duminică, 31 martie 2013

Seducatoarea din Florenta


Cu povestea asta eram datoare demult, de prin august când am citit-o, dar am tot găsit chestii mai importante.
Când am cumpărat cartea cu destinaţia „de citit la marginea piscinei” nu ştiam mare lucru despre Salman Rushdie, nu că acum aş şti cu mult mai multe.
Auzisem despre le că a scris Versetele satanice, dar cum problema asta a religiilor şi războaielor dintre ele m-a interesant întotdeauna mai mult decât puţin, nu m-am obosit să o caut.
Seducătoarea din Florenţa părea un titlul bun pentru vacanţă şi chiar s-a dovedit a fi. Este o poveste cu multe fire mai mult sau mai puţin ascunse. Este  o reinterpretare a istoriei, pentru că în fond mă îndoiesc sincer că Principele a fost scris de Machiavelli chiar în maniera descrisă.
Pentru că nu vreau să vă lipsesc de plăcerea de a citi de unii singuri o să povestesc cât se poate de larg de ce ar trebui să vă puneţi cartea asta pe noptieră.
E povestea unui vagabond european împletită cu măreţia unui imperiu mogul.
Este povestea unui magician care prin puterea minţii sale a adus la viaţă o femeie al cărei singur defect era că nu este reală, însă atât de prezentă şi puternică încât amănuntul putea fi ignorat.
Povestea marilor puteri europene lipsite cumva de farmecul măreţiei lor.
Povestea descoperirii unei lumi noi de către un anume Vespucci .
Povestea înfrângerii lui Vlad al III-lea, voievodul Valahiei, Ţepeş de către Argalia Turcul, otomanul florentin.
Povestea unei femeie atât de fermecătoare încât timpul, spaţiul şi  moartea au rămas fără efecte în faţa ei.
Povestea unui pictor atât de  talentat şi de pasionat de subiectul operei sale încât s-a pierdut fizic în pictură.
O carte despre puterea poveştilor, despre cum farmecul unei dintre ele îţi poate schimba viaţa radical, dincolo de recunoaştere.
Povestea împăratului care l-a descoperit pe „Eu” şi pe care nici măcar regina plăsmuită de mintea sa nu l-a putut înţelege condamnându-l la „Noi”. Împăratul care s-a întrebat „cum ar fi să ne trezim în visele altor oameni şi să le schimbăm şi cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale noastre”.
Când am citit cartea am fost atentă mai mult la umorul uşor care se împletea cu firul poveştilor, la modul fascinant în care realitatea necontestată se împletea cu imaginarul făcându-te să te întrebi unde se termină documentarea şi unde începe povestea.
Acum mă gândesc mai mult la întrebarea asta a împăratului. Cum ar fi o lume în care ne-am putea trezi în visele altora şi le-am putea schimba, pentru că în fond visele sunt singurul lucru care ne aparţine cu adevărat? Ar fi o lume mai bună? Sau una din care ai vrea să cobori instant?




joi, 28 martie 2013

Like? Share? Mai gandeste-te o data


De ce nu dau eu Like pe Facebook la fotografii cu copii legati de aparate si chinuiti de boală? Prima explicaţie pe care toată lumea va sări să o dea este că mi-s a dracului şi mă doare degetul să dau şi eu acolo un Like sau un Share. A doua venită în completare va fi că sunt zgârcită şi nu dau şi eu acolo un ban cuiva, pentru o cauză nobilă.
Nu o fac pentru că încrederea mea în oameni tinde asimptotic spre zero şi dacă mă decid să mă implic în ceva, într-o campanie, într-o strângere de PET-uri din pădure, în ceva orice pe lumea asta sau dacă  mă apuc oamenilor din lista mea să se mobilizeze în vreo direcţie vreau să ştiu care este aia.
Nu o să mă vezi niciodată dând mai departe fotografii cu mesajul Ajută şi tu, pentru că trăiesc în lumea în care trăiesc, pentru că peste vreo 2 luni e posibil să aflu că în loc să ajut copilul acela la care mă gândeam eu de pe norişorul meu pufos am sponsorizat de fapt vreo operaţie vitală de implanturi de silicoane sau botox.
Azi pe la prânz mi-a apărut pe perete distribuită de prieteni cu suflet mai mare ca al meu o fotografie, cu Ioana, despre care citisem de pe nişte bloguri. Fotografia avea ceva date pe lângă ea, adică un mesaj, un număr de cont aşa că nu mi-am urmat obiceiul diavolesc pe care îl am când îmi sar în ochi poze cu bebeluşi deformaţi de câte o tumoare, poze cu genialul mesaj „La fiecare Share sau Like Bill Gates varsă o lacrimă sau un dolar în contul deschis pentru rezolvarea situaţiei”. Pe alea le raportez ca Spam, io înţeleg că Facebook-ul e o ţară a nimănui în care face fiecare ce vrea dar nu am de ce să-mi stric ziua cu o fotografie de gen repetată la infinit.
Aşa cum spuneam de data asta erau date de contact, am rămas neutră ca Elveţia şi nu am raportat nimic, m-am gândit că e o campanie serioasă menită să facă o treabă bună.
Mai pe seară am citit blogul acesta, în care am aflat că de fapt mesajul era modificat, cineva s-a gândit că e ok să scoată un ban aşa,  a schimbat numărul şi numele titularului contului şi s-a pus pe distribuit.
M-am uitat la titulara profilului, stăm în acelaşi târg, nu am memoria feţelor dar sper ca a ei să-mi fi rămas întipărită în minte, poate într-o zi o să ne întâlnim faţă în faţă  şi să mă lămuresc ce a fost în mintea ei când a făcut asta.
Şi mai bine sper să îi recunosc numele pe listele unei şedinţe de judecată şi să mă pot duce în sală, să mi se reinstaleze încrederea în specia umană citind pedeapsa.
Sper ca măcar o dată autorităţile să nu-mi înşele era să zic încrederea dar n-am şi n-am nici aşteptări, hai să zic sper să mă surprindă plăcut.
Şi m-am pus să scriu blogul acesta pentru că sper ca din cei trei oameni care mă citesc să existe măcar unul prieten pe Facebook cu femeia asta, unul care să aibă acces la peretele ei şi să posteze mare în clar la fotografia aia modificată, adevărata adresă la care poate fi ajutat copilul poate îi va prinde bine şi fetiţei publicitatea pe care cealaltă a făcut-o şi poate un om din cei care au trimis bani în contul greşit va merge să dea o declaraţie  care să poată fi folosită ca probă .

marți, 26 martie 2013

Gelozia


Până amu’ am tricotat cu nasul în Masterchef şi mâna pe sticla de bere. Dap, tricotez ce nu s-a mai văzut pe gogoloiul ăsta. Crez că în curând voi participa şi al nişte seminarii de specialitate ţinute de pensionarele din părculeţ, mă rog când  s-o mai încălzi că acum pensionarele sunt şi ele în casa la cald ca draga de lume.
Complet logic acum m-a găsit cheful de filozofie. Nuş cum sunt alţii dar mie îmi trec fraze prin faţa ochilor şi cuvinte prin urechi, pe care nu le observ atunci ci mai târziu, cand o latură misterioasă a creierului meu le analizează şi le dezvoltă.
Mi-aduc aminte perfect că ieri încercând să deschid mailul am văzut un articol ceva gen „5 semne că eşti prea geloasă” şi am pufnit a mirare apoi mi-am văzut de ale mele.
Eh bine, azi în timp ce tricotam , degustam berea şi vedeam şi emisiunea, aşa m-a făcut pe mine mama Napoleon cu fuste, fraza aia a început să mi se răsucească în mine, e drept epopeea cartofului e  puţin probabil să mă fascineze vreodată, iar gelozia asta era muult mai relaxantă ca idee decât calcul diferitelor tipuri de credite cu ratele lor aferente.
Să ne ocupăm de gelozie zic. Am scris la viaţa mea când eram tânără şi ( era să zic proastă) mai puţin filozoafă decât în zilele noastre, texte emoţionant poetice cu imagini violent colorate despre gelozie. Despre cum te lasă ea fără suflare şi îşi ascute ghearele pe sufletul tău. PE vremea aia eram impresionabilă rău de tot şi alizeul mi se părea uragan de gradul 7 , că parcă ele există numai până la 5 dar nu-s sigură că n-am nici licenţă în meteorologie nici fizic de fata de la vreme, e drept dacă o ţin tot aşa cu berea o să încep să semnă cu Busu.
Şi ca orice studiu care se respectă, jur  procedurile speciale cărora le promisesem ceva studiu individual se răsucesc acum de gelozie că mă ocup de altă temă, trebuie să începem cu simptomele .
Ce presupune gelozia? Ea presupune să suferi pentru că X face ceva cu Y, iar tu ai vrea să fii în locul lui Y. Dar asta e totuşi gelozie sau invidie? Pentru că tu în fond vrei să ţi se întâmple treburile alea pe care le trăieşte Y şi atunci e ca şi cum ai băli la casa şi maşina şi blana lui de nurcă.
Bine e şi un pic circumstanţiată treaba dar asta e gelozie sau un simţ mult prea dezvoltat al proprietăţii? Că tu vrei să ţi se întâmple lucrurile alea musai cu X, lasă că suntem aproape 7 miliarde, tu îl vrei pe X şi numai pe X pentru că Nornele l-au conceput numai pe el să corespundă ideal nevoilor tale.
Şi acum în tupeul meu frate geamăn cu nesimţirea vin eu să spun că ai mare nevoie de o conversaţie cu tine pentru că pur şi simplu nu ai idei  ce vrei. Pe tine te doare de fapt în bascheţi dacă x şi Y observă asfinţitul sau fac omletă,  tu vrei de fapt starea pe care ei par să o aibă, tu vrei să simţi liniştea, plăcerea, fericirea. Şi culmea e că nu e nevoie de X acolo ca să le ai, de fapt poţi fi foarte fericit fără X,. uneori e suficient să te gândeşti la ce faci tu şi nu la ce face X cu Y desigur.
Dacă ţi-ai trage un şut în organul cugetării ( nu crez că e cazul să spun care e acela dacă tu eşti gelos) de câte ori te-ai surprinde plângând în batistă că X face nu ştiu ce şi ai observa că de fapt tu în timpul acesta şezi pe canapea ca o legumă şi pierzi timpul, ai avea multe şanse să fii fericit, liniştit şi mulţumit făcând ceva care poate nu e genial dar ţie îţi place la maxim. Fă ceva care te face să uiţi cât timp a trecut şi o să vezi că nici nu te-ai gândit la X în perioada aia.
Descoperă de fiecare dată când jinduieşti la X ce poţi face tu singur, priveşte în jur şi dă-ţi seama că există oameni care abia aşteaptă să facă nişte chestii cu tine. Nu vă gândiţi la prostii nu cred că suntem vreodată geloşi pentru X face sex cu Y, sau dacă eşti chiar ai o problemă, suferi pentru lipsa de atenţie, pentru lipsa de timp, pentru lipsa de dedicaţie a lui X faţă de persona ta.
Gelozia nu implică neapărat un triunghi uman, pe omul de lângă tine ţi-l pot fura multe, sigur ţi se pare jenant să fii gelos pe mersul al pescuit dar dacă ai fi sincer ai recunoaşte că eşti.
Şi tot zbuciumul acesta pentru că privim greşit o problemă, pentru  că aşteptăm de la altcineva să ne facă să zâmbim şi mai rău considerăm că nu putem zâmbi decât pentru acea persoană.
Gelozia este un uriaş, un incredibil complex de inferioritate, pentru că al urma urmelor viaţa e prea scurtă să pierzi vreun pic din ea gândindu-te cu cine e fericit X când de fapt întrebarea ta ar trebui să fie cu cine sunt fericit eu.
Dacă te-ai grăbit să-mi spui că tu poţi fi fericit cu X  mai gândeşte-te o dată, dacă ai putea fi fericit cu el cu adevărat gelozia nu ar avea ocazia să apară în peisaj.
Frate ce obicei am să mă întind cu vorba mă duc să tricotez la loc nu de alta dar la ce iarnă vine o să avem nevoie de pulovere noi de Paşti.
Hai că era sî uit taman concluzia, nu am citir articolul cu pricina dar în nemodesta mea opinie dacă ţi se pare că eşti gelos e semn mai mult decât suficient că eşti prea gelos şi nici nu-ţi mai trebuie restul de 4 semne 

luni, 25 martie 2013

Copiii..........


Zilele astea nu prea sunt dispusă la mari filozofări. Sunt ocupată cu marea curăţenie de care tot ziceam pe aici, condiţii în care nu prea îmi mai rămâne timp de altceva. Mai trag şi eu cum pot să îmi fac treburile al job, mă gândesc la o reinventare în  domeniu profesional, prăjituresc şi croşetez întru calmarea nervilor, încerc să mă tot dezvolt personal mai ceva decât comunismul în China, scurt pe doi mi-s ocupată, aşa că în cel mai bun caz observ cu coada ochiului discuţii care au loc în jurul meu.
În programul zilei de azi al prima oră am avut o varianta actualizată a unui serial vechi Povestiri din criptă cred că îi zicea şi era fuarte al modă când eram eu prin liceu,  nu aveam cablu şi nici ProTV. În grupul nostru serialul a fost reinventat Povestiri din maternitate îi zice şi scopul lui principal este să te bage în sperieţi înainte de a te gândi să pui piciorul în respectiva instituţie.
Nu am copii dintr-o serie luuungă de motive care cred că pivotează în jurul unui Nu e încă vremea, nu aia biologică, aia mentală. Când o să aibă loc evenimentul probabil o să mă înscriu şi pe lista de terapie a unui psiholog rezistent pe care să nu-l bag prematur în mormânt cu temerile mele despre cele 100 de mii de metode prin care poţi distruge un copil aplicând neşte metode neadecvate în copilărie. La cât de lipsită de ordine sunt eu pare un fel de basm ideea că aş putea avea grijă ca un alt individ să se dezvolte armonios mintal şi sufleteşte în jurul meu.
Dar nu despre asta era vorba, era vorba despre cum în ultima vreme în fiecare zi la urechile mele sensibile ajung ştiri despre gândaci bine crescuţi care nu apar în salon decât când lumina este stinsă, despre mame care nu apucă să îşi vadă copii pentru că doctorul…………..şi aici e o listă lungă de greşeli care poate fi completată dar nu vreau, despre copii care au început procesul naşterii perfecţi şi l-au terminat mai puţin bine.
Aud poveşti despre spitale în care nu se găseşte algocalmin ce să mai vorbim de cateter cu analgezic, despre specialişti care nu nimeresc ditamai vena şi pe care nu s-ar pune problema să-i las să încerce să-mi ghicească spaţiile intravertebrale.
Poveşti despre asigurări de sănătate pe care le plăteşti voios pentru a afla când e vremea să plătească ei că neşte clauze nu au fost tocmai ok şi că în mod regretabil şi din păcate, desigur din vreo culpă a ta, nu os ă vezi banii la care ai avea dreptul.
Aud poveşti despre vaccinuri contaminate, despre proceduri barbare, despre lipsa de competenţă a statului care îmi cere zilnic ofrande pecuniare în diferite feluri, de a-mi asigura protecţia, de a-mi da timpul şi banii să mă bucur de copilul meu atât cât mă lasă piticii de pe creier.
Şi mă apucă aşa o stare litigioasă, nu că aş vrea să îi dau în judecată, ci că aş vrea să-mi exprim litigios părerile cu o bâtă în capetele unor domni care tooot vorbesc despre programe structurale şi proiecte de anvergură şi fonduri, care fonduri nu se ştie unde dispar. Şi mă gândesc cu lehamite că şi dacă reuşesc eu chestia asta şi îi sinucid pe toţi cu mâna mea şi cei care vor veni după ei vor fi al fel de „deştepţi”. Ca atare nu prea am timp de filozofii profunde că mă bate gândul să mă emigrez pe undeva unde să pot avea numai grijile alea cu dezvoltarea personalităţii copilului şi de restul să ştiu că se ocupă naibii  un sistem bine pus al punct.

vineri, 22 martie 2013

Wind of.....


Era pe vremuri un banc, bine cred că el mai e şi pe vremea asta, că nuş de ce fiecare generaţie are impresia că a inventat rebeliunea, sex-ul, mersul şi jos şi apa caldă, aşa că e posibil ba chiar probabil ca bancul să circule şi azi cu titlul de noutate dar iar divaghez.
Era pe vremuri un banc ceva de genul blondă, superbă, 22 de ani, 1,80 m, 50 kg, miliardară nu caut nimic doar mă laud.
Aşa mi-s eu. Să ne înţelegem nu-s blondă, bine nu foarte, nu-s superbă, bine nu tocmai, nu am 22 de ani, nici 1,80 m , să nu mai vorbim de kilograme şi nici nu mă laud, dar en gros şi en detail sunt a 8-a minune a lumii, aia necatalogată.
La pension, la Choisy Mangâru ni s-a spus că nu e frumos să te lauzi aşa de nebun de unul singur, dar amu’ dacă mi-s lăudătorii morţi ce să fac? Personal cred că au făcut vreo boală gravă de inimă din cauza fascinaţiei încercate în faţa mea şi asta le-a fost fatal.
Să revenim la mine, nu m-a interesat vreodată părerea lumii despre mine  aşa că am trecut prin viaţă destul de convinsă că-s cel puţin extraordinară, poate dacă plecam urechea la ce spun alţii mă gândeam de două ori. Aşa că  nu e musai ghinion să fii tare de urechi.
În lista multiplelor mele daruri se înscriu o personalitate acidă până la sterpezirea dinţilor, un simţ al autoumorului care mi-a păstrat fesierii în formă maximă graţie mai multor autoşuturi administrate zilnic şi o curiozitate care a tras de mine până m-a dus întotdeauna peste propriile limite.
Nu cred că inteligenţa m-a ajutat deosebit să mă ţin pe linia de plutire, inteligenţa fără muncă nu prea dă rezultate, nu cred că am vreun talent la limita harului, nu cred că trimiţându-mă în lume Dumnezeu mi-o pus mâna în cap şi mi-a zis că lumea se va opri în loc în faţa mea în uluială.
Uneori luminez,  pe principiul solar, e lumina mea, nu o reflect pe a altuia ca luna, uneori reuşesc să stăpânesc o încăpere plină de oameni prin simpla mea prezenţă, uneori te pot face să iubeşti din nou viaţa deşi stai cu o lamă în mână pregătit să-ţi tunzi venele emo.
În toate talentele astea, un defect am. Răbdarea. Pot trece ani până mă decid să iau măsuri, pot pierde zile după zile din viaţă, pe care nu le voi mai primi niciodată, aşteptând o minune. Mă apuc rar să fac curat. Şi nu mi-am dat încă seama dacă e înţelegere a celorlalţi sau prostie tendinţa asta de a ierta greşeli după greşeli.
Şi totuşi la câţiva ani, mă mobilizez, de Paşti sau de Crăciun, nu neapărat pentru că aş fi religioasă ci pentru că văd toată lumea scuturând covoare, îmi scutur viaţa bine de tot, până când îi schimb culoarea şi desenul.
Eh bine în seara asta, ascultând vântul aflat în plin cod portocaliu, am simţit aşe un chef de scuturat viaţa, unul dincolo de cuvinte, dacă sunteţi prin ea şi vă doriţi să rămâneţi apucaţi bine de vreun stâlp pentru că începe curăţenia cincinală şi schimbarea s-ar putea să vă afecteze.
Buckle up it is going to be a bumpy ride

joi, 21 martie 2013

Sa imi deie statul


Ştiu că m-am născut Zen dar l-am pierdut undeva pe drum şi acum lupt din greu să-l recuceresc, pas cu pas şi nu e uşor.
Sunt zile în care uit că am un blog care se ocupă cu problema asta, cu redescoperirea magiei, a zen-ului, a frumosului din oameni.
Sunt zile în care îmi vine să îi iau pe sus numiţii oameni, şi fac distincţia asta pur biologic nu având în vedere vreun merit deosebit al specimenelor în cauză, şi să le trag la şuturi în părţile gânditoare până le-o reveni la cap nu mintea ci bunul simţ.
Hai să îi zicem postului de azi jurnal de cazarmă în orice culoare afară de roz, că nu e nimic roz, e maro şi încă unul urât nu vreo terracota încântătoare care să îţi poate mintea spre pădurile incendiate de toamnă.
Eram azi, ca în mai toate zilele vieţii mele, la lucru. Pe vremuri îmi plăcea asta, dar timpul acela a trecut, de mult, am ajuns sceptic de profesie, nu mai cred în nimic, nu la lucru, acolo este exclus să se întâmple miracole. Numai că nu despre mine e vorba acum.
Cum spuneam eram la lucru o să trec peste detaliile care privesc nesimţirea şi nerespectarea regulilor de către cei care strigă foarte tare „Să fie ordine”, o să ajung direct la beneficiarii sistemului nostru justiţiabilii care vin cu cereri aiuritor aberante.
În decursul a două ore am reuşit să văd o tanti înlăcrimată până în galoşi că statul este nedrept, că o execută cu rea credinţă pentru uriaşa sumă de 600 de lei, că ea şi famelia ei, compusă din una bucată fiu prezent în sală la fel de înlăcrimat, una bucată noră pe care o bănui a fi fost acasă plângând în batistă alături se socrul personal şi cei 5 plozi din dotare, nu au de unde să plătească atâââââţiiiiaaaa bani.
Da măh ştiu statul e al dracului, am şi eu destule împotriva statului dar de data asta m-am trezit avocatul diavolului. Adică de unde provenea suma asta? Tanti şi famelia ei beneficiază de locuinţă socială pe unde a putut şi amărâtul acesta de oraş să-i deie, respectiv pe o stradă mai mărginaşă, casă cu  vreo 3 camere şi curte, în total vreo 400 mp teren pe care tanti şi famelia îl ocupă pentru suma de 10 lei pe lună.
Eh bine, în viziunea ei e prea muuuult , emoticon cu nasul în batistă. Aşa că a făcut singurul lucru de bun simţ n-a mai plătit de vreo câţiva ani. Că de unde să deie ei atâta grămadă de bănet?
Adică 4 adulţi, bine 3, nora e prea ocupată să producă plozi, nu pot cu preţul vieţii lor să plătească 10 lei pe lună chirie pentru casă şi teren. Şi pe cuvânt că-s atât de tâmpită încât mi-ar fi fost milă de bieţii oameni dacă nu aş fi băgat de seamă, că tanti era proaspăt vopsită într-un roşu năucitor ceea ce presupune că famelia a avut totuşi 12 lei pe care să îi investească responsabil în aspectul lu’ tanti. Şi s-au găsit neşte fonduri şi pentru achiziţionarea unei sticluţe de ojă, da ştiu costă 2 lei, dar la o adică e o cincime din chirie frate, dacă mă uitam mai bine cine ştie dacă în afurisenia mea infinită nu reuşeam să descopăr chiria pe vreo 2 luni în mărgelele de la gâtul femeii. Ştiu erau ieftine, din plastic, vorba aia nu putem să ne plimbăm toate cu diamantul Koh I Noor la gât, dar vreo 20 de lei tot făceau.
Aşa că acum stau şi mă gândesc bine îmi face statul român că îmi ia cam jumătate din ce câştig în diverse forme, pentru că în fond eu şi statul suntem absolut la fel de nesimţiţi în faţa durerii semenilor noşti.


marți, 19 martie 2013

Sa vorbim deci


Am câine. Am avut de când mă ştiu cel puţin un patruped de gen prin curte şi probabil voi avea atât vreme cât voi sta la casă. Căţelul în apartament dacă nu are cine să stea cu el acasă nu mi se pare o idee bună, pentru că el, câinele adică, nu e pisică, nu se poate descurca de unul singur mult timp, îi e dor de tine şi atunci nu-l poţi lăsa închis în casă fără o curte prin care să se joace după cum îi trece prin cap la ora aia.
Dar blogul acesta nu este despre căţei. Aşa cum spuneam am câine şi nu aş fi crezut niciodată că păstrarea integrităţii mele mintale va veni din acest detaliu oarecum minor al educaţiei mele.
Ei bine, dacă nu aş fi avut 30 şi ceva de ani de conversaţii canine în spate, până la ora asta ori îmi aduceaţi portocale la spitalul de glumeţi, ori în vreo închisoare de maximă siguranţă pentru că din două una: ori o luam razna, ori IVM era mort. Gândindu-mă mai bine dacă apucam să-l omor tot aş fi pretins că am luat-o razna, măcar foloseam naibii lipsa discernământului la ceva.
Despre ce e vorba? Despre incapacitatea genetică a bărbaţilor de ase exprima verbal. Citeam pe undeva că ei au o problemă cu exprimarea  sentimentelor, că în timp ce noi vrem declaraţii scrise pe Empire State Building, ei ar prefera ceva cu scris mărunt ca acela de pe cutiile de medicamente. Problema e că nici aşa cu litere mărunte nu zic nimic.
N-am fost niciodată vreo mare romantică, serios nu mă aştept la versuri din Eminescu caligrafiate pe petale de trandafir, dată fiind relaţia mea cu Eminescu e posibil să îţi dau cu ele în cap, dar un post it pe frigider, un smiley face pe o clătită, un ceva orice crezi că te-ar ucide?
Al meu a decis că lui i se potriveşte de minune faza aia cu ochii sunt oglinda sufletului, aşa că de câte ori îi trece prin cap să - şi exprime sentimenţii  mă priveşte, de o manieră menită să te facă să te întrebi cam cât de sigur e să rămâi cu el în casă. Uneori când întâlnesc o privire din aia întâi mă reped la oglindă să verific dacă mi-a mai crescut vreun cap, că prea se uită aşe cu semnificaţii.
După aia sunt zilele în care clipeşte, încă n-am determinat ce înseamnă asta, flutură aşa din gene ca un pui de girafă pierdut în savană şi probabil se aşteaptă să pot decoda semnalele morse.
Aştept cu emoţie crescândă ziua în care vom ajunge la dans interpretativ, că de exprimat în cuvinte, scrise sau spuse nu cred să se întâmple vreodată.
Culmea e că nu are niciodată probleme să îşi comunice alte stări cum ar fi nervii, exasperarea sau marea lehamite. Pe aste le poate pune în cuvinte ca nimeni altul de mă apucă pe mine imposibilitatea exprimării verbale şi trântirea unei tigăi în capul lui.
În rest tace. Nu că n-aş pricepe ce zice el acolo pe tăcute, aşa cum spuneam am câine, dacă pricep din privirile lui Sasha când îi e foame, când îi e sete sau când vrea pur şi simplu să stea pe lângă mine, pricep şi declaraţiile alea mute şi tembele. Dar mi-e necaz că am dat atât din coate să evoluăm, să ajungem la limbajul articulat, să inventăm scrierea ( există chiar curenţi care pretind că la Tărtăria s-a petrecut minunea, adică aici la o aruncătură de băţ )  şi nu folosim tehnicile astea moderne, e ca şi cum te-ai plimba cu o brichetă şi o cutie de chibrituri în buzunar şi te-ai chinui totuşi să aprinzi focul cu 2 lemne.
Şi după toate astea tot pe noi, femeile, ne consideră ilogice.

marți, 12 martie 2013

Bollywood


Azi ziceam că nu scriu, că e Masterchef despre care trebuie musai să scriu sezonul acesta şi mai ales e bere. Amu’ cine a citit mai mult de un blog pe aici ştie că la mine berea e acea licoare magică,mai ceva decât madlena lui Proust, care-mi dezleagă nu numa’ amintirile ci şi talentul. Logic sunt convinsă că am şi cantitatea lui creşte exponenţial cu numărul sticlelor goale.
Şi cum mă uitam io fascinată la un nene care a fiert mazăre dar crede că face bucătărie moleculară ( deci există nebuni mai serioşi ca mine) mi-am adus aminte o fază care m-a nelămurit azi un pic, un picuţ de tot.
Veneam io aşa spre maşină, din motive de dragoste de mediu noi folosim 3 oameni o maşină, ca atare ne întâlnim în diverse locuri să plecăm în grup organizat spre casă. Mda e greu, aş vrea şi eu să cobor din maşină şi să intru în birou dar mi-aduc aminte că n-am unde să parchez, că intersecţiile sunt blocate cam toată ziua, că uliţele târgului sunt în diverse reconstrucţii şi upgradări.
Ca urmare eu şi tocurile mele mergeam încet pe trotuarele denivelate  şi cu pavele sărite spre maşină. Ne bucuram de soare , evident tot eu şi pantofii. Şi atunci am văzut minunea.
La prima vedere era o chestie obişnuită un poliţist făcea o poză unei maşini parcate pe trecerea de pietoni şi cam strâmbă aşa de spate  blocând un sfert de intersecţie pe o stradă cu sens unic, deci cu maşini parcate pe ambele sensuri. Un alt nenea făcea poze cu primul poliţist făcând poze . După aia nenii de al tractări au venit au legat maşina pusă aiurea, au legat-o de maşinuţa lor şi au pornit spre zona aia în care se odihnesc maşinile uitate aiurea.
De aici s-a schimbat filmul şi a început drama, din sediul finanţelor a izbucnit  un duomn rotofei gătit într-un frumos pulover maro şi agitând neşte foi în mâna dreaptă. Duomnul a luat-o al fugă după maşina lui care era după maşina de tractări strigând ceva, deja mă simţeam pe platoul unui film indian cu o coregrafie complexă. Duomul adică era eroina care fuge în sari după iubitul ei iar restul asiguram figuraţia.
După vreo 200 de metri de cros domnul a renunţat la ideea că va trece pe sistem turbo şi va reuşi să prindă din urmă maşinile. A negociat vreo 30 de secunde cu poliţiştii, n-o mers. Aşa că şi-a răzbunat sentimentele rănite trăgând vreo 2 şuturi cu patos în nişte pereţi, pereţii au reacţionat englezeşte, li s-a scindat, piciorul domnului a reacţionat logic a durut.
A continuat faza de exprimare a tragismului în vorbe în care Românica a fost violată aşe la drumul mare pe mai multe părţi după care duomnul şi-o trântit fundul într-un taxi şi a plecat în căutarea maşinii tractate.
Da, ştiu. Nu sunt locuri de parcare dar asta nu înseamnă că poţi lăsa maşina ca bomboana în mijlocul colivii să blocheze intersecţia ca să nu-ţi toceşti tu pingelele prea mult până la Finanţe, erau locuri de parcare cam la 5 minute de mers pe jos de acolo, dar frate cine sunt eu în faţa mea? Cum să merg eu atât pe jos? Mai bine să blochez circulaţia fraierii ăştia şi aşa nu au nici o treabă pot sta în maşini la coadă până îmi rezolv eu treaba şi îmi iau rabla de acolo. Dacă eu am treabă toată lumea trebuie să stea după mine.
Am fost foarte de acord cu poliţia, pe mine oricum mă bate gândul să-mi dotez geanta cu un cui foarte ascuţit şi să îmi încerc talentele artistice pe maşinile puse aiurea pe tot trotuarul. Dacă îi zice trotuar, vaca domnului ce eşti, înseamnă că e pentru pietoni. Când îţi pui maşina în curbă, pe tot trotuarul şi un sfert de banda de mers astfel încât eu şi tocurile mele să aparem aşa ca Bambi fix în faţa unui şofer nevinovat care vine din sens contrar, asta e aşteaptă-te să iei acasă o operă în faţa căreia Gauguin ar plânge, de invidie logic.
La final nu mă pot abţine să nu îi spun domnului căruia i-am distrus retrovizoarea pusă foarte aiurea ca de altfel toată maşina,  care domn sigur citeşte acest celebru blog, mai ales că nu mi-am dat seama cum şi-a luat permisul că nu părea să ştie a citi, să fie fericit că nu i-am aranjat cu aceeaşi geantă şi faţa. Menţionez că în geanta mea se află mereu vreo 4 cărţi, mai multe alte hârtii care par uşoare dar nu sunt, şi destul de des umbrela.
Pe bune când vă parcaţi aiurea maşina în târg şi eu am drum pe acolo nu vă bazaţi pe faptul că am 162 de centimetri cu maximă indulgenţă şi bat spre 50 de kile cu geantă cu tot am o directă de dreapta letală şi o gură de care nu vă spală un ocean întreg.


luni, 11 martie 2013

Azi tac


Ziua încă nu se lasă dusă, sunt atât de încordată încât o petală de trandafir căzută pe noptieră îmi bubuie în urechi ca un tunet, ar mai fi treburi de rezolvat, dar gândurile refuză să se ordoneze într-o formă de înţeles. Poate e oboseala, poate e primăvara, poate ……..
       Pisica asistentă de word  se întinde plictisită pe monitor apoi se duce la culcare semn că stau de mult uitându-mă pe pereţi.
       Pe undeva prin casă sunt telefoanele tale, calculatorul tău e setat să intre automat pe mail pentru că îţi e greu să scrii parola, ţi-ai lăsat agenda pe colţul biroului, apelurile sunt redirecţionate pe telefonul meu şi în dreapta la depărtarea unui braţ întins albumele cu fotografii în care îţi păstrezi poveştile trecute de  dragoste .
    Viaţa ta toată îmi stă în faţă, nu există umbre, nu există mistere. Am acces în toate colţurile, oricât de depărtate. Eşti în camera de alături te aud răscolind toate hârtiile casei în căutarea uneia care cu siguranţă e în cu totul altă parte.
     Ai renunţat, câteva clipe de linişte şi apoi aroma cafelei vine în cameră înaintea ta. Nu-ţi place că beau cafea, tu crezi că ea îmi provoacă nopţi albe,  dar afară plouă monoton, cu o tristeţe de noiembrie care pare să dizolve florile încă ascunse ale pomilor, aşa că mi-ai făcut cafea cu scorţişoară ca să nu mă mai bântuie urâtul. Te aşezi liniştit în fotoliul de alături şi mă gândesc că eşti al meu, sau aşa pare………
        Eşti lângă mine şi totuşi aşa departe, mă priveşti şi oricât încerc nu pot trece de bariera ochilor tăi complicaţi Pentru gândurile tale nu cunosc parola şi nu vrei să le dezvălui sau poate nu am învăţat eu încă limba asta fără cuvinte.
      Am învăţat să te ascult, uneori înţeleg e o declaraţie mută de iubire, alteori mă înec în toate sensurile pentru care nu există cuvinte. Şi totuşi tu ai dreptate, uneori toate cuvintele mi se învălmăşesc în minte şi singure sau combinate nu reuşesc să cuprindă ce vreau să spun. Sunt zilele în care tac.
       Azi e una din ele. Cuvintele mă strâng, cuvintele nu sunt de ajuns. Ce pot să spun? Că vreau să mă micşorez într-atât încât să mă pot strecura în elementele figurate, să mă porţi în sânge ca  pe un virus,  să îţi biciuiesc neuronii până vor învăţa să depindă de prezenţa mea ca de un drog,  să alunec încet de-a lungul arterelor purtându-ţi viaţa, să îţi determin fiecare bătaie de inimă, să trec uneori prin retină şi să văd lumea toată inclusiv pe mine însămi prin ochii tăi, să fiu în vârful degetelor pe care le treci grăbit prin păr sau peste ochii obosiţi şi  să stau atârnată în colţul zâmbetului tău de copil.
      Atunci poate nu mi-ar mai fi atât de dor de tine, imediat ce prima uşă se închide între noi, indiferent că te-ai dus 5 minute după pâine sau 5 zile în delegaţie, nu mi-ai lipsi chiar înainte să pleci de lângă mine.
      Eşti încă acolo, în fotoliul tău, mă priveşti şi mă gândesc că ai dreptate. Dacă nu am fi inventat cuvintele, dacă toate poveştile noastre ar fi spuse din priviri  totul ar fi atât de simplu şi nu am mai cădea de atâtea ori în genunchi căutând o fărâmă de fericire.




 Spring SuperBlog 2013

Marea Dragoste


Am venit în marele oraş căutând marea dragoste. Bine, treaba asta nu este recunoscută în nici unul din multele curriculum vitae pe care le-am răspândit la mai toate revistele glossy de prin cuprinsul capitaliei. Acolo scrie negru pe alb şi uneori cu un fel de gri, pentru că imprimanta mă trăda din când în când că scopul meu în viaţă este construirea unei serioase cariere de jurnalist pusă în slujba frumuseţii femeilor.
Nu zic, faima e drăguţă, banii prind bine şi cariera cu care m-am ales până la urmă m-a ajutat dar să recunoaştem niciodată n-am încetat să caut marea dragoste, pardon Marea Dragoste. Şi asta dacă sunteţi sincere vi s-a întâmplat şi vouă indiferent pe unde v-a purtat viaţa.
Am pornit la drum convinse că sufletul nostru minunat va suci minţile vreunui prinţ între oameni şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi în căsuţa noastră cu glicine şi gărduleţ alb. Nu e vina noastră, adică la ce surse de informare aveam noi acces pe vremea aia? Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa şi mai multe variante cu Ileana Cosânzeana.
De pe la prima mea slujbă am începută să pricep că ambalajul contează, ar fi fost culmea să îmi scape detaliul acesta, în timp ce mă ocupam de articole în lumea frumuseţii, şi cu descoperirea asta am început să urc lungul drum al transformării de la răţuşca cea urâtă spre eleganta lebădă.
Sigur un suflet vesel şi o cultură solidă sunt esenţiale într-o relaţie serioasă dar nici un bărbat nu se va gândi în direcţia aia câtă vreme tu arăţi ca ultimul mamut în viaţă, o pereche de picioare suple şi o piele catifelată ajută mult.
Şi uite aşa am ajuns eu să mă ocup de problema pielii perfecte. Personal o învinovăţesc pe Cleopatra, dacă ea nu se complica atât  cu epilări cu zahăr şi băi în lapte de măgăriţă, am fi avut muuult mai puţine probleme azi. Dar Cleopatra s-a complicat, nu putem trece peste prezenţa ei în istoria frumuseţii şi trebuie să ne conformăm, plus că de la încălzirea asta globala nici nu prea îţi mai dă mână să spui că natura ne-a conceput cu blană din motive bine determinate.
Înainte să descind în civilizaţie am fost adepta metodelor nedureroase clasice, un mod complex de a zice lamă. Numai că odată ajunsă în jungla de asfalt asta n-a mai mers, efectele nu ţin nici măcar o zi întreagă, după care începi să devii o variantă nu tocmai drăguţă de porc spinos.
Am devenit susţinătoare a cerii, aparent fix asta lipsea vaselor mele de sânge fragile să explodeze sub influenţa căldurii, durerea fizică nici nu a mai contat pentru că Iubi de la vremea aia a dat bir cu fugiţii rapid când m-a văzut vânătă din cap până în picioare. Nici azi nu crede că nu am fost implicată în nişte aventuri aventuroase pe care să i le fi ascuns mişeleşte şi el nu poate trăi într-o relaţie în care nu există încredere.
Am trecut la Iubi S2 şi ceara rece, numai că băiatul acesta era genul aventuros extrem, nu ştiai niciodată dacă seara mai dormeai în patul tău sau erai în mijlocul unei vacanţe în Bora Bora. Ştiu! Ce femeie întreagă la cap s-ar plânge? Aveţi idee cum e să te trezeşti că trebuie să porţi costum de baie când tu ai programare la epilat abia peste trei zile că părul nu e suficient de  mare şi mai ales cum e să cauţi un cabinet prin Bora Bora?
În disperare de cauză mi-am achiziţionat un epilator electric. Era minunat, oricând la dispoziţia ta, înlătura cele mai mici firişoare de păr, nu aveai nevoie de programare . Bine şi acesta durea dar mai stai să faci mofturi? Am fost fericiţi noi doi o vreme. Până am ajuns împreună într-o ţară cu prize sensibil diferite de cele de acasă. A fost o vacanţă de neuitat în care Iubi S3 este frecvent fotografiat cu o mumie colorată pentru că evident trecusem la haine lungi, foarte lungi.
Iubi S4 părea să fie versiunea perfectă. Romantic, echilibrat, raţional, puteai să pui bază pe el în orice situaţie. Chiar începusem să brodez în minte nişte planuri de nuntă când a avut loc marele scandal, care nu am idei de la ce a pornit, cert este că a fost mare şi s-a soldat cu o despărţire nervoasă şi în lacrimi.
Atât de în lacrimi încât  nimic nu mai conta, primeam în fiecare zi pe mail la lucru oferte, promoţii şi reduceri, link-uri spre un magazin online  cu un mesaj simplu „Citeşte şi viaţa ta se va schimba” dar eu eram prea cufundată în propria-mi tragedie pentru a mai fi atentă.
Ar fi trebuit să fiu atentă la oferte pentru că după despărţirea aia cu lacrimi a urmat o ocazie unică marea împăcare la fel de în lacrimi, la fel de tumultoasă, la fel de demnă a fi descrisă în marele roman american şi nu pe un biet blog.
Ştiu că e un clişeu dar după marea împăcare urmează logic sexul de împăcare  şi în timp ce auzeam din nou clopotele de nuntă îndreptându-mă năvalnic spre dormitor sau poate era masa din sufragerie nu-mi aduc aminte exact, mi-am dat seama că tragedia personală mă ţinuse departe de saloanele de cosmetică şi eram o mică versiune a lui Yeti, ediţia pentru casă. Prin minte mi-au trecut în fugă toate variantele posibile, lamă, ceară, epilator, zahăr  dar toate presupuneau un timp care-mi lipsea, tare mi-aş fi dorit să existe o metodă de epilare definitivă, să scapi odată de osârdia asta a îndepărtării părului care creşte la loc de parcă-l tratezi cu Foletene nu cu ceară.
Iubi S 4 nu era foarte înclinat spre analiza psihicului feminin, nu a crezut niciodată că asta m-a oprit să celebrez cum se cuvine marea împăcare aşa că a urmat din nou o mare despărţire.
Între timp m-am documentat, mi-am cumpărat de aici un epilator IPL, e interesant să te gândeşti că lumina poate fi folosită la aşa ceva şi sună foarte elevat m-am epilat cu lumină, culmea când am găsit o metodă nedureroasă nu mai e nevoie să o mai aplic pentru că fix înainte de apariţia lui Iubi S5 reuşisem să scap de tot părul nedorit.
Sunt curioasă numai să aflu cum voi reuşi să sabotez şi relaţia asta în lipsa problemelor cu epilatul ?

Spring SuperBlog 2013

duminică, 10 martie 2013

O meditatie la pachet, va rog


Am treabă, bine nu e ca şi când nu aş avea întotdeauna, însă azi am decis să descopăr de ce am eu atât de multă treabă în ultima vreme. Şi nu mi-a fost greu.
Am treburi din ce în ce mai multe pentru că pur şi simplu nu le mai rezolv la timpul lor, pentru că privesc fără chef deadline-urile şi ridic din umeri indiferentă.
Şi când mă apuc totuşi de ele îmi folosesc cam 1% din orice capacitate implicată în treaba asta. E ca şi cum aş fi intrat în hibernare fără să mă mai preocupe nimic din ce se întâmplă în exteriorul meu. Şi asta e o stare periculoasă pe care nu trebuie să o pripăşeşti pe lângă casa ta.
Aşa că trebuie să alegi una din cele două căi posibile : meditaţia sau acţiunea. Bine există şi o a treia opţiune în fond să nu iei nici o măsură este tot o opţiune dar dacă mai vrei în viaţa ta fie şi cele mai mărunte lucruri mici cum ar fi să aibă cafeaua gust, calea asta a treia este exclusă.
Ce presupune meditaţia?
Contorsionarea într-o poziţie nefirească anatomiei umane şi recitarea de mantre :P. Glumesc. Presupune un timp de cel puţin 20 – 30 de minute pe zi în care să te detaşezi de exterior, în care să stai cuminte într-un loc al tău care îţi place şi să te gândeşti cu calm la ce se întâmplă şi mai ales de ce se întâmplă. Să îţi urmăreşti firul gândurilor aşa cum priveşti norii de pe cer ghicindu-le forma, dându-le nume, ascultându-le poveştile. 
Nu te grăbi, nu îţi nega gândurile, nu le împinge cu forţa sub covorul gândirii, odată ascunse acolo vor continua să se dezvolte şi într-o zi te vei trezi otrăvit de  fructele lor, fără vreun antidot la îndemână.
Ascultă-le, dă-le atenţie, caută-le soluţii. Aminteşte-ţi că tu, lumea ta, viaţa ta, tot universul în care te mişti este rezultatul unor gânduri, bune sau rele. Că toate formele de energie se transformă necontenit, că un gând bun poate anula unul rău şi că în permanenţă ai posibilitatea de a gândi.
E ca şi cum ai avea la dispoziţie o farmacie uriaşă din care să alegi ce îţi trebuie pentru vindecarea gândurilor triste. Poate nu merge din prima dar ce de acnee ai scăpat de al prima aplicare a tratamentului? Dar ai revenit, ai încercat altul, nu te-ai lăsat pentru că imperfecţiunea pielii tale îţi sărea în ochi, pentru că ne este mai uşor să acceptăm ceea ce vedem decât ceea ce se întâmplă în mintea noastră.
Nu te grăbi, nu vei deveni Mary Rază de Soare din prima zi, repetă până la obţinerea primului rezultat, după asta te vei simţi oricum încurajat să mergi până la capăt.
Caută cauzele pe care de regulă nu vrei să le recunoşti pentru că te-ar durea prea rău şi acceptă că lucrurile alea chiar au loc în viaţa ta, poate ai luat nişte decizii proaste, poate munca ta te face să te simţi aşa, poate oamenii pe care ai decis să îi iubeşti nu sunt cei mai potriviţi, poate ai uitat că în primul rând trebuie să te iubeşti pe tine, că tu eşti cel mai important om din viaţa şi că dacă tu nu eşti fericit nu vei putea să le dai celor din jur nimic.
Dacă te ajută apelează la cărţi de motivaţie, la bloguri, la audiobook-uri, caută soluţii aşa cum ai căuta oricărei probleme, sacrifică un caiet şi notează-ţi în el gândurile şi ce ai putea să faci.
Joacă-te, foloseşte cele două instrumente gratuite pe care le ai la dispoziţie oricând şi oriunde: recunoştinţa şi imaginaţia.
 Este imposibil să nu existe în marea asta a ta de deznădejde ceva pentru care să fii recunoscător şi la fel de imposibil ca pe acest prim ceva să nu se articuleze un altul. Scrie lucrurile astea vei fi surprins să descoperi că în lumea asta gri există o pagină de lucruri bune.
     Dacă lucrurile nu stau cum vrei tu stabileşte cum ai vrea să stea, fi decis ca atunci când mergi la magazin, pune în coş ce vrei să iei acasă şi nu te îndoi că va fi al tău. Adică nu stai să te pierzi în dezbateri filozofice în supermarket oare această pungă cu portocale e menită să fie a mea? Oare voi reuşi să o iau acasă? Oare concurenţa mi-o va smulge din mâini? Mă vor lăsa să ies cu ea din clădire? Să fim serioşi după ce ai pus-o în coş ai şi uitat de ea şi îţi vei aminti când vei mânca portocalele.
Ce presupune acţiunea?
E o altă cale de a ajunge la meditaţie. Problemele tale nu vor dispărea ignorându-le dar dacă nu ai răbdarea sau curajul să te aşezi  în meditaţie atunci aruncă-te întâi în acţiune.
Ieşi din casă şi aleargă sau fă ordine în grădină . Rămâi în casă şi dansează-ţi problemele afară din tine sau fă curat. Mergi la sală şi arată-le aparatelor cine eşti sau închide-te în bucătărie şi fă vreo trei tone de prăjituri, se va găsi mereu cineva dispus să le mănânce.
După o vreme în timp ce mâinile se ocupă cu ceva mintea ta va începe să se ocupe şi ea, printr-o ciudată simetrie în timp ce mâinile îţi curăţă casa mintea va începe să se cureţe pe sine de gândurile negre, ca lustrui ideile bune în ritmul în care tu freci mobila şi fără să îţi dai seama vei începe să obţii rezultate.
Da, există un truc dacă alegi calea acţiunii trebuie să îţi goleşti mintea. Nu ajută la nimic frecatul entuziast al aragazului în timp ce în mintea ta se proiectează al infinit filmul cu Uite cât de nefericit sunt, toată lumea se bucură de ceva iar eu curăţ aragazul. Dacă nu te poţi gândi la nimic bun atunci mai bine încearcă să îţi ţii mintea tăcută, nu o lăsa să te fure pe calea criticii. Ocupă-te de chestii mici cât de bine e că ai detergentul acesta puternic care imediat lasă aragazul strălucitor şi buretele de sârmă care curăţă dar uite că nu zgârie şi mănuşile care îţi protejează mâinile şi de murdărie şi de detergent şi de burete.
Când vei termina vei fi obosit dar undeva în mintea ta va începe să se nască ideea că totul poate fi rezolvat încet, pas cu pas, gând cu gând.
Pentru că nu am fost vreodată vreo activă, mă duc să-mi caut un loc liniştit de meditaţie.

sâmbătă, 9 martie 2013

Iarba inorogului


Ştiu îmi place să dramatizez, dacă mă apuc să vă spun cum am pierdut eu autobuzul sunt şanse maxime să credeţi că vorbesc despre ultimul mijloc prin care puteam fi evacuată dintr-o zonă calamitată şi drept urmare îmi voi petrece restul zilelor, nu multe, blocată sub vreun munte de zăpadă, deşi în realitate este vorba de 136 care va trece din nou prin staţie în 5 minute.
Şi nu numai că aşa povestesc dar aşa trăiesc. Viaţa mea pare o permanentă tragedie greacă în patru acte din care  Phaedra şi Medea pot lua notiţe oricând, deşi poate nu e, poate cu o altă personalitate aş putea considera că e plăcută, că e o comedie sau un musical. Sau aşa trăiam.
Suntem ceea ce mâncăm, suntem ceea ce citim, suntem ceea ce gândim, am trecut prin  mulţi ani de viaţă măturând conceptele astea din calea mea cu o fluturare uşoară a mânii drepte, convinsă că m-am născut într-un anume fel şi Nornele împletindu-mi firul vieţii au pus acolo şi un fixator universal care să nu-mi dea voie să adaptez.
Şi am făcut la fel cu el când l-am întâlnit. Am râs de credinţele lui, de modul în care îşi respecta propriile tradiţii, de aplecarea asta spre Orient într-o lume ce gonea cu pedala acceleraţiei la podea spre Apus.
Şi totuşi…………E ceva în ce spune el, o recunosc după ani de lupte zilnice, în care m-a torturat pe principiul picăturii chinezeşti, revenind mereu cu aceeaşi idee până când am acceptat să încerc o schimbare.
Prima a fost bătălia ceaiului. Subsemnata mare admiratoare a cafelei, atât de mare încât de pe la 4 ani Madre nu a mai putut ascunde niciunde preţioasele boabe de cafea de mâinile şi dinţii mei. Zilele mele nu au culori dacă nu încep cu o cafea, poveştile mele nu au farmec dacă nu se deapănă în aburii unei cafele şi viitorul meu nu există fără zaţul întins în forme negre pe pereţii albi ai unei ceşti de cafea.
Imaginaţi-vă numai cum am arătat pusă în faţa unei căni aburinde de ceai. L-am privit de parcă singurul neuron pe care i-l creditam murise subit şi i-am comunicat fără preget concluzia. A zâmbit.
Dacă un om nu conţine ceai este incapabil să înţeleagă adevărul şi frumuseţea. Ceaiul este înţelepciune lichidă, mi-a spus, sau cel puţin aşa pretind proverbele japoneze, a adăugat în faţa privirii mele ironice. Gustă-l nu o să te omoare.
Şi l-am gustat numai pentru a-i putea spune că am încercat şi nu mi-a plăcut.  Dar poveştile au început să se ţese şi prin aburii aromaţi ai ceaiului. Îmi plăcea să stau la poveşti cu el aşa că pe nesimţite pauza zilnică de ceai şi poveşti a devenit parte din viaţa mea.
Bătălia ceaiului mi-a dat posibilitatea să-l ascult, pe el cu înclinarea lui spre Orient,  basmele Chinei despre ceai - iarba inorogului, obişnuinţa lui de a se bucura de azi, de lucrurile imperfecte. Am învăţat încet să privesc în jur, să înţeleg că există frumuseţe în toate, că schimbarea e posibilă, că Nornele nu mi-au stabilit un traseu predeterminat.
Am învăţat să mă sprijin pe el şi tehnicile lui de a-ţi goli mintea în meditaţie pentru a lăsa soluţiile să vină la tine în loc să alergi tu după ele.
Când mi-am dat seama prima dată că nu aş mai putea trăi fără el în viaţa mea am avut un scurt moment de început de tragedie, apoi am zâmbit, mi-am făcut o ceaşcă de ceai şi am aşteptat o soluţie .
A venit câteva zile mai târziu în timp ce mă plimbam pe site-ul Borealy în căutarea unui cadou pentru mine. Zilele astea se împlinesc 4 ani de la primul nostru ceai aşa că i-am luat şi lui ceva.

 Ştiu că va adora cartea. Ştiu că va petrece ore întregi admirând cănile. Mă întreb numai dacă Povestea ceaiului îndoi îi spune suficient de clar că-l cel în căsătorie sau o trebui să-i cumpăr şi un inel de logodnă?

Spring SuperBlog 2013 

joi, 7 martie 2013

Epitaf


Ziua de azi ar fi fost tristă din multe puncte de vedere, dar finalul ei a fost de-a dreptul apoteotic, adică a trebuit să merg cu un prieten în căutarea epitafului perfect.
        Căutarea a început evident în atelierele specializate în cioplirea de cruci. Amu’ ori oamenii au spus adevărul adică
„Domnu’ e multe poezii de scris pe cruce, mai ştiu şi io câteva dar la mine vine omul cu ce vrea să scriu şi scriu”
    Ori concurenţa în domeniu este aşa cruntă încât dacă nu era crucea în atelierul lui nu vedea de ce ţi-ar fi dat epitaful pentru ochii tăi frumoşi, nu o să ştim niciodată. Un lucru e cert, am ajuns în unul din marile cimitire ale târgului în căutarea unora mai inspiraţi decât noi, ca să vedem despre ce e vorba în materie.
          Eeeeee şi de aici devine interesant. Recunosc pe mine una mă agasează înfiorător poezelele scrise pe cruci, dar amu’ am băgat de seamă ce industrie se regăseşte în domeniu.
         De azi îmi reconsider poziţia faţă de poezele şi faţă de Eminescu. Dap, dacă nu v-aţi gândit la asta aflaţi că Eminescu e în top, am citit Glossa de atâtea ori încât o văd cu alţi ochi, de fapt aş prefera să n-o mai văd de loc.
       Am fost uluită de textele „Uniţi de muncă în viaţă…..”nu mai am idee cum  continua şi ce avea să-i ţină lipiţi ca marca pe scrisoare în viaţa de apoi, oricum nu-mi era clar dacă oamenii avuseseră aici un CAP (cooperativă Agricolă de Producţie) pentru cine nu a prins Epoca de Aur sau o căsnicie.
        De asemenea m-au impresionat până la lacrimi „Tu ai ales nemurirea, nouă ne-a rămas durerea”. în primul rând pentru că omul nu a ales nimic, a murit pur şi simplu, adică nu s-a sinucis, în al doilea pentru că a murit, eu abia mi-l amintesc, cei de după mine nici atât şi atunci de unde atâta nemurire?
     „În mormântul adânc şi rece,  N-am cu cine mai petrece, Mi-a fost viaţa ca o floare, S-a stins ca o lumânare.” Asta mi-a amintit de un unchi care a murit preocupat de un singur lucru :”Cum să stea el în mormânt cu faţa în sus şi fără să vorbească nimănui?” e drept nici mie nu mi-e clar cât o să mă ţină oxigenul din sicriu dar nu-mi fac griji încă.
        La loc de cinste sunt monumentele funerare  pe care decedatul e trecut în stil Caragiale cu toate titulaturile lui „Trahanache preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar si altor comitete si comiţii”.
      Dom’le omul a murit, nu contează dacă a fost procuror, magistrat, avocat sau învăţătoare pensionară. Dap, am văzut-o şi pe asta, dacă nu scriau şi pensionară poate nu mai primea femeia pensia acolo sus la Doamne Doamne.
     Înţeleg tragedia care te-a marcat la moartea copilului de 20 de ani, dar e nevoie să notezi conştiincios „Gabriel, student la Electrotehnică”, e cruce sau curriculum vitae? De ce să nu treci  grupa şi promoţia să fie mai uşor al întâlnirea de 10 ani?
        Şi uite aşa ajung la cea mai tare inscripţie pe o stelă funerară pe care mi-a fost dat s-o văd, până acum pentru că după ziua de azi am mari speranţe pe viitor
        Locul I este disputat de trei monumente de fapt
        Primul se remarcă prin nehotărârea urmaşilor care au scris negru pe alb în finalul poezelei ce deplângea plecarea doamnei ce se odihnea acolo „Iar celor rămaşi în urmă le-a mai rămas numai să te plângă / Sau nu”.
        Al doilea mormântul unui colonel la armata nu ştiu care de geniu, dacă îmi ocupam memoria cu aşa ceva aş fi ştiut care armată  care în finalul poezelei consemna ceea ce cred că era deviza corpului respectiv de armată „Genistul numai o dată greşeşte”, deşi vârsta înaintată trecută acolo mă face să cred că domnul în cauză nu greşise niciodată, cel puţin nu ca genist.
        Iar al treilea vorbeşte despre încă nu m-am decis prostia sau sadismul unei firme locale care organizează evenimente de gen. După ce au rupt piaţa cu promoţii radio în care ofereau organizarea înmormântării soacrei în rate şi superpromoţia „La două sicrie cumpărate, al treilea gratis” , dap asta mi se pare că a fost şi la Cârcotaşi la Radio, de îţi venea să pui de o sinucidere în masă numai să iei sicriul acela gratis, aceeaşi firmă al cărui nume nu îl dau  a găsit cu cale să-şi inscripţioneze numele şi numărul de telefon pe crucea unui cetăţean care îi face acum involuntar veşnică reclamă.
         Cum nu-mi venea a crede ochilor când am ajuns acasă am dat un search pe Goagăl numai’ aşe să văz ce iese şi mi-a ieşit, printre altele un site care prezintă epitafuri din cimitirele patriei, care epitafuri sunt notate şi votate de vizitatori, cele mai tari au 5 cruci
  I rest my case

miercuri, 6 martie 2013

Schimb de mame


Aveam treabă. Multă. Că aşa se strâng pe capul meu multe treburi de rezolvat ieri. Încă n-am stabilit principiul în baza căruia nimeni nu are nevoie să fac ceva mâine sau fie chiar şi azi, nu, toate trebuie făcute ieri sau daca nu cer prea mult săptămâna trecută.
Logic în timp ce mă pregăteam de treburile alea, a trebuit să sune un client, unul care mă crede clarvoiantă  şi e convins că eu prin al 7 lea simţ ştiu ce a primit el acasă şi pot lua măsuri pentru repararea unor eventuale deficienţe, inutil să spun că nu s-a obosit să-mi spună ce a primit  sau măcar că a primit ceva acum 3 ani când avea loc evenimentul.
Aşa că am pus totul pe pauză şi m-am pornit să-mi exprim idei care m-au bântuit în săptămâna asta dar nu avusesem starea de spirit necesară să le scriu.
Aparent zilele astea sunt fixată pe emisiunile tv, îs mai fascinată de ele decât o pisică de gemul de sfoară. Amu’ să nu vă imaginaţi că şed în vârful patului şi urmăresc cu ochi exoftalmici emisiunile cap coadă. Numa' că unele sunt aşa bune de ascultat în timp ce faci diverse prin casă.
Studiu de caz pe ziua de azi „Schimb de mame”, e ceva în emisiunea asta care porneşte în mine o nevoie incontrolabilă de a spăla aragazul sau frigiderul, sau plintele parchetului şi rosturile dintre plăcile de gresie. Poate o teamă că ai mei mă vor înscrie fără ştirea mea la emisiunea cu pricina ( nu că ar avea cine din lipsă de soţ sau copii şi zic sau cu un motiv bine întemeiat că uneori e taaare greu de stabilit cine e copilul) şi va veni cineva cu o cameră de  filmat descoperind în mod tragic scama care atârnă de marginea draperiei distrugând în mod evident feng shui-ul şi făcând-o pe înlocuitoarea mea să clatine dezamăgită din cap  la lipsa mea de eficienţă.
De ce o exista emisiunea asta nu se ştie, bine bănuiesc că face rating altfel zbura din grilă. Atitudinea participanţilor mă depăşeşte uneori.
Adică te-ai înscris cu mâna ta, Dumnezeu ştie de ce, pentru bani, pentru faimă, pentru experienţă, pentru a le da celor de acasă o lecţie. Cert e că ai făcut-o, nu te-a ameninţat nimeni, nu ai fost forţat  atunci de ce stai vreo 5 minute bocind în pragul uşii de parcă ai pleca în Australia pentru tot restul vieţii tale? Sunt 7 zile, vor trece cumva, chiar e nevoie de toate batistele alea fluturate în vânt şi de toate lacrimile de crocodil : vai ce vor face ei fără mine şi ce voi face eu fără ei?
Toată lumea va supravieţui, dacă nu din alt motiv atunci fie numai pentru că o echipă întreagă de oameni va fi prezentă tot timpul să cheme salvarea, poliţia, pompierii sau ce instituţie abilitată o fi necesară.
O a  altă chestie pe care nu o pricep e de ce nu face toată lumea curăţenie înainte de a pleca de acasă. Pe fondul cauzei chiar nu contează cum o fi casa ta în cea mai mare parte a timpului dar dacă tot pleci şi laşi pe altcineva să îşi vâre nasul peste tot fă nişte chestii de bun simţ :spală hota, nu lăsa coşul cu rufe murdare plin, scoate cartofii ăia cu mucegai din cuptor şi aruncă-i. Şi dacă nu ai făcut nimic din toate astea atunci măcar nu mai da superior cu degetul peste marginea de sus a uşii în casa în care ai ajuns şi nu strâmba din nas la cele 3 microparticule de praf găsite acolo concluzionând în acelaşi timp că „mămicăi nu  prea îi place curăţenia”.
Dacă la tine acasă nu eşti obişnuită să faci nimic şi repet NIMIC, pentru că am văzut exemplare care nici măcar de copii nu au grijă dar de casă gândeşte-te de două ori înainte de a te înscrie sau asumă-ţi faptul că „toată lumea „ o să te vadă declarând că tu nu ai gătit în cei 30 de anişori ai tăi  nici măcar un ceai la pliculeţ  şi nu e vina oamenilor la care ai ajuns că le e foame şi vor să mănânce.
Mno, probabil aş mai avea idei cu privire la emisiunea asta al  cărei singur scop real mi se pare a fi că subliniază cu foarte roşu când e cazul să divorţezi dar iar sună telefonul, poate mai vrea careva previziuni şi mă apuc de încă un post. 

Majorete


Stăteam eu aşa şi mă gândeam, bine asta cu statul e mai mult o metaforă că  de fapt încercam să termin o rochie, la majorete. Ca să fiu mai precisă ca marmota ideea a început să-mi dea târcoale din cauza filmelor pe care le-am prins săptămâna trecută.
Amu’ n-o să mă apuc să mă dau om superior care nu se mai uită la Tv, deşi e unul din visele mele, mă uit dom’le, în sensul că el e mereu pornit numai că evit cu îndârjire ştirile, talk showurile şi marea majoritate a emisiunilor. Vad Masterchef de igzamplu dar în rest televizorul meu e înţepenit pe Paprika sau Disney Channel  şi uneori Diva Universal unde se reiau la nesfârşit Anatomia lui Grey şi filmele cu Hercule Poirot, despre care vom vorbi altă dată.
Şi de ceva vreme pe Diva asta toooot văd filme cu majorete, nu că ar fi multe îs vreo 4 dar se repetă. Şi uite aşa am ajuns eu să mă întreb ce e cu majoretele.
Ştiam că există, ştiam că în State e un cult al lor, adică nici al ei nu e mai bine ca pe aici, nimeni nu se dă de ceasul morţii să fie prieten cu un olimpic dar să fii în cercul majoretelor eeee asta da treabă .
Pricep şi mesajul din filmele cu pricina că nu e foarte ascuns şi cumva toate se termină al fel, echipa cu cele mai puţine şanse reuşeşte să câştige titlul după ce muncesc de dimineaţa până seara că te şi întrebi copii ăştia când mai învaţă ceva.
Ce nu pricep este de ce se insistă cu transmiterea mesajului cu pricina în filme cu şi despre majorete. Nu o fi la fel de spectaculos ca seriile acrobatice în fuste scurte dar ceva îmi spune că le-am putea transmite copiilor şi idei mai de Doamne ajută decât fă-ţi din echipa de majorete prima familie şi ignoră totul în afară de ei şi antrenamentele pentru concursuri.
Şi pe de altă parte ele există de multă vreme de ce ne-a apucat acum nevoia schimbării conceptului despre majorete? Înainte vreme erau frumoasele şcolii, care se întâlneau cu cei mai cei băieţi din aceeaşi şcoală într-o lume a lor de vedete din microuniversul respectiv.
Partea asta încă nu s-a schimbat numai că acum le aplicăm şi straturi de sclipici ele sunt şi bune şi sufletiste şi excelente prietene, au o voinţă care poate muta munţii din loc şi cred că în curând or să apară filmele în care majoretele se ocupă prioritar cu acţiuni caritabile şi abia în secundar cu încurajările.
Aştept cu nerăbdare prima carte de benzi desenate cu un nou Supererou, ceva derivat dintr-o majoretă fără îndoială care extermină răul cu pampoane modificate tehnic de vreun ciudat care a fost la nişte olimpiade dar nu e suficient de interesant să îl promovăm.
Pe scurt ştie cineva de ce n-a apucat valul acesta de simpatie pentru majorete?

duminică, 3 martie 2013

Angelica



O chema Angelica şi era frumoasă, asta este tot ce păstrează poveştile familiei despre ea. Mi-aş fi dorit să o cunosc dar anii dinte noi eliminau fără drept de apel posibilitatea, ştiam asta şi totuşi…………îmi doream ceva care să o aducă în viaţa mea în vreun fel, îmi doream să fiu Angelica de azi a familiei noastre. Am crescut cu poveşti despre străstrăstrămătuşa Angelica, cea pe care o furase turcul , cea care dădea vechimea şi romantismul istoriei noastre de familie .
O chema Angelica şi era vrăjitoare, sau cel puţin aşa credeau despre ea oamenii, cei care veneau pe ascuns în casa ei să caute leacuri pentru trup şi suflet. Poveştile noastre se amestecau în poveştile lor despre ea şi de dincolo de timp imaginea ei se construia încetul cu încetul pentru a o înţelege am plecat pe urmele ei.
Aş fi crezut că va fi greu să găseşti drumul unei femei plecate din Apuseni acum 200 de ani şi poate că aşa şi e dacă femeia ar fi fost una obişnuită dar ea era Angelica şi era frumoasă ca amintirea primei iubiri, poveştile despre vrăjitoarea cu păr de soare şi ochi de noapte  însemnau drumul mai bine decât orice ghid de călătorie  şi aşa am ajuns în Taroudant.
Aici se spunea despre ea  că  o chema Angelica şi era frumoasă ca o oază de curmali. Trebuie să fii călător al deşertului să înţelegi că asta e dincolo de frumuseţe,  că o oază de curmali este esenţă de viaţă picurată pe  întinsul deşertului.
Angelica dăruise, zeci de ani femeile locului deveniseră pe zi ce trece mai frumoase, nu păstrase pentru sine secretele aduse din îndepărtata Europă, amestecase  galbenele amintirilor Apusenilor cu arganul din poveştile Marocului şi de aici se născuse un izvor de tinereţe pentru feţele arse de soare şi biciuite de vântul din marginea deşertului.
De-a lungul anilor le vindecase sufletele chinuite de dorul soţilor plecaţi dându-le singurul leac posibil cuvintele : „Când simţi că nu poţi să mai supravieţuieşti încă unei zile sau săptămâni sau luni în care caravana lui nu apare, imagine tremurată, la linia orizontului Îndrăgosteşte-te de viaţă
Într-o zi Angelica a dispărut şi nimeni nu a mai văzut-o vreodată dar lipsa ei fizică fusese un impediment minor. Ca şi în poveştile familiei în poveştile Taroudant-ului era la fel de vie. Atât de prezentă încât legătura mea de rudenie mai mult decât firavă mă îndreptăţise să primesc cheile oraşului ca oaspete de seamă.
La acea ceremonie s-a întâmplat, mâna mea întinsă după cheie a atins mâna celui de la care o primeam. Ai fi crezut că  a fost atins de fulger, aveam ceea ce ei numeau atingerea Angelicăi, o atingere moale ca o mătase şi liniştitoare ca îmbrăţişarea mamei. Atingere pe care toate femeile din familia mea o au pentru un motiv simplu : cremele de mâini din gama Farmec Natural, magia cu care crescusem si pe care nu o mai băgam de seamă.
A fost durat un timp să le explic dar odată lămuriţi au luat cercetările pe cont propriu. Rând pe rând produsele au fost descoperite şi comentate „argan, gălbenele şi aloe vera” chiar cele pe care le folosise acum atâta timp Angelica,  frumuseţea venită din natură.
Când au văzut şi imaginea cu Giulia Ambasador gama Farmec Natural au părut o vreme că se gândesc serios să mă expulzeze, semăna atât de mult cu Angelica pe care poveştile lor o păstraseră vie iar eu le-o ascunsesem , apoi au găsit o explicaţie mai bună. Când Angelica părăsise Taroudant-ul, pentru că era clar plecase nu murise, s-a întors în Apusenii natali cărora le dusese dorul atâta timp. Aici şi-a strecurat magia în Farmec şi i-a dat drumul în lume.
Eu fusesem numai mesagerul pe care Angelica lor îl găsise pentru a le spune că nu i-a uitat şi pentru a le dărui frumuseţea într-o formă nouă.
O chema Angelica şi era frumoasă ca licărul unei boabe de rouă sau poate încă este.

Spring SuperBlog 2013



sâmbătă, 2 martie 2013

Netlog


De multă vreme brodam în minte ideea uui blog despre Netlog, primul site de socializare în care mâna mea a pus vreodată piciorul. Şi prea aveam numai amintiri plăcute, trebuia să apară şi ceva care să echilibreze situaţia.
Cum spuneam pe Netlog mi-am încercat prima data talentul în scris şi am găsit oameni cu aceleaşi preocupări, oameni care mi-au devenit prieteni,
Cred că era perioada romantică a site-urilor de socializare, era perioada tinereţii încrezătoare şi am abordat totul cu încredere. Nu îmi pare rău, cu oamenii de acolo am şi acum lungi discuţii filozofice, mistice, raţionale, crizate şi cum mai vreţi voi. Îi consider prieteni în acelaşi grad ca pe cei cu care ies zilnic la cafea, uneori ştiu mai multe despre mine decât cei de lângă casă.
Am bătut cu ei Europa la pas şi Muzeul Ţăranului Român, ne-am întâlnit la cafele în gări şi aeroporturi, ne-am petrecut împreună vacanţe şi sărbători şi o vom mai face.
Era o perioada magică în care ideile ţâşneau cu o frecvenţă uluitoare, în care blogurile atacau subiecte diverse, în care puteai să râzi sau să plângi, să fii ironic sau melancolic.
La fel de frumoase erau comentariile la bloguri, discuţii spumoase punctate de emoticoane tăvălindu-se de râs.
. E drept zilele astea am descoperit că blogurile mele şi ale altora de acolo au fost copiate imediat ce erau scrise şi postate sub un alt nume iar fiinţa responsabilă pentru asta mulţumea graţios complimentelor aduse umorului, talentului sau inteligenţei sale.
Recunosc la vremea aceea nu pricepeam de ce trece zilnic pe profilul meu, pentru că fotografiile ei în care îţi bombează posteriorul pentru a-l expune cât mai plastic nu se potriveau cu profilul celor care mă citeau, dar am zis să nu fiu răutăcioasă.
Acum stau şi gândesc cât de sărac sufleteşte să fii ca să te împăunezi cu munca altuia? Şi cum să crezi că nu vei fi  prins? Cum să îţi însuşeşti emoţiile şi amintirile altuia şi să te pretinzi melancolic pentru lucruri pe care nu le-ai trăit şi nu le înţelegi. Şi chiar înţelege cuvintele pe care le foloseam fără ajutorul Google? Acum serios câţi oameni povestesc despre Norne în spaţiul mioritic?
Una peste alta sunt fericită că Netlogul a existat în viaţa mea  şi că mi-a adus prietenii pe care mi i-a adus, dar nu cred că acum aş mai avea încredere să repet experienţa şi e păcat pentru că poate voi rata şansa întâlnirii cu nişte oameni minunaţi ocupată să repar micimea altora.

vineri, 1 martie 2013

Tanţa şi Gogu radiografia unei relaţii probabile.

Întâi m-am enervat, am intrat pe site si am raportat toate blogurile care mi-au fost copiate. Am crezut că e un singur utilizator care avea nevoie sa de si impresia de inteligenţă asociată fotografiilor în chiloţi, adecă aşa cum ar fi ea femeia perfectă, sexy şi dăşteaptă.
Intamplator tot acolo am regasit continutul altor bloguri de pe Netlog, ale unor prietene dragi, Lulu pare-mi-se a trecut prin criza asta acum vreo 3 ani cand gasea blogul cu inima cioburi pe toate site-urile cu mesaje lacrimogene de amor, başca modificat in stil piţi pe ici pe colo.
Dupa care alta prietena mi-a trimis si un link de pe facebook cu aceeaşi Tanţa şi Gogu şi iar m-am enervat.
Dupa care m-a pocnit revelaţia, înseamnă că-s suficient de bună să prind la public. Probabil dacă avea un blog pe vremea aia şi posta aşa fracţionat Coehlo nu mai publica atâtea cărţi că nu mai ştia nimeni unde a fost ideea originală.
Deci îăn loc de post cu Tanţa şi Gogu prin august vă anunţ solemn că apare cartea Tanţa şi Gogu radiografia unei relaţii probabile.
Doritorii se pot înscrie aici, cine vrea să o copieze după aia pe blog pagină sau orice altceva nu are decât doar a dat banii pe ea.
PS Mi-au plăcut băieţii de aici care au avut bunul simţ să dea sursa de informare

De ce nu?

Din seria cate pot duce inainte sa ma dezintegrez, pentru ca nu aveam suficiente de facut ma inscriu la Super Blog Spring  2013. Daca inainte prietenii mei credeau ca sunt pe ceva ierburi naturale sa le pot face pe toate cate sunt pe To do list, acum cred ca ma vor considera deja trecuta al chestii serioase, de sinteza dar hai sa vedem daca imi iese

La furat de mere, pere, bloguri

Ayi venisem acasa cu o bere in dotare si mare chef sa povestesc despre Gogu, Tanţa şi ce se întâmplă de 1 martie, numai că n-a fost să fie.
Am primit un mesaj în care cineva îmi atrăgea atenţia că primul episod cu Gogu şi Tanţa stă bine merci pe un alt blog, am verificat, într-adevăr blogul era bine merci copiat acolo fără să se specifice sursa, fie prezentul blog, fie contul anterior de pe Netlog.
Amu' io pricep că mi-s genială şi vrei să îţi creşti traficul pe seama neuronilor mei singuratici, dar dacă o faci specifică sursa de unde ai copiat, că de la o vârstă nu ne mai dă doamna 1 pentru inspiratul de la coleg ci se lasă cu amenzi şi despăgubiri.
Bonus la o verificare superficială a blogului furicios, mândreţea mea de pionerat filozofic era ataşat unor poze fuarte purtătoare de chiloţi şi numai chiloţi, ceea ce mă enervează mai rău decât furtul în sine.
Am raportat blogul pe platforma care îl găzduieşte, plănui să raportez şi la nenea Google şi numai aşa de amorul artei să fac şi o plângere pentru că dacă furi o pagină de conţinut sau seiful băncii naţionale tot furt se numeşte şi eu tot aşa mă dau de ceasul morţii de ce îmi tot dă cu conţinut duplicat în neşte treburi.
Uite aşa într-o dilemă sunt să mă enervez că l-a furat sau să mă bucur că oamenii vor să zboare cu penele mele.
Ca să pricepeţi despre ce povestesc Argofli
PS Ştie cineva ce trebuie să schimb prin HTML -ul vieţii ca să nu se mai poată copia de pe el?