vineri, 25 iulie 2014

Teoria conspiratiei

Uneori mă gândesc la diverse treburi, de regulă în timpul pauzelor de publicitate, azi s-a întâmplat să mi se declanşeze ideile în timp ce auzeam din nou reclama pentru nu ştiu ce film cu naţiunea vampirilor.
Şi am avut un şoc, nu emoţional, ci din ăla de revelaţie, momentul în care nu numai ştii dar şi înţelegi că pământul e rotund.
Voi nu v-aţi întrebat niciodată de  unde a început obsesia asta cu vampirii? Şi mai ales de ce? Pe vremuri erau priviţi drept ceva real şi rău, apoi i-am transformat în poveşti. Vampirii nu există, vampirii, zânele, vrăjitoarele, dumnezeu, toate au fost trecute în categoria rodul imaginaţiei.
Şi după asta am început să îi scoatem pe rând din lada fanteziei, dumnezeu a redevenit atotputernic, vrajitoarele sunt organizate în convente, traiesc in simbioză cu natura şi manipulează energii, până şi fizicienii au început să admită că poate toate astea nu sunt o reminescenţă a temerilor preistorice, că energia există, ce energia poate fi utilizată după cum vrei, că materia nu este solidă, că Matrix nu e chiar o bătaie de câmpi, nu în totalitate oricum.
Şi vampirii? I-am scos şi pe ei din lada cu lucruri periculoase, le-am înalţat calităţile pe catalige şi i-am transformat în eroi romantici, 90% din tânara generaţie s-ar logodi fără înconjur cu unul din ei.
Ne dorim puterea lor, longevitatea, rezistenţa, corpul fusiform, capabil de viteze incredibile fără să luăm în seamă ce renunţare ne-ar aduce asta. Fără să ne gândim cum am jertfi fără să ezităm o altă viaţă pentru a ne asigura încă o clipă de veşnicie.
Vampirii nu există. Sau da? Se dovedeşte încă o dată că avem parte de un sistem de informare infirm în care cei care ar trebui să ne spună adevărul tac? Suntem supuşi valului ăsta de informaţii romanţate despre vampiri să putem accepta resemnaţi apariţia lor între noi? Şi or să fie mucegăiţi sau stralucitori?  O să  fie totuşi recunoscută existenţa lor înainte ca ultimul grăunte de nisip să se fi scurs din clepsidra omenirii aşa cum o ştim?
Aceasta este o duzina de cuvinte ca atatea altele, poate că spune adevărul, poate că nu, voi alegeţi în ce variantă să credeţi.




marți, 22 iulie 2014

Jurnalele vampirilor - versiunea olteneasca

Era în anul de graţie 2004, nu aş ţine minte aşa bine dar eu am pierdut prima parte a circului mediatic pentru că a fost perioada cu boala şi moartea tatălui meu. Ca atare nu am aflat de la tv sau din ziare de cazul ăsta halucinant ci abia când ne-am trezit cu fiica strigoiului la uşă.
Dap, ştiu, viaţa mea bate filmul şi la un moment dat o să  rezulte un blockbuster când va fi ecranizată. Aveam vreo 26 de ani şi trăisem destul în spital în ultimele luni cât să nu am nici o problemă cu fotografiile din dosar sau povestirile părţilor.
Pe scurt a fost o dată ca niciodată un om care a căzut din căruţă şi s-a lovit la cap, medicina românească mai mult decât performantă evident nu a reuşit să îl salveze şi omul a murit aşa că l-au îngropat undeva în prejama Crăciunului.
Prin ianuarie fiică-sa dusă după obiceiul locului să îşi tămâie tatăl şi să îi aprindă o lumânare la cap, a descoperit mormântul lejer „umblat” semn că se căutase ceva prin el.
Logic s-a dus la poliţie, în prima fază, s-a crezut că hoţii căutaseră ceva bijuterii sau dinţi de aur, deşi cine a fost vreodată prin Marotinu de Sus ştie că mai degraba ar fi descoperit America decât ceva de valoare prin mormânt.
De aici încep filmele americane.
Rezultă că nepoata defunctului ( nora surorii lui dacă ţin eu bine minte) începuse după înmormântare să se simtă rău şi să îl tot vadă pe unchiu prin unghere ale casei gata să o atace. Ce jurnalele vampirilor? Ce Twilight? În Oltenia istorică tradiţiile nu s-au pierdut vampirii omoară oameni nu se căsătoresc cu ei. Dixit!
Măsuri se impuneau a fi luate, aşa că într-o seara după Sf. Ion se strânseră 6 voinici, şi purceseră în cimitir unde au dezgropat mortul, i-au  scos inima şi din grabă un colţ de plămân apoi au dat bir cu fugiţii.
Curajul nu i-a ţinut până acolo încât să recupereze vârful de coasă cu care au relizat operaţia şi nici mănuşile de menaj galben canar, pe care le văd şi acum cu ochii minţii pe colţul sicriului.
Mno, dacă vă ştiţi cu stomacul sensibil, mai bine mergeţi de citiţi altceva, să nu fiţi prezenţi la amintirile de la dezhumare, la fotografiile cu bietul strigoi mucegăit şi împiedicat să îşi doarmă somnul de veci întâi de Buffy local version, apoi de criminalişti şi medicul legist. A fost unul din momentele vieţii mele în care am mulţumit divinităţii pentru limitările tehnice şi anume faptul că fotografiile arată doar imagini nu şi mirosuri, pentru că toată nebunia deshumării avea loc deja pe la final de februarie.
Să ne întoarcem la exorciştii noştri. Din cimitir s-au oprit în prima răscruce unde au făcut un foc şi au trecut prin ea inima strigoiului, apoi s-au despărţit, rudele apropiate ( soţul şi fratele) victimei bântuite, s-au întors acasă, au ars inima aia pana s-a făcut cenuşă, au amestecat-o cu apă şi apoi au băut-o, dap toată familia, una din cauză că era bântuită, restul preventiv, poate se mai făcea strigoiul strigoi o dată.
Mi-aduc aminte audierile în care nici un martor nu părea suprins, şocat sau îngreţoşat de poveste şi cum mă bătea gândul că probabil asta cu scrumul de inimă era un leac răspândit. Chiar a întrebat o tanti revoltată ce era să facă? Să moară tot neamul că s-a trezit ăla să se facă strigoi?
Dacă vă imaginaţi că erau oameni rupţi de orice formă de cultură şi civilizaţie, mno mai gândiţi-vă, Buffy, exorcistul şef care operase strigoiul, ne-a spus că lui nu i-a fost frică în cimitir, că are 8 clase, 2 ani de profesională şi 6 luni de şcoală de şofer, om cult adicătelea.
Victima, care era bântuită, avea diplomă de bacalaureat şi îşi schimba culoarea părului parcă era mag metamorf. Erau oameni pe care întâlnindu-i pe stradă nu i-ai fi privit a doua oară, nu te-ar fi surprins cu nimic.
Încă mă gândesc dacă pe lângă condamnare nu ar fi prins bine şi ceva tratament de specialitate, pentru că exista o convingere colectivă în existenţa strigoiului şi nu numai la cei 6 magnifici.
Pentru înţelegerea completă a faptelor ar trebui să precizez că nu cred să se fi oprit vreun exorcist din băut între Crăciun şi Sf. Ion, asta explică multe din decizia lor curajoasă, dar dacă mă gândesc şi al faptul că în satul ăla existau vreo 6 metode de a descoperi dacă mortul a devenit strigoi şi încă vreo câteva metode de a rezolva situaţia, e drept nu  la fel de spectaculos greţoase, înclin să cred că mâine oamenii sunt gata să repete operaţiunea la fel de convinşi că sunt salvarea unei lumi intregi.


duminică, 20 iulie 2014

Tampoane

IVM m-a făcut printre dinţi „vrăjitoare”, dulce nevinovăţie, dacă mi-ar citi blogul ar şti că recunosc plenar treaba asta si maisunt şi mândră de ea dar chestia m-a făcut să mă gândesc cu nostalgie la ascendenţa mea pe linie maternă, că doar eu ca şi Melania Lupu nu ne-am iscat aşa din neant,( e de ştiut că aia pe linie paternă e rareori interesantă, chiar mă gândesc ce să îi povestesc Emmei pe tema asta să nu creadă că ta-su vine dintr-un neam de nesăraţi).
Nu contează au ai mei destule condimente să ajungă pentru câteva generaţii de aici încolo. Să ne gândim numai la străstrăbunica Mariţa, care a fost la rândul ei o vrăjitoare extrem de modernă.
Amu’noi toţi intelectualii care am citit Harry Potter ştim că orice vrăjitor decent se deplasează cu o mătură, (stră)2 bunica Mariţa  a fost prima din familia noastră care a schimbat obiceiul ăsta învechit.
Era pe vremea secetei, când grâul şi porumbul erau cam la fel de preţioase ca aurul, deşi mult mai utile, că de aur puteai face rost în schimbul lor dar invers era mai greu. Cum la noi seceta era în floare (stră)2 bunica Mariţa  a pus piciorul în prag, a dres un plan de afaceri şi s-a pus pe treabă, ce făcea în timpul ăsta distinsul ei consort nu se poate şti, nimeni nu mi-a vorbit vreodată de el nici măcar nu ştiu cum îl chema pe om.
Femeia a cumpărat deci din oraşul apropiat lucruri strălucitoare, aţe şi mărgele, alifii şi pomezi, ace şi piepteni, ce să mai ceva de genul conquistadorilor  deşi arhivele familiei nu reţin ca ea să fi făcut şcoală prea multă. A profitat de faptul că fix prin capătul satului, la 100 de metri de casa ei trecea linia de cale ferată şi a pornit în călătorii de afaceri pe tamponul locomotivei spre satele dinspre Dunăre.
Cum familia a supravieţuit şi încă bine perioadei de secetă, bănuiesc că afacerile au fost profitabile, (stră)2 bunica Mariţa   a rămas însă legendară, un fel de mascotă a Căilor Ferate Române, aşa cum circula ea cu fustele fluturând pe tamponul locomotivei.
Noi ceilalţi, chiar şi în ziua de azi ne uităm un pic chiorâş când trebuie să ne cumpărăm bilet de tren iar eu una mă gândesc la următorul sabat să pun în discuţie ideea întoarecerii la mături, că doar se poartă din nou chestiile tradiţionale şi în fond e un mijloc de transport economic şi ecologic.
Alte poveşti ale altor tampoane pe aici


joi, 17 iulie 2014

7 secrete magice

Mie mi-a luat o viaţă să învăţ lucrurile astea, vouă vi le dau gratis, aşa că sunteţi simpatici. Oricum nu vă vor folosi decât dacă aţi ajuns şi singuri la un nivel considerabil de înţelegere : a lumii, a vieţii, a voastră.
Acest articol este fără îndoială un advertorial neruşinat care urmăreşte să vă determine să folosiţi din plin, până la overdose (hai că sună mai bine în engleza strămoşilor) câteva elemente fără de care viaţa pe pământ ar fi al fel de grea ca în lipsa gravitaţiei.
1.     Folosiţi magia, ea există şi se găseşte peste tot în jur, numai că suntem prea ocupaţi cu futilităţi să apreciem magia veche, puterea unui zâmbet, a gândului bun, a cuvintelor blânde, a iubirii. Ne aşteptăm ca magia să vină în nori de fum şi scântei, aşteptăm spectacole de bâlci şi aşa reuşim să nu o băgăm de seamă de fiecare dată cînd încearcă să ne stea alături.
2.     Când vă treziţi dimineaţa înainte de orice altă activitate căutaţi-vă simţul umorului, să râzi de chestii bune sau rele, să te iei chiar şi pe tine un pic la mişto, evită efecte secundare extrem de negative. Când ai reuşit să vezi partea amuzantă a fiecărei tragedii viaţa ta va fi lungă şi senină.
3.     Sunt puţine lucruri pentru care se merită să mori, de fapt, nu pot numi vreunul, iar muritul ăsta nu e aşa romantic cum şi-l închipuie toţi, de regulă nu o mierlim aruncându-ne cu pieptul în fata gloanţelor să îi apărăm pe alţii, murim  mocnit, în fiecare secundă în care refuzăm să folosim magia şi umorul, în fiecare clipă de încrâncenare şi de ură.
Imaginează-ţi că fiecare gând de ură, de furie, de nervi este o doză mică de otravă pe care singur o laşi liberă în fiecare celulă a ta. Cam cât o să rezişti?
4.     Bucuraţi-vă de un plin de aer al plămânilor, de o adiere de vânt, de un curcubeu, de torsul unei pisici, bucuraţi-vă de lucruri mărunte şi des, nu o să mai aveţi timp să vă plângeţi de milă că v-aţi născut marţea şi ca atare nu aveţi noroc şi fericire.
5.     Acceptaţi schimbarea, schimbarea e naturală şi minunată, am înnebuni într-un cadru perfect dar imobil, bucuraţi-vă de călătorie fără să vă fixaţi exclusiv pe destinaţie, pentru că în fond călătoria durează mai mult.
6.     Învăţaţi că toate sunt mărunte, nimic nu e un capăt de ţară, tu eşti un punct în miliarde de oameni, oamenii sunt un punct în miliarde de fiinţe, pământul e un punct în sistemul solar, care e un punct al galaxiei, care e minuscula la nivelul universului, în fond toate sunt puncte privite de la o alta scara a spaţiului sau a timpului şi atunci de ce să ne agităm fără rost?
7.     Nu că nu mai am nimci de spus dar titlul va suna mai bine cu 7 puncte de ordinea de zi, în fond 7 e numarul magic perfect nu?


luni, 14 iulie 2014

Psiluneli

Zic sa fim sintetici.
Cand ucenicul vrajitor intreaba

Un adevarat maestru raspunde scurt, clar si la obiect
Pentru alte rapsunsuri poftiti aici 


sâmbătă, 12 iulie 2014

Iubesc ploile.....pardon, advertorialele

De ce îmi plac advertorialele? Bine, nu sunt chiar prima alegere a sufletului meu, aş prefera, ca noi toţii, să scriu, pe terasa vilei mele cu vedere spre Roma, cel mai mare roman american, best seller şi câştigător al cel puţin premiului Nobel.
Dar să revenim la oile noastre, îmi plac advertorialele pentru că într-o lume în care am un blog despre importanţa fiecărui leu, ăia câţiva primiţi pentru un advertorial fac bine la moral, plus că îmi susţin ideea că pot câştiga din scris. Dacă mi-aş autopublica operele artistice, marcate de ermetism profund şi metaforizate până în măduvă, că doar nu oi scrie chestii de duzină,  şi nu aş vinde nici una ar fi mai bine?
Îmi plac pentru că sunt cinstite. În faza negocierii mi se spune ce  se aşteaptă de la mine şi ce mi se dă la schimb, nu vreau sunt liberă să plec. De principiu, un advertorial îmi consumă 20 de minute de viaţă, sincer dacă fiecare 20 de minute de muncă ar fi plătite la fel de bine eu aş fi fericită.
Ce mă enervează zilele astea? Concursurile. Concursurile sunt felul inteligent al comercianţilor de a profita de orgoliul bloggerilor. Suntem prea mândri să scriem advertoriale de 3 euro bucata, suntem pre buni pentru a ne lăsa subapreciaţi în halul ăsta.
Dar ne înscriem, cu mine în frunte, că doar nu sunt mai brează, la concursuri cu premii interesante. Dap, 500 de euro pentru un articol sună bine, dar să le luăm în ordinea de pe tricouri.
Ăla nu e preţul ci premiul, pentru banii ăştia vei fi tentat să scrii toate cele 5 articole, să nu se înscire mai mult de 100 de oameni în concurs şi tot ies lejer 500 de postări, la 3 euro bucata, clientul ar trebui să scoată din buzunar 1500 de euro, economie de 1000 pentru el.
Din cei 100 de oameni, unul singur va lua premiul, restul fac muncă voluntară.
Unul din criteriile de bază la jurizare este cât de mulţi vizitatori le trimiţi pe pagină, dacă se poate chiar cumpărători. Amu’ ca să te asiguri că ajung acolo puhoaie de oameni distribui ca nebunul peste tot pe unde poţi Facebook, Twitter, G+, ba încă mai rogi un prieten doi, să distribuie, să dea cu Like, să intre pe link-uri.
Şi aşa cu o sumă destul de  modestă, că premiul de 500 de euro e mare, majoritatea au 100 de euro, îţi asiguri serviciile entuziaste a cel puţin 500 de oameni, că fiecare din bloggerii înscrişi va mai determina 4 oameni să îl ajute.
De aia iubesc eu advertorialele, spre deosebire de concursuri, advertorialul ( mai Caţavencu) îmi va da înapoi scrisoarea pierdută după primul şantaj, concursul ( un fel de Agamiţă Dandanache) o va păstra să mă şantajeze şi la alegerile următoare. De ce să nu-l aleg pe cel mai cinstiti dintre ele?


joi, 10 iulie 2014

Ai carte, ai parte

Ştiţi deja că m-am lansat cu surle şi trâmbiţe în domeniul economisirii şi mi-am făcut blog dedicat, eh obiceiurile bune trebuie puse în aplicare pe toate blogurile omului şi cum despre cărţi scriu cu sufletul aici, era cazul să acordăm atenţie subiectului.
De când mă preocupă treaba asta citesc, oricum citeam mult, dar am adăugat un segment nou, citesc deci despre tehnici de economisire, cărţi, bloguri, fotografii de pe Pinterest, nu contează unde îţi găseşti inspiraţia important e să te ajute ideile alea să pui un leu deoparte.
Aşa am ajuns la oamenii cu siguranţa financiară şi am aflat în culmea mirării că nu am inventat eu mersul pe jos, apa caldă şi trucurile folosite la cumpărături, la cele de cărţi adică, despre ele vorbind azi.
Când mi-am luat banii la mărunt am ajuns să mă întreb  o dată cu băieţii de pe site care este în fond pretul corect al unei cărţi şi am ajuns la concluzia că au dreptate, e mult mai mic decât preţul de piaţă. Mda, ştiu, la un nivel sunt nepreţuite, dar până la urmă trăim într-o economie de criză iar eu sunt o persoană comodă şi un pic burgheză, prefer să am un acoperiş deasupra capului decât un volum de versuri drept căpătâi sub cerul liber.
         Nu zic dragi mi-s cărţile, le-aş alege în defavoarea multor lucruri, dar nu ar fi minunat dacă aş putea cu aceeaşi sumă să îmi cumpăr mai multe cărţi?
         De când au apărut cumpărăturile online, am început să privesc suspicios preţurile din librării, îmi freamătă degetele să răsfoiască ultima apariţie şi aşa a fost întotdeauna dar un pic de răbdare nu strică.
         Aşa că folosesc trucuri :nu îmi mai cumpăr cărţi din librărie, privesc apariţiile, stabilesc ce aş vrea să citesc, fac o listă cu fiecare carte şi preţul pe care ar trebui să îl dau în magazin şi apoi aştept.
         Cel puţin o dată pe lună una din librăriile virtuale o să aibă reduceri, nici nu aş  ţine eu pasul cu toate campaniile lor, reduceri de vară, de ziua numelui, de luna în care te-ai născut, de vineri, de Crăciun. Reduceri există destule.
         În aşteptarea reducerilor nu stau degeaba, vizitez cuminte librăriile reale şi răsfoiesc cărţile ca să îmi dau seama daca merită sau nu preţul, fie el şi redus ( ştiu e urât din partea mea, dar l-am citit în tinereţe pe Machiavelli şi am învăţat să sar peste nişte detalii), cu ocazia asta actualizez lista, unele pleacă altele vin.
         Tot datorită perioadei de aşteptare pe listă se găsesc întotdeauna suficiente cărţi care fac taxa de transport să se reducă pe bucată suficient încât să ies tot sub preţul de librărie, asta în cazul în care valoarea comenzii nu îmi aduce şi transport gratuit.
         Singurul dezavantaj e că  nu citesc cartea chiar în perioada de maximă agitaţie în jurul ei, după mintea ea o carte de Nobel rămâne de Nobel şi dacă o citeşti al 100 de ani de la apariţie, câteva luni sunt nesemnificative şi niciodată nu am aşteptat mai mut de câteva luni.
         Mie mi se pare că banii salvaţi merită perioada de aşteptare aşa că am declarat obiceiul ca fiind demn de păstrat, bine, până o să îmi public prima carte şi brusc o să consider că nimic nu egalează emoţia ieşirii din librărie cu o carte în braţe, dar pana atunci o să mai treacă o vreme bună.


         

miercuri, 9 iulie 2014

Unplugged

Fără îndoială fiecare sistem are bucuriile lui, eu scriu despre al meu pentru că în el trăiesc, cât oi mai putea.
Sunt zile în care privesc hotărârile judecătoreşti ca un melc exoftalmic, apoi arunc un ochi prudent în jur în căutarea echipei de la camera ascunsă, pentru că altfel nu există nici o explicaţie logică a ceea ce citesc eu acolo. Exista motivări care i-ar umple de pete de icter cauzat de invidie pe băieţii de la Times New Roman, toată redacţia.
Şi mă gândesc că eu, mă rog justiţiabilul, a plătit din greu taxe de  timbru şi impozite pentru ca statul român prin unşii săi în sistem să îi ofere pamflete la care nici nu mai ştii dacă să râzi sau să plângi.
Şi mă gândesc că eu şi justiţiabilul plătim din greu arhivari care nu ştiu să înregistreze o cerere în sistemul ECRIS şi arhivari care mă privesc tâmp şi îmi spun că nu e problema lor că nu ştiu unde este dosarul.
Aşa e, e problema mea sau a justiţiabilului care are nevoie de un certificat pentru că altfel acelaşi stat îi popreşte conturile, e drept când la fiecare 45 de minute îţi dregi neuronul cu o votcă e al dracului de greu şi să determini unde e uşa dar ce ai făcut cu dosarul.
Şi tot noi îl plătim pe grefierul care se uită al tine de parcă eşti plodul Satanei venit pe pământ special întru chinuirea lui, deşi dacă tu nu ai înregistra dosare el ar rămâne fără locul de muncă.
Să mai zic că îi plătim pe magistraţi? Pe care îi vedem după aia dând autografe la DNA din cauza „suplimentelor” percepute pe lângă salarii şi sporuri? Care ne fericesc cu sentinţe şi decizii pe care un cazan de apă sfinţită nu le mai poate drege? Care sunt cel mai probabil căzuţi din Olimp şi asta le-a afectat cumva capul?
Când un om este grav bolnav, când este clar că nu îşi va mai reveni, rudele au voie să decidă să îl deconecteze de la aparatele care îi menţin artifical procesele biologice. Ar fi corect când un sistem este grav bolnav, când este clar că nu îşi va mai reveni să avem voie să îl deconectăm de la buget. Pentru aceleaşi raţiuni, ştiu că ne place să spunem că în cazul oamenilor o facem pentru că ar suferi inutil, e de fapt o decizie economică, încetăm să pompăm resurse într-o cauză pierdută, resurse care, poate, în alt caz ar determina o victorie.
Mi-ar plăcea să putem opri sponsorizarea sistemului de învăţământ care produce analfabeţi cu diplomă de licenţă, a unui sistem sanitar care poate transforma o fractura inofensiva de braţ în cauza morţii, a unui sistem de justiţie în care prezidiul şi boxa acuzaţilor au devenit mult prea des inversabile.
Mi-ar plăcea, dar nu îmi fac iluzii, mă uit însă din ce în ce  mai des la cursul de schimb al dolarului canadian, pentru că nimic mai puţin de un ocean nu cred că mă poate vindeca de lehamitea asta pe care încep să o simt..


luni, 7 iulie 2014

Psiluneli filozofale

Deci în week-end am avut activităţuri de familie cum ar veni, sâmbătă aveam deja programate două pomeni din alea monstruoase cum numai sudul cretin-ortodox poate trânti, adică din alea de faci 3 credite la bancă să sponsorizezi una.  Vineri seara eram chiar fericită, că la pomeni de regulă prestează Madre, ea fiind cea mai sociabilă fiinţă din casă, după Sasha. Mda, la noi câinele e mai sociabil ca oamenii.
Sâmbătă dimineaţa când am ajuns lejer adormită la cafea, am dat de Madre pregătind de zor mâncarea, asta ar fi trebuit să îmi aprindă neşte alarme, că doar sâmbăta e rândul meu, ea redactând în timpul săptămânii feluri complicate ca ouă fierte sau omletă.
M-a lăsat mărinimoasă să iau o gură de cafea, evident nu a aşteptat să şi înghit, înainte să îmi trântească un
-         Vezi că tre’ să te descurci cu pomenile alea, că a murit mătuşă-mea şi io mă duc acolo. Tu să faci rost de coroană între timp şi vii mai încolo să alegi coliva, că noi tot nu mai vedem bine.
Vestea morţii mătuşă-sii mi-a adus instant lacrimi în ochii că m-am înecat cu cafeaua, de fapt e şi mătuşa mea, că juridic fraţii şi surorile bunicilor aşa se numesc, unchiul mare şi mătuşa mare.
Buuun, şi aşa m-am trezit eu la pomeni, aia de 6 luni a fost acceptabilă că nu presupunea prezenţa unui preot, aia de 6 săptămâni a fost mai tragică, participând nu mai puţin de 3 preaînalte patrafire.
Ca să nu îmi ies din mână şi a doua zi al slujba de înmormântare tot de 3 preoţi am avut parte, că poate nu învăţasem suficient treaba aia cu „Fă odihnă, Doamne, sufletului adormitului robului tău”.
Şi cum stam io aşa în biserică, cele 3 ore cât durează efectiv slujba cu fericirile şi toate cele, m-am trezit la o vreme pierdută în spaţiu şi cu mintea zburdând foarte departe de subiect, ca atunci când citesc comentariile lui Rudolph Aspirant.
Dom’le noi suntem o naţie de necrofili, dar aşa cu voluptate necrofili, ne agăţăm de absolut toate treburile moarte, cu disperare.
Ne moare mortul? Nu îi facem omului acolo un rezumat din ăla drăguţ cu Ashes to ashes, nu neneeee, la noi vine tot neamul, ne împodobim cu baticuri cumpărate acum 25 de ani de defuncta, chiar şi ăia care  nu purtăm aşa ceva, ne legăm cu prosoape vesel colorate şi stăm fie soare fie ger ore întregi cu o fanfară cântându-ne trist în urechi. (Tura asta au cantat Mociorita cu trifoi, dar presimt că în curând voi începe să bage trist la goarnă şi asta cu Ia cu tine şi inima, inima mea). Ocazional mai şi leşinăm de durere, mah când mai aveţi idei din astea şi 120 de kile, vedeţi că io am numai 50 , ne pleoştim cu toţii de o băgaţi şi pe Madre la cheltuieli că n-am cum să respir sub un morman de slănină , vreau să zic durere, prăbuşită peste mine.
Ne moare o relaţie, al dracului care o lăsa-o să se stingă natural, aş zice că mai ales femeile păcătuiesc, dar aş fi nedreaptă, am avut parte de multe destăinuri cu mucii curgând în pocalul cu vin, despre cum a plecat ea Sofronica.
Frate, pe bune, bagă o slujbă scurtă sau o incinerare, dacă ţii de o religie mai pasională aşa, pune de o beţie de lumânări şi acceptă domne că s-a terminat, nimic nu durează o veşnicie, pe bune, nici măcar sistemul solar, dacă relaţia a murit nu mai insista cu electroşocuri ( fă-l gelos pe celălalt, şantajează-l sentimental, răsuceşte singura voastră amintire fericită până îi vei face greaţă cu ea).
Şi pentru numele lui Dumnezeu [ Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările tale ( asta obţii când mă ţii două zile în compania preoţilor, mintea mea va debita în cele mai ciudate momente fracturi de slujbă, şi încă eu le aud cu melodie)] nu cânta chestii din astea cu Ia cu tine şi inima, inima mea, că dacă o ascunde în desagi langa izmene nu o să îţi pice bine. Lasă ce e de murit să moară cu graţie, tehnicile astea lacrimogene intră mai degrabă al profanare de cadravre decât la terapie intensivă.


Ate psiluneli pe tema asta prin zonă.

Vacanta

Mă gândeam că urma să fie un an fără vacanţă. Nici  măcar nu mă panicasem, fuseseră mult prea mulţi în trecutul meu anii în care vacanţă era un cuvânt gol, care nici măcar mângâierea trezitului mai târziu nu o aduseseră.
Apoi mă deşteptasem, începusem să îmi umplu vacanţele cu soare, culori şi prieteni, păstram în câte o cămăruţă bine închisă parfumurile şi senzaţiile verilor petrecute departe de casă, provizii pentru mai târziu când oasele nu îmi vor mai da bilet de voie pentru mersul ore întregi pe străzile străine, toată o mirare în faţa unei lumi atât de diferite de cea în care trăiam.
Nu era uşor dar în fiecare an reuşeam să îmi sponsorizez o călătorie undeva departe şi o vacanţă mică aproape, la poalele vreunui munte să îmi încarc bateriile.
Anul ăsta părea să fie excepţia, între toate înmormântările care îl semănaseră şi proiectele consumatoare de bani mai ceva decât autorităţile publice române, vacanţa părea să însemne ziua aia în care îmi voi permite doi covrigi şi o îngheţată în buricul târgului.
Şi atunci apăruse el, minunatul premiu la unul din concursurile despre care uitasem, suficienţi arginţi cât să dau o fugă undeva în vecini, cei de judeţ nu de ţară, dar la urma urmelor vacanţă.
Cel mai aproape de casă în limita bugetului meu găsisem nişte oferte cazare Voineasa. Nu era Paris, dar de câte ori nu îmi dorisem prin generală să merg acolo în tabără? Evident nu am ajuns niciodată, ai mei fiind destul de sigur că urmau să mă primească înapoi în cutii cu organe componente, eu fiind foarte liniştită şi ei plini de încredere cu privire la pomii în care aveam să mă caţăr imediat ce ieşeam de sub atenta lor supraveghere.
Am aruncat elegant la coşul de gunoi, din prima încercare, toate vocile mărunte din capul meu care insistau să îmi cumpăr frigider cu banii ăia veniţi din cer. În fond ce să fac cu un frigider? Ne pregătim de iarnă, berea poate să stea la fel de bine pe balcon unde probabil va îngheţa mai destoinc decât în numita electrocasnică, iar altceva? Nu am prevăzut cine ştie ce bani în bugetele de mâncare, cumva cred că pot trăi liniştită fără articolul în cauză până prin aprilie anul următor.
Ori aprilie 2015 e departe şi destul de nesigur, eu trăiesc în vara lui 2014, capricioasă, furtunoasă, caldă, dar prezentă şi în ultima vreme am învăţat să îmi apreciez vrăbiile din mână mai mult decât ciorile de pe gard.
Cum în vacanţă omul nu pleacă singur şi cum casa mea era tot o frumoasă ipoteză era evident că prietenii veniţi de departe să mă însoţească trebuiau cazaţi undeva.
Aşa m-am trezit căutând cazare pentru o noapte şi în urbea natală. Sigur aş fi putut bate la pas oraşul toropit de soarele sudului dar de ce să mă complic? La prima strigare pe internet am ales pentru ei acest hotel din Craiova, îmi plăcea la nebunie că era aproape de aeroport deşi nu plecam cu avionul, dar poate era un semn bun pentru viitoarea vacanţă, aia cel puţin europeană.

sâmbătă, 5 iulie 2014

Jurnalul unei femei simple, unul din ele

Pentru astazi 5 iulie 2014
Dincolo de ferestre, soare, năucitor soare, ceea ce ridică o serie de probleme, respectiv cum naiba o să luptăm cu muştele tura asta
Ma gandesc că în ritmul ăsta în anul 2015 ajungem cu juma’de neam, de la 1 ianuarie pana acum suntem la a 10-a, respectiv 11- înmormântare
Invat că viaţa e destul de plină de neprevăzut şi în mai toate cazutile insuficientă, sub nici o formă nu trebuie lăsat ceva pe mâine, nici alea bune, nici să înjuri pe cei care merită. Există ziua de azi, fă tot ce trebuie în ea.
Sunt recunoscatoare pentru rezistenţa ieşită din comun a familiei, ne regrupăm de zici că am fost toţi în Legiunea Străină
Din bucatarie, nimic, n-am mai gătit că oricum nu stăm acasă să mâncăm.
Port hainele de organizat, adică multe buzunare cu tot felul de serveţele, telefoane, liste si pix
Voi pleca să mai dau neşte indicaţii preţioase.
Citesc, o să îmi caut horoscopul să vedem cât mai ţine perioada asta naşpa
Ceea ce astept vacanţa, nu mai am nici un pic de răbdare
Ce mai mesteresc hm cred că mi-au adus măceşul pentru cruce
Ascult, Crimele din Midsummer, acolo s-a nimerit televizorul
 In casa linişte, ne pregătim care cum putem pentru o noapte albă
Unul dintre lucrurile mele preferate zilele în care să lenevesc, nu mi.o mai aduc aminte pe ultima, cred că era în altă viaţă
Citatul zilei Moartea este o treaba foarte mohorata si plictisitoare, sfatul meu este sa nu aveti nimic de-a face cu ea.William Somerset Maugham, citat despre moarte
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana ăăăă  mai bine nu
 O imagine pe care vreau sa o impartasesc




vineri, 4 iulie 2014

Despre FB cu drac

Şi aşa bine începuse vinerea asta, în primul rând că nu riscam să mă îngraş de la combinaţia fatidică gândită de Vladen: o baclava şi un pahar de vin roşu pentru fiecare gol al Franţei. Bine, omul le posta pe Facebook nu mi le înfingea mie pe gât cu forţa, dar imaginea aia probabil m-ar fi făcut să scotocesc prin cuhniile proprii şi să găsesc echivalentul.
Pentru că deh pozele de pe Facebook îţi fac mintea să fugă într-o direcţie. Slavă Domnlui, francezii, băieţi finuţi care ştiu cum devine treaba cu silueta au refuzat să deie vreun gol, vă daţi seama că victoria Germaniei cu 6 la 5 să zicem ar fi însemnat o lună de dietă în urma baclavalelor.
Şi după ce savurasem io o salată sănătoasă de roşii cu brânză ( nu,  nu o să mor obeză din cauza asta  şi mă doare în bascheţi dacă mai nou s-a descoperit că brânza e nesănătoasă, din ceva tot trebuie să mor şi eu cândva – aici vă căutaţi singuri Who want’s to live forever, că io am alte treburi) arunc un ochi pe Facebook să văd cum pot să îmi distribui mai bine blogurile diavoleşti în care fac reclamă la farfurii şi cărţi.
Numai că nimeresc în plină Valea Plângerii şi deşi merg prin ea fără teamă nu pricep de ce ar trebui să o îndur.
Femeie, pentru că bărbaţii mai rar suferă de poezită nevralgică acută, înţelege că Facebook ăsta e un site de socializare, nu un loc în care să îţi plângi toate durerile vieţii tale reale sau imaginare , atât viaţa cât şi durerile.
Că pentru chagrin d’amour, Dumnezeu a inventat şerveţele, că deh tre’ să îşi plângi amarul şi apoi vinul, că deh trebuie să te hidratezi la loc şi să uiţi de exdobitoculcareţi-amâncatnorocul.
Mai bine ţi-ar fi mâncat degeţele alea cu care ne asaltezi constant cu imagini cu fomei înlăcrămate, pisici suferind de depresie şi citate din morţi celebri despre importanţa iubirii.
Şi să ştii că nici postările celelalte nu sunt mai breze, alea în care precum Lăpuşneanul care multe generaţii a nenorocit la bac, te vei întoarce din morţii vii în care eşti amu’ înregimentată şi vei orbi nărodul (cel care te.a abandonat nu poporul da?) cu strălucirea ta de divă scoborâtă pe pământ.
Amu’ serios că mă duc să caut o ciucalată ( geme de antioxidanţi de la cacao şi antioxidanţii întinereşte şi io nu voiesc să devin babă bătrână), neşte treburi de bun simţ nu se pot pune bre pe Facebook ăsta? Trebuie să ne înşirăm tottimpul chiloţii sufletului aşa la vedere?