joi, 27 decembrie 2012

antialcool

Colinde


Eh da, am ajuns şi eu conform obiceiului cu 3 zile mai târziu la partea cu colindele şi mai exact cum s-au integrat ele în programul meu de Crăciun, care a fost atipic, adică el, Crăciunul.
De o viaţă am respectat automatismele moştenite din copilărie, încercuit ziua în agendă, pornit năvalnic la cumpărat de cadouri cu vreo lună înainte, apoi la aprovizionare de zici că se gată pământul ( între noi fie vorba cred că de aia nici nu s-au agitat românii foarte tare cu apocalipsa, doar avem antrenamente intense la cumpărături pentru trăit cu anii în tranşee de vreo câteva ori pe an), apoi la căutat bradul cel mai perfect mai rotund, mai verde, mai aromat, mai cum vreţi voi.
Anul acesta am zis că e cazul să facem o pauză, să gândim altfel aşa că am procedat în consecinţă.
Pasul 1 am uitat total de calendar dacă bunică-mea nu se apuca de împachetat sarmale şi plâns după prăjituri pentru obişnuitele ei pomeni nu m-aş fi prins că e Crăciunul, cu atât mai mult cu cât nu servesc programe tv.
Pasul 2 nu s-au cumpărat cadouri. Îmi cumpăr cadoul de Crăciun când îl găsesc, fac cadouri de Crăciun în iulie pentru că în decembrie Gigel şi Maricica s-ar putea să nu se mai bucure la fel de mult de ele şi unde scrie că trebuie musai  să cumpăr cadoaie la toată lumea numai aşa că e 25 decembrie?
Pasul 3 aprovizionare normală, nici mie nu-mi vine să cred că nu a fost necesar să achiziţionăm un porc şi o fabrică de brânză şi totuşi am supravieţuit, ba chiar ne e mai bine că nah masa nefiind încărcată cu 100 de feluri de mâncare te limitezi la cât duce stomacul tău, care nu îşi dublează miraculos volumul în seara de 24 decembrie, şi nu mai există tentaţia „să guşti” un pic din fiecare.
E drept că ne-am făcut de cap cu prăjiturile dar cu astea o comitem permanent aşa că unde sunt 3 tăvi de prăjituri pot sta şi 4.
Pasul 4 fără brad, n-am idei cât or fost scorurile numai că mi s-a părut ultracomplicat să-mi iau unul al ghiveci şi mi s-a părut aberant să serbez naşterea prin moartea unui brad, aşa că am  fost pe modulul fără. Cu ocazia asta nu am mai investit bugetul unei mici ţări africane în decoraţiuni noi că nici pe alea vechi nu am avut unde le atârna, ne-am descurcat admirabil zic eu cu instalaţiile electrice cumpărate în disperare în ultimii 5 ani cred.
Când faci sumarul aşa, te-ai gândi că nu a fost cine ştie ce Crăciun şi totuşi…..Deşi nu am scris o felicitare, nu am trimis un mail şi nici vreun sms că-s alergică a fost unul din cele mai mishteaux Crăciunuri ever.
A fost calm şi pace, nu m-am înjurat cu confraţii mei creştini la coadă prin mall, nu m-am călcat în picioare prin piaţă, nu mi-au îngheţat neuronii împodobind bradul în curte, nu am redescoperit credinţa rugându-mă pentru binele maionezei din salata de boeuf, nu am felicitat din suflet administraţia locală pentru modul minunat în care au curăţit străzile şi trotuarele pentru a avea parte de un trafic fluent şi sigur.
Am stat acasă în bucătărie şi am prăjiturit ca într-o sâmbătă obişnuită, am descoperit că Madre priveşte prea mult Cireaşa de pe tort, pentru că nu a putut sparge un ou fără să iniţieze vreun cântecel ceva şi ar fi frumos să spun că am colindat dar ar fi o minciună crasă, în urma unor studii intense am descoperit că ştim multe colinde numa’ primele 2 sau 4 versuri din fiecare aşa că în bucătăria noastră s-au cântat evergreen-uri specifice perioadei respectiv Drumurile noastre toate, Ionel Ionelule şi alte şlagăre adaptate, logic nici aici nu ştiam versurile.
Şi totuşi deşi nu am respectat nici unul din must have-urile cu care ne îndoapă filmele cu Crăciunuri perfecte a fost pentru prima dacă în mulţi ani când am simţit sărbătoarea cu fiecare nerv. S-ar putea ca efect secundar să am un Crăciun cu brad şi cadouri prin august  dar în fond Crăciunul contrat credinţei generale nu vine la data fixă stabilită de calendar, vine când îţi luminează inima ca instalaţiile alea de pom cu care încercăm convenţional să suplinim magia adevărată.

marți, 25 decembrie 2012

traditie upgrade level 4


A fost şi Crăciunul acesta. Sunt multe de spus despre el dar acum mă preocupă tradiţiile. În teorie mie îmi place că ele există, îmi place ideea că ele se păstrează. Amu’ mai există şi problema cum anume se păstrează ele.
Nu ştiu cum o fi în alte zone dar la mine la ţară în dimineaţa de Crăciun femeile merg la cimitir să dea vestea bună şi morţilor deşi mă gândesc că ei ar trebui să fie mai informaţi că nah ei sunt din lumea spiritelor dar dacă aşa se făcea acum 100 de ani de ce m-aş opune eu.
Ca să înţelegeţi ce înseamnă puterea unei tradiţii gândiţi-vă că cimitirul nostru este aşezat fix lângă o unitate militară iar la Revoluţie în cartierul de lângă au existat oameni împuşcaţi în casă, adică în noaptea aia se trăgea şi totuşi femeile au mers la tămâiat în dimineaţa Crăciunului, fiind irelevant dacă aveau sau nu banderole tricolore, pentru că al 6 dimineaţa în decembrie oricum nu se vede la doi paşi.
Deci în dimineaţa de Crăciun m-am trezit cu noaptea în cap să merg conform tradiţiei la cimitir, numai că tradiţiile s-au schimbat. Pe vremuri trebuia să te trezeşti şi să faci un foc zdravăn pentru a porni la drum cu un ibric mare de jeratic din care să se înalţe fumul albăstrui şi purificator al tămâiei.
Mno nu se mai poartă aşa, ne-am trezit, ne-am băut cafeaua, am pus într-o plăsuţă foarte crăciunistică neşte cărbuni din ăia comercializaţi de biserică şi am pornit spre cimitir.
Credeam că noi suntem exagerat de moderne, aiurea pe drum m-am întâlnit cu un nenea care parcurgea foarte concentrat traseul la lumina unei lanterne ultramegaextraputernice care făcea de-a dreptul inutilă lumina lunii, cu vreo 4 maşini din care alţi oameni au coborât tacticoşi cu 2 bucăţi de lumânări, cu un alt nenea pe bicicletă şi absolutul absolutelor un domn care a scos un căţui minuscul dintr-un diplomat.
Eram în dimineaţa de Crăciun în mijlocul cimitirului şi  îmi era paradoxal dor de Crăciunul în care drumul dintre sat şi cimitir era presărat cu luminile pâlpăitoare ale focurilor, mi-era dor de lumina caldă a lumânărilor în faţa fiecărei cruci, lumânări din alea simple de ceară nu candele din plastic roşu, mi-era dor de mirosul puternic de răşină al tămâiei de pe vremuri şi nu cea parfumată cu trandafiri de te credeai într-o baie turcească.
Aşa că m-am trezit întrebându-mă foarte filozofic la ora 6,30 în mijlocul unui cimitir ce urmează? Aprinderea unei lumânări cu baterie Duracel care durează şi durează şi durează? Download-ul unei candele pe site-ul bisericii? Cât ne putem upgrada tradiţiile fără să le pierdem?


joi, 20 decembrie 2012

Sezonul veseliei?


Azi am fost al cumpărături în mall, cine mă cunoaşte ştie deja că e începutul unei catastrofe pentru că nu-mi place la cumpărături şi nu-mi place în mall.
Nu am fost după cumpărăturile de Crăciun, că nu mă pasionează, numai că aveam absolută nevoie de ceva care numai acolo se găsea aşa că mi-am luat vitejeşte inima ( ştiu există o latură a doctrinei care pretinde că nu am organul cu pricina) în dinţi, nămeţii în picioare şi am purces spre locaţie.
Amu’ nu ştiu la alţii cum o fi dar când eu ajung în marile aglomerări de oameni mă uită Dumnezeu acolo şi îi aud pe toţi din toate părţile simultan de zici că-s consilier Deanna Troi ( pentru cei care nu au copilărit în cretacic cu mine era un personaj telepat din Star Trek, de aici încolo gugăliţi singuri dacă simţiţi nevoia).
Să revenim deci eram în Auchan şi lumile treceau pe lângă mine în goană disperată după păpuşa aia, musai aia cu rochiţă roz şi sclipici, după crema aia minune care nu numai că îţi şterge ridurile dar în maxim 5 minute de la aplicare devii Afrodita, după ciocolata aia absolut fabuloasă care cred că printre altele conţine un leac pentru cel puţin o boală gravă altfel nu ar costa juma de salariu suta de grame.
Şi în timp ce alergau aşa de nebuni prin magazin, auzeam frânturi de conversaţie, care se amestecau cu muzica din difuzoare şi cu zgomotele înfundate ale cărucioarelor ciocnite pe la colţuri. Pentru că în mintea mea nu era suficient zgomot de undeva de prin subconştient s-a simţit datoare să se alăture şi Celine Dion şoptind suav „So this is Christmas”.
Stop, rewind, oameni buni, vorba lui Ştefan Bănică jr, o faceţi greşit, mă rog cel puţin treaba asta cu Crăciunul e nelalocul ei.
1. Cântecul care se auzea prin hangarul acela că mall nu-i pot spune era ceva cu „Is the season to be jolly” . Pe cuvântul tu de peloponez? Fix în perioada asta trebuie să fiu eu veselă? Dar de ce nu aş fi tot anul 25 de ore din 24, 357 de zile pe an? Cine  a decretat că tre’ să stau încruntată un an de zile, să doresc tot binele din lume caprei vecinului şi cum ajung în perioada Crăciunul miraculos să-mi dispară ridul acela vertical dintre sprâncene, care îmi marchează entuziasmul în faşa vieţii, să-mi expun dantura perfect sclipitoare şi să mă pup creştineşte cu tot cartierul că doar e Crăciunul ?
Ori îs jolly tot anul ori nu-s, dar nu e ca şi cum mi-ai da 200 de grame de veselie pe an să le folosesc musai toate odată  în decembrie că acum e sezonul şi toşţi facem la fel.
2. Să îi luăm lui X setul acela cu parfum şi cremă de ras că tot îi trebuie, să îi luăm şi bunicii nişte ciorapi că nah îi prind bine, să-i cumpărăm copilului colecţia aia cu enciclopedia să se mai culturalizeze că tot nu deschide o carte.
Oricum nu-mi plac cadourile utile, sunt împotriva sărbătorilor în care mama primeşte tigăi şi tata un set de şurubelniţe că oricum le trebuie. Cadourile trebuie să fie ceva ce îţi doreşti mult, extrem de mult, dar pentru că şi tu eşti o fiinţă la fel de „cu picioarele pe pământ” ca şi cei din jur nu-ţi vei cumpăra niciodată că-s bani aruncaţi pe prostii.
De ce să-ţi cumperi şevalet doar nu zace vreun Goya în tine? Frate nu contează dacă la un concurs de pictură cu pisica ea iese pe locul 1, dacă tu te simţi fericit mâzgălind pânza aia cu nişte forme irecognoscibile cumpără-l sau măcar asigură-te că ai cel puţin un prieten suficient de înţelept să-ţi cumpere ceva care te va face fericit.
Ce dacă stai 200 de ore pe săptămână la birou şi poate nu vei avea timp niciodată să foloseşti setul acela de sushi, dacă îl ai în casă eşti oricum cu un pas mai aproape de a-l folosi decât dacă ar trebui să-l şi cumperi de pe undeva în alea 2ore pentru tine pe care le ai pe an.
Iar cadourile de Crăciun mai mult decât celelalte ar trebui să-l facă fericit pe copilul din noi, dap, am trecut de 30 de ani asta nu înseamnă că nu citesc c aceeaşi plăcere cărţi de poveşti, e drept eu am atâta minte încât să-mi cumpăr singură chestii pentru toate personalităţile mele, dar poate mi-ar prinde bine un prieten care să-şi aducă aminte şi de copil nu numai de femeie, sau de profesionist.
3. Suntem la cumpărături de cadouri şi de ornamente şi de mâncare pentru Crăciun. S-au scris foarte multe cântece, poveşti şi poezele pe tema asta din care rezultă că 1) Crăciunul e o sărbătoare; 2) e o sărbătoare a veseliei. Ca atare chiar trebuie să ai aerul acela încrâncenat în vreme ce îţi conduci cu mână de fier căruciorul pe culoarele aglomerate? Chiar trebui să saluţi toţi morţii mă-sii când vă ciocniţi pe acolo? Doar omul nu s-a decis să joace popice cu tine, i-a scăpat namila de sub control şi s-a lovit de a ta. Nu poţi să ridici din umeri şi să zâmbeşti? Nu poţi să stai liniştit la coada de la casă? O să-ţi vină rândul stai calm, nu încuie nimeni mall-ul cu tine înăuntru.
Ptii cât m-am întins nici nu mai ştiu exact de ce m-am apucat de blogul acesta, până îmi aduc aminte zâmbeşte, mâine e Apocalipsa ediţia 2012 şi cum a nimerit în sezonul în care tre’ să fii vesel nu se poate să participăm aşa încruntaţi.

miercuri, 19 decembrie 2012

Mâţe


Ca să fiu sinceră azi nici nu avea de gând să scriu, am avut alte treburi în program. Şi de altfel la ora asta ar trebui să trişcotez frenetic la noua mea rochie roşie, pe care nu ştiu de ce o fac pentru că nu îmi place să le port deşi mă amuză procesul de creaţie.
Numai că planurile mele au fost date peste cap de o serie de bloguri citite în ultima vreme despre mâţe, despre cum au cucerit ele internetul şi cum ar trebui să le primim cu un set complet de avertismente din alea scrise cu litere mărunte ca la medicamente.
În caz că din fotografia blogului nu v-aţi prins mie îmi plac mâţele, chiar foarte mult şi, miraculos, şi ele mă plac pe mine, că nah vorba lui Blaga „câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund”. Am avut de când mă ştiu o mâţă dispusă să-mi pună piedica, să mă ajute să scap de jumătate din mâncarea din farfurie, de regulă partea pe care aş fi mâncat-o şi eu, care să-mi testeze perna înainte de a adormi.
Am înţeles de mult că ele fac asta numai din iubire, grija faţă de persoana mea le împinge să probeze tot de la rezistenţa mea la rezistenţa casei, numai pentru a nu mă şti în pericol.
Serios e cazul să sublinieze cineva şi avantajele vieţii cu pisica.
Ai idee cât costă o şedinţă de acupunctură? Mâţa casei va rezolva problema pe gratis  cu o pisipunctură în primul rând se tot spune că ele sunt atrase instant de zonele bolânde ale corpului tău ( chiar aşa de ce nu mai foloseşte lumea gerunziul?) în al doilea rând gheruţele ei l-ar face să plângă de umilinţă şi pe un chinez original cu ace la fel de originale.
Decorarea feng shui? Ştii cât ţi-ar lua un specialist pentru treaba asta? Mâţa va sparge toate chestiile casabile puse prost înlăturând astfel obstacolele iar ch’i-ul se va balada  nestingherit prin toate zonele casei tale. E drept uneori rezultatul decorării arăta mai mult şui decât feng dar atât poate bietul patruped micuţ şi pufos să facă.
Perdelele şi canapeaua, toată lumea e oripilată de sfâşierea lor sălbatecă de către micile feline de apartament. Dar la acarienii de casă te-ai gândit? Mâţa te forţează să schimbi des salteaua pentru a preveni nişte probleme serioase în fond  conform celor de la Discovery Channel o saltea obișnuită poate conține între 10.000 și 100.000 de acarieni
Aşa că nu înţeleg ce tot au oamenii cu mâţele care sunt nişte fiinţe atât de iubitoare şi grijulii, care abia aşteaptă să ne întoarcem acasă pentru a ne primi sub protecţia lor. Adevăr vă zic vouă ar trebui să ne întoarcem la înţelepciunea înaintaşilor noştri egiptenii şi să zeificăm pufăloasele torcătoare.
Până la următoarea idee care mă va chinui Slavă Pisicii!

marți, 18 decembrie 2012

Apocalipsa


Sunt un om profund ancorat în sinergiile concretului. Sau era meandrele prezentului? Sau invers? Ce contează oricum în afară de mine şi colegii mei care era să luăm toţi 4 în teză că am încheiat magistral cu citatul acesta din Ion Iliescu nu cred că şi-l mai aduce aminte careva. Ideea de bază e că eu sunt ancorată şi sunt în vacanţă şi încă sunt răcită deci încă mai pornesc din când în când televizorul  deşi ştiu că Gicu şi Mărin au porniri suicidare de câte ori o fac.
Şi trăind eu aşa în prezentul concret, în ciuda tuturor sfaturilor din Secretul, pe care am dat ceva bani şi care zice să trăiesc în prezentul ipotetic imaginar care-mi aranjează mie freza pe ziua aia, am ajuns să fiu interesată de Apocalipsă.
Care Apocalipsă eu cred că a început de mult dar eram prea ocupaţi să ne dăm seama, oricum semnele sunt clare şi la toate colţurile, nu mai departe de aseară, bine era noapte, am vrut să văd o comedie şi treceam pe ProTV exact când începea un film şi a scris alb pe albastru al descriere Comedie, aşa am ajuns eu să văd Fringe. A fost un episod de-a dreptul ilariant în care un nenea a omorât vreo 5 oameni, 4 din ei i-a deshidratat într-un fel de solar. Nu m-a amuzat dar măcar mi-au venit nişte idei despre cum să fac roşii uscate la soare la vară.
Dacă o să mai fie vară, că poate Apocalipsa rezolvă şi treaba asta. Să revin deci la ea.
Pe mine mă preocupă în primul rând aspectul termic, adică dacă tot trebuie să fie Apocalipsă de ce să fie iarna? Mayaşilor le convine, la ei acum e vară şi bine dar aici e zăpadă şi gheaţă şi ger. Dacă tot e să mi se tragă de la capriciile naturii prefer o tornadă sau un uragan, ceva rapid, aşa că dacă tot mai avem 2 zile eu zic să scoată guvernul o Ordonanţă de Urgenţă ceva că oricum aşa se legiferează al noi şi să mutăm Apocalipsa asta mai prin iunie. Restul lumii nu are decât să o organizeze acum, noi nu avem fonduri pentru Apocalipsa de iarnă.
Pe urmă mă preocupă destul de mult hainele. Nu ştiu ce se poartă la evenimentul acesta. Dacă e să trec în eternitate eu vreau să trec în rochie cu coadă, că mie îmi plac, dacă ar fi după mine şi azi ne-am preumbla în rochii lungi, îţi dai seama că ar fi bâlciul de pe lume prin metrou sau să conduci dar cât de frumos arată o rochie lungă de mătase  fluturând aşa romanţios în urma paşilor tăi……
Am citit undeva că de fapt nici nu murim numai trecem în alt ciclu de evoluţie în care toate materialele care nu se găsesc natural pe Pământ or să dispară brusc şi instantaneu.
Asta face oarecum inutil prezentul blog că peste 3 zile nu veţi mai avea acces la el, dar dacă vă grăbiţi un pic 72 de ore sunt suficiente pentru lecturarea lui cap coadă şi viceversa.
Totodată înseamnă că o să rămân şi fără haine, număr pe degete articolele vestimentare din garderoba personală pe care scrie bumbac 100% sau lână sau mătase, etc şi nici nu trebuie să te încrezi aşa total în declaraţia producătorului de regulă chinez.
Asta e o altă chestie de meditat adică or să dispară numai sinteticele? Şi la alea combinate rămâne  partea naturală şi dispare sintetica?
Doamne, chiar îmi pare rău că după Apocalipsă nu o să mai am televizor. Acum am fi putut să ne prindem exact câte femei, deşi eu mi-aş lua păcate şi pe unii bărbaţi, şi-au făcut implanturi de silicon să-şi sporească artificial inteligenţa. Poate apare ceva în ziare, mă îndoiesc că un fleac cum ar fi Apocalipsa ne-ar deturna atenţia de la chestiile astea esenţiale spre futilităţi cum ar fi lipsa căldurii, apei sau luminii.
Mno văzând unde am ajuns cu gândul mă duc să mai înghit un antipiretic, clar am febră şi revin în alt post cu Apocalipsa. Dacă mai apuc.

duminică, 16 decembrie 2012

Spre SuperBlog 2012


So, pe 8 decembrie am fost la Gala Superblog 2012. Evenimentul în sine interesant chit că eu am fost numai la gală nu şi la celelalte acţiuni, drumul spre eveniment poezie în mişcare.
Gala se desfăşoară logic la Bucureşti că nah de acolo răsare soarele pentru toţi românii, eu nu locuiesc acolo pentru că mă ard uşor la soare şi am considerat că nu e cazul să şed fix în urbea din care răsare el. Aşa că am plecat cu arme şi muniţii din creierii nopţii spre capitală, eh exagerez un pic era numai 5, 50 dimineaţa când m-am trezit ca să pot pleca spre gară la 6,30.
Pentru vizitele mele în gară nu ar ajunge un volum de scurte povestiri. In primul rând aşa mi-a cântat mie cucul să plec de regulă la Bucureşti, de regulă cu trenul de 5,45 dimineaţa şi ca urmare traseul meu să se intersecteze cu al unui nenea care lucrează acolo. Care nenea nici în ziua de azi nu ştiu cu ce se ocupă exceptând îndemnarea nervilor mei spre sinucidere, dar de câte ori plec cu un tren de noapte e acolo, insista să-mi spună povestea vieţii lui şi să-mi ceară a 1000 a oară numărul de telefon deşi invariabil îl primeşte pe al lui Iubi  şi chiar idiot de ai fi ţi-ar trece prin cap că nu pot greşi de 10 ori la rând.
Bun, deci la intrarea mea triumfală în gară l-am observat cu coada ochiului pe nenea care se apropia vitejeşte gata de discuţii, experienţa şi-a spus cuvântul, l-am driblat meseriaş, m-am aşezat pe o băncuţă şi am început o discuţie fascinatorie cu o tanti despre creditele ipotecare şi cele de refinanţare, subiectul meu preferat la orice oră dar mai ales la 7 fără un sfert dimineaţa, numai că nah femeia despre asta voia să vorbească şi cum calul de dar nu se caută după proteză…..
Nu că asta l-ar fi descurajat total pe nenea de la CFR, nope, a stat acolo lângă noi îndurând stoic la 1,50 m şi 25 de kilograme ale sale discuţiile în care se mai amesteca uneori deşi tanti îl călca mai ceva ca pe o găină neştiutoare nimerită miraculos pe o pistă de Formula 1.
Cu întârzierea de rigoare adică vreo 20 de minute a sosit trenul în care ne-am aburcat conform instrucţiunilor de pe bilet. Soarta a vrut să meargă multă lume la Bucureşti în week-endul acela aşa că din 8 locuri în vagon 6 s-au ocupat instant la noi în gară, eu şi 5 pensionari. Cum afară era încă beznă am decis fiecare în gândul lui dar surprinzător în unanimitate să ne continuăm somnicul întrerupt cu vreo oră oră în urmă. Exceptând uşa vagonului care se deschidea singură de parcă era posedată şi a trebuit să o legăm cu draperia şi necesitatea formulării unor cereri către conductor pe motivul că nu aveam căldură în vagon lucrurile au mers minunat până la Videle cred.
Ajunşi aici liniştea dimineţii s-o făcut ţăndări de glasurile cristaline ale colindătorilor care pretindeau creştinilor să deschidă uşa. Asta m-a trezit din moţăială şi m-a aruncat în noianul dubiilor, dar dacă eu sunt să zic hindusă trebuie să deschid sau nu uşa? Şi pe urmă colindătorii parcă vin acasă nu în tren, de unde să le dau eu mere, nuci şi colaci în tren? Că doar nu am plecat de acasă cu tolba pentru respectarea tradiţiilor creştine. Oricum uşa noastră fusese legată cu mari eforturi cu draperia aşa că nu s-a pus problema deschiderii ei. Din păcate colindătorii nu m-au trezit numai pe mine ci şi pe distinşii mei companioni şi cum eram în ajunul alegerilor m-am trezit prinsă într-o dezbatere electorală demnă de o Antena (3,14)2 .
Cum trăim în frumoasa noastră ţară ar fi fost culmea ca din cei 5 pensionari din care 4 au participat la discuţie să nu  mă trezesc cu 6 preferinţe, aşa că pentru un început de zi cât se poate de zen toate partidele şi toţi candidaţii au fost lăudaţi şi înjuraţi în mod egal . Am trecut la o scurtă discutare a valorii punctului de pensie, am făcut o scurtă comparaţie a calităţii tractoarelor germane raportat la cele româneşti şi ne-am lamentat pe tema înţepenirii noastre colective  în mijlocul câmpului pentru că nişte oameni de bine furaseră ceva cabluri de semnalizare ca atare toată Gara de Nord se bucura de întârzieri.
Personal îi bănuiesc pe cei de la SpringTime, KFC şi MC Donald’s pentru că deverul le-a crescut corespunzător în perioada în care aparţinătorii veniţi să ne culeagă din gară au fost nevoiţi să se refugieze din curentul sălbatic de pe peron.
După vreo 30 de minute probabil rezultat al eforturilor doamnei care stătea în faţa mea şi care se închina de 2 ori pe minut, încă nu ştiu dacă din cauza rugăciunilor sau a uluirii totale provocate de declaraţiile covagonarilor noştri, am pornit încet spre capitală unde am ajuns cu numai 50 de minute întârziere, chestie care mi-a adus în cap fără vreo logică o ştire citită undeva conform căreia în Japonia într-un an întreg toate trenurile la un loc au cumulat 6 minute întârziere şi oamenii căutau soluţii.
M-am îndreptat agale spre Mc întru recuperarea lui Morty al cărui tren nu avusese întârziere şi mă aştepta de vreo oră jumătate, mno că mi-am adus aminte de Mc şi de cafea deci mă duc să redactez una şi voi reveni altădată cu povestea Galei Superblog de anu’ ăsta.

Raceala

Ninge iar, ninge iar, niiinge ninge iar……. ce rară fericire pe capul meu. Din motive explicate pe larg într-un blog anterior, pe mine una zăpada nu mă fericeşte în nici un fel, ba din contră.
 Visul meu era să emigrez într-o ţară caldă în care la radio să pot auzi uneori :”Înfofoliţi-vă bine înainte să ieşiţi afară, mercurul termometrelor va urca cu greu până la 20 de grade Celsius” Nu s-a realizat pentru că încă nu sunt sigură că mai vreau să mă mut într-o ţară populată sau prefer o insulă numai a mea, pe care să nu primească drept de rezidenţă decât alţii la fel de antisociali ca mine .
 Oricum pentru că ninge iar de vreo 2 săptămâni deja şi temperaturile au scăzut corespunzător am făcut singura chestie la care am talente iarna, adică am răcit, serios, profund cu reverberaţii în fiecare celulă. Încă nu am determinat dacă acesta este rezultatul aplicării greşite a legii atracţiei sau rezultatul acţiunii unor distinşi colegi care au ajuns la concluzia că este musai şi foarte necesar să-şi aerisească neuronii la lucru şi au deschis larg ferestrele la minus 15 grade în încăperi în care oricum nu se închid uşile şi corenţii sunt mai ceva ca în Triunghiul Bermudelor.
 Nici nu mai contează cert este că am răcit, că strănut, tuşesc, lăcrimez, mucesc toate simultan şi dintr-o dată de zici că-s superrobotul cel mai cel din promoţia de Crăciun. Şi cum pe lângă cele expuse nu mai pot face altceva am ajuns să privesc la televizor, probabil vreo 3 bloage îmi trebe să-mi exprim părerile pe tema asta, azi mă voi opri numai asupra reclamelor.
Cine nu se pricepe la treaba asta, cum eram eu acum vreo săptămână, nu ştie că din programul tv 60% îl reprezintă reclamele, unele armonizate cu programul pe care sunt transmise, unele generale. Şi pentru că e iarnă o dată la 10 minute te vei delecta cu un calup de reclame la medicamentele împotriva răcelii. Amu’ eu ţin minte un banc care nu e chiar banc conform căruia o răceală tratată e gata în 7 zile şi una netratată poate dura o săptămână întreagă şi cum am multe răceli la activ şi pasiv îl cam cred pe banc.
Numai că din reclamele astea minunate am aflat că există pastile care te pun pe picioare instant, care tratează toate simptomele deodată şi care luat cum trebuie tratează şi vecinii pentru că efectele lor se propagă aşa ca o explozie nucleară în tot cartierul.
Cu o minimă curiozitatea vei descoperi că majoritatea medicamentelor minune pentru răceală au la bază paracetamol sau ibuprofen şi dacă eşti paralel cu chimia ca mine după lupte seculare care durează vreo 5 minute te vei lumina că de fapt iei un antipiretic şi un analgezic, deci nu mai faci febră şi îţi mai minţi durerea în rest tot sistemul tău imunitar trebuie să se descurce săracul pentru că deşi e veche de când lumea încă nu sa descoperit un tratament pentru răceală.
Revenind la reclamele dragi sufletului meu care garantează roate că te vei întoarce la programul tău obişnuit imediat ce ai terminat de înghiţit pastila minune mă tot întreb ce cuprinde câştigătorul segmentului, după părerea mea, Nurofen-ul care garantează că în 5 minute vei simţi efectele. Pe prospect sunt trecute ca substanţe active ibuprofen şi clorhidrat de pseudoefedrină, în sinele meu mai mult decât ascuns eu cred că de fapt cuprinde şi praf de zâne dar nu l-au trecut acolo să nu se inspire concurenţa altfel nu văd cum te-ar scăpa în 5 minute de o boală fără leac dar care dispare de una singură în maxim 10 zile.

luni, 10 decembrie 2012

Zăpada



Să ne înţelegem eu, în tinereţe am fost traumatizată de troiene. Ca să explicăm, Gicu şi Mărin, cei doi neuroni personali au făcut şcoala generală într-un cartier mărginaş, pe româneşte în ţigănie. Şi totuşi cartierul acela era un pas înainte faţă de primara la sat. Pasul înainte însemna vreo 3 kilometri peste câmp dimineaţa  ca să ajung la şcoală şi 3 la prânz să mă întorc acasă.
          Culmea surprizei, nici înainte de decembrie 1989 şi nici după, dap, evenimentul a avut loc în timpul şcolii generale la mine, nimeni nu băga utilaje de deszăpezire pe ogoare. Ca urmare erau muşchii noştri contra nămetelui şi pe vremea aia nămetele eram cam măricel.
          Un noroc tot aveam, între noi şi şcoală exista un tronson de cale ferată, aşa că imediat ce apăreau troienele mergeam la şcoală pe calea ferată, cu urechile concentrat ciulite la zgomotul trenului pentru a ne arunca artistic în zăpadă dacă îţi revendica şinele. E drept pentru că terasamentul era înalt beneficiam de  toate efectele speciale ale viscolului. Sincer, după experienţa asta niciodată nu mi-a trecut prin cap să fac îngeri de zăpadă.
        Deci vreo patru ierni care ţin minte începeau în finalul lui octombrie şi se terminau în martie mă prezentam la şcoală sub forma unui om de zăpadă, dotat cu palton îmblănit, glugă, fular, căciulă, mănuşi, cizme şi zidit în zăpadă.
          Primul om care mă lua în primire la şcoală era femeia de serviciu care mă scutura de zăpadă cu o măturică, apoi mă extrăgea din haine şi mă punea la dezmorţit pe sobă. Aveam privilegiul de a face prima oră lângă sobă spre deosebire de norocoşii mei colegi care veneau cu autobuzul.
            Cred că acum toată lumea a înţeles ce înseamnă zăpada la mine, o urăsc, o ură organizată, reprimată şi activă. Primul fulg la mine e echivalentul  unei tragedii naţionale şi modul în care autorităţile gestionează zăpada şi gheaţa nu mă încurajează.
        Ca atare vă recomand să nu mai postaţi declaraţii extaziate în care glorificaţi zăpezile pe pereţii de facebook la care am acces decât dacă vi s-a urât în mod particular cu viaţa.
PS Mesajul este adresat exclusiv prietenilor pe care mi-aş permite să-i omor, pe restul or să-i omoare Apocalipsa sau troienele, mi-e complet indiferent care eveniment are loc primul.

joi, 6 decembrie 2012

Time is not money


Îmi  plac oamenii cu timp liber, am tot respectul pentru cineva care reuşeşte să se organizeze atât de bine încât totul în jurul lui să se desfăşoare în ritmuri de menuet. Recunosc în sinele meu cel mai ascuns visez să ajung la starea asta în care timpul să curgă nici repede nici leneş numai bine cât să mă pot bucura de toate.
Dar unii oameni au prea mult timp. Şi mai ales nu reuşesc să înţeleagă ritmul vieţii celorlalţi.
Aşa că dacă mă vezi alergând în ritm de galop entuziast şi susţinut, cu o robă atârnând nebuneşte în urma mea, dacă vezi că nu am avut timp să ocolesc şantierul ci înfrunt vitejeşte noroiul şi fulgii de zăpadă care cad şi tot cad fără să se sinchisească de umbrela mea, simte-te liber să crezi că mă grăbesc undeva, că pentru  mine alea 5 secunde în care ţi-am strigat un Bună ziua din mers sunt maximul pe care îl pot da.
Te rog, nu te apuca să-mi povesteşti ce mai face bunicul Neacşu de la Dorohoi, în primul rând nici nu-l cunosc pe om, este bunicul cuscrului fratelui tău şiexceptând cazul în care a inventat un mijloc de amânare a Apocalipsei nici nu mă interesează ce face .
De asemenea mă doare în bascheţi la marele fix de aventurile lui Pufinezu’ motanul vostru cel atât de inteligent încât  nu vă decideţi dacă să-l duceţi la Românii au talent sau la Dansez pentru tine, în cel mai bun caz îţi voi recomanda un psiholog genial şi nu al ce emisiune să plantezi necuvântătoarea.
Dacă m-ai întâlnit pe stradă nu înseamnă că e momentul ideal să te alegi cu o consultaţie gratis. Promit că nu voi factura nici dacă suni şi vii ca omul la birou, în ideea faptului că te ştii cu ai mei dinainte de Războiul de Independenţă, ba chiar ai mai multe şanse să emit vreo opinie inteligentă şi care să te ajute în vreme ce îmi odihnesc posteriorul pe scaunul meu rotativ decât în vreme ce telefonul sună înnebunit cu 3 apeluri deodată mai ceva decât traficul din Bucureşti iar eu privesc rugător cu ochi de căţel inteligent un coleg care trece întâmplător pe lângă noi, poate poate în faţa unui terţ care tot zice „Hai să mergem” vei avea bunul simţ să te opreşti.
Pentru toţi cei care au impresia că povestea vieţii lor e mai importantă pentru mine decât să prind autobuzul, că să-i ajut pe ei contează mai mult decât să îmi respect nişte obligaţii proprii, ştiu că sunt repezită, ştiu că vă tai macaroana fără graţie, ştiu că nu dau dovadă de diplomaţia necesară şi  NU îmi cer scuze, că nu am de ce, vă anunţ numai că de azi va trebui să aveţi al voi plasturi dacă vă tentează să-mi risipiţi timpul. Pentru că Timpul nu înseamnă bani, cum cred americanii, Timpul e viaţă.
Sărbători Fericite!

duminică, 2 decembrie 2012

Ai o cutie de pantofi?




În teorie sunt un om de treabă, în teorie am tot felul de iniţiative frumoase şi idei măreţe care  de multe ori rămân al stadiul de teorie.
Pentru că deşi sunt un om de treabă am păcate, sunt comodă şi uit repede, am capacitatea de concentrare a unui pisoi de 4 luni, imediat ce văd o jucărie nou uit cu ce mă ocupam. Şi îmi place să mă plâng de multele, diversele şi ridicolele mele probleme care mă consumă în totalitate.
Mi se întâmplă să mă gândesc la copii care nu au văzut o ciocolată de un an de zile, mi se întâmplă să plâng auzind un copil de 4 ani sperând fără prea mare încredere că Moş Crăciun îi va aduce o pungă de bomboane, îmi doresc să fac ceva, să ajut, să mă implic şi dacă aş putea să fac ceva în momentul acela probabil aş face-o.
Dar tot timpul se reprogramează pentru a doua zi, pentru că treaba asta necesită planificare, pentru că trebuie să găseşti copilul, să te prinzi ce nevoi are şi aşa apar alte lucruri mai stresant, apar probleme care mă sună de 5 ori pe minut să mă ocup de ele iar ideile mele bune rămân undeva pierdute.
Azi am citit despre proiectul ShoeBox, dap nu ştiam de el, uneori am senzaţia că trăiesc pe Marte şi mi s-a părut ideal pentru oamenii comozi ca mine care vor totuşi să se implice în ceva. Proiectul se află deja la a şasea ediţie, mda puteam să aflu mai devreme şi cele spuse de iniţiatorul proiectului Valentin Vesa ar trebui să vă explice întrutotul despre ce este vorba
Prima data cand am facut asta cu Luca, baiatul nostru cel mare, a fost o simpla vizita la groapa de gunoi a Clujului, unde Luca a dat o cutie de pantofi plina de dulciuri, o caciulita si un fular si niste sosete calde, unui cipilas rom care sedea afara pe zapada si plangea.
Ochii baietelului s-au inseninat si a zis doar atat: “e a mea toata?”. Va dati seama ce era in sufletele noastre cand am vazut asta.
Luca a povestit la gradinita, ceilalti parinti au venit la noi si ne-au intrebat din ce ONG facem parte, ce fundatie de ajutorare avem.
Ma bucur sa va spun ca NU avem nici un ONG, nici o fundatie, ca facem lucrul asta, an de an, ca si cum ar fi copiii nostri cei care primesc cutiile.
In cei 5 ani s-au adunat in centrele de colectare care au tot aparut in fiecare an, din apelurile oamenilor cu inima mare, ca cei de la Blogal, peste 7000 cutii.
Fara reclama la TV, fara bani bagati in proiecte europene, fara falsitatea politica, doar cu oameni simpli care au inteles ca punand deoparte niste banuti (in medie 70-90 RON costa sa umpli o cutie cu chestii noi) si TIMP, sa daruiasca un zambet unui copil orfan sau sarman, CASTIGA imens de mult pe toate celelalte parti.
Fa-o stiind ca o faci asa cum ai vrea sa o faca altcineva pentru copilul tau, in caz ca ar fi orfan. Fii egoist, fa-o pentru tine.
Tot la tine se va “intoarce”.
Instrucţiuni pentru cum se realizează cutia se găsesc pe site-ul ShoeBox eu voi copia numai lucrurile elementare.
1. De ce ai nevoie: 
- o cutie goala de pantofi (corpul si capacul)
- hartie de impachetat cadouri. Gasesti o multime de modele de Craciun/Sarbatori de Iarna.
- foarfeca/cutter
- timp si bani pentru shopping sau sortarea lucrurilor din casa pe care vrei sa le daruiesti
- rabdare …

2. Ce poţi pune în cutie :
- dulciuri (ex.ciocolata, biscuiti, napolitane), dar NU ceva perisabil (ex.banane, portocale, iaurt) sau ceva care se poate sparge ( borcane de sticlă)
- articole scolare: caiete de scris, creioane colorate, un ghiozdan, un penar sau orice altceva
- jucarii potrivite pentru varsta si sexul copilului
- produse de igiena personala: perie si pasta de dinti, sapun, sampon, gel de dus, absorbante (in fiecare an am observat ca fetele aveau mare nevoie de asa ceva)
- o felicitare de Craciun pe care sa scrii citeva rinduri pentru copilul care va primi cutia de la tine (esti liber sa pui datele tale de contact si sa pastrati legatura si pe viitor)
- articole de imbracaminte: un fular, caciula, ciorapi grosi, manusi sau orice altceva de acest fel, nou sau purtat dar care sa arate bine, sa nu fie rupt, patat sau deteriorat
- poate o lumanare parfumata care sa le aminteasca si lor de mireasma Craciunului, insa fara chibrituri, nu cumva copiii sa faca vreo isprava… Lumanarea nu trebuie sa fie neaparat ceva “fancy”, ci una “folosibila” (multi dintre ei NU au nici macar curent electric).

3. Unde le duci
Pentru Craiova adresa la care se colectează pachetele este "Cabinet Stomatologic Dr. Cojocaru Melania", Bvd Carol I (vis-a-vis de noul cazino), Bl J3, Apartament 2, Programul: in fiecare zi, mai putin miercuri si duminica, dupa ora 15.00 pana la 20.00. 
Pentru alte oraşe avei o listă de locaţii aici.
4.Până când
Ultima zi este 14 Decembrie ora 20.00


Doi neuroni zglobii


Pentru ca vorbesc des de Gicu si Mărin m-am gândit că ar fi cazul să îi şi cunoaşteţi.
Pe lumea asta eu cunosc o singură democraţie reală, viabilă, care şi-a demonstrat de-a lungul timpului capacitatea de a funcţiona.
   Nope, nu este referatul meu despre politica USA, de altfel nu sunt prea convinsă de existenţa unei democraţii acolo, dar asta e altă poveste, care nu are ce căuta aici.
      Democraţia depre care vorbesc funcţionează într-o pereche mai ciudată compusă din numai doi membri, dar este singura pe care am văzut-o mergând, niciodată o decizie nu a fost luată decât în unanimitate şi nimic nu a fost făcut vreodată de un singur membru, mai mult nimic nu a scăpat vreodată necomentat şi nediscutat de cei doi.
       Deci perechea asta e compusă din doi domni,  care întâmplător s-au născut în aceeaşi zi şi au împărţit până acum cam toate experienţele de viaţă.
     Gicu, pe numele lui adevărat George Diamandopol este un grec atipic, adică e blond, subţire şi rasat. Poartă în exclusivitate haine de marcă eventual Chanel sau Lanvin şi musai chiloţi Cătălin Botezatu.  A urmat şcoli exclusiviste, are o vastă cultură generală şi vorbeşte câteva limbi.
     Gicu a făcut cursuri de dans şi tai chi, a studiat feng shui şi arta conversaţiei, ascultă muzică simfonică şi citeşte ca un descreierat. De asemenea este cel mai puţin rezistent fizic, este un leneş înnăscut şi are  un talent nenatural de a găsi pe altcineva să facă treaba în locul lui.
        Mărin, se numşte de fapt, Mărin M. Mărin, şi M. este iniţiala tatălui său Mărin. Este oltean get beget, mic, negricios şi ţăndăros. Poartă cămăşi cu motive naţionale şi o salopetă de blugi murdară de vopsea şi ulei de motor. Fumează Mărăşeşti sudate una de alta şi bea kilograme de cafea.  Se poate certa ore întregi şi cu sine însuşi deşi îl are tot timpul la dispoziţie pe Gicu. Are idei puţine dar extrem de fixe şi nu acceptă să se iese din viziunea lui asupra vieţii. Se joacă pe calculator, are grădini şi ghivece cu plante în îngrijire şi este într-o continuă agitaţie.
       Vineri a fost pentru ei o zi ca toate altele. Primul s-a trezit Mărin, el este cel cu energia, puţin mahmur  că deh nu era să vadă meciul pe sec joi seara, dar a trecut imediat al treabă adică a început să-l zgâlţâie pe Gicu
     Gicule, ne trezim şi noi mai cu talent? Hai bro că avem treabă, telefoane ălea ălea.
       Încă cinci minute
      Nici un cinci minute , repede azi haine negre sau roşii?
     Negre
       Roşii
       Mergem la lucu
      Tocmai de aia
      Bine fie, roşii
      O sunăm pe aia mică?
     E prea devreme
    La opt o să fie prea târziu
     dar poate e ocupată
      Trimitem un mesaj
De acord
    Şi cam aşa a continuat toată ziua ca toate zilele vieţii lor. Pe la opt seara  Gicu şi Mărin au decis să mai răspundă odată la telefon. Era Zoe
     Bună seara doamnă
Gicu l-a privit pe Mărin printre gene
     Mărine ăsta face mişto de noi?
     Habar n-am Gicule dar aşa chef am de o ceartă
     Discuţie în contradictoriu, te rog
      Nu contează cum îi zici câtă vreme pot să urlu la el
     Fă-ţi de cap
    Şi uite aşa s-a mai terminat o vineri. Dacă nu aţi recunoscut personajele vă dau un indiciu. Gicu şi Mărin sunt cei doi neuroni care domiciliază în capul meu şi sunt răspunzători pentru mai toate necazurile mele

sâmbătă, 1 decembrie 2012

My way



Când m-am înscris la SuperBlog nu ştiam ce fac. Sincer.
Aveam un blog de vreo 6 luni dar pe care scriam serios numai de vreo 3, mi se păruse o idee bună să-mi exprim eu ideile mele fundamentale asupra lumii undeva unde să le mai citească vreo 3 oameni. Ne lua prea mult timp să discutăm nişte chestii faţă în faţă aşa că le scriam când aveam timp, ei le citeau când puteau, erau mai degrabă emailuri lăsate deschise şi pentru alţii.
Cum am apărut pe lumea bloggerilor prin mai 2012 nu auzisem niciodată de SuperBlog şi nici nu mi-a trecut prin cap că va trebui să scriu pe teme atât de stricte, să recunoaştem au fost unele probe în care  a trebuit să respectăm atâtea puncte fixe încât imaginaţia mea s-a simţit nedreptăţită.
 Am depăşit perioada în care am vrut să renunţ după prima probă  Nemira la care nici în ziua de azi  nu am înţeles criteriile de notare, am avut câteva etape în care am scris pentru că în regulament condiţia era clară trebuia să particip al toate probele nu să iau 100 de puncte al toate. Cu timpul a început să îmi placă efortul acesta de a scoate ceva nou din o pagină de indicaţii, cu timpul am început să înţeleg că promovarea unui produs şi în fond asta a fost fiecare probă se face pe alte criterii decât exprimarea viziunilor mele despre lume, cu timpul m-am obişnuit.
Mi-a plăcut grupul IT pentru că nu ştiu chiar nimic despre calculatoare aşa că Oktal, Azerty, Mediadot au fost un fel de Himalaya personală. Am învăţat mult în probele astea, despre sistemul Cloud a trebuit să citesc întâi pentru că nu auzisem de ele niciodată, mi-au prins bine la încrederea în sine, acum ştiu că pot face faţă la orice în domeniul scrisului.
Dacă ar fi să aleg un sponsor preferat ar fi Toyota , nu pentru probe, nu pentru note, nu pentru promptitudine ci pentru că m-au pus să scriu despre maşini. Pentru probele lor a trebuit să scot amintirile cu miros de ulei de motor şi bujii frecate cu periuţa de dinţi din colţul în care le ascunsesem când tata a plecat. Aş alege Toyota pentru că probele lor m-au forţat să fac un pas înainte în viaţa mea, un pas pe care îl evit de 8 ani  şi să mă întorc la o dragoste veche :maşinile.
Încă nu m-am decis dacă aş participa şi al ediţia viitoare, depinde mult de cum va fi viaţa mea peste un an, dar a fost o aventură în care nu regret că m-am aruncat.
A fost SuperBlog 2012 pentru ultima data 



Daca as fi........




Nu am lucrat în presă nici un minut. Mi-e greu să mă pun în pantofii cuiva care face asta zilnic şi să încerc să promovez un SuperBlog cu mijloacele lor. Dar dacă aş face asta………
Sunt un om al cuvintelor, unii dintre cunoscuţii mei ar spune că al cuvintelor scrise, că dacă vreau să conving de ceva atunci aş face bine să-mă aşez pe un scaun şi să las literele să acopere hârtia.
Mi-aş alege un partener din cele scrise, respectiv 121.ro pentru că întâmplător mă consider senzaţională şi m-aş potrivi în peisaj. Aş începe cu un prim articol în care să anunţ începerea înscrierilor pentru SuperBlog şi pe scurt ce presupune concursul acesta.
Nu îmi aduc aminte exact dar cred că perioada de înscriere a fost de o lună, în timpul acesta aş publica interviuri cu participanţi la ediţiile anterioare, nu numai câştigătorii ci şi din cei care au abandonat pe parcurs, şi din cei care au ajuns la finalul competiţiei fără a fi în primii clasaţi.
Premiile contează dar ce aş promova eu ar fi participarea în sine, perioada aceasta de două luni în care trebuie să îţi împingi limitele rezistenţei dincolo de hotarele pe care le ştiai.
SuperBlog  este o olimpiadă a imaginaţiei, este capacitatea ta de a picura un strop de magie peste probleme lumeşti şi cunosc mulţi oameni care ar fi atraşi de ideea unei competiţii dificile.
Cu începerea probelor aş începe să public interviuri cu sponsorii, cu echipa de organizatori  şi cu participanţii, fără a spune cine a dat fiecare interviu în parte. Poate este mintea mea sucită dar îmi place ideea de interviuri misterioase în urma cărora tu să crezi că ai stabilit ce caută juriul unui sponsor iar la final să descoperi că de fapt era altul, unul la care nici nu te-ai fi gândit.
Nici numele participanţilor nu ar fi cunoscute în interviu, m-ar interesa cum  se integrează goana spre termenul limită prin vieţile lor. Mi-ar plăcea să aud poveştile din spatele poveştilor, să văd sub interviul respectiv comentarii despre cum s-a născut o idee, despre cum au dus la cap articolul printre protestele copilului căruia îi dau dinţii sau printre urletele mobilizatoare ale şefului care vrea din nou să muncesc peste program.
Aş folosi din plin pagina de facebook, butoanele de Like şi Distribuie pot face minuni. Sunt mulţi bloggeri care au cont pe facebook, sunt mulţi care ar putea decide să participe data viitoare incitaţi de poveştile anului acesta.
SuperBlog este un concurs pentru bloggeri iar bloggerii sunt oameni, aş alege să promovez concursul axându-mă pe oamenii din spatele lui indiferent din care tabără fac parte. O poveste personală, o experienţă de viaţă reală şi bine spusă facemai mult decât 10 articole tehnice  de promovare.
 A fost SuperBlog 2012