El Retiro

Să ne înţelegem din capul locului, în materie de parcuri sunt snoabă, ar fi şi greu să nu fiu aşa de vreme ce am fost crescută cu ideea că la 10 minute de casa mea se găseşte cel de-al treilea parc natural ca mărime din Europa, adică serios îs 96 de hectare de parc şi un lac de vreo 4 hectare, e greu să mă impresionezi când eu de mică mi-am julit genunchii pe aleile lui.

Şi totuşi când am ajuns în El Retiro, m-a apucat aşa brusc cheful să importăm neşte spanioli care să facă şi din parcul nostru aşa o bijuterie micuţă.

Era, cred, doua zi de Madrid şi Maurice era tare reticentă în vizitarea coclaurilor, adică ea avea vise culturale, Prado, Reina Sofia şi ce alte muzee mai puteau fi găsite prin oraş, a fost totuşi de acord să-mi statisfacă gărgăunele şi să tragem o fugă până acolo.

Primul sfat despre El Retiro nu are de fapt nici o legătură cu parcul dar fiţi atenţi cu ce vă încălţaţi oameni buni. Cele două genii despre care povestesc s-au decis pentru încălţări uşoare, sport, cumpărate cu vreo 2 zile în urmă din Lugojul natal al lui Maurice, la prima vedere ideea a fost măreaţă mai spre seară ne schimbaserăm optica din păcate inutil.

Ca locaţie este foarte aproape de muzeul Prado, iar linia de metrou 2, aia roşie de pe hartă ( am apucat să vă spun că-s îndrăgostită de metroul Madridului?)are o staţie specială pentru Retiro, iar liniile 1 şi 9 au şi ele staţii nu foarte departe.

La prima vedere e un parc ca toate parcurile, mai ales văzut cu ochii mei de snob în materie şi apoi pe măsură ce te afunzi pe aleile umbrite bine începe să ţi se dezvăluie o altă lume.

La intrarea principală, presupunând că noi pe acolo am intrat te întâmpină lacul peste care veghează Monumentul lui Alfonso al XII lea şi care văzut la faţa locului te impresionează prin dimensiuni, scările care duc la el sunt tot timpul pline de turişti şi aparatele de fotografiat declanşează permanent, nu am traversat până acolo pentru fotografiile de rigoare ci ne-am continuat mersul leneş pe marginea apei printre vânzătorii de evantaie şi pălării.

Urmează undeva de-a lungul drumului cele două palate Velazquez şi Palatul de Cristal, construite pentru adăpostirea unor expoziţii şi ulterior transformate în galerii de artă.

Palatul de Cristal l-am admirat de departe, de pe malul iazului plin de ţestoase, Madridul cred că e patria ţestoaselor, pentru că erau în plină desfăşurarea filmările pentru o poveste de epocă în care erau implicate trăsuri cu cai, armuri şi domniţe cu rochii lungi, şi deşi nu am putut intra în clădire agitaţia colorată din jurul ei care părea de acum câteva secole bune parcă i-a dat un plus de farmec.

În faţa Palatului Velazquez, am reuşit să luăm şi prânzul care nu-mi aduc aminte în ce a constat dar ştiu că a fost însoţit de prima Sangria pe care o băusem în viaţa mea. Din acest moment fotografiile mele de Spania sunt pline de zâmbet pentru că aparent Sangria are şi acest efect de înveselire

Mi-a plăcut că din parcul central se deschide pe laterale grădini distincte, fiecare purtând semnătura unui….. habar n-am ce au fost oamenii, grădinari, arhitecţi peisagişti, oricum s-or numi au făcut treabă bună.

Mi-a rămas în suflet grădina semnată de Cecilio Rodriguez, cu aleile ei circulare, o grădină simplă ca un paradis, cu bănci şi coloane de piatră albă acoperite cu o dantelă de iederă, garduri de lămâiţă înflorită, şi arbori de Tuia tunşi atât de exact încât degetele lăsate să rătăcească pe suprafaţa lor erau surprinse să nu întâlnească moliciunea unei catifele.  Dacă ajungi aici şi ai suficientă răbdare vei convinge vedetele grădinii, vreo 15 păuni coloraţi şi albi să îşi deschidă cozile regale pentru nişte fotografii de poveste.

Nu trebuie să ratezi Rosaleda, bine pe asta nu trebuie s-o ratezi în nici un oraş spaniol, o grădină micuţă ca dimensiuni, rotundă, poate de aia mi-a plăcut mie atât de mult în Madrid, îmi împărtăşesc plăcerea pentru lucruri rotunde şi ovale, o grădină toropită de soare în care sunt concentrate atâtea sute de feluri de trandafiri încât parfumul te întâmpină cu mult înainte să o vezi şi te urmează cu mult după ce ai plecat din ea

Aproape de Rosaleda este Statuia Îngerului Căzut cu un Lucifer întunecat, înlănţuit cu şerpi şi apărându-şi ochii probabil de pedeapsa primită, dar la ora când am ajuns acolo, pantofii reuşiseră să-mi procure băşici însângerate aşa că m-am dovedit destul de insensibilă la frumuseţea monumentului, şi în ziua de azi când privesc fotografiile mi se pare că de fapt se apără de soarele pe care şi eu îl resimţeam din greu.

Din spatele statuii porneşte o alee largă ce te coboară spre Gara Atocha, undeva de-a lungul ei se găseşte Pădurea Amintirii, numită înainte Pădurea celor plecaţi, un număr de 192 măslini şi chiparoşi plantaţi în amintirea victimelor atentatului din 2004.

Probabil că ai avea nevoie de o săptămână să poţi asimila parcul acesta, cu statuile, fântânile şi colţurile lui care par complet separate de rest, aşa cum o făcea un pod japonez la care nu am idei cum am ajuns sau pe unde e mai exact în par. Dacă nu ai atâta timp rezervă-i măcar o zi întreagă, în care să te poţi opri pe băncile simple sub coroanele uriaşe ale pomilor, să stai întins în iarba proaspătă, nemişcat pentru a nu tulbura veveriţele care vor începe să ţopăie pe lângă tine  şi să îţi laşi mintea să meargă în urmă pentru a se întreba câte au trecut pe lângă uriaşul sequoia de care te sprijini şi câte vor mai trece după ce tu vei fi devenit de mult amintire.