vineri, 29 august 2014

Galeata cu duzina


Dap, aveam azi chef să îmi exprim pe larg, pe lung şi pe coclauri părerile despre Ice Bucket ăsta.
Treaba a început pentru a atrage atenţia asupra unui beteşug mărginaş al creierului şi când spun mărginaş nu înţeleg minor ci ignorat, ca mai toate problemele înghesuit undeva la marginea cunoaşterii. Doar nu ne punem în centrul oraşelor mahalalele, focarele de infecţie, zonele cu probleme, cam aşa e şi cu boala Lou Gehrig, ea există, e gravă dar puţină lume ştie de ea.
         Mi-ar fi plăcut să scriu puţină lumea ştia de ea, pentru că în fond asta s-a urmărit prin campanie, să se producă o scânteie, să îi determine măcar să dea un search pe Google pentru a vedea despre ce e vorba şi poate apoi să doneze un ban pentru a contiuna studiile pentru înţelegerea mecanismelor bolii.
         Nu ştiu dacă a fost gândită şi de un medic, dar în mintea mea găleata aia cu gheaţă are un scop precis, când ţi se revarsă în cap cascade de apă cu sloiuri este imposibil să nu simţi simptomele de torsadă a vârfurilor, să nu ţi se taie respiraţia şi să simţi o lejeră amorţeală a zonei expuse, greutăţi cu care se confruntă pacienţii bolii Lou Gehrig.
         Numia că undeva în drumul ei prin media campania a luat un viraj, nici nu pot spune neaşteptat că nu-i cred  pe piţiponcii americanilor mai inteligenţi decât pe ai noştri, care a dus la un rezultat incert.
         Găleata asta în setul de reguli a campaniei avea rolul unui discount de 90 de dolari. Dacă participi la campanie fără complicaţia cu apa donezi 100 de dolari, dacă îşi trânteşti apa în cap donezi 10 dolari. Nu cred să se fi precocupat cineva de reguli din ce văd că se întâmplă.
         Ne-am ales în schimb cu cohorte de oameni care îşi toarna în cap ligheane cu apă, nu se ştie la ce temperatură că doar nu au fost proşti să pună şi gheaţă în ea, care ţipă ca nişte soprane de coloratură şi cred că filmările astea sunt upgrade-ul selfie-urilor de postat pe Facebook şi le dă posibilitatea să dea din plisc public şi să se dea mari în faţa prietenilor.
         Duduie, serios, tu ştii de ce s-a iniţiat campania asta sau crezi că e concurs de tricouri ude care să îţi crească ţie cota în cartier?
         După ce am văzut mai multe variante de găleată şi mai tragic mai mulţi chiloţi străini decât aş fi vrut ever, am ales varianta ideală, în faza 1 are loc o dezlipire mai mult sau mai puţin dureroasă de o sumă de bani, apoi se aruncă alcoholul preferat într-un pocal, cu gheaţă dacă alcoolul permite şi se savurează delicioasa alunecare a amstecului pe gâtul propriu şi personal.
         Şi toată lumea e în câştig: cercetătorii au bani pentru treburile lor, bolnavii poate or să aibă o şansă, donatorul se hidratează şi EU nu dau nas în nas cu burta lui revărsată peste chiloţi pe Facebook.
         Aştept cu nerăbdare o campanie care să strângă fonduri pentru studierea bolii Parkinson în care să ai de ales între a da 10 lei sau 10 dolari sau mă rog 10 ce bani foloseşti tu şi a mânui o foarfecă de unul singur prin pletele personale, că vorba aia apa se usucă dar şuviţa măcelărită creşte greu.
         Îs tare curioasă ce idei le-au trecut altora după cuvintele astea.



luni, 25 august 2014

Se duce vara :P

Ar trebui să scriu despre psiluneli, ar trebui să mă gândesc la o poveste brodată în jurul ideii că se duce vara, dar... nu o să o fac. Se duce vara, este menirea ei în toarcerea vremii şi nu ar trebui să ne întristăm, după încă trei anotimpuri care îi urmează şi o preced se va întoarce, la fel de sigur cum soarele va rasari din nou mâine.
Nu ar trebui să ne lăsăm gândurile libere pe câmpiile melancoliei. Ce dacă se duce vara? Va veni toamna cu valurile ei de ceaţă şi perdelele de ploaie şi apoi iarna cu baletul fulgilor şi primăvara cu horbota florilor, să ne bucurăm de fiecare la timpul ei fără a-i pândi venirea sau a-i plânge plecarea.
Verile sunt repetabile, tu eşti unic. În tot universul ăsta, despre care se spune că e mai nelimitat decât prosita omenească, tu eşti un fenomen singular, nu a existat şi nu va mai exista cineva identic. Se duce vara? Las-o să meargă în drumul ei şi gândeşte-te că se duce şi viaţa şi poate ocupat să regreţi verile nu o vei face să conteze.
Pentru că mă simt sfătoasă rău pe ziua de azi hai să îţi subliniez 5 idei, numai 5 că deh trebuie să mai faci şi altceva nu numai să mă citeşti pe mine.
1.     Viaţa este temporară. Ai numai una, asta pe care o trăieşti acum şi ea este fără îndoială finită, nu o lăsa să treacă pur şi simplu, spre deosebire de vară, ea nu se va mai întoarce, bucură-te de fiecare clipă. Da, şi de cele în care crezi că nu ai nimic de sărbătorit.
2.     Nornele au chestii mai mişto de făcut decât să ne scrie povestea vieţii, chit că ele sunt destul de nemuritoare tot nu pierd timpul cu aşa ceva, nu îl pierde nici tu gândindu-te că ţi-e scris ceva în stele. Viaţa are fix scopul pe care tu te decizi să i-l dai. Ai găsit deja unul?
3.     Toate lucrurile pe lumea asta se pot schimba, tu o poţi face. Nu ridica din umeri, nu accepta o stare de fapt ca bătută în cuie, tot ce faci, sau nu faci, influenţează rezultatul final. Şi da, viaţa ta e influenţată de bătaia din aripi a unui fluture din Tibet. Îţi dai seama câte ai putea influenţa la rândul tău?
4.     Cam toate greşeleile pot fi reparate, important e să admiţi că a fost o greşeală şi să faci ceva în sensul ăsta, statul în trecut şi plânsul în batistă fără acţiune nu ajută, din contră. Care e prima greşeală pe care vrei să o îndrepţi?
5.     Nu eşti singur. Sau nu ar trebui să fii. E plină lumea de oameni veseli şi pozitivi, oameni care luminează camera numai intrând în ea, de ce ai vrea să stai singur sau să te înscrii în vreun club de bocitoare (n-am noroc, viaţa e grea, aşa a fost să fie – recunoşti genul)?
Cum spuneam se duce vara. Şi ce dacă? Îţi poţi scrie basmul în orice anotimp, numai să vrei.



joi, 14 august 2014

the one with electrica

Şi m-am întors, nu că s-ar fi strâns lumile la poarta cetăţii cu lacrimile în barbă că lipsesc eu, dar am zis că nu se face să trec pe acilea ca o cometa, daca nu eşti în stare să fii supernovă mai bine nu te mai apuci de bloguri.
Şi acum să vă povestesc ce am făcut, păi mi-am luat în sfârşit casă şi ca atare am zis că merit şi eu o pauză, că de vacanţă nu prea mai poate fi vorba, fondurile fiind direcţionate spre chestii mult mai cool ca mobila şi frigider.
Vacanţa asta fiind cam ultima petrecută acasă la mama am decis să o folosesc cum se cuvine, respectiv ţintuită în faţa calculatorului unde am jucat Caesar 3 până în creierii nopţii sau, mai degrabă, până dimineaţa devreme.
Printre picături m-am ocupat de chestii serioase, respectiv am apucat să îmi fac contractul la corent, a se citi energie electrică, unde m-am distrat copios.
Deci să ne înţelegem, sediul instituţiei cu pricina, foarte modern de altfel este situat fix în buricul târgului în zona în care zici că eşti pe Dune de la praful care pluteşte în toate direcţiile şi  nisipul care îţi intră în sandale, că taman punem granit pe jos.
Clădirea arată bine şi evident a fost gândită la standarde europene, cu o cale de acces pentru persoanele cu handicap, pe o strada si una pentru alpinişti, pe cealaltă stradă, că între momentul construirii ei şi zilele noastre cum v-am spus, am schimbat pavajul şi ăsta nou e mult mai jos ca ăla  vechi, sau or fi desfiinţat o treaptă, n-am idei, cert e că între stradă şi prima treaptă sunt vreo 50 de cm pe care trebuie să îi acoperi din surse proprii.
Interiorul e la fel de drăguţ, cu mult portocaliu şi gri şi  o ciurda de birouri în sala de jos.  Deasupra este ditamai panoul de afişaj cu cine la ce birou trebuie să meargă, chestie anunţată şi sonor iar în dreapta este un soldăţel din ăla cu ecran activat prin atingere care eliberează bonuri de ordine.
La aparatul cu  pricina se ajunge greu, deşi este amplasat ideal, pentru că în jurul lui se găseşte constant o grămăjoară de oameni pe culmile disperării având una din următoarele probleme: sunt prea în vârstă să vadă ce dracu’ scrie pe el, sunt prea de etnie ca să ştie să citească, sunt prea neobişnuiţi cu tehnicile moderne ca să ştie să îl folosească. Aşa că oamenii şed şi se plâng unul la altul şi pierd o groază de timp,  nervi şi energie încercând să primească bon de ordine.
Lângă acelaşi susnumit aparat se mai există şi trei angajaţi ai firmei de securitate, care ajută aleatoriu lumea de la coadă. Probabil unde am faţa asta de neajutorată imediat ce am pus piciorul în hol şi deştiul pe panou a venit întâi o tanti să mă întrebe dacă ştiu ce vreau
-Da!
Din partea opusă un nene s-a interesat dacă am formularele date de ei
-         Da!
-         Completate? A intervenit al treilea
-         Da!
Se vedea pe faţa lor aşa un regret vag, nu mi-e clar de ce: pentru că nu mă puteau ajuta sau pentru că eram prea al dracului de eficientă. Înclin spre varinata doi că de ajutat har Domnului ar fi avut pe cine dacă voiau musai iar mie mi-au comunicat vag ameninţător că dacă nu erau actele în regulă urma să mă întorc la ei.
Mi-am aşteptat cuminte rândul, evident nu am avut noroc de birou liber la parter ci la etaj, într-o cameră în care erau îngrămădite vreo 7 cucoane deci nu mai rămăsese loc pentru un scan al petentului şi am sta graţios în picioare pe durata evenimentelor.
Care au durat fix 55 de minute  pe ceas, atât am avut nevoie să generăm un contract de 3 pagini din care două erau informaţii standard.
La plecare am zis să îmi fac datoria şi să întreb dacă tre să fiu acasă când mă conectează dat fiind că oricum contoarul e în hol deci treaba este externă locuinţei. Tanti s-a uitat la mine de parcă eram balaurul Sf. Gheorghe şi mi-a comunicat că la ea contoarul arată ca fiind sub tensiune. Am mai pierdut însă încă 15 minute modificând nişte ceva prin calculator iar la final mi-a zis să mă întorc dacă tot nu mi se aprinde becul în casă. Încă nu ştiu dacă se aprinde că mi-a fost prea cald să mă duc să verific.
În rest aşa cum spuneam am jucat Caesar şi am tras neşte concluzii despre care vorbim în alt blog, că ăsta e deja lung.



luni, 4 august 2014

Aurul, consumatorul si economiile

Nu ştiu cum aţi crescut voi dar eu am crescut pe lângă bunică-mea care a prins tot felul de schimbări: de regim, de viziune, de politică.
Aşa că peste ea au trecut stabilizarea, împroprietărirea, întovărăşirea, cooperativizarea şi din nou reîmproprietărirea şi apoi denominarea. Bunică-mea le-a văzut şi simţit pe toate pe pielea ei.
A văzut găini puse să clocească în coşuri pline cu bacnote care cu 2 zile înaintea puteau cumpăra moşii întregi şi care acum aveau mai puţină valoare decât puii ce urmau să fie scoşi. Şi atunci a ajuns la concluzia că omul mai bine investeşte în terenuri şi case.
A văzut pământurile cumpărate cu greu trecute „de bună voie” la întovărăşire şi apoi în CAP-uri, şi-a văzut luate din curte spre „binele societăţii socialiste” oile şi boii pe care îi îngrijea ca pe copii şi atunci a ajuns la concluzia că mai bine şi-ar fi cumpărat galbeni, chiar dacă nu putea să îi folosească o vreme, chiar şi îngropaţi în ulcică în grădină tot ar fi prins mai bine decât pogoanele pentru care nu a primit nimic.
Şi cînd  creşti aşa, pe lângă unul care a văzut cum toate pe lumea asta se schimbă, începi să te gândeşti la rândul tău  dacă nu cumva în locul contului gras din bancă nu ar fi mai bine să trimiţi ceva aur în Elveţia şi să păstrezi un pic ascuns ca monedă supremă de schimb. Plus că eşti destul de motivat să citeşti despre bani, investiţii şi alte trucuri de siguranţă financiara.
Aşa că m-am gândit la aur, destul de mult ca alternativă de investiţie şi am ajuns la următoarele concluzii.
1.     Aurul nu este un instrument de speculaţie financiară, valoarea lui creşte lent aşa că dacă te decizi să îl cumperi aşteaptă-te să verifici cât ai câştigat la afacere abia peste 15 ani minim.
2.     Dacă tot l-ai cumpărat nu îl vinde curând, mai bine economiseşte în altceva dacă te ştii cam neechilibrat financiar, din tranzacţiile pe termen scurt pierzi la sigur, mai toate băncile vânzându-l cu primă şi răscumpărându-l cu discount.
3.     Nu cumpăra bijuterii, bine, ia-le ca podoabe dar nu ca investiţie, pentru că pe lângă preţul metalului, care e de regulă de 18 k sau 14 k deci nu calitatea ideala, ei plăteşti şi manopera care costă cât încă un gram sau chiar două de aur şi se demodează rapiduţ.
4.     Ceva aur prinde bine la casa omului, ca sistemul suprem de siguranţă pentru apocalipsa tuturor monedelor, un fel de Ragnarok financiar, dar nu exagera cu el, la urma urmelor într-o astfel de societate postapocaliptica cei mai bine asiguraţi vor fi ăia cu armele, apoi cei cu mâncarea şi abia în al treilea rând cei cu aurul, dar tot mai bine decât cu monedă.
5.     Ca element de nesiguranţă e drept nu o să ştim niciodată cum va evolua lumea de aici încolo, totuşi mai bine de 3000 de ani în care scoietatea umană a pus preţ pe aur mă face să îi dau şanse şi de aici încolo.
6.     Dezavantajul aurului este că el nu creşte, cumperi azi 10 grame tot 10 grame o să ai şi peste 10 ani şi peste 100 de ani, vei câştiga ceva din creşterea preţului dar nu va fi un spor consistent ca în cazul unui fond de investiţii bine ales de exemplu, ba chiar se poate situa sub nivelul unei dobâzi capitalizate pe aceeaţi perioadă a sumei investite.
7.     Avantajului lui este că la urma urmelor toate monedele de pe lumea asta sunt frunză în vânt, pierzându-şi de mult acoperirea în aur şi mai devreme sau mai târziu ne vom vedea în situaţia în care, pe rând sau simultan, nu vor mai valora nici hârtia pe care sunt tipărite.
Pentru a vă forma propriile păreri despre aur puteti incerca sa citiţi despre cine îl cumpără şicine îl vinde şi pe aici.


vineri, 1 august 2014

Zoe, fii barbata!

         Probabil nici nu participam la campania asta dacă prin decembrie nu m-aş fi decis să văz ce înseamnă viaţa #pebarbataadicătelea să plec din sânul lui Avraam, vreau să zic al familiei iubitoare şi să mă aşez la casa mea şi să mă descurc singură.
         Numa’ că era o problemă, nu, nu aia evidentă cu lipsa bărbii pen’că-s femeie, era o problemă mult mai evidentă, nu aveam casă.
         Aşa că mi-am zis „Zoe, fii bărbată!”  şi  a început odiseea:
-         decizia achiziţionării uneia, cu credit evident,
-         căutarea acului în carul cu fân, adică un apartament pentru care să nu fie nevoie să îmi vând vreun rinichi şi pe care proprietarii să nu mi-l laude ca fiind alegerea ideală pentru că „îl pot modifica” pe barba mea, că deh ei nu au mai dat cu var de când au pus piciorul în el în cretacic, însă cumva asta li se pare un avantaj clar pentru cumpărătorul care le plăteşte lor preţul şi trebuie să mai bage încă atât în recondiţionare
-         muncile lui Hercule, adică îndeplinirea tuturor condiţiilor ridiculo- absurde ale băncilor, cum ar fi factura de la utilităţi în condiţiile în care tu ai declarat că nu ai nici o proprietate sau preferata mea faptul că necăsătorită fiind nu deţin împreună cu soţul meu o locuinţă mai mică de 50 mp, evident mai mare nu era o problemă.
Au fost zile în care chiar am fost fericită că nu am barba mai sus pomenită pentru că starea de nevricale m-ar fi putut împinge să-mi scap briciul în beregăţi, bine recunoc,  mai degrabă l-aş fi scăpat în a funcţionarilor, probabil ăsta o fi şi fiind motivul pentru care femeile nu au barbă în dotările standard.
Har Domnului am scăpat, sunt fericită posesoare de casă cu minunate muchii drepte şi indecent de nudă ( casa, nu eu că haine mai am din epoca în care eram copil la mama) că deh, bani de mobilă o să facem tura următoare. Evident chestii cum ar fi  apa, lumina, căldura şi mâncarea nu sunt luate în considerare în aceasta etapă, probabil o să îmi vând barba, pe care tot nu o am, întru fabricarea bărbilor false.
Cu treaba asta la pachet a venit şi primul meu an fără vacanţă, deh barba cere sacrificii, deşi numai în cazul în care eşti femeie. Dacă eşti bărbat îţi faci un selfie, îl trimiţi la Philips  şi te trimit ei în vacanţă pentru că :” În această vară, Philips lansează provocarea „Fii pe barba ta!”, prin gama de produse Click & Style, două modele de aparate de îngrijire versatile, pentru orice stil. Mai multe detalii găsiţi pe site şi pe Facebook.”

         Şi da, m-am gândit să mă înscriu şi acolo dar în antet scrie clar Domnilor , aşa că am venit la campania astălaltă, măcar să fac şi eu ceva pe barba mea în campanai asta.