Viena

Despre oraşele prin care am trecut nu o sa spun nici cine şi când a pus prima piatră, nici structura demografică sau clasificarea populaţiei pe ocupaţii, astea se pot afla oricând cu un search pe Google.
    Şi o să încep, ca să nu-mi pierd obiceiul bun, invers, cu ultimul oraş adică.
     Viena e un oraş în care m-aş putea obişnui să trăiesc şi încă foarte repede, un oraş logic, bine organizat, în care nici chiar eu care mă rătăcesc uşor în târgul de acasă nu m-aş putea pierde. Un oraş pe care l-am acceptat, cu care am convieţuit dar de care nu m-am îndrăgostit. Oraşele sunt la urma urmelor ca şi oamenii, nu îţi pierzi capul după cel mai potrivit pentru tine. 
    M-am întâlnit cu Viena prima dată în viaţă într-o joi după amiază, o zi de iulie cu soare mult, şi nori pufoşi  cocoţaţi în înaltul cerului ca într-un cufăr cu jucării. Şi, după ce am traversat unul din canalele Dunării a fost primul lucru pe care l-am pierdut, intrată în oraş, nu pe Ring, am pierdut cerul.
   Clădiri înalte, solide, ridicate cu simţ de răspundere, mărginind cenuşii sau verde atât de pal încât te întrebai dacă e verde, străzi trasate drept, curat, intersectându-se  în unchiuri de 90 de grade. 
    Multă vreme mergând minute întregi de-a lungul unei singure străzi, mai târziu aveam să descopăr că străzile astea atât de lungi sunt caracteristice , am avut sentimentul unui oraş trist, în care clădirile prea înalte îţi ascund soarele.
      Nu am stat suficient în oraş pentru a pricepe dacă ieşind din centru în orice direcţie ai merge este aşa, dar partea pe care am văzut-o eu a fost un amestec surpinzător. Îmi plăceau docurile din cărămidă groasă roşie, prin arcadele cărora vedeam în trecere Mac Donalds, baruri, magazine, mă surprindeau desenele care marcau ca o emblemă fiecare din clădirile de pe partea dreaptă, clădiri de locuinţe, uneori gri, alteori din cărămidă aparentă, complet lipsite de balcoane sau ornamente. Şi totuşi nu am reuşit sub nici o formă să scap de ideea de oraş trist în vreme ce străbăteam străzile acelea.
      Primul zâmbet pe care l-am văzut în Viena aparţinea unui ţigănuş de vreo 2 ani ţinut de maică-sa la aerisire pe geamul foarte înalt al unei clădiri albe , cu locuinţe sociale. Din agitatia ambelor personaje am ramas cu convingerea ca era un zambet in limba romana
      M-a uluit alternanţa dintre serele de pe acoperiş şi florile de staniol şi plastic din ferestre.  Adică totuşi, floarea soarelui albastru electric din staniol si ghivece cu flori de hartie?
       Şi cum mergeam aşa la pas, da, până şi şoferii români respectă regulile de circulaţie în Viena, oprim la un semafor, mă uit în dorul lelii pe fereastră şi ce văd ochii mei?
        Un magazin care arăta respectabil, în culorile stinse ale oraşului, iar pe firma lui, mare şi frumos cu litere care pun pariu că noaptea luminau electric trei străzi împrejur scria  cu majuscule MEGA MANELE. Până să-mi revin din uluială, să scot aparatul şi aşa mai departe, s-a schimbat culoarea la semafor şi am plecat.
     Au fost şi lucruri care mi-au plăcut în Viena. Cel mai tare mi-a plăcut Maria Tereza, sau cum spun ai casei Maria Terezia. Un împărat care  reuşeşte să conducă un imperiu şi să aibă 16 copii nu e impresionant dar o împărăteasă care face acelaşi lucru e ceva. 
      Surprinzător pentru mine care plecasem să văd oraşul, am descoperit că acasă la ei mi-au plăcut Habsburgii. Revin la Maria Tereza care a decis că învăţământul  minim de 4 ani trebuie să fie obligatoriu. Mi-a plăcut împărăteasa dar şi mai mult mi-a plăcut mama ai cărei copii, fete sau băieţi, fără diferenţiere brodau goblene ulterior încastrate în lambriurile Shonbrunnului. Mi-au plăcut  membrii familiei imperiale care ştiau fiecare o meserie, chiar dacă nu din exercitarea ei trăiau. Nu avusesem idee până atunci că Franţ Iosef a fost împărat  şi tâmplar. 
      M-am simţit extrem de mică pe străzile  din centru şi m-am simţit şi mai uluită când mi-am dat seama că acum vreo 300 de ani cineva avusese inspiraţia să lase suficient loc între clădiri pentru a intra acum un bulevard, benzile pentru biciclişti, trotuarul, spaţiul verde, liniile de tramvai şi o zonă de protecţie a clădirii. Şi totuşi deşi mi-ai plăcut atâtea, nu aş alege să trăiesc în Viena