sâmbătă, 31 august 2013

Tanta, Gogu si casatoria

Ştiu că vă era dor de Tanţa şi Gogu şi mai ştiu şi că povestea lor nu se desfăşoară cursiv temporal dar nah până şi tata lu’ Jocul Tronurilor mai încurcă liniile temporale, ce pretenţii poţi avea de la mine?
Vorbeam azi cu un prietenă ( n-am greşit acordul, numa’ că omul  mi-e aşa prietenă că dacă mi-ar povesti că are sindrom premenstrual în loc să fac vreun şoc şi o groază, başca  să-i trag o poză pentru Cancan, i-aş recomanda leacurile care m-au scăpat pe mine de problemă), să revenim la oile noastre, vorbeam azi cu fiinţa în cauză şi am avut brusc o revelaţie din care rezultă că bărbaţii e mai raţionali decât femeile în ce priveşte căsătoria.
În timp ce ne povesteam reciproc epicele noastre vieţi  l-am auzit spunând că se însoară. Am făcut atac de panică logic, mă şi vedeam cu bugetul extenuat de o garderobă năucitoare, că la cât de mimoz e cred că musai la Hilton se organizează eventul. Cu gândul că rochia aia o s-o refolosesc probabil la căsătoria mea civilă, că nu-s eu genul care să poarte ceva o singură dată, m-am gândit într-un final să întreb cu cine.
Nuuuu, zice el, m-am decis numai să mă însor, nu am stabilit şi cu cine.
Ei bine în fraza asta stă ditamai diferenţa între modul în care bărbaţii şi femeile privesc instituţia căsătoriei.
Când se decide să se mărite Tanţa visează cai verzi pe pereţi şi pe Gogu călare pe un cal alb. Ideea de căsătorie se leagă în capul ei indisolubil de Gogu, el este de fapt raţiunea pentru  care s-a decis să facă pasul.  Căsătoria este pentru Tanţa o cale de a-şi asigura prezenţa permanentă a lui Gogu în viaţa ei, la bine şi la rău, în timpul anului şi în concediu, pe săptămână şi în week-end.  Fără Gogu care este desigur minunatul minunaţilor căsătoria nu are ar avea nici un farmec, aşa că ea, căsătoria, ca şi restul vieţii sunt planificate milimetric în jurul lui.
Uneori mă amuz când viitoarele mirese mă anunţă că nunta are temă tomnatecă sau primăvăratică, să fim serioase, nunta se desfăşoară în jurul lui Gogu, pentru că nici nu ţi-ai imagina ziua aia cu altcineva.
Şi aici greşim noi, pentru că nu căutăm un Gogu, vreau să zic un produs, care să ne satisfacă trebuinţele. Nu, noi ne imaginăm că acela pe care îl avem acasă, aşa idealizat cum îl vedem la ora aia este fix răspunsul Domnului la toate rugăciunile noastre şi ale neamului nostru.
Gogu procedează infinit mai bine, el întâi decide să se căsătorească, se gândeşte ce înseamnă asta, de regulă cineva care să aibă grijă de el la toate nivelurile şi după aia începe preselecţia pentru viitoarea soţie. El îşi identifică întâi trebuinţele, apoi Tanţele care ar putea satisface trebuinţele în cauză şi apoi alege cea mai bună ofertă.
Tanţa îşi alege întâi produsul şi pe urmă se întreabă dacă el îi satisface de fapt  trebuinţa. Ca şi cum în pragul iernii, deşi nu ai cizme şi  ţi-ai cumpăra sandale, pentru că sunt delicioase şi nu le poţi rezista. Hai ziceţi că nu ne cumpărăm sandale cu troianul la uşă pentru că sunt incredibil de frumoase sau cercei în loc de mâncare pentru că sclipesc frumos.
Cam tot de logica asta la achiziţie dăm dovadă şi în privinţa căsătoriei. Motiv pentru care vreo 2- 5 -7 ani mai târziu descoperim că Gogu nu este deloc ceea ce ne trebuie. El săracul aşa a fost de la început dar nah e logic că el e de vină că Tanţa l-a ales fără să se întrebe dacă se potriveşte prin viaţa ei.
De aia femeile divorţează din lipsă de comunicare sau de nepotrivire a viziunii asupra vieţii, ele nu au existat de la început dar Tanţa era convinsă fie că Gogu e minunat, fie că se va transforma în bărbatul din visurile ei odată cu apariţia hârtiei roz.  Adică la un moment dat Tanţa îţi dă seama că îi trebuia aragaz dar şi-a cumpărat frigider.
Bărbaţii sunt mai pragmatici, ei divorţează pentru că pe piaţă a apărut o Tanţa mai performantă sau care pur şi simplu le satisface trebuinţele mai bine decât cea pe care o au deja. Adică ei ştiu că le trebuie frigider, asta şi-au şi luat dar apare unul care consumă mai puţin şi face mai mult. Cum naiba să nu te repezi la upgrade?
Recunosc mai există şi bărbaţi care se căsătoresc aşa ca femeile, convinşi că au găsit-o pe Zâna Zânelor care le va face viaţa numai lapte şi miere, dar după părerea mea ăia sunt mult prea in touch cu latura lor feminină şi trebuie evitaţi, oricât de nasoală se poate dovedi căsătoria cu Gogu niciodată nu va fi la fel de rău ca atunci când te căsătoreşti cu altă Tanţă.


Dar mă rog, fiecare face ce vrea cu viaţa lui.
Articolul participă la concursul Moment umoristic, organizat de Cudi & Ketherius dar situatia e cat se pate de reala, desfid pe oricine sa ma contrazica 

vineri, 30 august 2013

Duzina de cuvinte pentru Emma


            Tu,  fiica mea, nu exişti încă decât în sufletul meu, poate undeva departe sub pielea  mea albă  aleargă un strop din sângele tribului african care îşi serbează ziua naşterii atunci când  mama a avut primul gând despre ei.
Într-o dimineaţă senină de mai ţi-am întâlnit spiritul în parfumul crud al ierbii şi în albastrul înalt al cerului şi m-am îndrăgostit  iremediabil de tine.
Ştiu că tu vei şti mai multe decât mine, că mintea ta va cuprinde mai mult decât a mea, că te vei naşte cunoscând lucruri care mie mi-au luat o viaţă să le aflu dar totuşi îţi scriu sfaturi pentru când nu voi mai fi să îţi veghez paşii. Aşa sunt mamele.
Treci prin viaţă făcându-ţi prieteni, accepta prietenia ca  dogmă chiar dacă singura căreia te vei supune.  Împarte cu alţii bucuriile şi necazurile, lacrimile şi zâmbetele,  dăruieşte-le din viaţa ta şi primeşte din viaţa lor.
  Poate  avem undeva o jumătate perfectă care să ne întregească, dar mai avem şi un infinit de bucăţi de suflet răspândite în lume  fiecare având locul lui anume păstrat, regăseşte-le.
Caută iubirea. E minunată ca un dans care te lasă fără suflare, ca un foc de artificii într-o noapte senină dar nu te lipsi de prietenie,  este ca sărutul pe frunte care te apără împotriva viselor urâte.
            Unii  prieteni îţi vor fi aproape, cu ei vei împărţi pâinea şi vinul, alţii departe cu ei vei împărţi vise şi cuvinte. Şi fiecare din ei va fi important, chiar dacă nu ai să îi întâlneşti niciodată, chiar dacă faţa lor îţi va rămâne necunoscută pentru totdeauna. 
            Nu îţi alege prietenii după frumuseţea chipului care  îţi va bucura poate privirea o vreme,  caută-le sufletul, acolo îşi păstrează fiecare lumina, multă sau puţină câtă i-a fost hărăzită.
        Timpul nostru aici este limitat, nu-l irosi. Înconjoară-te de oameni lumină ca şi tine,  cu care să râzi, să plângi şi să dansezi în ploaie.
            Nu te îngropa în cuvinte încercând să defineşti sensul vieţii,  te-ai născut ştiindu-l, îţi pulsează în vene,  nu te îndepărta de el : trăieşte, iubeşte, iartă, ajută. Nici un om nu poate face mai mult de atât cu viaţa lui.
             Ceilalti care au scris in Duzina de cuvinte sunt in tabelul lui psi


             

O zi ca toate zilele

Şi a fost o zi ca toate zilele. O zi minunată în care am fost de dimineaţă la o cafea însorită sub ameninţarea unor nori de furtună. O zi în care am vorbit cu oameni şi mi-am adus aminte că îmi place totuşi să îi ajut.
O zi în care am început o mânecă  roşie de vreo 3 ori fără să
 mă enervez, în care mi-am plătit din datorii şi în care am visat cu ochii larg deschişi la viitor.
A fost o zi în care a plouat. Aţi băgat de seamă cât de frumoase sunt oraşele când plouă? Cât de colorate? Pentru că fiecare lucru se reflectă cuminte în asfaltul plin de apă şi îşi dublează culoarea, şi când nu se reflectă altceva atunci măcar lumina cenuşie a cerului şi tot găsim ceva pe jos printre curcubeele poluante ale carburanţilor.
Un oraş în ploaie este ciudat mai plin de viaţă decât unul cu cer senin, oamenii se grăbesc sub umbrele colorate, maşinile calcă în pâraie ad-hoc la marginea străzilor şi fac să sară stropi argintii. Apa cântă pe acoperişuri, pe maşini, pe rigole, pe umbrele, un concert nesfârşit şi vesel.
Pentru că de ceva vreme tot citesc bloguri de finanţe personale azi am dat bătălia renunţării la taxi, tocmai pentru că ploua şi a trebuit să merg vreo 2 km pe jos şi  o bucată bună cu autobuzul. Dacă pe vreme rea reuşesc să nu  mă arunc în capcana cald confortabilă  a unui taxi înseamnă că reuşesc şi pe vreme bună.. Dacă tot nu am timp să mă duc la sală măcar să merg, bonus cât am aşteptat autobuzul am făcut celebrele exerciţii pentru fesieri, alea cu contractările alternative. S-ar putea să ies pe plus şi la bani şi la forma fizică în urma deciziei pro transportul în comun.
Logic am ajuns acasă murată ca un castravecior dar am redactat o baie caldă, o cafea la fel şi am inaugurat sezonul pijamalelor lungi. Acum văd că am chef de scris, cred că am depăşit pericolul vreunei răceli rebele.

Şi a fost o zi ca toate zilele din cei 64 de ani pe care îi mai am de trăit conform calculatorului de aici. Ziua  voastră cum a fost?

Vineri citesc bloguri

Am lipsit saptamna trecut ca eram si eu ca omul in vacanta, dar m-am intors :D. Si citesc in continuare bloguri noi, in afara zonei mele de confort sa zic
Zile bune, zile rele 
Flori din copilarie 
Din prea mult sau prea putin
Iarba verde de prin casa
Ca si ea gandeste azi in cantece 

joi, 29 august 2013

Lectia de fericire 5

         Am fost în vacanţă, aţi avut timp să vă faceţi ordine în casă şi în gânduri până acum aşa că trecem la pasul următor.
         În construirea fericirii trebuie musai şi neapărat să faci ordine în oamenii din jurul tău. Nu să îi schimbi, asta este imposibil, nimeni nu poate fi schimbat de o forţă aplicată din exterior, ci să accepţi că e timpul să renunţi la unii dintre ei.
         Poate sună egoist, poate e în afara dogmelor creştine, poate e în contradicţie cu ce ai învăţat în timp ce creşteai dar crede-mă oamenii din jurul tău te pot face nefericit în sute de mii de feluri, dacă îi laşi. Decât să plângi tu mai bine să plângă ei al urma urmelor.
         Fă o listă cu oamenii pe care îi ţii aproape şi verifică de la cine primeşti suport, încurajări, zâmbete. Cine te include în viaţa lui, cine îşi construieşte planurile făcându-ţi loc, cine se trezeşte cu tine în visele cu ochii deschişi.
         Oamenii care îşi aduc aminte că te cunosc numai când au nevoie de ajutor nu au ce căuta în viaţa ta.
         Oamenii care nu au niciodată ceva bun de spus despre tine trebuie să plece.
         Oamenii care sunt permanent prea ocupaţi să vorbească cu tine sau să te vadă trebuie scoţi din agendă.
         Oamenii care nu se gândesc cum te va afecta ce spun sau ce fac sau mai rău, dându-şi seama că atitudinea lor te răneşte, continuă de aceeaşi manieră ar trebui să aibă deja bagajele al uşă.
         Nu spun că ar fi de condamnat, fiecare face în viaţă alegerile cele mai bune pentru el, când tu eşti constant în afara sferei intereselor cuiva înseamnă că pur şi simplu pentru persoana în cauză nu eşti o alegere potrivită, că nu există compatibilitate. Nu ai insista să porţi  permanent o pereche de încălţări care te rănesc nu ? Atunci de ce ţi-ai forţa sufletul într-o relaţie care îl strânge sau îi face băşici?
         Încetează să mai decizi emoţional în domeniul sentimentelor. Ceea ce simţi este poate mai important decât ceea ce mănânci. Călugării pot trăi o viaţă cu apă şi pâine dar inima lor e plină de încredere şi iubire. Cum te aştepţi să îţi fie bine câtă vreme te hrăneşti cu fructele amare ale lipsei de iubire?
         E important să iubeşti, e important să emani iubire dar la fel de important este şi să o primeşti, asigură-te că nu păstrezi în jur numai poli negativi care vor absorbi toată viaţa din tine fără să dea nimic înapoi.
         Cu ce te ajută să te înfăşori emoţional în jurul cuiva închis comunicării, pierdut în lumea lui, în jurul cuiva care departe de tine îşi trăieşte viaţa aşa cum crede că i se potriveşte şi se întoarce numai să îi pansezi capul după nu se ştie al câtelea prag în care s-a lovit?
         Ai grijă de tine în primul rând, înconjoară-te cu oameni care te preţuiesc, care te susţin, care te caută. Altfel îţi vei petrece timpul cu gânduri triste: X nu mă sună, Z nu vrea să mă vadă, lui Y nu îi pasă dacă exist sau nu deşi eu îi iubesc şi nu pot trăi fără ei.
         Să fim serioşi dacă îţi petreci ziua gândindu-te la ei înseamnă că îi ai în viaţa ta? Nu, păstrezi numai ideea unui „ce ar fi putut să fie”  ideal şi te împiedici să îţi trăieşti viaţa aşa cum meriţi.
         Ştiţi că eu am traume matematice de prin şcoală, totuşi rareori mi se întâmplă să pot exprima ceva mai clar decât în limbajul acela . Daca se dau două mulţimi : A- a persoanelor cu care îţi place ţie să îţi trăieşti viaţa şi B a persoanelor cărora le place să îşi împartă viaţa cu tine, pentru a fi fericit trebuie să te înconjori cu elementele mulţimii rezultate din intersecţia celor două.
         Nu poţi fi fericit nici atârnat de oameni care nu îţi văd rostul în viaţa lor, nici de înconjurat de oameni care te adoră dar nu le vezi tu locul în viaţa ta. Păstrează-i pe cei pe care îi vrei şi te vor, altfel lupţi inutil să muţi munţii din loc şi nu cunosc cale mai sigură spre nefericire.

         

miercuri, 28 august 2013

SH

Îmi plac SH-urile, o vreme nu am ştiut ce înseamnă asta când le vedeam denumirea pe bloguri, dar m-am luminat, vorbeam de Second Hand.
Aventura mea cu SH urile a început după revoluţie când priveam fascinată haine cu paiete şi desene aiuristice pe care le-aş fi luat pe toate acasă, nu să le port să ne înţelegem, pentru că în viaţa mea nu mi-au plăcut treburile cu paiete, le-aş fi luat să le am, să mă bucur că poate exista atâta culoare pe lume, în care să îmi clătesc inima tânără de bleumarinul şi alb negrul uniformelor şcolare.
         Cu timpul am devenit mai selectivă, deşi mai am şi acum prin casă nişte fascinante bluze violet turbat dobândite în perioada aia şi nepurtate niciodată.
         Acum îmi plac SH-urile pentru că nu o să găsesc în veci vecilor materiale de aceeaşi calitate în comerţul nostru capitalist de stat. Şi nu că nu mi-aş permite cumpărăturile de la nume sonore, dar există o diferenţă clară între ce îţi iei de la aceeaşi firmă din Viena şi din Bucureşti, la noi se găsesc variantele în material plăsticos  şi culmea ceva mai scumpe decât celelalte.
         Nu ştiu voi cum sunteţi dar la mine materialul trebuie să dea două probe, una în magazin, proba de atingere, dacă nu îmi simt mâna uşor aspră trecând peste materialul cu pricina ceva nu e în regulă. A doua e proba fierului de călcat şi se desfăşoară acasă, materialul cu prea multe arome identic naturale lasă un parfum amărui în contact cu maşina caldă.
         Aşa că în continuare îmi plac SH.urile, rar port ceva în varianta cumpărată de acolo, dar dacă tot găsesc un imprimeu care mă cucereşte, o culoare fără care nu pot trăi sau un material de vis l-am luat, după ceva vreme devin altceva. Două haine se îmbină în una, ceva mare devine mic, se scoate se adaugă, se modifică, mă joc cu ele şi îmi prinde bine.
         Îmi plac şi cărţile la second hand, îmi place să mă gândesc o clipă la ceilalţi ochi care au parcurs paginile alea, la celelalte inimi care au bătut, la celelalte lacrimi care au sclipit în vârful celorlalte gene. Îmi plac semnele de care uitate între file şi florile presate pentru că mintea mea brodează poveşti încântătoare legate de ele.
         Îmi plac bijuteriile care au împodobit alte degete şi alte urechi, sfeşnicele la lumina cărora s-au desfăşurat poveşti de dragoste victoriene şi aşa mai departe.

         Îmi amintesc tonul unei colege „oripilate” de ideea de a-şi cumpăra cărţi la SH, probabil la ea în familie se citeau numai ediţii princeps şi la gândurile care m-au preocupat atunci. De ce nu aş cumpăra o carte gata citită? De ce nu aş vinde o carte care nu îmi mai spune nimic? De ce aş fi atât de pornit împotriva reutilizării lucrurilor când până şi oamenii cu care ajungem să ne împărţim viaţa îi luăm tot al SH?

Calatoria

Despre călătoriile iniţiatice s-a vorbit mult şi s-a scris la fel de mult. Râuri de cerneală nu au reuşit să lămurească problema.
Ne imaginăm romanţat că pentru a te cunoaşte trebuie să încarci un căluţ cu bagaje şi s-o porneşti prin munţi pe urmele lui Hogaş, sau să îţi cari bagajele singur şi să îţi testezi limitele într-un spaţiu lipsit de alţi oameni, că treaba asta presupune lungi discuţii cu tine însăţi despre subiecte adânc filozofice. Vedem călătoriile iniţiatice ca un drum făcut cu nasul în pământ pentru a călca perfect în urma Maestrului şi fără excepţie le considerăm lucruri dificile de îndeplinit.
Am ajuns la concluzia că nu e tocmai aşa. În fond te descoperi pe tine şi tu eşti tot timpul la îndemână, numai că din comoditate preferi să spui că nu ai timp, că e dificil să te descoperi în timp ce  mai jonglezi cu 100 de alte activităţi.
 Te cred şi eu, e posibil să afli lucruri nu foarte plăcute despre tine aşa că preferi să nu te întrebi. Amâni acţiunea pentru un moment nedeterminat în viitor, în care să fii învăluit de o linişte şi singurătate perfectă, pentru a nu-ţi pierde vreo nuanţă a complexului tău suflet.
         Există în călătoriile astea un moment în care viziunea ta asupra lumii, asupra problemelor, asupra bucuriilor, asupra ta se schimbă.
         Am început să merg prin munţii sufletului meu acum vreo 2 ani şi câte bătălii am dat, uneori fără a mişca un degete, de câte ori a trebuit să modific ani şi ani de convingeri, să mă învârt în jurul unui subiect până când l-am văzut din sute şi mii de unghiuri, să îmi părăsesc poziţia şi să privesc o clipă prin ochii altcuiva.
         De multe ori am vrut să renunţ, să arunc desaga şi să mă întorc în lumea comodă din care plecasem, în care  ne cumpărăm fericirea la plic şi o consumăm diluată cu vreo câteva vise de larg consum. Era mai uşor. Mă săturasem să mă învârt căutând răspunsuri, obosisem învârtindu-mă într-un puzzle care era viaţa mea şi care nu voia sub nici o formă să capete vreun sens. Alergam în prea multe direcţii încercând să dau un înţeles lucrurilor.
         Şi apoi a venit. Într-o dimineaţă noroasă de august în timp ce stăteam pe un chaise longue la marginea unei piscine,  îmbrăcată din cap până în picioare într-un loc în care se presupunea că ar trebui să mă bucur de soare şi să mă bronzez. Era frig, din când în când un strop de ploaie îşi făcea drum spre mine, citeam o carte captivantă, aveam în dreapta o ciocolată caldă şi când scoteam nasul din carte îmi odihneam ochii pe albastru perfect al apei sau pe pădurea ce ocupa munţii de lângă mine.
         Cred că a fost prima dată în viaţa mea când am trăit momentul prezent, eram perfect fericită, nu aveam regrete pentru ieri, nu aveam griji pentru mâine, nu simţeam nevoia să privesc nici în faţă,  nici în spate.  Viaţa nu era deloc aşa cum îmi imaginasem că va fi, mai erau lucruri de rezolvat dar odată cu momentul de fericire mi s-a strecurat în suflet siguranţa că totul se va rezolva de la sine în modul cel mai potrivit pentru mine. Până şi timpul parcă se oprise în loc.
         Probabil aşa te simţi când ştii că ai la dispoziţie o eternitate pentru a face absolut orice îţi doreşti.
         Starea s-a mai diluat între timp dar persistă, în fiecare zi piese de puzzle se aşează singure, cuminţi, la locul lor şi în fiecare zi trăiesc un pic mai mult în prezent.

         Imaginea nu e completă şi nici nu cred să fie vreodată, drumul spre mine e departe de a se fi încheiat, dar am învăţat să recunosc traseul şi deşi cred că o călătorie iniţiatică se sfârşeşte numai când ajungem la capătul vieţii am descoperit că popasurile semănate de-a lungul ei sunt incredibile şi merită fiecare întrebare incomodă şi fiecare adevăr pe care l-am acceptat.

marți, 27 august 2013

Ploua

Plouă. Nu e o noutate. A plouat şi aseară în vreo două rânduri. Şi totuşi e o diferenţă de nuanţă. Ploaia de aseară a fost violentă, furtună de vară cu tunete şi fulgere, valuri de apă căzând rapid pe asfaltul încins. Lumea se lumina şi se cutremura în acelaşi timp şi un abur cald, înăbuşitor se ridica încet.
Apoi s-a oprit, a apărut întâi o stea timidă într-un colţ de cer, apoi o bucăţică de lună, inutil să spun că norii nu s-au risipit la timp să îl văd pe Marte în rolul celei de a doua luni.
După vreo oră cerul s-a întunecat din nou, lumea a început iar să se lumineze şi să se cutremure, trâmbe de apă s-au izbit de ferestre , vântul a învolburat pomii şi tufele de trandafiri semănându-mi curtea cu petale.
A fost încă o furtună spectacol, una de la care nu am putut să îmi iau privirea în timp ce umplea cerul de desene fantastice, a fost una din furtunile care te fac să vrei să dansezi în ploaie, să participi, să te topeşti în ea.
Şi din nou s-a oprit şi stelele s-au înălţat sus pe boltă într-un senin clar.
Acum plouă. Calm, aşezat, cu parfum de toamnă şi frunze umede. Cerul e cuprins de nori plumburii din care apa se revarsă fără grabă, fără violenţă, fără spectacol. O ploaie care îţi trezeşte dragul pentru pereţii casei tale şi valuri de simpatie pentru un şal călduros. Te face să vrei să te ghemuieşti într-un fotoliu cu picioarele în papuci pufoşi şi o ciocolată caldă în mâini, să îţi pleci fruntea asupra unei cărţi sau să îţi odihneşti capul pe umărul al cărui braţ te cuprinde cald şi asigurator.
Iubirile se  aseamănă mult cu ploile, mă gândesc.
Ale adolescenţei sunt ca ploile de primăvară, când se termină viaţa ta e în continuare livadă înflorită.
Ale tinereţii sunt furtuni de vară, cu preaplin de energie, cu fulgere şi tunete, cu luminarea şi zguduirea lumii tale din temelii, te fac să vibrezi în ritmul lor, se opresc, te lasă să te scalzi puţin în senin şi încep din nou la fel de pasionale invitându-te la dans.
Ale maturităţii sunt ploi liniştite de toamnă, te învăluie şi te conduc spre căldura altui suflet, se consumă lent, îndelung, în siguranţă, sunt focuri mocnite aprinse în primele seri reci. Lumea nu se mai cutremură, prin iubirile astea pluteşti uşor fără să mai simţi nevoia fulgerelor şi tunetelor demonstrative. Plouă, iubeşti, tu ştii şi ce crede restul lumii nu mai contează.
Până într-un final când peste toate se aşterne ninsoarea uitărilor şi liniştea iernilor îngheţate.

Iubirile se  aseamănă mult cu ploile, mă gândesc.

luni, 26 august 2013

Stiu si totusi irosesc

L-am văzut la Cuvânta şi m-am întrebat dacă eu irosesc ceva. Am vrut să spun că nu , eram convinsă că am reuşit să elimin irosirile fără rost din viaţa mea. Am făcut un inventar rapid, resurse nu, timp nu, gânduri nu. Scrisesem deja un comentariu cu regretele mele că nu pot scrie nimic pe o temă aşa de frumoasă.
Atunci am auzit-o.
         Era calmă, nici nu se gândea să urle la mine şi să-mi aducă aminte câte din bătăile ei am irosit. De câte ori am supus-o unui ritm alert pentru vise deşarte, de câte ori i-am furat o bătaie sau două când mi-au căzut idolii de pe piedestale.
         Dacă mi-ar fi dat cineva o filă de cec cu toate bătăile la care inima mea are dreptul oare aş mai fi lăsat să se scurgă vreuna pe iubiri cu fum de nefericire? Aş mai fi depus un număr oarecare în contul unor vise amare? Aş mai fi aşteptat zile şi săptămână înainte să îmi retrag bătăile inimii din banca singurătăţii?
         Poate dacă le ştiam numărul exact, mi-aş fi dat seama din timp de valoarea fiecăreia din bătăile inimii mele şi nu aş fi acceptat să le schimb decât pe soare şi veselie, mi-aş fi cumpărat cu ele iubiri calme ca o ploaie de primăvară şi parfumate ca zâmbetul unui cireş înflorit.
         Dar nu le cunosc numărul şi, chiar dacă ştiu că zeii nu mi-au hărăzit un infinit de bătăi de inimă, mă alin cu speranţe omeneşti că visul acesta, că iubirea de azi, că idolul de acum se vor dovedi cele potrivite. Ştiu şi totuşi irosesc bătăi ale inimii pe toate, pentru că noianul nepotrivirilor mă învaţă să curg prin lume până voi întâlni un vis, o iubire şi un idol cu care să mă completez.

         Şi uite cum am ajuns si eu la Psiluneli, sper că înscrierile sunt libere, 

Cel care ma asteapta


Nu aş fi crezut că primul lucru pe care vi-l povestesc din vacanţă este o carte. Mno, îs şi eu cât pot de surprinzătoare la o adică. 
         Am plecat de acasă decisă să citesc odată Hobbitul, numai că la soare mi s-a părut o idee mai bună să împrumut cartea lui Maurice şi am avut dreptate.
         „Cel care mă aşteaptă” este cea mai bine vândută carte a tuturor timpurilor din Iran, după ce a fost interzisă de două ori, iar autoarea lui Parinoush Saniee este o femeie norocoasă care a avut voie să studieze, pe lângă ea şi noi am avut noroc pentru că altfel cartea asta nu ar fi fost scrisă niciodată.
         Este povestea vieţii într-o ţară musulmană aşa cum se vede ea din bucătărie şi pe după vălurile chador-ului. Povestea femeilor care nu au voie să aibă nici o părere cu privire la propria viaţă.
         Pierzi repede ideea că de fapt citeşti o carte şi te simţi pierdut cumva în gândurile eroinei, pentru că inclusiv dialogurile le vei resimţi ca auzite din interiorul ei, cel puţin aşa am păţit eu. Aveam sentimentul că aş citit Jurnalul unei femei simple, care numai simplă nu este, întins pre vreo 378 de pagini.
         O însoţeşti pe Masumeh de pe la 14 ani până la 50 şi eşti martorul zbuciumului ei sufletesc, al îndoielilor, al căutărilor, al unei încercări de a deveni stăpână pe ea însăşi.
         De multe ori m-am enervat de pe poziţia mea de occidentală în faţa nedreptăţilor, de multe ori mi-a trecut prin cap că nici în lumea noastră lucrurile nu stau mai bine uneori.
         Avem posibilitatea să ne alegem soţii şi să ne despărţim de ei, dar dacă am ales greşit, dacă nu am văzut acea incompatibilitate care face o alegere aparent bună să devină un iad, pentru o vreme, hai să recunoaştem că nu divorţăm prea uşor, trăim viaţa lui Masumeh.
         Visul ei era să înveţe, dar a fost condamnată la căsătorie, pentru păcatul de a fi privit un bărbat, de a fi primit două scrisori şi de a-l fi lăsat să îi atingă glezna luxată. Pe scurt nu avea voie să privească un bărbat care îi plăcea dar era în regulă să se culce cu un necunoscut pe care l-a văzut pentru prima dată în ziua nunţii. Aparent căsătoria ei este un noroc, Hamid este un bărbat cult care îi permite să îşi continue studiile, este bogat şi nu este violent.
         Hamid este un visător, un revoluţionar idealist care nu îi împărtăşeşte visele simple, un bărbat care nu poate sta locului, pentru care familia, soţia, copii sunt simple cuvinte fără importanţă raportat la regimul utopic visat de el. După familia care îi neagă totul, Hamid pare să îi acorde orice, mai puţin pe el însuşi.
         Împletită cu viaţa ei şi a copiilor ei, cartea povesteşte istoria Iranului dintr-un punct neutru, Masumeh nu crede în nici o grupare, nu ţine partea nimănui, îşi păstrează credinţa în Dumnezeu în timpul regimurilor civile şi credinţa în libertate în timpul celor religioase, este numai purtată de viaţă printre revoluţii, războaie şi oameni, în timp ce încearcă cu disperare să  îşi apere viaţa şi familia, care se confundă constant între ele.
         Finalul m-a agasat, occidentala din mine s-a enervat un pic, dar am înţeles că pentru o femeie care avea în spate povestea şi personalitatea ei alegerea era logică, asta nu înseamnă că nu le-aş fi tras vreo două copiilor.
         Cartea asta mi-a redeschis cheful de citit, la final vă las citatul meu preferat care pare o esenţă a întregi cărţi , intraţi aici s-ar putea că după primele pagini să nu o mai puteţi lăsa din mână aşa cum am păţit şi eu.
„Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. „
Daca doriti sa o cititi, zilele astea e la reducere si face mai mult de 18 lei, sincer.


miercuri, 21 august 2013

Adio deci pe curand

         Plec în vacanţă mâine, cred că v-am mai spus. Eh dacă nu aflaţi acum de ce lipsesc motivat de pe aici. Nu că nu aş avea net numa’ că voiesc a nu-l folosi, vreau să mai stau şi eu un pic de vorbă cu mine şi atât. Bine, eu cu mine şi o bere, maxim două.
         Bun, în ideea faptului că ştiu cum e  să găseşti casa în dezordine când te întorci şi fix de perdele îţi pasă, am zis că plecarea asta o să fie diferită. Data trecută am plecat după petrecerea de ziua mea, mi-am făcut şi bagajele printre o tacla şi o baclava, în fapt era tort cu vişine dar nu rimează.
          Cu aceste planuri măreţe m-am decis să mă trezesc azi pe la 8, să trag o curăţenie generală, apoi bagaje, apoi o sesiune din aia de jupuit, cremuit, aburit şi ce mai fac femeile înainte de a abandona cele 1000 de nimicuri folositoare pe care nu le pot căra cu ele. Am pus alarma pentru ora opt şi am adormit ca un dulce prunc pe la 4 dimineaţă că e în continuare cald şi făcusem şi nani la prânz, dar asta e altă poveste.
         Am sărit în mijlocul casei pe la 6, 00 şi nu soneria mea cu Music Box m-a determinat ci un urlet înfiorător de „MIKI N-AI VOIE!”. Pentru necunoscători Miki este vecinul meu patruped, pe care proprietarul îl dresează cu metoda strigăturilor. Noroc că Miki are fond bun, pare ciobănesc german, şi îl doare în başcheţi de metoda stăpânului, altfel până acum era la terapie. Eu sigur acolo ajung.
         Înainte de era lor viaţa mea era calmă, locuiam la casă, la 5 km de agitaţia oraşului şi noaptea adormeam în triluri de privighetori, ce timpuri duse. Întâi a venit vecinul, nuş cum îl cheamă îmi fac un scop în viaţă din a ignora vecinii, prin primăvară a apărut şi Miki. Chestia asta a fost traumatizantă în sine pentru că aşa o chema pe una din fostele lui IVM, adică frate ce de amintiri s-au declanşat de la căţelul acesta.
         După o vreme vecinul s-a decis să dreseze animala, cu formula „Miki n-ai voie!”, repetată până la epuizare pe tonuri fiorose. Gândindu-mă bine, până şi eu pe vremea când eram sub oblăduirea bunică-mii aveam voie să fac mai multe decât bietul căţel.
         Formula a atenuat totuşi ceva din traumele cu fosta. Cu timpul au apărut însă altele, pentru că vecinul şi patrupeda sunt matinali nenică, le câinele are idei creţe de la ora 5 dimineaţa şi le vecinul cred că nu doarme niciodată de vreme ce reuşeşte cumva să urle la el constant.
         Oricum după ce i-am înjurat copios m-am întors la somnicul meu liniştit. Vreo 5 minute, că Miki şi-a descoperit găletuşa ( e din aia de 10 litri da-s eu drăguţă la ora asta)  şi a început să o plimbe prin curte. Mi-aduc aminte că Zoe era perfect fericită cu o sticlă de plastic de bere din aia de juma’ de kil 
iar Sasha a considerat jucăriile infantile. Pe el din păcate l-am adoptat târziu, cred că avea vreo 4 luni, până în ziua de azi singura chestie interesantă pentru el e mâncarea.

         Pe la 7 devenise clar că nu-s şanse să dorm, câinele plimba diverse stăpânul urla ca o sirenă de ceaţă. Zic să luăm partea bună, mă apuc mai devreme de curăţenie, termin mai repede.
         Ies din casă cu gândul la o cafea şi încărcat o maşină de perdele (da, tanti Adelina, am perdele imperial size şi multeeeee). Dau nas în nas cu Madre şi aflu cu încântare că ieri când eram eu la birou să nu se dărâme naibii în lipsa mea, la famiglia culesese roşiile, iar azi trebuiau decojite, tăiate şi îmbulionate.
         Aşe m-am trezit eu cu o cafea lângă mine, un cuţit în mână şi văzând roşu în faţa ochilor, vreo 150 de kile de  roşu.
         Asta nu era o tragedie în sine, numa’ că lu’ Madre tare i-or plăcut anul trecut roşiile cherry, atât de mult că anul acesta o pus mai multe., prea multe pentru salăţi oricâte am mânca.
         Aţi făcut în viaţa voastră bulion de cherry? Aţi decojit chestiile alea  aşa mici că n-ai unde pune cuţitul pe ele? Eu da, vreo 20 de kile, care mi-au mâncat dimineaţa. Restul de 130 nici n-au mai contat măcar erau mari.
         Pe la prânz am reuşit să le dovedim, aşa că mi-am reluat programul, dat jos perdele., încărcat maşina, spălat ad labam neşte chestii din care iese culoarea şi când te uiţi la ele, despărfuit, despăinjenit, spălat covor, spălat podele, Prontuit mobila,  schimbat  perdelele cu alte rufe în maşină, rearanjat chestii, şters geamuri, pus perdele, schimbat lenjerii, că n-aş vrea să fac asta duminică seara când ajung acasă şi intenţionez numai să aprind o lămpiţă cu ulei de trandafiri şi să mă arunc în pat.
         Pe la 9 seara m-a pocnit o revelaţie rotundă, bagajele nefăcute, unghiile varză, evident necremuit, neaburit, nenimic din programul menit să mă facă o frumuseţe irezistibilă demnă să sucească minţile măcar vreunui pensionar aflat la băi.
         Când am terminat cu toate astea m-a lovit altă revelaţie, n-am terminat costumul de baie tricotat care mâine ar trebui să se întâlnească cu proprietara. Dar mi-s obosită rău, am preferat să scriu un blog, başca tastatura nu nenoroceşte o manichiură proaspătă ca o croşetă.
         Aşa că mă duc să dorm, că sunt în picioare de 24 de ore, efectiv în picioare, mă dor inclusiv unghiile de oboseală, dar plănuiesc să recuperez mâine cu bere rece şi zăcut la umbră că la soare mi-e imposibăl, poate învăţ şi să înot tura asta, oricum clar mă redescopăr sau mă reinventez ceva că prea am devenit fomeie serioasă.
         Apropo, dacă mâine vedeţi în tren o nebună croşetând veniţi să vă dau autograf, că nu cred că mai existe alta prin zona.


marți, 20 august 2013

Cheesecake

Este clar, indubitabil şi irefutabil, când vine vorba de gătit şi mai ales de prăjiturit îmi ia Dumnezeu minţile şi mă trezesc postând reţete la comentariile de pe blogurile oamenilor. Dacă am trecut şi pe la voi nu puneţi la suflet, am şi eu gărgăunele meu, dau reţete, ba chiar într-o zi m-am pomenit scriind despre secretele iaurtului de casă, nu mai ştiu la cine.
         Aşa că azi m-am decis să vă scriu reţeta mea de cheesecake şi să-mi bag momentan picioarele în proiectul blogului culinar la care nu apuc niciodată să înaintez că sunt băgată în mai multe plăcinte de cât am degete.
Problema este că mi-e greu să dau cantităţi, în ciuda legendei urbane conform căreia pentru prăjituri mâncabile trebuie să te deplasezi cu balanţa prin bucătărie mie îmi ies cu cantităţi „după ochi”
         Ce ai nevoie ? Sfatul meu e să nu pleci la războiul acesta fără o formă detaşabilă, pe bune o să-ţi blestemi inspiraţia dacă foloseşti o formă obişnuită başca asta cu forma nedetaşabilă merge numai la prăjiturile care nu pupă cuptor, pentru că dacă vrei să îţi scoţi opera pe un platou va trebui întâi să tapetezi temeinic cu folie alimentară, ori nu vrei să ştii ce poate face produsul cu pricina în cuptor.
        Întâi  reţeta fără coacere că e vară deh
         - 300 - 350 grame de biscuiţi, eu îi prefer pe cei cu cacao la isprava asta
         - un pachet de unt
         - o sticluţă de esenţă, la mine de rom, la voi ce va pofteşte sufletul, de migdale ar merge bine cu brânza ( la prima încercare puneţi o linguriţă de esenţă, pentru o sticlă întreagă se cere pasiune nelimitată pentru aroma aia)
          - opţional dar recomandat cu căldură o mână de nuci şi una de stafide.
         - cam 600 de grame de brânză mai grăsuţă si mărunţită ( răzătoare, blender, ce ai)
           - 400 grame de smântână serioasă
          -  zahăr, reţeta ar zice 8 linguri eu zic vreo 16 ca să fie dulce.
         - un pliculeţ de gelatină
         - o bere rece
        Primul pas , desfă berea, ia o înghiţitură şi întreabă-te dacă vrei neapărat să faci asta.
         Pregăteşte tava, dacă e detaşabilă pune-i nişte hârtie de copt pe fund, dacă nu e  îmbracă-i interiorul în folie, ai grijă ca folia să fie mai înaltă decât marginile tăvii, măcar 2 cm.
         Zdrobeşte biscuiţii, dacă ai robot cu acela, dacă nu cu sucitorul, mărunţeşte şi nucile amestecă-le în biscuiţi cu stafidele. Topeşte untul, numai topit da? Nu-l fierbe. Amestecă untul cu praful de biscuiţi.
       Întinde rezultatul în tavă, pe fund şi pe pereţi până unde ajunge, zvârle tava în frigider, nu congelator da? Mai bea nişte bere şi apucă-te de cremă.
         Bate sănătos smântâna până se întăreşte , pune şi zahărul,  mai bate o vreme gândindu-te la nemurirea sufletului, când se ţine pe picioarele mixerului adaugă brânza şi amestecă. Cam tot la momentul acesta ar trebui să pui gelatina în apă rece, vreo 10 minute parcă scrie pe plic, de vis este sa foloseşti un vas cu coada,  şi o oală mai largă cu apă pe aragaz. În viaţa mea smântâna nu s-a comportat cum trebuie, nu te stresa poate fi şi un pic mai moale, de aia Dumnezeu a lăsat gelatina pe pământ..
         La ora asta ar trebui să ai în bol un amestec dulce de frişcă şi brânză. Dacă îţi este musai poţi adăuga ceva banană sau piersică dar eu aş zice să nu, că de aia e cheesecake, lasă faci experimente la a doua sau a treia.
          Apa de pe aragaz probabil clocoteşte  pune vasul cu gelatina în ea şi amestecă până se topeşte, ai grijă să nu o fierbi, până numeri tu al 60 ar trebui să fie gata.
        Toarnă gelatina peste crema de brânză, amestecă, scoate tava din frigider şi toarnă crema peste blat, bagă la loc şi mai întreab-o de sănătate peste vreo 8 ore, când fie desfaci marginea formei, fie scoţi cu infinită grijă capodopera trăgând de celofan. Termină-ţi berea că se încălzeşte.
      Amu’ aia cu coacere nu e foarte diferită numai că în loc de gelatină îţi trebuie vreo 3 ouă şi e exclus s-o faci în formă nedetaşabilă.
         Diferenţa constă în faptul că la final în crema de brânză cu smântână  în loc de gelatina, încorporezi cele 3 ouă, recomandat ar fi să le pui pe rând.
         Încălzeşte cuptorul, eu am unul electric şi-l folosesc la 180 de grade, fiecare cu cuptorul lui la o adică. Îl pornesc cu vreo 10 minute înainte de a pune prăjitura să se încălzească, apoi o coc vreo  50- 60 de minute până i se desprind marginile un pic, în mijloc tremură dar este coaptă.
         Pentru că forma e detaşabilă se va scurge unt în cuptor, pune o tavă goală sub cea cu prăjitura dacă nu vrei unt ars peste tot.
         Când este gata las-o să se răcească vreo 4 ore  apoi pune-o în frigider peste noapte.

      De amorul artei eu i-am pus şi căpşuni  deasupra, aaaa, da a mea e cu coacere. Aşa mi-a ieşit. 

duminică, 18 august 2013

Windows

Scriu rar aşa, în ultima vreme scriu rar aşa, pentru că am învăţat multe, pentru că în fiecare zi când dau cu capul de pragul de sus sau cad din întâmplare în cuvintele otrăvite ale unui „prieten”  mă gândesc că sunt lucruri neînsemnate, că grijile mele sunt un punct în Univers, un punct care se propagă numai dacă eu îi dau voie.
         Şi totuşi sunt zile în care îmi doresc un suflet Windows, unul uşor de monitorizat, dacă te chinuie virusul temerilor rulezi un program şi gata.
         Dacă reacţionezi încet rulezi alt program şi gata.
         Ştiu că şi în cazul sufletelor noastre newindows avem aceeaşi soluţie, că există programe care să te ajute : meditaţia, muzica, arta, joaca.. Dar cu noi e mai complicat, nu avem un program standard la care să răspundem cu toţii. Când sufletul meu are un virus care nu-l lasă să ruleze corespunzător nu pot citi o carte care să rezolve problema instant, nu pot asculta o poveste care să mă facă nouă. Trebuie să scriu singură programul şi nu sunt cine ştie ce talent în programare, nici la suflete, nici la computere. Trebuie să te opreşti şi să încerci mai multe căi până când din combinaţia lor va ieşi un antivirus personalizat care să te protejeze.
         Dacă a căzut windows-ul într-o zi poţi face curat şi îl reinstalezi. E acelaşi program, nu ai pierdut nimic. Dacă îţi cade sufletul îţi poate lua o viaţă să îl reinstalezi şi nu va mai fi acelaşi. Uneori reinstalarea nici nu mai e posibilă.
         Aşa că sunt zile în care îmi doresc să fim simpli, îmi doresc să putem funcţiona numai cu programe compatibile, ca orice încercare de a încărca dispreţul sau ura sau răutatea să se soldeze cu installation failed, să am un antivirus instalat în suflet de la început  care să mă apere de troienii ascunşi în pps-uri cu fotografii de căţeluşi şi promisiuni de bine.
         Azi se întâmplă să fie una din zilele alea. Mâine………Mâine e o altă zi nu-i aşa?


sâmbătă, 17 august 2013

jurnalul unei femei simple 3

Pentru astazi 17 august 2013, orele 20.02
Dincolo de ferestre copii alergand o minge
Ma gandesc ca uneori viata pare sa fie prea complicata
Invat de pe unde apuc
Sunt recunoscatoare pentru prietenii mei
Din bucatarie varza cu carnati
Port  galben
Voi termina ce mai am de facut rapid 
Citesc incerc Osho
Ceea ce astept sa plec la munte
Ce mai mesteresc costum de baie crosetat
Ascult linistea
 In casa fiecare cu ale lui
Unul dintre lucrurile mele preferate pepene rosu de la frigider
Citatul zilei  "Dacă poţi visa un lucru, înseamnă că poate fi făcut"      Walt Disney
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana sa apuc sa gatesc ceva bun 
 O imagine pe care vreau sa o impartasesc 



Lumea mea

Aparent azi nu am chef de scris. Prefer sa visez la lumea in care sunt decisa sa traiesc :). Mergeti cu mine?


Prefectul

Stiu ca nu e textul meu, de fapt habar nu am al cui e. E unul din primele lucruri amuzante pe care le-am citit pe net acum 1000 de ani cand am ajuns online Si m-a facut sa rad, inca ma face, pentru ca am in spate imaginea clara a unei primarii in care toate astea chiar se pot aplica.
Voi o sa-l cititi sambata dimineata si ce mod mai bun de a incepe ziua decat razand cunoasteti
Ungurul e numit prefect la olteni si îşi ţine un jurnal.
Ziua 1: Cred că azi fost zi liber la ei. Nu venit niciuna din angajat. Plimbat prin biroul meu lung si lat. Deschis fişet acte oficial dar plin de o băutur tulbure. Oare unde ţinut la ei dosare?
Ziua 2: Nu fost ieri zi liber. Verificat in calendar, fost miercur. Poate nu lucrează miercur la ei! Dar nici azi nu venit!?! Am vrut dau telefon, dar nu am găsit agenda … Toate sertarele plin cu acel băutur tulbur …
Ziua 10: Azi fost un secretara care zis ceva care nu înţeles la mine şi plecat nervos! Oi, oi! Gustat o pahar din acel băutur tulbur găsit in seif … Puţin acrişor…
Ziua 20: Aici nimeni nu vorbesc ungureşte.
Toţi nervos că nu pricepe la ei. Oare e politic corect să învăţ eu românesc?
Hm, băuturul acela tulbur nu e chiar rea.
Ziua 30: Descoperit întâmplare un caset cu muzica folcloric si prinde bine să învăţ româneşte. Azi putut spune unei director apă-canal-investiţii europene: “Dunăre daca n-aveam / Jiul , Dunăre-l făceam la noi!”Simpatică băiat. Am băut cu el, puţin, din acel băutur tulbur excepţional …
Ziua 100: La ce dracu sa munceşti in fiecare zi?
Mă dădui lovit si drojdii nişte zaibăr cu nea Stelică, subprefectul.
Ziua 200: Fatălică, treaba merge unsă. Fură toţi in prefectură. Pusărăm un CD cu Maria  Dragomiroiu si ne făcurăm muci. Îl trimisei pe Stelică la Segarcea, după două vedre de molan, să nu rămânem pe uscat.
Ziua 300: Nenică, ăştia din UDMR chiar mă enervează.
Mă sunară de la partid, să mă întrebe cum stau cu nu-ş-ce investiţie.
O să-l sun pe Stelică, când s-o-ntoarce cu cisterna de la Panciu.
Ziua 350: Mimisor, secretara zise ca mă tot caută unii din UDMR. O pusei să le spună că-s într-o şedinţă. Sanchi, bătu Craiova acasă şi ne făcurăm pulbere. Ce treaba au ungurii cu Doljul?


vineri, 16 august 2013

Happy Box

Înainte de a trece la fapte ţin să vă spun că din articolul acesta intenţionez să finanţez facultatea ploadei. Bine, ploada este numai un gând deocamdată dar asta nu înseamnă că nu puteţi pune umărul la educaţia ei cumpărând chestii de la Happy Box.
         Acum să trecem al futilităţi, adică scopul principal al articolului. Sunt mândră să vă spun că am reuşit să supravieţuiesc şi de Sfânta Maria asta, în sensul că nu am cumpărat nimănui vreun cadou potrivit ca nuca în perete, cel puţin aşa sper eu că ai mei nu sunt aşa actori desăvârşiţi cât să nu mă prind că am cumpărat ochelari de soare orbului.
         Probabil avem în comun problema asta de fiecare aniversare, de fiecare onomastică şi de fiecare Crăciun. Eu recunosc am problema numai pentru că nu stau foarte bine cu banii, altfel mă îndoiesc că nu aş putea face pe careva să lăcrimeze în faţa unei maşini noi, a unul diamănţel sau a unei vacanţe la Paris în doi. Deşi chiar şi aşa e greu că trebuie să cunoşti omul bine de tot altfel dacă îmi iei mie maşină, lui IVM diamănţel şi prietenei singure vacanţa la Paris pentru doi ai comis-o cu mare stil şi cheltuială.
         Îmi place să fac cadouri, îmi place să le nimeresc, să le iau ceva la care să le vibreze sufletul de drag, ceva pe care şi-l doreau dar nici în vis nu ar fi dat banii pentru el. Numai că aşa cum spuneam mai am un pic până să ajung Cressus şi e greu să faci faţă financiar la toate ocaziile de cadou dintr-un an de zile.
         O vreme am aplicat tehnica lui „ceva simbolic” că nah aveam şi eu un buget în care să mă încadrez, până când după o aniversare m-am trezit într-o cameră de ceva-uri simbolice, mno aşa simbolice nu erau că nu era unul sub 50 de lei, numai că…..am primit vreo 3 exemplare din Mănăstirea din Parma, 2 mp3 playere si Dumnezeu ştie de ce vreo 5 perechi de cercei cu pietre negre. Mi-am adus aminte de un prieten care s-a trezit după un eveniment similar cu vreo 15 cravate nici una stilul lui. Atunci am decis că este cazul să iau măsuri.
         Eu am noroc mi-a dar Dumnezeu prieteni normali la cap, fără fiţe de genul „Vaiiii, aşa ceva nu e politicos!”Eh bine chiar aşa normali cum sunt ei s-au împărţit totuşi în 3 tabere mai ceva ca Marea Roşie în faţa lui Moise.
         Categoria 1 :Obraznicii, ăştia au priceput primii cum se împarte plăcinta, aşa că aproximativ cu o lună înainte de evenimentul sărbătorit cu cadouri primim un email care începe cu „Dragi prieteni, anul acesta de ziua mea mi-aş dori…..”, urmează o listă cu lucruri care pot fi achiziţionate individual sau prin asociere de 3- 4 persoane şi finalul foarte adevărat „ dar ne-am mulţumi şi numai cu prezenţa voastră la o bere"
         După emaiul acesta ne strângem, ne facem grupuri şi bisericuţe şi cumpărăm ceva de pe lista omului, măcar ştim sigur că nu i-am luat ceva inutil.
         Categoria 2 Timizii, ăstora le e jenă să trimită emailul. Aşa en general am şti noi ce vrea omul, dar poate păţim ca mine în anul în care am uitat să trimit mail şi mi-au luat ustensile de gătit, de dragul pasiunii mele de a găti şi a pasiunii lor de a mânca, numai că sunt afoni şi au luat oale interesante dar nu alea care trebuiau.
         Pentru Timizi ne-am băgat picioarele în etichetă, ne strângem, vedem câţi suntem, stabilim suma de cotizare, îi punem omului într-un plic o felicitare corespunzătoare şi banii rezultaţi şi toţi suntem fericiţi.
         Nici unul din prietenii mei nu şi-ar fi permis să-mi cumpere o vacanţă la Praga, că nici ei nu sunt Cressus (clar tre’ să schimb naibii cercul de prieteni) dar în loc de 15 cadouri simbolice pe care să le şterg cu emoţie de praf prin casă am primit fix banii care mi-au asigurat plimbarea fizicului meu pe acolo. Luna  trecută o prietenă a primit cadou de ziua ei o maşină de spălat, şi-o dorea rău de tot dar mai are sens să spun că nici unul din noi nu ne permiteam la individual? Şi cum naiba să-i cumperi maşină de spălat? Că nu ştii ce vrea şi nici dimensiunile să intre în baie. Ne-am călcat pe etichetă cum spuneam şi dăruim bani, femeia susţine că a întinerit 10 ani de când o are că a câştigat mult timp, eu cred că merită storcoşirea etichetei.
         Categoria 3 Nehotărâţii, cu ăştia nu te ajută nici emailul, nici banii, că omul nu e sigur ce ar vrea. Pentru ei Happy Box e soluţia ideală.
         Pe lângă faptul că sună într-un mare fel „ Sofico, ţi-am luat o cutie cu fericire!” este şi versatilă. O poţi lua la 60 de lei, individual sau la 400 de lei prin asociere, mă rog, şi invers e la fel de posibil, cu trecere prin multe variante intermediare.
         Omul primeşte broşura din care îşi alege cam ce i-ar dori sufletul, eu aş fi în mare încurcătură să aleg între cursurile de dans şi tratamentele de wellness ( hai recunoaşteţi să sunt mai mult decât pentru frumuseţe), îşi stabileşte în funcţie de programul lui când să îşi facă programarea şi are vreun an jumătate la dispoziţie să se decidă, eu zic că e mai mult decât suficient.
         Aşa cum spuneam mă bazez pe voi să plătesc pentru şcoala copilului, care te bagi sa cumperi primul Happy Box

Vineri citesc bloguri

Bine, nu le citesc vinerea, numai ca acum m-am obisnuit sa le pun la un loc. Saptamana asta am isit usor in afara zonei cunoscute si uite ce a gasit
Cescuta cu fenicieni 
Ordine si disciplina, fix ce nu am 
Alt fel de ordine 
Blog cu mancare.......oarecum

joi, 15 august 2013

binecuvantari

         Azi am zis că iau vacanţă şi nu scriu aşa că m-am apucat de citit bloguri şi aşa am ajuns eu nu mai ştiu unde şi am citit ceva de genul „nu pot mânca in bucătărie pentru ca mă plictisesc mâncând”.
         Prima reacţie a fost profund creştină, am scăpat un WTF printre dinţi şi am mai citit o dată, nu greşisem aşa scria, mai rău, erau vreo 3 oameni de aceeaşi părere.
         Cum să te plictiseşti mâncând? După care mi-am adus aminte pilda cu cei doi discipoli ai unui călugăr nu mai ştiu daca budist. Ideea pe scurt era că a fost întrebat maestrul cum de este el atât de mulţumit tot timpul, atât de în armonie. Iar el le-a răspuns că atunci când e vremea de mers merge şi când este vremea de odihnit se odihneşte, în vreme ce ei mergând se gândesc la odihnă şi odihnindu-se îşi doresc să meargă.
         Este unul din păcatele lumii noastre, foarte rar ne ţinem sufletul în ceea ce facem, mâncăm cu gândul la treabă, muncim cu gândul la vacanţe, iubim cu gândul la control, trăim cu gândul oriunde numai în prezent nu.
         Nu ne mai bucurăm de nimic pentru că nu ne mai trăim clipele, le anticipăm sau ni le amintim dar nu stăm în ele bătaia de inimă cât durează, nu le simţim parfumul şi savoarea.
         Există pe lumea asta cursuri de mâncat ciocolată, care te învaţă să începi cu bucuria ambalajului, frumuseţea culorilor, perfecţiunea detaliilor, apoi tableta în sine, mirosul, textura, culoarea, fineţea. Pătrăţelul de ciocolată îl guşti târziu după ce ai admirat multe şi te bucuri de el, nu-l mesteci grăbit ca într-o cursă contracronometru, îl laşi să se topească încet, îţi laşi fiecare papilă gustativă să se scalde în senzaţia catifelată, îi păstrezi o clipă amintirea în toate simţurile.
         Toate pe lumea asta ar trebui făcute aşa, desigur nimeni nu s-ar înscrie la un curs despre cum să-ţi trăieşti viaţa, cum să te bucuri de fiecare lucru.
         Am pornit povestea asta de la mâncare. Sunt ortodoxă din întâmplare, nu eu am ales religia asta, m-am născut în spaţiul ei şi nu m-am obosit să o schimb, folosesc semnul crucii pentru că aşa m-am obişnuit, să îl asociez cu binecuvântarea, la fel de bine aş putea folosi orice alt semn, orice alte cuvinte câtă vreme intenţia este aceeaşi, din copilăria mea la ţară mi-a rămas obiceiul să fac o cruce în aluatul pâinii când am terminat frământatul, înainte de a-l lăsa să se dospească. Mâncarea este o binecuvântare de care să te bucuri.
         Fiecare farfurie cu mâncare e o declaraţie de dragoste, a celui care a gătit-o pentru tine şi a pământului care a crescut tot ce se găseşte acolo. Şi asta se aplică la toată mâncarea chiar şi la sandwichurile făcute în grabă.  Un măr nu e numai o aglomerare de nutrienţi, e o îmbinare a parfumului de flori roz şi delicate, un zumzet de albine, o perdea de ploaie de vară, razele soarelui de toamnă care l-au îmbujorat. Cum să-l mănânci nu nasul în calculator fără să te bucuri el?
         Şi nu e vorba numai despre mâncare, sunt cunoştinţele pe care le acumulăm cu obidă în şcoală de parcă profesorii ni le predau să ne îngreuneze viaţa, e munca de toate zilele pe care o facem mai mult cu gândul la salariu decât la faptul că oricât de neînsemnat ar fi ce facem prin el schimbăm lumea cuiva, sunt prietenii cu care ne întâlnim oftând că iar se vor văieta în loc să ne bucurăm că sunt cu noi, sunt dimineţile ploioase în care bufnim că trebuie să ieşim din casă în loc să ascultăm muzica apei ce cade din cer şi care în alte părţi ar fi catalogată miracol. Sunt toate lucrurile pe care le găsim fără sens şi le facem automat, fără să lăsăm în el un strop de suflet măcar.
         Cum să treci prin viaţă cu gândul mereu în urmă sau înainte fără să te scalzi în magia care curge în toate sensurile?

         

miercuri, 14 august 2013

za ueding (nunta)

         Zburdam aşa fără vreo ţintă pe net, cu gândurile aiurea. Vorba vine aiurea , că eu de fapt ştiu foarte bine la ce mă gândeam, adică mă bătea încă o dată gândul să mă reprofilez naibii, să nu mai fac parte din evenimentele nefericite de prin viaţa oamenilor ci din alea fericite.
         O să vă povestesc într-o zi cum ajunsă la limita zen-ului am tras obloanele negoţului şi m-am mutat la ceilalţi, la organizatorii de nunţi. Vreau să mă duc la lucru şi să găsesc acolo aranjamente de flori între care să aleg, să mă plimb cu bridezilla pe la magazinele de rochii, să am grijă să aibă o sesiune de machiaj şi coafat înainte de ziua fatidi…. vreau să zic fericită (m-aş muta pe wordpress fie şi numai pentru opţiunea aia de a scrie un cuvânt, a-l tăia dar a-l lăsa în text).
         Vreau să am acasă albume cu oameni cu zâmbete largi  şi colecţii de invitaţii care de care mai frumoasă.
         Şi probabil o să le şi am că aşa m-am săturat să lucrez la salubritate şi să mătur prin colţuri de suflet care nu au văzut apă, săpun sau soare de o viaţă.
         Şi visarea asta a mea a fost întreruptă de alt gând venit neinvitat. Mâine se termină postul deci vor începe să curgă invitaţiile al nunţi, botezuri, tăieri de moţ şi alte treburi de gen.
         Să ne înţelegem ador nunţile şi botezurile şi Dumnezeu să mă ierte dar unele din cele mai memorabile evenimente pe care le-am organizat au fost nişte pomeni ( din alea olteneşti de 7 ani, când te gândeşti la răposatul cu drag nu cu lacrimile în barbă), numai că nunţile astea ar trebui să respecte nişte reguli de bun simţ să zic.
         Şi aş începe cu invitaţii că tot am parte de o cutie poştală plină ochi de asemenea preţioase hârtii.
         Nunta ta ar trebui să fie un moment magic pe care să nu vrei să-l strici prin supraaglomerare, pe care să nu vrei să-l împarţi cu nişte iluştri necunoscuţi. Nunta ta ar trebui să fie petrecerea aia la care pe la 5 dimineaţa toată lumea dansa Ciuleandra desculţă (lumea, nu Ciuleandra).
         De ce insişti să ne stricăm  ziua amândouă, sau amândoi că io mi-s democrată, dar ştiu că de regulă femeile au gărgăunele acesta, şi să ne  încălcăm reciproc spaţiile personale în ziua cu pricina?
         Dacă suntem rudă dar ne-am văzut de 2 ori în ultimii 5 ani deşi stăm în acelaşi oraş nu am ce să caut la nunta ta.
         Dacă intersecţia dintre mulţimile prietenilor noştri este mulţimea vidă ( adică nu avem nici măcar un amic comun dar îmi place mie să mă dau cultă în exprimare) nu am ce să caut la nunta ta, numai pentru că hazardul ne-a făcut vecini de scară.
         Dacă acum 100 de mii de ani la nunta părinţilor mei sau la botezul meu părinţii, bunicii sau alte rubedenii au participat  şi au cotizat cât s-o fi dat atunci, dar noi nu ne-am văzut niciodată, să ştii că nu mă simt „datoare” şi nu o să calc la nunta ta.
         Nunţile se împart cu oameni dragi, cu prieteni, cu cei din sufletul tău, cu oamenii pe care îi vrei alături când o să plângi la „Ia-ţi mireasă ziua bună”, când o să vrei să-l omori pe preotul care se crede deştept  şi te tot bate la cap cu un pişcot şi un pahar cu vin,  cu cei pe care i-ai lăsa să „fure mireasa” nu cu necunoscuţi de care eşti legată întâmplător.
         Dacă o faci pentru bani, dacă aglomerezi 300 de persoane într-un local în ideea că o să recuperezi datoriile istorice pe care tu şi ai tăi le-aţi făcut participând la alte nunţi cu care nu aveaţi nici o treabă, mai bine deschide-ţi un cont şi spune-le oamenilor unde să facă o donaţie. Eu una aş aprecia gestul, pentru că dacă aş veni aş da probabil aceeaşi bani dar m-aş şi plictisi de moarte.
         Şi la fel e treaba şi cu participarea, dacă mergi la o nuntă, botez sau altă petrecere, fă o pentru că te vei distra, pentru că acolo e gaşca ta indiferent că sunt prietenii sau rudele, mergi numai la nunţile la care vei râde cu lacrimi şi vei plânge zâmbind de emoţie, de la care te vei întoarce răguşit şi cu picioarele varză de la dansat. Restul sunt o pierdere inutilă de timp, de energie, de viaţă şi a ta şi a lor.
        

         

marți, 13 august 2013

Lumina din lumina

Dap, sunt nouă, în fiecare săptămână descopăr câte un blog nou, care e de fapt vechi de pe vremea când eu încă scriam cu un singur deget la calculator, dar pentru mine este nou şi asta contează.
         Zilele astea a venit rândul Sabinei Cornovac, în momentul acesta al vieţii mele îmi place ce găsesc la ea pe blog, pe viitor cine ştie cum ne vom schimba amândouă dar viitorul e departe.
         De câteva zile de când tot ajung pe blogul ei am văzut un banner cu „Lumina pentru Ursici”, iniţial am crezut că e ceva cu urşi tot eram în plin scandal cu scoţianul decis să vâneze urşi bruni în România.
         Am dat un click de informare şi am aflat povestea celor din Ursici care în anul de graţie 2013, nu au „un cablu cu lumină” în vreme ce pe noi ne preocupă treburi grele cum ar fi telefoanele 4 G. Mi-am amintit de un drum făcut într-o vară prin munţi, când dând cu ochii de căsuţele răsfirate peste creste m-am întrebat stupid cum de nu s-or plictisi oamenii ăia fără televizor, internet şi telefoane, foarte târziu mi-am dat seama că nu văzusem în drumul meu nici un stâlp de reţea electrică si că lipsa internetului era fix cea mai mare problemă a oamenilor care încă aveau lumină de la lumânări sau lămpi.
         Mi-am mai amintit şi zilele dinainte de 1989, când aveam de făcut teme în serile lungi de iarnă în care întunericul cobora de pe la orele 17, de efortul pe care îl făceam să scriu la lumina lumânărilor, nici gaz pentru lampă nu se prea găsea, acum chiar nu ştiu dacă mai e aşa ceva pe piaţă. Acum în zilele noastre oamenii din Ursici trăiau la fel, nu fără curent electric vreo 4 ore pe zi, fără curent electric deloc.
Într-o lume croită sufletul meu toate articolele ala cu „să ajutăm pe…..” ar suna aşa.
Să le mulţumim celor de la Asociaţia Free Mioriţa, care aflând de povestea celor din Ursici s-au mobilizat pentru a face lumină şi au găsit soluţia panourilor solare.
Să îi mulţumim şi lui Cristian Manafu, pe care recunosc nu îl descoperisem, dar pe la care mă gândesc să trec periodic pentru a nu mai afla prea târziu de iniţiativele de gen, care a organizat o căutare de „bloggeri care să facă lumină”.
Să le mulţumim celor de la Unicredit Tiriac Bank care au decis să se implice şi să acopere costurile pentru cele 15 panouri.
Să le mulţumim tuturor celor care şi-au adus cumva contribuţia, să uităm vreo 10 minute că de-a lungul timpului ne-am dezvoltat capacitatea de a ignora suferinţa celui de lângă noi, că nu ni se pare necesar să mulţumim nici pentru ce primim noi şi să fim recunoscători pentru lumina asta ca şi când nouă ne-a fost adusă.
Nu e aşa că ar fi o lume mult mai frumoasă dacă toate articolele în care e nevoie de ajutor ar putea fi scrise aşa, ca un mulţumesc pentru ceva ce s-a întâmplat deja? Şi dacă din când în când se poate  de ce nu s-ar putea întotdeauna?