai ajuns.