duminică, 27 septembrie 2015

Casa de la Riverton

Având în vedere că scriu din nou o recenzie a unei cărți de Kate Morton nu cred că e cazul să vă mai spun că îmi place cum scrie femeia.
Casa de la Riverton mi s-a lipit de suflet ca o experiență trăită înainte de a-i fi venit vremea, poate e din cauza stilului scriiturii, poate din cauza unei particularități proprii care mă face compatibilă cu vremea amintirilor.
De acum cred că nu vă mai așteptați la vreun rezumat al poveștii din partea mea, pot însă să vă spun că ne vom deplasa din nou între două linii temporale, prezentul și trecutul lui Grace, micuța slujnică de la Riverton din anul 1914 și actuala rezidentă a unui cămin de bătrâni, personaj care nu își deapănă amintirile ci își retrăiește trecutul, din ce în ce mai intens până spre final când trecutul va deveni mai viu pentru ea decât prezentul.
Citind cartea asta gândul mi-a zburat la Emma Harte a Barbarei Taylor Bradford pentru că sunt două experinețe identice aproape ca și condiții și totuși diferite în abordare și desfășurare.
Kate Morton nu zămislește un personaj hotărât să cucerească lumea, unul care să vrea să scape de sub jugul serviciului casnic, nu, Grace este conștientă de locul ei în lume, nu îl pune în discuție, ba chiar este atât de devotată familiei încât își sacrifică propria viață personală în acest scop.
Vom trece desigur prin primul război mondial, perioadă pe care autoarea este cumva fixată sufletește, peste efectele lui economice și umane, vom urmări povești de dragoste încâlcite și spre final, în ultimele pagini acea răsucire de situație atât de specifică în cărțile lui Kate Morton, acea schimbare care te face să crezi că vreme de 300 și ceva de pagini ai văzut de fapt lumea într-o oglindă și abia acum pe ultima sută de metri cineva te-a răsucit brusc la 180 de grade și toate lucrurile sunt așezate invers.
Din păcate pentru mine în fiecare din cărțile ei am intuit răsucirea, am știut finalul cu mult înaite de a ajunge la jumătatea cărții și sunt curioasă dacă și vouă vi se întâmplă asta, dar chiar și așa citesc până la final pentru a mă convinge că amândouă am ales aceeași oglindă, am văzut aceeași răsucire pentru personaje.
Și mai bună recomandare decât asta nu pot da, citesc până la final o carte despre care ghicesc cum se termină pentru că pur și simplu în place stilul sriitorului care face să apară din umbre decoruri și personaje năucitor de vii.

Și da, mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât acum citesc ”Orele îndepărtate” de fix aceeași Kate Morton.

joi, 17 septembrie 2015

Never gonna happen

În caz că nu v-am spus de mult ador Anatomia lui Grey, asta e mie mi se pare inspirațională și nu mă interesează ce crede restul universului, bine, poate e un pic ciudat că în timpul în care o văd îmi aud ideile astea bune ca pe o voce din off și nu întotdeauna în română dar hei, normalitatea e supraapreciată și geniul nu e una din ipostazele ei.
Mă gândeam azi la zicale, la vorbele alea de duh pe care ni le repetăm unii altora fără să ne gândim la ele foarte mult, niște truisme care ne fac să ne simțim inteligenți, experimentați, privilegiați ce contează? Ideea e că nu stăm niciodată să privim în spatele lor.
Să o luăm pe aia cu indiferent cât de pozitiv gândești nu poți face o ușă să apară în perete numai cu forța minții. Eh nu e  musai așa, dacă ești suficient de pozitiv mintea te va trimite la un moment dat după ustensilele necesare și te va coordona până când vei reuși să montezi o ușă în perete, întrebarea este te va mulțumi asta? Este o ușă în perete ceea ce îți doreai de fapt sau cumva te gândeai să treci prin perete pur și simplu fără a lăsa vreo urmă, fără a face vreo modificare?
După care este aia poptămașă probabil care umple facebook-ul ”Să iubești pe cineva care nu te iubește e ca și cum ai aștepta avionul în gară”, adică inutil , never gonna happen, nu mai aștepta.
Și totuși în cazuri excepționale desigur avionul poate ajunge în gară, am zis cazuri excepționale nu fericite pentru că un avion prăbușit peste o gară e un dezastru, aproape poți simți mirosul morții și disperării la gândul ăsta, dar un avion poate totuși să ajungă în gara în care tu îl aștepți.
Cineva care nu te iubește poate ajunge să o facă, sigur, pentru asta e nevoie de o trabsformare fundamentală a acelei persoane, poate atât de mare încât nici nu mai seamănă cu cel de care tu te-ai îndrăgostit, poate chiar îți mai rămâne atât obiectivism încât să simți mirosul morții și disperării și în cazul ăsta, să știi că rezultatul deși dorit nu se poate realiza fără schimbări dureroase. Ai continua să îți dorești asta?
Ne spunem unii altora truisme despre cum unele lucruri nu se vor întâmpla niciodată în loc să ne dăm seama de ceea ce se ascunde în spatele vorbelor, de faptul că unele lucruri  nu ar trebui să se întâmple vreodată, că deși ni le dorim, odată obținute ele sunt de fapt izvorul unei noi suferințe.

Așadar, poți trece printr-un perete cu ajutorul gândirii pozitive și avionul pe care îl aștepți poate  veni în gară, întrebarea e ești sigur că asta îți doreai de fapt? Că vei putea plăti prețul și merge mai departe?

joi, 3 septembrie 2015

Cântul vrăjitoarelor

Cântul vrăjitoarelor trece pe lista mea de lecturi ca 3 cărți distincte pentru că are trei volume. Deja cred că anul ăsta începe să arate onorabil la capitolul lectură.
Ce putem spune despre cartea asta? În primul rând că e scrisă de o franțuzoiacă, așa să mai spargem monopolul de limbă engleză pe piața de fantasy.
În al doilea rând că are tot atâtea legături cu vrăjitoarele câte am eu cu școala de la magie de la Hogwarts. E drept că prin carte sunt numite unele femei așa dar de principiu ele sunt de fapt ființe magice : zâne, harpii, combinații dintre cele două, nu vorbim însă despre magia vrăjitorilor.
În al treilea rând nu lăsați cartea de mâna copiilor decât dacă i-ați  lăsa să citească Sandra Brown, epoca timpurie aia care la fiecare 20 de pagini se lăsa cu sex explicit.
Povestea în sine este întortocheată, extrem de întortocheată, cuprinzând comploturi în comploturi, până la final cred că nici autoarea nu mai știa cine ce planuri își făcuse, pentru că deși de-a lungul celor trei volume îți vine să crezi că Algonde (asta ar fi unul din personajele principale) și bunică-sa Presine, or să o scoată la capăt rezultă de de fapt lucrurile nu sunt așa simple cum cred ele.
În rest cartea e un amestec de religii, cu referiri la miturile atlante, cu reinterpretări ale religiei egiptene, druide și a legendelor franceze legate de Melusine și zâne.
Creștinii și islamicii numai trec prin cadru făcând ce știu ei mai bine afaceri între ei prin intermediul bisericii.
Nu aș merge până la a spune că e o carte bine scrisă, ba chiar pe alocuri stilul este enervant cu veșnica repetare a unor fraze ca ”În acea zi de .....” sau dialogurile care abundă în ”viața mea, sufletul meu” și alte pufoșenii de de gen, dar povestea în sine te poate ține în priză, adică am fost suficient de curioasă să iau și volumele 2 și 3 și să le termin de citit undeva la 4 noaptea, cred însă că pe mâna unui alt scriitor ar fi căpătat un plus de savoare, un farmec al cuvintelor bine îmbinate.
V-ați obișnuit deja cu ideea că eu nu fac rezumatul cărților dar vă pot spune că asta are de toate comploturi , războaie între oameni, între zâne, între oameni și zâne, după aia urmează relațiile între toată lumea în combinații mai mult sau mai puțin tradiționale, ceva religie, ceva legende,ceva istorie, ceva adevăr și veșnica luptă pentru putere.
Despre final nu se poate spune cum se termină de fapt povestea pentru că rămâne în coadă de șarpe, finalul fiind rezervat unui alt volum pe care probabil îl voi citi . Una peste alta Mireille Calmel și Cântul vrăjitoarelor ar putea fi o alegere potrivită pentru serile din ce în ce mai lungi de iarnă la o cacao caldă sau un vin fiert, mai ales că momentan e și cu o reducere de 50% din preț.


miercuri, 2 septembrie 2015

Ambrozia și nectarul zeilor lui

Zilele astea sunt cuprinsă de o infinită dragoste care s-ar manifesta prin încleșatarea mâinilor mele pe gâtul inconștientului care se ocupă cu alegerea plantelor ornamentale în Craiova și apoi zguduirea lui energică poate poate neuronul lui singuratic își va reveni la viață sau, mă rog, corpul lui își va urma neuronul spre cele veșnice, mie îmi convine și varinata asta.
I-am trecut nobil cu vederea plantarea de magnolii și arțari lângă blocurile de pe Theodor Aman, măcar așa să își fi aruncat și el privirea la magnoliile din English Parc și să vază cât cresc, ce să mai vorbim de arțar.
Bine, treaba asta ar trebui să îi îngrijoreze prioritar pe proprietarii blocurilor cu pricina care se vor trezi cu crengile în casă și fundațiile și așa șubrede ale blocurilor paradite. Pe mine mă interesează așa, colateral, că am plătit din impozite și taxe, plantarea, voi plăti tăierea bietelor plante care n-au nici o vină și evident plantarea următoarelor, sper să alegem sequoia.
Accesul meu nemăsurat de iubire creștină a fost determinat de alte cauze. Luni m-am întors de la moșiile materne în târgul Craiovei . Nu mă așteptam totuși ca revederea să îmi taie respirația și să mă impresioneze până la lacrimi.
Mi-am călcat totuși pe inimă și am plecat să restitui cărțile la bibliotecă, nu de alta dar era ultima zi.
Frate cum mă apropiam de clădire cum plângeam mai abitir, îmi curgeau lacrimi pe care nu le-am vărsat nici când l-am lăsat pe tata singur în cimitir. Deja intrasem la idei, să-mi fi plăcut vreuna din cărți așa mult încât subconștientul meu să lovească prin învăluire? Să îmi fi pierdut mințile?
Am intrat în bibliotecă efectiv fără să văd ușa, am întins cărțile și dă-i plâns, mi se înnodau lacrimile în barbă ca în basmele poporului nostru, alea de pe vremea dacilor sau atlanților sau mă rog din ce om proveni.
Bieții oameni au crezut că mi-a murit tot neamul sau măcar pe mine mă paște vreo moarte prematură și perfidă, eu nimic că n-am nici o problemă numai că nu mă pot opri din plâns.
Până când o tanti s-a pocnit revelator cu palma peste frunte. Sunteți alergică la ambozie?
Sunt alergică la orice polen de pe lumea asta, la fân, la plopi, la politicieni, ce să mai e un miracol că trăiesc cu atâtea alergii câte am.
Și așa am aflat că într-un acces de geniu în urbea noastră  ambrozia care e cea mai alergenă buruiană de pe fața pământului e folosită drept plantă ornamentală.
În restul lumii oamenii se ocupă cu eradicarea ei existând legislație în sensul ăsta, noi o plantăm.
Așa mă bucur că o plantăm încât acum plâng iar, de bucurie fără îndoială, de fapt de luni de când am aflat tot plâng și mucesc și strănut dar deh se întâlneste el munte cu munte, odată și odată o să apuc eu să îl felicit pe ăla cu alegerile lu pește la plante ornamentale.

PS Blogul ăsta e cu fond sonor