joi, 31 octombrie 2013

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Basme populare romanesti: accesul liber la justitie

         De câteva zile tot stau şi mă minunez cum încearcă statul român să scoată bani din orice, mai ales din lucruri care sunt deja ale tale. În episodul de azi din seria basmelor populare româneşti mă preocupă liberul acces la justiţie.
         Liberul acces la justiţie este un principiu fundamental al oricărui sistem judiciar democratic, un drept constituţional şi unul recunoscut şi prin Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului ( a se citit CEDO), unul pe care statul român îl recunoaşte şi-l garantează de o manieră destul de caragialiană adică e minunat dar lipseşte cu desăvârşire. Bine, nu chiar cu desăvârşire dar este mai călcat în picioare decât o gâscă nimerită pe pista de raliuri în timpul cursei de Formula 1.
         Să vă explicitez să presupunem că eu sunt o bătrânică proprietară de apartament, dacă nu ştiaţi bătrânicile cu apartament sau casă sunt foarte iubite de copii, nepoţi şi vecini, toţi dându-se peste cap să le convingă să încheie un contract de întreţinere prin care ei să devină proprietarii apartamentului iar ele să fie sigure că are cine să le facă o supă când le tremură mâinile prea tare pe cuţit.
         După încheierea actului lucrurile stau altfel, uneori întreţinătorii doar „uită de ele”, alteori le sechestrează şi buletinul aşa că se duce şi pensia, să nu mai spunem că la urma urmelor e problema bătrânicilor ce mănâncă şi cum plătesc întreţinerea sau medicamentele.
         Uneori, şi nu rar, când ajung cu contractul la un avocat  descoperă că sumele alea mari despre care le-au citit nepoţii în contract nu sunt banii pe care se presupune că  îi vor da pentru întreţinerea lor ci preţul pe care se pretinde că l-ar fi plătit deja.
         Şi de aici începe odiseea şi Iliada. Încercăm să anulăm contractul. Numai că toate cererile cu caracter patrimonial adresate justiţiei în baza liberului acces se timbrează, care taxă se plăteşte înainte de a se face orice în dosarul respectiv.
         Pentru o casă de 130.000 RON e de plătit o taxă de 4211 Ron. Nu trebuie să intrăm în panică acelaşi atotputernic stat ne ajută prin ajutorul public judiciar, adică dacă nu ai bani conform OUG 51/2008 faci o cerere, ataşezi dovezile şi statul avansează întreaga taxă de timbru sau jumătate din ea în locul tău. Vă vine să credeţi în ce ţară minunată trăiţi?
         Numai că e ca la reclame, mai sunt nişte termeni şi condiţii scrise cu litere mărunte. Pentru a avea parte de scutire 100% venitul pe membru de familie trebuie să fie sub nivelul de 300 de lei, iar pentru reducere de 50% venitul trebuie să fie sub 600 de lei. Dacă ai o pensie de 600 de lei deja nu te mai califici pentru ajutor.
         Ca atare în urma unui calcul simplu pentru a putea ataca actul respectiv, trebuie să trăieşti cu aer mai bine de 7 luni în care să îţi economiseşti fiecare leu din pensie. După ce îţi reuşeşte miracolul acesta nici nu cred că mai ai nevoie să deschizi o procedură judiciară, pentru că mersul pe ape, înmulţirea pâinilor şi a peştelui şi alte lucruri de gen ţi se par joacă de copii.
         Nici nu e cazul să mai spun că poţi avea parte de un judecător extrem de bine pregătit, pus la dispoziţie de acelaşi stat român, care judecător fiind varză va concepe hotărârea conform unor raţionamente care sunt un strigăt disperat după terapie, aşa că faci apel şi mai plăteşti 2106 lei tot taxă de timbru.
         Faptul că în completul de apel sunt doi membri nu garantează că vreunul din ei ştie ce face, aşa că te poţi trezi că faci şi recurs contra altei sume modice de 2106 lei iar în recurs completul uluit de ce s-a întâmplat până atunci casează şi trimite din nou la prima instanţă.
            Accesul liber la justiţie te-a costat 8422 de lei până la acest moment şi eşti în fix situaţia de la început.
         Nu ştiu cum vi se pare vouă dar pe mine ideea că pensia pe  un an jumătate trebuie dată în totalitate pentru distracţia asta nu mi se pare vreo garanţie a accesului liber la justiţie.
         Să vă mai povestesc despre cei care au avut ghinionul să rămână în casa părinţilor, în care au investit pentru reparaţii şi îmbunătăţiri că doar locuiau acolo, şi care după decesul părinţilor descoperă că fraţii sunt de părere să împartă tot fără să ia în considerare contribuţia lor?
         Despre cum plătim pentru împărţirea apartamentelor cumpărate de soţi şi pentru care mai avem 20 de ani de credit? Şi da, plătim numai pentru a ieşi din indiviziune, suntem proprietari plătim numai să ne spună pe care jumătate. Şi dacă vă gândiţi că la notar sau la mediator ar fi mai ieftin mai gândiţi-vă o dată.

         Am auzit săptămâna trecută la tv că românii sunt pe locul 90 în lume în clasamentul fericirii, în loc să ă plâng că suntem atât de jos eu m-am întrebat mai degrabă cum naiba am ajuns atât de sus că nu vedeam motive. Acum ştiu faptul că accesul la justiţie e liber trebuie să fi făcut miracolul.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

bad boy

         M-am întrebat, şi nu cred că sunt singura, de ce îi alegem întotdeauna din bărbaţii de pe piaţă pe cei „răi”, pe cei cu o nuanţă de duritate şi o înclinaţie naturală de a privi prelung în urma altor femei deşi suntem lângă ei, pe cei care nu au nici o jenă să ne invite în aşternuturi din care căldura celei de dinainte nu s-a stins.
         O vreme am crezut că numai timidele fac asta, cele care reacţionează rapid la aura de putere, cele care au păstrat ceva probleme nerezolvate cu un tată care le-a părăsit în copilărie plecând în căutarea unei femei care nu era mama lor.
         Am crezut că e un gest de slăbiciune inconştientă să te laşi dominată de unul care te priveşte prin fumul de ţigară şi îţi spune deschis că acesta este el, că nu se vede ca fiind bărbatul unei singure femei nici măcar pe intervale scurte, al dracului de scurte, cum ar fi o zi. Că numai o femeie moale ar putea să privească asta drept un fel de sinceritate şi să îi rămână alături.
         Mi-am revizuit opiniile. Poate o ele o fac, dar nu pentru ele este cel mai rău, ele sunt obişnuite cu locul doi, ele nu au planuri ascunse în mânecă atunci când ridică din umeri şi îşi spun că „aşa sunt bărbaţi”, ele au fost crescute cu atitudinea asta de victimă în sânge  şi vor suferi moderat „cât se cuvine” pentru o femeie aflată într-o relaţie cu un băiat rău.
         Pe lângă ele mai există o categorie, cele care nu pot pricepe în ruptul capului că sufletul unui om e o treabă mai complicată decât fizicul, că dacă un cardiolog bun îţi poate face inima să meargă ani mulţi şi buni după ce duzini de medici îţi recomndaseră să te înscrii pe lista de transplanturi, nici un psiholog nu va putea face să îşi crească nişte zone noi ale sufletului, alea responsabile cu iubirea.
         Ele sunt femeile cu personalitate care îl văd pe bărbatul acela drept ceea ce este şi totuşi îl aleg, ba mai mult rezistă în relaţiile cu el mai mult decât celelalte pentru că au o motivaţie.
Nu, să nu ne facem iluzii, nu pentru că nu ar putea rezista farmecelor lui fatale. Îl aleg pentru că le este clar că bărbatul acela nu a iubit pe nimeni, nici măcar pe el însuşi, că nu o iubeşte pe niciuna din cele  două, trei, patru sau câte femei are el în lista curentă de apeluri a telefonului şi vor să fie ele primele, să primească toată dragostea care ani de zile nu a fost dăruită nimănui.
Sunt femeile care îl aleg pe băiatul rău pentru că au prea mare încredere în ele, pentru că toate sunt convinse că la o adică s-ar putea descurca la fel de bine ca Isus spunându-le ridică-te şi mergi infirmilor, pentru că nu le trece nici o secundă prin cap că s-ar putea să nu le reuşească. Ele sunt unice, minunate şi atotputernice aşa că îşi aleg un băiat rău pentru a dovedi că îl pot transforma în unul bun.

Şi tot ele sunt cele care stau mult alături de el, nu, din nou nu din cauza vreunei irezistibile atracţii ci pentru îşi mai acordă mereu încă o săptămână sau încă o lună să îl „vindece” pentru că la urma urmelor ele pot face orice pe lumea asta şi nu o să le dea lor planurile peste cap un biet infirm emoţional.

miercuri, 16 octombrie 2013

Vesti proas(pe)te dar nu foarte :P

         Aşa cum spuneam am lipsit mult, probabil voi mai lipsi. Am trecut numai aşa să mă laud ce bine mă descurc cu aplicarea propriilor sfaturi.
         Am avut în săptămâna asta trei momente de revelaţie.
         Primul a avut loc într-o după amiază frumoasă, din aia de poveste cu pomi incendiar galbeni şi soare ca o gutuie. Auzisem de vreo 3 ori din surse diferite despre problemele unei prietene cu sarcina, anii de obişnuinţă m-au luat prin surprindere şi am avut intenţia să povestesc mai departe unei alte prietene comune care încearcă la rândul ei să facă un copil. Şi chiar înainte să deschid gura mi-a venit în minte regula celor trei pe care nici nu mai ştiu de unde am cules-o. Era adevărată informaţia? Probabil deşi cunoscând oamenii bănuiesc că au mai adăugat ceva dramatism pentru impresia artistică. Este utilă? Nope, nu avea nimic de făcut cu ea. Este plăcută? Cu siguranţă nu,  chiar invers.
         Şi am tăcut, am vorbit despre pisica neagră ce ne urmărea dintr-o curte, de petecele de albastru ale cerului, de vise pentru viitor. Mă gândesc că am fi ceva mai fericiţi dacă am alege să nu mai repovestim informaţii neplăcute şi inutile şi mă bucur că e prima dată când mi-a reuşit.
         Al doilea moment a avut loc la o cafea de dimineaţă, când din cei 10 oameni care stăteau în jurul mesei 8 povesteau despre boli. Pricep că sunt o realitate dar frate unele din ele nici nu erau ale noastre sau ale rudelor apropriate, poveşti despre bolile unor cunoscuţi care nu ne ajutau cu nimic, poate numai ne stricau ziua. Care este scopul în care doi oameni sănătoşi se întâlnesc să îl căineze pe al treilea, absent, pentru boala lui. Nu ajută pe nimeni, nici măcar pe cel bolnav, pentru că nu este o conversaţie de genul totul va fi bine, se rezolvă, se însănătoşeşte. Nu, este din aia apocaliptică în care omul are un furuncul şi după vreo 4 repovestiri furunculul poate deveni tumoare iar după încă vreo 5 deja este dincolo de ajutorul medicinii şi ar trebui să se pregătească de cele veşnice. În afară de a ne scădea cu toţi vibraţia şi de a-i fi menit colectiv bietului om să îi meargă din rău în mai rău ce am făcut?
         Al treilea moment a avut loc ieri, în timpul unei minunate crize de spasmofilie, care nici măcar nu m-a surprins de vreme ce toată lumea în jur se încăpăţânează să povestească numai de boli.
         Ei bine , în timp ce mă gândeam dacă ar trebui să-mi caut o pungă în care să respir pe holul unei instituţii şi respiram aşa cu gura deschisă ca o cetăţeancă de 90 de ani după urcarea unor scări m-am trezit că în loc să am nervii obişnuiţi, că fix criza aia îmi lipsea, eram de fapt recunoscătoare pentru ea.
         Eram de-a dreptul fericită că subconştientul meu care e mult mai deştept decât conştientul mi-a atras atenţia că m-am lăsat prea înconjurată de poveşti despre boli, că a reacţionat prompt cu o boală din dotare şi nu a aşteptat să ajungem la ceva serios. În fond spasmofilia nici măcar nu e boală serioasă, e un dezechilibru de minerale, în care te simţi de parcă eşti pe moarte dar nu există nici o posibilitate să ţi se întâmple.
         Aşa că azi în vreme îmi bag în venă calciu ca să fiu trendy  m-am oprit un pic să vă scriu şi vouă a nu ştiu câta oară  acelaşi sfat: supravegheaţi-vă gândurile, cuvintele, poveştile din jur, dacă nu poţi face un om să nu îţi mai spună poveşti triste abandonează-l fără să priveşti înapoi, viaţa o să îţi ofere fix ce ai planificat. Nu mă interesează că plângi pentru o prietenă căreia i se sfârşeşte lumea sau pentru cuplul din Titanic, că eşti trist din cauza unei poveşti reale sau ţi-a rămas tristeţea cuibărită în suflet dintr-o carte genială dacă asta îţi ocupă preponderent mintea, dacă pui suflet în emoţia respectivă atunci aşteaptă-te să întâlneşti situaţia geamănă în viaţa ta, cu atât mai curând cu cât emoţia este mai intensă.


duminică, 13 octombrie 2013

raspundem cititorilor

M-am gandit ca nu am dat pe aici de mult, ce sa zic sunt total prinsa in alte chestii care îmi plac, asta e când ai la dispoziţie mai multe plăcinte decât mâini pentru a le prinde.
Dar am zis să nu vă panicaţi aflaţi aşadar (aţi băgat de seamă cum am fentat un "deci" aici?) despre mine că sunt cum nu se poate mai bine. Trec printr-un blocaj total de idei la poveştile pentru copii şi toată ziua m-am gândit să le las baltă şi să mă apuc de poveşti cu crime si detectivi sau măcat numai crime.
În rest fac bine, beau vin roşu, am descoperit o sticlă ce se învechea graţios de vreo 5 ani prin cămară  şi i-am curmat suferinţa. Încerc să îmi organizez programul cât să nu abandonez blogul şi croşetez de parcă s-ar sfârşi lumea, uite ultimele opere ieşite de sub tipar

PS Nu, botoseii nu îmi trebuie în propria ogradă dar m-am distrat grozav făcându-i :P

luni, 7 octombrie 2013

Urma de cerc

La început îmi atrăsese atenţia violent, în fiecare clipă, indiferent ce aş fi făcut ochii mei fugeau spre ea. Era un  sfârşit de septembrie cu miros de frunze umede şi moarte care va să vie. Şi  eu o vedeam tot timpul.
         Uneori noaptea între vis şi trezire, în întuneric când ochii nu o puteau ţine sub observaţie degetele mâinii drepte o căutau febril şi o simţeau acolo cu tristeţe.
         La început mă simţeam mică şi singură când o vedeam, îmi aducea aminte de toate relele ca o cutei a Pandorei, o vedeam şi simţeam în gură fierea trădării şi în ochii caldul sărat al lacrimilor. O uram pentru că era simbolul clar al eşecului meu, mie nu îmi reuşise ceva, nu conta că mai trecuseră şi alte personaje prin poveste, prea multe altele. Era vina mea, imperfecţiunea mea şi mi-aş fi dorit să o ascund, să nu se mai lăfăie acolo albă în văzul tuturor.
         Prin noiembrie era tot acolo, o vedeam în continuare dar nu atât de des, învăţasem să văd viaţa pe lângă ea, eram la reabilitare învăţam să zâmbesc aşa cum victimele traumatismelor grave învaţă să meargă. Şi era la fel de greu dar nu mă lăsam, de câte ori o vedeam priveam în altă parte şi îmi smulgeam un zâmbet din riduri ale sufletului pe care nici nu ştiam când le dobândisem.
         Iarna a trecut greu când voiam să îmi încălzesc mâinile venite din gerul de ianuarie. Deşi nu m-a bucurat niciodată răul altuia m-am bucurat când am văzut-o slăbind. Visam să se subţieze până al trecerea în neant, să particip la o frumoasă înmormântare şi să îi arunc bulgărele acela de pământ pe capacul sicriului, să îl aud lovindu-se înfundat şi să ştiu că am scăpat pentru totdeauna.
         Apoi a venit primăvara m-am risipit în floarea cireşilor şi albastrul cerului m-am pregătit să mă întâlnesc cu marea şi am lenevit o vară întreagă pe un chaise longue ascultând valurile, sărându-mă cu briza şi întinzându-mă la soare ca un pisic după ce a dormit pe pervaz.
         Într-o zi  mi-am privit mâna şi nu mai era. Urma de cerc subţire de piele albă ascunsă 10 ani sub o verighetă pe care nu o scoteam nici când dormeam se estompase, degetul meu era în totalitate auriu, numai sufletul poartă încă umbra de cerc al unei iubiri trădate.
         Au mai psilunit despre urme de cerc toti cei de aici

         

duminică, 6 octombrie 2013

GPS

         Uitasem, am aceeaşi problemă ca toţi oamenii, uit repede. Slavă Domnului cel puţin învăţ la fel de repede astfel încât efortul de a tot învăţa să nu fie mult prea mare raportat la rapiditatea cu care îmi scapă printre degete lecţii importante.
         Aşa m-am trezit azi storcându-mi creierii în încercarea de a scoate un articol interesant dintr-o reclamă, pentru că nah în fond asta era făceam, încercam să vând un storcător de fructe. Şi eram tristă.
         Şi atunci m-am oprit vreo două secunde să pricep ce naiba fac, de ce îmi irosesc timpul în sensul acesta. Nu am nimic de demonstrat, ştiu cine sunt şi cât pot transmite printr-o poveste, m-am lăsat prinsă într-un joc al orgoliilor, cine reuşeşte să câştige locul I şi mi-am lăsat blogul să alunece de la scopul lui.
         Aici este un loc al magiei din noi, aici vorbesc despre lucruri care mă bucură, pe care le fac cu plăcere, lucruri care nu au nimic de a face cu vânzarea de electrocasnice şi lenjerie.
         Mi-am adus aminte cât mă enervează spoturile publicitare, nu toate ci alea care încearcă să îmi vândă margarină folosindu-se de latura mea sentimentală. Am renunţat la apa de la Dorna după ce a apărut reclama cu prematurii,  pentru simplul motiv că nu mi se pare în regulă să foloseşti sentimentul pentru a-şi creşte cifra de vânzări. Înţeleg  reclamele seci, alea care prezintă fapte, înţeleg reclamele în care ne luăm lejer peste picior cu toţii, le înţeleg pe cele care mă fac să râd dar nu pe cele care promit o soluţie unei probleme, care soluţie este intrinsec legată de cât de mult din produsul X se cumpără.
         Aşa că m-am întors la ale mele, la gândurile mele, la tehnicile mele de a-mi creşte sufletul ca pe un cozonac pufos, la aţele mele colorate cu care îmi place să mă joc, la prăjituri.
         Mi-a plăcut reacţia faţă de mine, nu m-am certat, nu m-am considerat neserioasă, am acceptat că din când în când toţi ne rătăcim şi important nu e că am greşit drumul  ci că l-am regăsit şi am şi învăţat câte ceva  rătăcind.
         Dacă nu am greşi niciodată cum am învăţa numai din exemple, numai din experienţe mediate? Cum am putea înţelege recunoştinţa pentru aspectele neplăcute din viaţă dacă nu le-am fi întâlnit?
         Mi-a prins bine rătăcirea dar am decis dacă o să fac reclamă la ceva, dacă e să scriu vreodată un slogan care să prindă la public va fi despre un mod de gândire care să îţi cureţe sufletul mai bine decât un depozit de săpunuri antibacteriene şi să te ajute să trăieşti fericit, va fi despre ceva care mă bucură. În viaţa mea este loc numai pentru lucrurile care îmi fac bine.
         Tu când ai verificat ultima dată dacă ai rămas pe drumul tău?
        

         

zi libera

         Sâmbăta ar fi trebuit sa scriu duzina da cuvinte şi jurnalul unei femei simple, numai că aşa necomplicată ca molecula de apă cum sunt eu, lucrurile nu au mers conform planului.
         A început bine, la cafeaua de dimineaţă cu doamnele, mi-am luat liber, eh chiar liber nu că aveam de spălat ad labam nişte chestii delicate care nu suportă să urle maşina de spălat la ele, dar clar nu aveam de gătit pentru că s-a oferit Madre  deci puteam să-mi dedic dimineaţa proiectului meu din poza de mai jos.

         Pe la 11 mi-am extras nasul din croşetă şi m-am pornit voioasa spre baie, să spăl deoareşce afară se încălzise corespunzător. Curios trecând prin dreptul bucătăriei nu am simţit mirosul de varză la cuptor şi nici prăjitura despre care povestea Madre că e în program nu mirosea de pe nicăieri. Nu m-a preocupat problema, numai că nu pricepeam liniştea, adică unde erau totuşi doamnele?
         M-am lămurit ieşind în curte de unde am putut s-o admir pe Madre cocoţată pe acoperiş, cum nici de bunică-mea n-am dat prin casă m-am urcat la rândul meu în pod să verific ce face naţiunea pe acolo.
         Pentru cine nu mă cunoaşte asta cu urcatul în pod la mine e sacrificiul suprem, nu urcatul în sine cât coborâtul, ameţesc şi mi se înmoaie picioarele de pe treapta a doua a scării, dacă urc pe un scăunel mi se are că-s pe Everest şi încerc un lejer vertij, deci să urc la 5 metri  neimaginat.
         Doamnele deciseseră să scuture soba bunică-mii până se face varza şi înainte de a se apuca de prăjitură, numai că lucrurile nu au stat nici al ele conform planului, în locurile obişnuite soba era curată şui totuşi fumul în loc să o ia în sus pe coş intra înapoi în casă. Mergând din aproape în aproape cu o tehnică demnă de Hercule Poirot doamnele au ajuns în pod. Unde au mai desfăcut odată coşul, nimic.
         Pasul următor a constat în scoaterea câtorva ţigle şi cocoţarea lu’ Madre pe casă, plasa de sârmă era la locul ei dar nişte ciori strângătoare tot încercaseră să îşi facă acolo cuib, aşa că prin plasă căzuseră destule rezultând un dop pe coş.
Şi de aici începe nebunia, nimic din ce foloseam nu ajungea la dop sau nu putea să-l străpungă. Asta se traduce prin faptul că pentru fiecare unealtă care nu mergea trebuia să cobor din pod să caut alta şi să urc al loc cu noua descoperire.
         Ca bonus căutarea era foarte drăguţă. Madre avea idei cu privire la ce ar merge aşa că mă trimitea după ele, numai că Madre ordinea şi memoria sunt nişte lucruri care rar au ceva în comun. Logic, nimic nu era nici unde ar fi trebuit să fie,  nici unde ţinea ea minte că l-ar fi pus.
         Ţin minte foarte bine că în vară când am organizat treburile i-am făcut o cutie pentru şurubelniţe, patent, ciocan, creion de tensiune şi alte chestii utile, un fel de trusă de cusut pentru meseriaş, asta era prin august, eh în octombrie acolo erau foarfecele de vie, patentul era în cămară în locul forfecuţei pentru hârtia de copt, pe care forfecuţă am găsit-o azi când prăjituream în sertarul cu condimente.
         Pe când căutam ieri patentul am aruncat un ochi în cuptor  să văd ce face varza despre care Madre se temea că s-a carbonizat. Făcea bine, arăta suspect de albă. Am pornit cuptorul pentru încă 90 de minute, am verificat să nu încercăm din nou să gătim la 0 grade că s-a mai întâmplat în familia noastră să aşteptăm 4 ore să se coacă nişte vinete şi am urcat din nou în pod.
         Până la urmă a dat rezultate o unealtă improvizată ad-hoc dintr-un cârlig de paie ( nu întrebaţi de detalii) pe care l-am căutat o juma de oră în principal pentru că n-am idei cum arată şi în secundar că era în cu totul altă parte faţă de ce credea Madre. L-am recuperat aşa din intuiţie nu că aş fi ştiut că acela e.
         Deci pe la orele 13 scoteam vioi găleţi de pământ, crenguţe, petece, hârtii de toate naţiile şi incredibil de mult păr de câine şi scoarţă de copac, dopul cedase.
         Până am dat jos găleţile cu mizerie, până am căutat sacul de ciment care era unde credea Madre dar în care plouase ca atare era gata întărit, până am reuşit să lipim toate părţile desfăcute din coş şi am dat jos şi toate uneltele cărate sus, scaunul şi prada de război ( dap a fost şi o chestie bună aici, am găsit unul din sacii cu vase al bunică-mii şi m-am ales cu un ibric nou de cafea, unul de budincă, o tigaie şi o oală moderată de ciorbă)  se cam făcuse 13,30.
         Madre a continuat să lipească ce desfăcuse la sobă în casă, bunică-mea a dispărut ea ştie pe unde, eu am redactat o budincă ştiind că amândouă or să vrea dulce iar prăjitura lui Madre rămăsese în faza de proiect.
         Pe la ora asta mi-am adus aminte varză, făcea bine în continuare, în sensul că Madre nu băgase cuptorul în priză, cuptor pe care nici nu am idei de ce îl scosese din priză din capul locului.
         Şi uite aşa pe la 2 fără ceva cine redacta de zor omlete întru hrănirea familiei dată jos de pe acoperişuri? Dap, eu.
         În cazul în care vi se pare că era mai simplu să angajăm pe cineva pentru treaba asta, dap era, şi chiar preferabil numai că în minunata zonă în care trăiesc, există o tradiţie conform căreia, nici un bărbat care nu lucrează, deci ar putea fii cooptat într-un asemenea proiect nu pune piciorul în afara birtului înainte de 10,30 dimineaţa şi nici înainte de a se fi conservat bine în alcool. Nu ştiu voi, dar eu tare nu aş vrea să explic nimănui cum a căzut unul beat de pe acoperişul meu şi ce naiba căuta acolo.


joi, 3 octombrie 2013

Tanta si Gogu :inceputurile

         Să ne întoarcem un pic spre începuturile relaţiei dintre Gogu şi Tanţa. Eh bine, la primele întâlniri a mai existat un personaj care a jucat un rol destul de important în apropierea lor.
         Cu ceva timp în urmă Gogu îşi cumpărase maşină. Şi pentru că Gogu e Gogu la el contaseră în alegere nişte treburi tehnice foarte bine determinate. Acum dacă în materie de iubite era aşa de mofturos încât să  verifice şi să tot verifice în căutarea Unicei pentru el,  imaginaţi-vă ce putea face în materie de maşini.
         Gogu ştia ce vrea, fiabilitate,  o maşină care să răspundă la comenzi eventual chiar înainte ca Gogu să se fi gândit la ele, voia viteză, forţă şi stabilitate, voia cutie manuală în 6 trepte şi faruri cu halogen, i-au fugit ochii pe volanul cu 3 spiţe şi şi-ar fi petrecut toată ziua în maşină chiar şi fără să o conducă numai pentru a bate darabana cu degetele în pielea cotierei şi a-şi umple plămânii cu mirosul ăla unic de maşină perfectă pe care l-ar fi folosit ca parfum dacă l-ar fi putut îmbutelia.
         Gogu îşi cumpărase Corolla numai pentru sufletul lui de vitezoman cu stil. Fortuna îl simpatiza însă pe Gogu pentru că Toyota lui s-a întâmplat să satisfacă şi criteriile estetice ale Tanţei.
         Amu’ nuş care o fi părerea cercetătorilor britanici despre treaba asta, dar poveştile alea cu femeile care verifică puterea dinţilor şi forţa braţului purtător de săgeată întru verificarea capacităţii masculului de a asigura hrana şi protecţia teritoriului familiei sunt neadaptate epocii în are trăim.
         Criteriile s-au schimbat mult, acum femeile verifică dacă pretendentul prezintă o maşină cu airbaguri şi sistem de control al stabilităţii, dacă viitoarele progenituri au loc confortabil pe bancheta din spate în drum spre şcoală, dacă funcţionează impecabil climatizarea şi sistemul audio asigură susurarea cântecelor de leagăn în caz de nevoie.
         Noua Corolla le avea pe toate astfel încât relaţia Tanţei cu Gogu s-a născut sub cele mai bune semne. Mai mult, maşina asta a evitat o serie de frecuşuri şi schimburi mai aspre de cuvinte care apar inevitabil în fiecare cuplu cu prilejul tragicei ocazii în care femeia conduce şi chiar mai grav parchează pentru prima dată maşina, de regulă „ştergând”vreun stâlp sau altă maşină.
         Tanţei i-au reuşit de minune toate manevrele ajutată serios de sistemul de asistenţă la parcare, senzori şi camera video pentru marşarier astfel încât multă vreme Gogu, care nu folosea jucăriile astea, a crezut că îi pusese Dumnezeu mâna în cap şi nimerise singura femeie din lume capabilă să conducă decent.
         Acum să nu vă imaginaţi că relaţia dintre Tanţa şi Gogu s-a desfăşurat fără dificultăţi, în fond oricât de minunată ar fi Corolla e doar o maşină şi în afara ei există o grămadă de alte lucruri cu privire la care pot fi în dezacord dacă nu chiar în război, dar începuturile au fost bune şi asta contează.

PS Cu ăsta sigur câştig SuperBlogul 2013 :P