marți, 25 iunie 2013

yahoo

So, azi a fost o zi ciudată . Dar rău de tot . Rădăcinile existenţiale ale răului stau în faptul că azi e marţi dar eu ieri am avut program de duminică. Ca atare, complet confuzaţi  Gicu şi Mărin s-au plimbat de năuci prin târg executând programul de luni, în vreme ce realitatea exterioară şi vreo câţiva oameni urlau să ne adaptăm toţi trei (eu şi cei doi neuroni din dotare) la ziua proclamată de cărindar.
         Ete nah, că aştepte ei până când oi da eu înapoi în faţa convenţiilor sociale, dacă în mintea mea azi e luni, să nu se aştepte cineva să execut alt program decât cel conform credinţei proprii protejate de Constituţie şi fro trei protocoale evropeneşti..
        Pe al vreo 15 fix pe trecute, a trebuit să pornesc spre domiciliul propriu deoarece starea asta de rebel fără marţi mă epuizase nervos.
        După redactarea unei cafele menite să-i readucă în simţiri, ălea pe care le au, pe Gicu şi Mărin, evident mă instalez comod pe net, unde am suferit o revelaţie, poate chiar o epifanie e drept cu privire al chestii mai puţin sacre.. Da,  mie îmi place cuvintele ciudate.
         Deci, în vreme ce discutam cu ……..nu dau nume că nu e frumos, pe messenger despre deficienţele personalităţii mele, am vrut în scop protector ca tot românul creştin să bat o cruce mare şi ca tot românul păgân de inspiraţie geto-dacă să scuip în sân în vederea apărării de rele.
       Şi mi-am dat seama că emoticoanele aferente lipseşte cu desăvârşire. Mi se pare urlător la cer tupeul corporatist al Yahoo care lansează pe piaţa românească un produs neadaptat specificului naţional.
        Păi cum soro? Să n-am eu emoticon de „Hai la bere”, „Te fac o sămânţă-n faţa blocului?”, „Mă doare –n paişpe” „Ptiu să nu te deochi „? Se poate?
       Cu durere în suflet m-am îndreptat spre Facebook cu gândul de a pune de o răzmeriţă, dar deh femeie sunt ochii alunecoşi mi-au sărit întâi pe neşte bloage. Şi suferind de logoree am vrut să comentez plastic, apăs frumos botonul pentru emoticoane  şi iar mi se întunecă în faţa ochilor, nu tu emoticon care-şi taie vena de invidie, nu tu emoticon pentru sunt uniktă, nimic pă sistem.
        Aşa nu se mai poate, io zic să facem apel, să luăm poziţie, agenturili străine trebuie notificate că este inadmisibil ca în ţara Mioriţei să ai emoticon cu porcul şi vaca dar nu cu oaia.
      Să nu-mi fie de deochi cum credeam eu că nu o să-l pricep veci pe nenea Heliade Rădulescu cu ale sale  gâtlegău şi nasuflete
        Dacă nu uit total de existenţa lui acest blog va fi completat după minuţioase documentări şi eventual punerea la cale a unui proiect de lege care sa  impună corectarea deficienţelor descoperite.

Din tinerete

Am început ca orice om normal cu şcoala, dar povestea  asta o păstrez pt un film cu Leslie Nielson în rolul instructorului meu. Desigur am făcut şcoala pe Dacie din respect pt Rosi, maşina familiei care era cu vreo 2 ani mai tânără ca mine, ca să nu se simtă neglijată le conduceam alternativ. Beleaua era că fiecare avea cutie de viteze cu viziune proprie pe unde la Rosi intam într-a întâia la şcoală intram în  a treia, iar confuzia mea permamentă îi stârnea instructorului stări de entuziasm.
            Dar nu vorbim despre şcoală ci despre permis. Am început ca orice cetăţean normal prin a pica sala pt că m-a pus dracu’ să rezolv nenorocitele de chestionare ca pe grilele de la facultate luând în considerare şi excepţiile. Poliţia română nu crede în excpeţii, ele decât destabilizează poporul ca atare dacă vreodată o să văd un poliţist pe trotuarul din dreapta mea întinzând braţul drept spre mine şi făcând semn să opresc n-o s-o fac! Am aflat cu dosarul în mână că braţul drept al poliţistului se adresează exclusiv maşinilor care vin din spatele lui oriunde ar fi el plasat.
            Drept urmare, când m-au reprogramat cu 100 de mii de pile, să nu-mi expire cazierul m-am uitat superior la carte şi am refuzat s-o deschid,  oricum după ce nu am mai deschis cartea am luat 26 de puncte şi la 2 întrebări am răspuns dând cu banul că n-o să ştiu în viaţa mea cum e treaba cu kilele remorcii+kilele maşinii+kilele şoferului.
          Emoţionată de aşa succes n-am dat şi oraşul că am zis să mă bucur şi eu de 50% carnet,  oricum nu credeam să-l iau de tot. Mă programează să dau oraşul prin decembrie, încă o zi lipsă de la slujbă,  bineînţeles că şeful făcea crize când dispăream în necunoscut juma’ de zi dar n-a avut încotro.
          În ziua cu pricina trebuia să ajung dimineaţa când intrau ceilalţi la sală să-mi iau nu ştiu ce număr de ordine, dar eu abia am ajuns la fix şi când am dat eu sala, nu cred că se aştepta cineva să ajung acolo la 8 dacă nu trebuia să intru. A fost o încercare metaforică şi am ajuns pe la 9 când puteam să mai aflu vreun număr numai dacă dădeam de Mama Omida cu cărţile prin parcare. Era un frig de decembrie şi deşi mi s-a pus mie pata că tre’ neapărat să plec de acasă cu haină de blană să nu mor de pneumonie înainte de eveniment când a venit în sfârşit instructorul să mă recupereze eram oricum bocnă  iar figura lui nu mă prea înveselea.
         S-a uitat aşa cu un fel de milă, bine era şi traumatizat după faza cu Gigel, şi mi-a zis că după numărul de ordine dau examen cu un domn care era un fel de bau-bau pe acolo, mai rău m-a asigurat că dacă mă vede domnul în cauză cu maşina aia mă pică şi dacă aş fi Schumaher, ceea ce nu era cazul.
        Gigel era elevul de suflet al instructorului, n-am avut o nenorocită de oră fără ode aduse lui Gigel care nu are decât o profesională d-şoară dar conduce ca un înger, am citat evident.
           Încă mă întreb cum şi de ce conduc îngerii, ei fiind dotaţi cu aripi, oricum îngerul a luat şi sala din prima
            Ideea e că Gigel s-a dus să dea oraşul cu 2 zile înaintea mea şi aşa angelic cum conducea el pt prima dată în viaţă nu i-a intrat maşina într-a întâia, dar Gigel nu avea 45 de kile ca mine dacă nu a intrat din prima s-a agăţat de manetă şi a insistat până a rămas cu maneta în mână,  în toiul examenului, evident înainte să fi plecat de pe loc.
             Folclorul spune că s-a întors poliţistul la volan, înjurând şi chinuindu-se cu o şurubelniţă, nu ştiu dacă e tehnic posibil dar aşa se spune şi cert e că intructorul era traumatizat dechestia asta.
       Dacă Gigel nu luase examenul, adică GIGEL, pricepi cum să-l iau eu? Oricum a găsit o soluţie măreaţă în problema maşinii: a vorbit cu un coleg de-al lui să dau cu maşina ăluia.
       Eu fericită posesoare de Dacie, cu şcoală pe Dacie m-am uitat la Peugeut 206 mi-am făcut cruce pe ascuns şi m-am întrebat serios dacă am ce vinde de pe acasă s-o repar că era clar că maşina nu putea scăpa întreagă, dar au fost drăguţi m-au lăsat s-o conduc vreo 10 metri să mă obişnuiesc cu ea.
        Am apucat chiar să întreb unde se găsesc semnalizarea şi marşarierul pe drăcia respectivă în condiţiile în care prima dată când urcasem într-un Peugeut îl bănuisem că nu e în regulă că nu auzeam motorul.
       În perioada aia a vieţii mele mai eram şi aproximativ blondă deci adăugă şi tu o blondă cu haină de blană, un Peugeut roşu şi o echipă de majorete negative şi vezi ce-ţi dă, ca să ai o imagine de ansamblu.
     Oricum m-am gândit că tot nu-l iau de ce n-aş fi încercat? Mă aburc în maşină cu spaima poliţiei în dreapta, ia omul datele din buletin şi zice: domnişoară o luăm înainte spre pod şi coborâm pe prima la dreapta înainte.
       Problema era că la maşina asta semnalizarea şi luminile erau pe acelaşi băţ, că-mi lipseşte termenul tehnic, şi nu-mi aduceam aminte care în ce parte. Dau delicat în el dar n-aud că ar fi pornit semnalizarea mă gândeam să nu rămân şi eu cu băţul ca Gigel, poliţistul îşi drege vocea şi se interesează aşa în trecere "reuşim anul ăsta?". Era decembrie adică nu prea mai era timp .
        Am riscat şi am forţat un pic aparatura de bord  a început semnalizarea să clicăie  m-am asigurat, am verificat chiar dacă şi-a pus ăla centura, că pe atunci ţineam minte cele 7 obligaţii îninte de intratea în trafic  şi.......
       Am călcat acceleraţia ca pt Dacie, nu am intrat în trafic, am ţâşnit festiv ca un dop de şampanie eu înainte şi şapca poliţistului după mine. Om prudent ăsta îmi alesese o stradă cu sens unic, eu şi tramvaiul dar tramvaiul nu trecea la oara aia. Când începuse să-mi placă examneul, eram de fotografiat când mi s-a întors volanul singur după o curbă că la Dacie nu are obiceiul, a decis că am condus destul zice:  să tragem pe dreapta. Mie care mi se păruse cam mic examenul mi-a trecut prin cap că încălcasem atâtea reguli că n-o avea sens să continuăm.
       Vedeţi că e o groapă în faţă , zice parcă eu eram chioară, eu învăţată de la şcoală dau s-o încadrez între roţi, lui i se pare că mai bine o ocolim  şi îl pune dracu’ să întindă mâna spre volan, chestie cu care instructorul îmi mâncase sufletul, ţin minte că la lecţia cu sensul giratoriu mai că nu ne-am bătut pe volan de era să intrăm în arteziană. Cred că am suferit un moment freudian, toate reprimările de la şcoală ideea că oricum pic, un tupeu recent descoperit cine ştie cert e că i-am tras poliţistului una peste mână de s-a speriat.
        A întrebat calm să nu-mi streseze nervii greu încercaţi dacă văd Dacia roşie din faţă. Normal c-o vedeam că era la 8 metri. Daţi puţin în marşarier dar cu grijă că gropa aia e tot acolo şi pe urmă parcăm în spatele Daciei.
      Fericită că marşarierul mergea aşa logic nu ca la Dacie, furată de moment am apăsat şi frâna tot ca la maşina de-acasă, nu de alta dar să încheiem simetric şi să vadă că şi bordul era confortabil când a intrat în el,  de caşchetă nu se mai punea problema că n-o recuperase încă.
       S-a uitat el al mine eu la el ca viţelul la alt viţel.
Dar nu aţi prea condus maşina asta.
Recunosc, am minţit dar recunoaşte şi tu era pt o cauză nobilă părerea mea.
         Zic numai vreo 2 ore,
 Păi  pe ce aţi făcut şcoala?,
Pe o Dacie
Şi?
     A avut nişte probleme cu ferodoul de pe discul de ambreiaj
         S-a mai uitat odată de parcă-mi mai crescuse un cap, s-a uita în buletin acolo eram brunetă şi-o fi zis că sunt undercover, s-a uita la rezultatele de la sală, a oftat parcă-şi da acordul să-mi tranplanteze un rinichi propriu şi mi -a spus aşa părinteşte:
       Domnişoară eu îţi dau permisul, că pare important pentru dumneata, dar te rog eu să nu conduci până nu faci şcoala cum trebuie de data asta.
        Şi aşa am eu permis de 8 ani şi nici măcar nu m-a oprit poliţia vreodată dar-mi-te să mă amendeze. Bineînţeles instructorul e tot în stare de şoc iar Gigel nu are nici azi permis.
        Nu cred că e necesar să spun că nu conduc sub nici o formă,  dar  dacă prin absurd ar suferi şoferul vreun accident într-un loc izolat şi fără acoperire pe telefon aş putea, şi aş avea şi dreptul  să iau maşina şi şoferul de acolo şi să-i aduc în civilizaţie.

luni, 24 iunie 2013

Interviu

L-am gasit pe net, pe Facebook de fapt şi m-am întrebat ce aş fi răspuns eu la interviurile cu pricina. Nu am idei cum se iniţiază o leapşă între bloggeri dar daca vreţi să răspundeţi simţiţi-vă liberi.
1. Cu cine ai alege să te lupţi: cu o raţă de dimensiunile unui cal sau cu 100 de cai de dimensiunile unei raţe? - întrebare pusă de compania minieră BHP Billiton.
Cu 100 de cai de dimensiunile unei raţe, am o fobie legată de animalele mari, pe cai de exemplu îi respect aşa de mult că trec pe partea cealaltă a străzii de frica, vreau să zic teama reverenţioasă pe care mi-o inspiră.
2. Cum te gândeşti să împachetezi o girafă într-un frigider? - întrebare pusă de banca UBS.
Deschid uşa şi arunc ceva iarbă înăuntru se  împachetează ea singură. ( nu aşa procedăm şi cu creditele?)
3. Ce te-ar face să fii fericit dacă trebuie să lucrezi vineri seara până târziu? - întrebare pusă de retailerul Tesco.
Să fiu în aceeaşi tură cu preşedintele consiliului de administraţie şi acţionarul majoritar.
4. Cum ai proceda dacă trebuie să scoţi un ac dintr-un car cu fân? - întrebare pusă de Macquarie Bank.
Angajez un chinez
5. Cum îi explici bunicii tale ce este Facebook? - întrebare pusă de compania Huddle.
Facebook e un fel de biserică virtuală deschisă permanent în care nu e nevoie să te mai prefaci că asculţi şi slujba ca să afli bârfele
6. Cine crezi că câştigă în lupta dintre un tigru şi un leu? De ce? - întrebare pusă de compania Capco.
Tigrul, pe leu l-au răpus de mult politicienii români
7. Care sunt cele 3 cuvinte prin care te-ar descrie părinţii tăi dacă ar fi în locul tău la interviu - întrebare Yo! Sushi.
Ea a făcut-o
8. Respecţi culoare roşie la semafoare dacă trebuie să duci un prieten grav rănit la spital? - întrebare pusă de o firmă de avocatură.
Ce este acela un prieten (mda uneori trebuie să te uiţi şi cine este angajatorul) 
9. De ce 99% nu e suficient? - întrebare pusă de Parcelforce Worldwide.
Nu poţi clădi o lume numai pe transpiraţie şi fără inspiraţie , confor lui Thomas Alva Edison: “Succesul înseamna 1 la suta inspiratie si 99 la suta transpiratie „.
10. Cum crezi că ar comunica oamenii într-o lume perfectă? - întrebare la firma Novell.
Am păstra limbajele convenţionale, o lume în care nu ne-am putea ascunde gândurile ar fi pustie nu perfectă


 

Român

Ce-mi plac mie justiţiarii, ăia de s-au născut cu adevărurile absolute în scutec şi au rămas aşa binecuvântaţi să ştie totul o viaţă întreagă. E greu măh să fii deţinătorul adevărului absolut, te poate cocoşa mintal, pe bune. Am citit acum un blog despre cum suntem „O naţie de CURVE IPOCRITE. De  Jeguri”, nu o să pun un link spre sursa inspiraţiei că nu pierdeţi nimic dacă nu ajungeţi pe acolo.
Nici cine e autorul nu ştiu, că nu mă interesează.
Mi-aş dori numai ca oamenii să nu mai generalizeze, de ce am fi noi cu toţii o naţiune de curve ipocrite numai pentru că  mnealui autorul genialului blog s-a dat jos din pat dimineaţa, s-a privit în oglindă şi şi-a zis: Băh eşti un Jeg, o curvă ipocrită.
Nu ştiu nimic despre viaţa lui, poate aşa e, poate omul are numai o părere proastă despre el, chestie rezolvabilă cu terapie, pe mine mă enervează generalizarea, pentru că în fond lumea în care trăim fiecare dintre noi este oglinda sufletului nostru. Mie una îmi cam place naţia asta, normal că avem şi noi  uscături, la urma urmelor şi Olimpul şi Valhalla au neşte specimene nereuşite, asta nu îi face pe restul mai puţin admirabili.
Şi mă uluieşte la maxim şi motivul nervilor domnului. Aţa cum spuneam anterior a trebuit să caut pe Google sa vad cine e Alexandra Stan, dar nu văd nici în ruptul capului de ce ea e mai puţin artist decât Szobi Cseh sau care e vina ei că avea el cancer.
Şi mai e o treabă, ea a luat bătaie, adică în situaţia asta se poate face ceva, plângere, măsuri împotriva autorului, mă rog avem opţiuni, nu prea văd cum am putea să ne apucăm să alergăm cancerul cu arme şi topoare. Cum ar vrea adică poetul să luăm atitudine în situaţia asta? Care e de fapt durerea lui? Că nu există bloguri în cascadă despre boala artistului? Poate că preferăm să ne ocupăm de lucruri împotriva cărora putem acţiona, poate ne place să avem impresia că nu toate ne sunt scăpate de sub control, poate ne place să credem că putem schimba ceva.
La fel de lipsită de logică mi se pare şi trecerea bruscă la alţi decedaţi din tagmă,  Gică Petrescu mânca la cantina săracilor? Amu’ scuzaţi-mă că mă apucă şi pe mine nişte curiozităţi. Din ce câştig eu îmi plătesc contribuţii de pensie, de asigurări diverse, taxe şi impozite şi pentru că n-am mare încredere în stat mai pun deoparte şi individual. Gică Petrescu a cântat aşa de dragul de a cânta? Nu l-a plătit nimeni în vieţişoara lui? Drepturile de autor reveneau cui? De ce avem impresia că dacă unii îşi desfăşoară activitatea pe scenă ar trebui să fie mai protejaţi decât ceilalţi? Poate bunică-mea nu a fost celebră dar cumva ea reuşeşte să trăiască din pensia ei de la colectiv şi da, o ajut, pentru că sunt cine sunt azi datorită muncii pe care a depus-o în creşterea mea. Cine i-a împiedicat pe artiştii cu pricina să aibă alături pe cineva care să preia greutatea când e prea mare pentru ei? O urmă de egocentrism cumva?
Mi-aduc aminte încă de gustul amar lăsat de moartea lui Şerban Ionescu, nu neapărat de moartea lui, toţi trăim cât trăim şi după aia ne ducem, mi-aduc aminte de circul, mă rog, campania aia cu ajutaţi-l pe artist cu ceva bani că e costisitor tratamentul, la vreo trei zile după ce a murit am auzit că s-a dezbătut succesiunea, trei imobile în Bucureşti şi ce o mai fi rămas, alea nu puteau fi vândute pentru tratamentul costisitor, alea trebuiau păstrate, tratamentul îl puteau plăti şi pensionarii cu suflet mare care să îşi rupă un pic din banii pentru medicamentele lor.
Ca să revin la ideea de bază dacă autorul se consideră curvă ipocrită şi jeg are toată libertatea dar îmi rezerv dreptul ca după palma aia despre care vorbeşte în articolul anterior să nu aştept şi pumnul ci să-i trag un şut metaforic în organul gândirii. Sunt român şi nu-s nici jalnică şi nici patetică îs numai temporar nervoasă că un autodeclarat jeg s-a trezit într-o zi cu tastatura în faţa ochilor  şi a îndrăznit să scrie asta şi despre mine.



Ursitoare

Până ieri părerile mele nu erau ferme în domeniul ursitoarelor, adică îmi plăcea şi nu-mi plăcea ideea, mă gândeam că n-au ce rău să facă. Ieri mi s-a modificat viziunea asupra evenimentului. Nu-mi plac ursitoarele.
Probabil nici alea reale, că eu cu Nornele am avut tot felul de discuţii de-a lungul multelor mele vieţi, dar pe alea cel puţin nu trebuie să le văd sau să le ascult, le păstrez un loc în imaginaţia mea şi arată aşa ca Tinker Bell în varianta Disney. Sunt diafane şi au aripi şi presară praf magic, mă rog, chestii de basm pricepeţi voi ideea.
Ieri am avut ocazia să revăd pe viu ursitoarele de botez, mă mai întâlnisem eu cu unele dar nu mai ştiu în ce discuţii pasionante eram prinsă şi le-am ratat total momentul.
Pe astea le-am văzut şi de atunci mă tot străduiesc să-mi dau seama care o fi rolul lor pe lume. Pentru copil nici o şansă să fi fost aduse că puştiul e la vârsta la care e o mare realizare să-ţi ţii capul singur, pentru ceilalţi trei patru infanţi care mişunau pe acolo, e la fel de puţin probabil dat fiind că s-a lăsat cu lacrimi şi ascundere în fustele materne.
Rămâne varianta aducerii lor pentru distracţia publicului în vârstă, sub nici o formă eu şi prietenii mei nu putem fi consideraţi maturi. Numa’ că pe noi nu ne-au amuzat, vreo doi dintre cei luaţi la întrebări de ursitoare s-au controlat vitejeşte să nu le trimită unde or avea treabă, restul am stat întrebându-ne destul de filozofic dacă e o chestie bună să îi urezi copilului să ajungă premier. Cum de la Brătieni încoace nu am mai avut premieri interesanţi eu cred că nu i-am făcut copilului vreun bine aducându-le pe tantile alea.
N-am priceput nici de ce insistăm să avem trei ursitoare bune şi una rea. Frate pricep, acum nşpe catralioane de ani în regatul acela cu Frumoasa din pădurea adormită cineva a avut un coordonator de evenimente superficial şi a uitat să trimită invitaţia sau o fi dat curieratul greş, dar am văzut cu toţii cum s-a desfăşurat povestea cu pricina trebuie să le repetăm greşelile sau să învăţăm din ele? De ce să nu avem patru ursitoare bune?
Şi de ce arată toate ca Albă ca Zăpada plus Maştera? S-a ales praful de viziunea mea cu zâne diafane care ţes destine din raze de lună şi pulbere magică. Şi de ce se învârt atât prin încăpere până te apucă ameţeala? Şi de ce trebuie să pună invitaţii să ţopăie  şi să fâlfâie? Şi de ce fac bancuri pe seama lor? Se presupune că am depăşit cu toţii epoca şcolii primare când era cool să faci mişto de restul. Şi de ce vorbesc în versuri mai ales dacă nu se pricep la treaba asta? Şi de ce…..?

Aş putea continua aşa la infinit. Ideea rămâne aceeaşi. Nu-mi plac ursitoarele, mi se pare o demitizare tristă a unei poveşti, aducerea în sfera lumescului a magiei. E ca şi cum l-ai vedea pe Romeo trântit pe o canapea cu o telecomandă în dreapta şi o bere în stânga în timp ce Julieta îi spală ciorapii sau râneşte cojile de seminţe de pe jos. Voi vă luaţi ursitoare la botez?

marți, 18 iunie 2013

Scandal

Sunt ignorantă. A trebuit să caut pe youtube după Alexandra Stan ca să mă dumiresc cine e personajul. Îmi aduc aminte că am auzit în trecere la radio melodia cu Saxobeat şi de vreo două ori am nimerit la tv în videoclipul cu limonada. N-am stat prea mult pe acolo. Că sunt o bestie şi am găsit chestii de criticat. Nu că vreau să devin Horia Vârlan dar în clipul cu limonada a băgat cineva de seamă că femeia lasă potaia jos şi imediat sare cu mâinile nespălate în gheaţă şi lămâi? Başca încerc din greu să nu ascult melodii în care protagoniştii vorbesc engleza mai prost ca mine şi aşa trebuie să recurg la dans interpretativ să mă înţeleg cu băştinaşii atât mi-ar mai trebui să îmi stric şi mai rău accentul.
Revenind al oile noastre. M-am uitat să văd cine e din cauza ( şi nu datorită că nu mi se pare a fi ceva de bine) valului de comentarii de pe facebook, adică nu prea pricepeam care este povestea. Sincer nici acum nu sunt sigură dar îmi place cum oamenii se avântă cu arme şi bagaje în câte o tabără.
A existat tabăra „ bine i-a făcut că a bătut-o că aşa merită curvele” şi a existat şi tabăra „numai laşii bat o femeie”.
Mno să purcedem la analiză. De pe scaunul acesta pe care stau eu aş zice că numai laşii bat. Orice. Femeie, pisică, bărbat, căţel care nu ştie să se apere şi să te muşte. Nu există o motivaţie serioasă care să justifice violenţa fizică.
Exceptăm de aici legitima apărare, în aia cred, dacă vii să îmi verifici starea ficatului cu un cuţit nu te aştepta să-mi chem oaia preferată şi să-i dictez testamentul, te pocnesc de nu te vezi. Bine, eu recurg în prima fază al diplomaţie că îmi aduc aminte că am un metru jumătate, dacă m-ai speriat suficient de tare nu te baza pe asta, adrenalina face minuni.
Nu am nimic împotriva taberei cu pricina, în mare sunt chiar de acord, dar mă deranjează nuanţarea, nu numai femeile trebuie protejate de violenţă, toată lumea are dreptul acesta.
Argumentul de bază al taberei cu „bine i-a făcut” se bazează pe zvonul ( nu îi pot zice ştire) că femeia nu vrea să formuleze plângere pentru lovire şi asta denotă că de fapt lucrurile nu ar sta tocmai cum s-a spus. Printre multele motivaţii care îmi pot trece prin minte la faza asta este cantitatea de timp, energie şi bani pe care le investeşti în plângerea aia şi în arbitrariul soluţiilor instanţelor. Dacă stau şi mă gândesc ce e mai bine pentru mine aleg o înţelegere financiară în afara instanţei decât trecerea prin declaraţii, audieri de martori şi zeci de amânări ca să ce? Să obţin probabil daune mai mici decât mi se oferă iniţial, care daune să nu acopere în nici un fel şi plimbarea prin sistemul de justiţie? Ca să îl văd pe individ judecat în libertate şi condamnat cu suspendare if ever şi să nu îmi pot lua banii pentru că în cei trei ani de judecăţi a avut el grijă să nu mai am ce executa?
Cu tabăra asta evident am ceva că altfel nu îi criticam
Şi în ultimul dar nu în cel din urmă rând, ieri pe Gica ţiganca aia de stă la colţul străzii a bătut-o „cocombinul”, că nu-l pot numi soţ din lipsă de acte, de a lăsat-o inconştientă, evident sub privirea puradeilor de vârste variate care priveau scena. La fel de vânătă ca Alexandra Stan dacă nu mai rău, Gica şi-a revenit şi s-a apucat de ale ei că doar nu venea vreun ONG să gătească. Ce mă preocupă pe mine este de ce nu plânge dom’ne nimeni şi pentru Gica pe Facebook? Ea nu e tot femeie lovită? Chiar lovită mai rău decât cealaltă, chit că Gica are doi rinichi, pentru că nu are nici o alternativă decât să se descurce cum s-o putea la următoarea bătaie care e la fel de sigură ca răsăritul soarelui.


În spatele oricărei temeri.........

În ultima vreme citesc chestii serioase, scrise  de psihologi, sau terapeuţi, nu mi-e clar că eu mă preocup de treburi de esenţă nu de ce face exact acela de a scris cartea. Aşa sunt eu serioasă pe bucăţi.
Mno  şi acum citesc eu profund o carte intitulată de tatăl ei „Dacă bărbaţii ar vorbi”, nu ştiu cum îl cheamă pe nenea tatăl lui cartea asta, sigur aş putea să dau search pe Google  dar cum spuneam nu stau eu de detalii.
Nuş cum or fi bărbaţii altora îs sigură că în ziua în care al meu ar deschide gura să comunice vreo chestie profund emoţională s-ar zgudui cerurile şi pământurile. Aşa e el, pare superficial până la extrem dar dacă îl citeşti printre rânduri pricepi tu ceva.
Sau poate acesta e norocul relaţiei noastre, omul chiar o fi superficial dar eu reuşesc să îi dau profunzime citind printre rânduri, oricum are meritul de a face rânduri bine aerisite între care poţi citi multe. Cum spuneam detalii.
De al cartea asta am ajuns eu la concluzia că e musai să-l citesc pe Freud, nuş dacă m-o ţine ficatul pentru tot ce a scris omul şi nici dacă trebuie să cred aşe tot ce i-a trecut lui prin cap, dar unele din chestiile gândite de el îs tare interesante.
Citeam eu în cartea anterior menţionată ( hai că am dat-o frumos aici) că „În spatele oricărei temeri este o dorinţă” , asta cică a spus-o Freud, nu pot garanta că nu l-am citit personal dar aşa zice nenea autorul.
Probabil dacă îmi puneam neuronii la treabă îmi trecea şi mie asta prin cap, dar eu pe ai mei îi las să steie la şuete şi cafele  să nu se simtă oprimaţi amândoi şi să intre în grevă.
Este incontestabil că omul are dreptate, ca orice psiholog care se respectă de aici nu mai zice şi ce cale trebuie să urmezi. Adică în conversaţia imaginară pe care am avut-o eu cu Freud după ce am citit opinia domniei sale l-am întrebat bun şi? De aici ce fac? Eh bine şi-a încrucişat aşa degetele sub barbă un fel de între rugăciune şi gândire profundă şi mi-a răspuns cu o întrebare : Tu ce crezi că ar trebui să faci?
La ora aia m-am bucurat că era o conversaţie imaginară, pentru că m-aş fi enervat foarte tare să plătesc consultaţia şi să îmi răspundă aşa cu întrebări. Eu la mine la lucru spun clar faci la stânga sau la dreapta nu-l întreb pe client ce crede el că ar trebui să facă. Ghinionul meu că  nu am  făcut şi psihologia dar acesta e un alt detaliu.
Dap, în spatele fiecărei temeri e o dorinţă, dacă nu ai vrea ceva clar nu ai avea nici o emoţie legată de posibila împlinire sau neîmplinire a evenimentului cu pricina. Dar mie una nu-mi plac temerile, prefer certitudinile, prefer să ştiu că nu se va întâmpla decât să mă leg de posibilitatea eventualei realizări a dorinţei.
Nu cred că ne putem elimina în totalitate temerile dar putem încerca să le micşorăm numărul, în viaţa noastră, nah mă ascund după plural, în viaţa mea au existat prea multe temeri. Acum sunt în plin seceriş, le rezolv câte una sau câte două pe zi. Am descoperit că trebuie să îmi exprim dorinţa, să fac tot ce pot pentru îndeplinirea ei şi să accept din capul locului că treaba asta poate avea numai două soluţii :ori se împlineşte ori nu se împlineşte.
Şi dacă am putut să văz cu ochii minţii (nuş dacă doi neuroni constituie o minte întreagă) cel mai rău lucru care se poate întâmpla adică să nu mi se îndeplinească dorinţa urmează o nouă întrebare. Treaba asta o să mă omoare?
Dacă da problemă rezolvată trecem în viaţa viitoare unde nu se ştie exact ce preocupări o să am, dap sunt ferm convinsă că urmează una în vreo formă sau alta.
Dacă nu, problemă al fel de rezolvată câtă vreme mai sunt pe aici am la dispoziţie o infinitate de dorinţe pe care să mi le pun şi pentru care să dau din coate, ca în mod clar nimic nu o poate face pe cea veche să se împlinească.
Dar dacă indiferent de rezultat problema tot se rezolvă ce rost are să mai am vreo temere?


duminică, 16 iunie 2013

e grea treaba asta cu relatiile

Ştiu. M-am născut în contratimp cu generaţia mea, dacă m-ar citi declaratele şi autodeclaratele guru în materie de relaţii mi-ar trage vreo două după ceafă să-mi bage minţile în cap.
Sunt o ruşine a unei generaţii de femei care s-au luptat din greu pentru egalitate şi apoi supremaţie în tot de la muncă la relaţii. Dacă gândirea mea e greşită şi le trage înapoi le dau voie să se dezică de mine şi să nu mă recunoască drept seamăn. Oricum nu m-am dat vreodată în vânt după gloate, grupuri şi bisericuţe.
De ceva vreme tot citesc bloguri peste bloguri în care nişte femei le învaţă pe alte femei cum trebuie să fie ele buricul universului. Despre cum relaţiile trebuie să se învârtă numai şi musai în jurul lor, despre cum lumea trebuie să se oprească pentru a se asigura că doamna în cauză are tot ce îi trebuie spre a fi fericită şi abia după aia să îşi continue învârtitul în jurul propriei axe.
Nu am găsit însă şi cealaltă faţă a oglinzii. Tu vrei să fii iubită, ba nu tu vrei să fii adorată dar la rândul tău cum iubeşti?
Nu-ţi pune bărbatul pe un piedestal, se va plictisi acolo de unul singur şi probabil te va înşela dar tratează-l ce pe un egal. Ascultă-l, înţelege-l, adu-ţi aminte de diferenţele pe care le facem în educaţia fetiţelor şi a băieţeilor.
Dezobişnuieşte-te să-l judeci, măcar pe el, omul cu care îţi împarţi viaţa, nu-l mai trece prin examenul prejudecăţilor tale. Nu mai sta să te întrebi ce a vrut să zică sau de ce a făcut asta şi nu cealaltă, acceptă că a acţionat fără semnificaţii secundare oculte.
De regulă el nu îşi trăieşte viaţa pentru a te neferici pe tine, el alege să facă aşa cum îi este bine, dacă nu vrea să meargă la cumpărături cu tine este pentru că e plicticos, e obositor şi al dracului de inutil să stai şi să te extaziezi în faţa unei perechi de sandale care costă cât două rate la creditul casei. El ştie din capul locului că nu le puteţi cumpăra ce rost are să stai şi să  lăcrimezi în faţa lor?
Dacă nu  e primul care să iasă pe uşă la întâlnirea cu nişte prieteni la care ţii tu, nu face figuri ca să-ţi strice ţie ziua, poate omul chiar nu are nimic în comun cu prietenii ăia şi îţi face numai hatârul de a face act de prezenţă.
Dacă nu îţi declară zi lumină cum eşti tu luceafărul de dimineaţă al vieţii lui e pentru că i se pare de la sine înţeles.
Tu de câte ori ai venit acasă exuberantă, ai pus nişte beri al frigider şi l-ai lăsat în plata domnului să-şi vadă meciul la televizor? Când l-ai întrebat ultima dată dacă nu cumva preferă să meargă la un baschet cu băieţii în loc să te ţină în braţe la vreun film romantic?
Când a fost ultima ocazie în care te-ai gândit la ce i-ar face plăcere şi i-ai făcut cadoul acesta?
Şi azi că tot a fost duminică i-ai spus te iubesc şi atât fără să te învârţi în jurul lui aşteptând să îţi spună acelaşi lucru?
Citesc mereu că relaţiile dau greş pentru că delicatele de noi suntem ignorate şi nu suntem tratate cu gradul de respect şi adoraţie pe care îl merităm dar noi cât îl mai adorăm pe celălalt ?


Cucu si pupaza

Ador convenţiile, aş alerga aşa cu limba în vânt după ele toată ziulica de dimineaţa până seara, ba chiar şi în somn. Mai mult decât convenţiile îi ador pe preţioşii care se străduiesc  să mi le vâre în suflet dincolo de cele trei straturi ale epidermei ( chiar câte straturi o avea sufletul?) .
Azi m-a apucat nervul de la convenţiile de limbaj, despre cum nu este frumos să folosim noi nişte cuvinte. Ca să ne fie clar eu nu pricep nici faza cu înjurăturile foarte tare, adică nu le pricep logica intrinsecă.
Te cerţi cu vecina de la 4 şi îi arunci aşa printre dinţi un „te fut” asta este urât, rău şu neplăcut, o iubeşti pe vecina de la 1 şi îi susuri suav la ureche „vreau să fac dragoste cu tine” asta este delicat şi excitant şi de dorit. Acum să-mi explice şi mie cineva fizic diferenţa dintre cele două acţiuni. Faci sau mă rog ameninţi să faci fix acelaşi lucru cu amândouă, dap dar cu una e de bine şi cu alta e de rău.
Nu avem probleme cu folosirea cuvintelor care au primit binecuvântarea DEX-ului, nu ne stresează foarte tare să băgăm pe ici pe acolo un penis în conversaţie dar să ne ferească Dumnezeu să băgăm pula. Mo şi dacă la întocmirea măreţului DEX se decidea invers ? Ne-am fi ferit cât puteam de primul? Ne-am fi învăţat copii că e cuvântul urât care nu trebuie spus?
Bine nici cu astea oficiale nu ne dăm prea mult în bărci. Nu-mi explic de ce. Adică pot să povestesc o zi întreagă despre ochii mei proprii şi problemele lor dar nu cumva să pomenesc de alt organ deşi poate problemele sunt la fel de serioase. Nope, obligatoriu înainte de pomenirea unor zone anatomice privim circumspecţi în jur, ne înroşim, ne bâlbâim sau ne hlizim, fiecare cu reacţia lui, şi apoi îi dăm drumul rapid şi şoptit în conversaţie de  trebuie să ghicească interlocutorul ce avem în cap.
Să ştiţi că organele alea pe care nu le menţionăm niciodată îs la fel de importante ca şi rinichii sau ficatul despre care ne conversăm fără vreo jenă. Nu sunt organe de gradul doi, nu sunt ceva care ar trebui extirpat şi neadus în discuţie în vecii vecilor.
Şi mai rău, fără activitatea aia ruşinoasă despre care nu vorbim nici unul din noi nu am fi pe aici că nu ne înmulţim prin diviziune ca euglena. Că noi preferăm să o tratăm ca pe ceva ruşinos este treaba noastră şi bănuiesc eu intervenţia ceva mii de ani a bisericii care a decis în infinita ei înţelepciune că sexul trebuie să aibă loc în nişte zile, în nişte forme şi dacă se poate să îl consideri numai ca pe un martiriu necesar plodirii, mda nu care cumva să vă placă.

Uite cum mi s-a umplut mie ziua de prăjitureală cu gândiri aprofundate despre ce o să-i spun ei ploadei la momentul oportun că tare n-aş şti cum să-i explic de ce unele păsărici zboară, cântă şi stau în pom şi altele nu.

sâmbătă, 15 iunie 2013

Iubiri

Mă gândeam plecând de la blogul acesta la cine pe cine cucereşte. Bine asta m-a ţinut vreun minut întreg după care gândurile mele au plecat în altă parte. De ce trebuie să cucerească cineva?
Adică treaba asta cu făcutul curţii e un fel de asediu, ţinem socoteli, mai îngăduim o apropriere, mai tragem un pumn. Contorizăm cine pe cine sună, complimentează, face să aştepte. Cine binevoieşte să zâmbească, cine îi face celuilalt hatârul de a-l băga în seamă? Mă rog, ştiţi cum se desfăşoară o relaţie. Nu cred că e unul dintre noi care să nu fi spus „Aham, n-a sunat, scris, trimis porumbei voiajori, mă rog, ce metodă de comunicare era în epocă, lasă că vede el/ea” după care să fi apăsat butonul de ignore.
De ce facem treaba asta? De ce nu putem suna fără să ne gândim că tot noi o facem, că din partea cealaltă apelurile nu vin cu aceeaşi frecvenţă? De ce nu putem trimite un mesaj sau un email de fiecare dată când avem impulsul şi ne temperăm pe principiul „El/ea nu trimite niciodată de ce s-o fac tot eu?”
De ce aşteptăm o viaţă să spunem „te iubesc” şi o facem numai după ce l-am trecut pe celălalt prin furcile caudine ? Să fim siguri de ce? Că nu ne va face să suferim? Mno poate să treacă toate testele şi tot să îţi frângă inima.
Care e în fond cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Să îţi spună „eu nu te iubesc”? Să îţi salveze o grămadă de timp pierdut aiurea cu fluturaşi în stomac şi vise colorate în roz care oricum se vor spulbera peste 5 ani când vei decide să nu îi spui niciodată?
De ce ne ascundem după atâtea văluri şi nu ne asumăm niciodată riscurile? De ce ne punem iubirile şi orgoliul în balanţă şi îi dăm prioritate celui din urmă?
Dacă nu vrea să te primească în viaţa ei/ lui o să-ţi spună, poate delicat, poate bădăran dar o să afli. Câtă vreme asta nu se întâmplă de ce plecăm de la prezumţia că noi valorăm mai mult decât celălalt, că el trebuie să muncească întru cucerirea noastră? De ce traducem totul în termenii unui război strategic?
Pot fi multe motive pentru care „te iubesc” nu vine când îl aştepţi tu, pentru care comunicarea este deficitară. Suntem unici, fiecare dintre noi este o altă lume cu propriile reguli şi, deşi în general putem admite asta, când ne îndrăgostim decidem că celălalt trebuie neapărat să respecte regulile noastre, că forma noastră de a spune „îmi pasă” sau „mi-e dor „ e singura de pe lume şi că de altfel o relaţie nici nu ar putea exista în lipsa lor.
Ne limităm lumea la gesturile pe care noi le folosim, la simbolurile la care noi reacţionăm şi refuzăm să citim în gesturile celuilalt.
Le-am făcut pe toate de-a lungul timpului, am avut relaţii în care am fost mai greu de cucerit decât Everestul, am avut relaţii care au murit pentru că nu am vrut să învăţ un alt limbaj, am crescut, am învăţat că orgoliul nu e un prieten foarte bun, că uneori o singură privire îţi poate spune toate poveştile celor 1001 de nopţi, că iubirile ascunse într-un colţ de suflet pot fi mult mai frumoase decât cele declarate în cele patru vânturi.

Se spune mereu că există multe feluri de a iubi, cred că există numai multe feluri de a exprima iubirea, pentru că în fond nu se poate iubi decât într-un singur fel: nemăsurat, până la ultimul atom şi fără a pretinde să ţi se răspundă la fel. Reciprocitatea nu este una din condiţiile iubirii este numai o întâmplare fericită, un cadou al Universului. Nu aşteptaţi o plată pentru iubirea voastră, iubiţi fără orgoliu, fără condiţii, fără aere de superioritate, iubiţi şi atât.

vineri, 14 iunie 2013

Vineri citesc bloguri

Nu o sa va povestesc de ce le-am ales pe astea, evident ca mi-a placut fiecare din cate vreun motiv, e treaba voastra sa vedeti daca va plac si voua si de ce.
Si dă-i si luptă
Cuceriri moderne
Blues 
Complexul Babele 
Muzicale 
Data viitoare ........

miercuri, 12 iunie 2013

Publicitate

M-am convins. Toate reclamele la tampoane trebuie să fie făcute de bărbaţi şi nu cei mai inteligenţi din parcare. Sau nu or fi avut oamenii de a face niciodată cu o femeie în timpul perioadei fericite.
Dap, am găsit eu o reclamă la nemţi care pretindea că asta e o perioadă fericită, de unde se vede că în materia asta nici pe nemţi nu-i dă inteligenţa afară din casă.
Să enumerăm deci care sunt cele două probleme majore pe care un bărbat le percepe legat de perioada asta
Bine ele sunt trei, dar aşa cum spuneam creatorii acestor spoturi de geniu, nu au avut de a  face cu femei aflate în situaţia de mai sus, sunt virgini neintegraţi social, altfel primul avantaj pe care nu l-ar fi indicat cu majuscule ar fi fost că folosirea tamponului lor asigură şi dezlegarea la sex, aşa să nu simţim chiar nici o diferenţă între perioade.
Pentru virginii creatori de reclame problemele se reduc deci al două: faptul că nu putem purta haine albe, fie pantaloni foarte strâmţi fie rochii foarte vaporoase şi mirosul nu tocmai îmbucurător.
Eh bine există o largă generaţie de tampoane care ne-a salvat de la problema asta. În perioada fericită vom purta numai haine albe pentru că aşa de sigure suntem pe tamponul acela că am risca să mergem oriunde şi oricând în haine albe, aflându-ne desigur sub protecţia magică a absorbantului cu pricina.
Acelaşi efect magnific îl au şi cu privire la hm să zicem prospeţime, efectiv te vei simţi ca o poiană cu flori de colţ imediat ce vei lua produsul lor de pe raft.
Asta cu florile de colţ se aplică la toate şi la alea de perioadă fericită şi la alea de zi cu zi, nici nu simţi că ai părăsit cada sau dusul de proaspătă ce te simţi.
Bonus, o ciurdă veselă de admiratori te va urma zi de zi oriunde vei merge, indiferent de cum arăţi, atraşi numai de acest parfum hipnotic, am văzut eu reclame peste reclame în care cum bătea un pic briza cum un lanţ de flori adăugate digital îl legau indisolubil pe trecătorul nevinovat de trena duduii purtătoare a absorbantului. Magie curată ce să mai.
Mă gândesc că dacă măcar o femeie ar fi fost pe acolo ar fi avut bunul simţ să îşi aducă aminte că indiferent cât de curată te-ai simţi şi cât de sigur împotriva petelor ar fi absorbantul tău ultimul lucru pe care ţi-l doreşti este să-ţi tragi pe tine nădragii albi şi să te zbânţui toată noaptea prin club  sau să dansezi la bară sau să faci un maraton de shopping sau să te preumbli cu fustele în vânt prin oraş.
Pe lângă că asta cu pantalonii albi are ditamai hiba, absorbantele nu fac să dispară prin minune şi balonarea aferentă, deci e posibil ca pantalonii ăia să nu îţi vină în zilele vesele, cu excepţia cazului în care suferi de vreo boală gravă şi ţi-ai cumpărat unii cu dedicaţie specială şi juma de număr mai mari, în perioada aia cel mai mult îţi doreşti să nu fi fost dotată cu ovare, după care cum nu poţi lupta de nebun cu soarta îţi trece prin cap să înghiţi neşte analgezice şi să te ghemuieşti în pat, la căldură cu vreo pernă electrică.
Vrei să te trezeşti când problema a trecut şi nu te mai dor diverse, mergi cât poţi tu de atent şi te  mişti cu încetinitorul în ideea să nu tulburi vreun delicat echilibru intern care  îţi permite să respiri liniştită vreo 3 minute.
Ca încheiere, că nah tăte lucrurile bune au musai un sfârşit, îmi doresc din adâncul sufleţelului meu ca măcar vreo trei luni de zile creatorii minunatelor reclame să aibă parte de  perioade vesele în care să îşi trântească un absorbant adecvat, pantalonii albi şi să meargă în târg să se distreze al maxim, dacă or putea. După asta mai vorbim despre reclamele astea în care urlă viaţa în momente nepotrivite.


Loc de visat

Mie Universul nu-mi vorbeşte în şoaptă. Niciodată. Ştie că e inutil, eu fiind foarte atentă la modificările subtile aşa că mie îmi urlă indicaţii, dacă trebuie să fac ceva începe cu un semn discret, mi se deschide cartea din greşeală la o anumită pagină să zice, după aia nimeresc într-un documentar care tratează subiectul pe un post pe care nu mă uit never şi pe care am ajuns răsucindu-mă peste telecomandă.
Urmează o emisiune la radio auzită în autobuz, un mail pe care îl am de vreo săptămână în inbox dar nu l-am citit că nu mi se părea interesant şi pe care decide să mi-l citească expeditorul şi să-mi bage sub nas un link spre ceva, pe urmă vreo 3 bloguri pe tema asta. După atâta efort al Universului mi se aprinde şi mie lampa inspiraţiei natural, fără efort, ce să zic mi-s sămânţă de geniu şi nu e cazul să mai şi muncesc.
De vreo două săptămâni tot nimeresc articole în care se subliniază că subconştientul este mai impresionabil vizual, că poţi să îţi doreşti chestii, să te concentrezi şi să meditezi cât vrei dacă nu îi oferi un suport vizual lui o să îi fie greu să îţi livreze la uşă produsul dorit.
Lumea, adică specialiştii, adică ăia cu recunoaştere de guru în materie de dezvoltare personală şi alte lucruri foarte complicate recomandă un panou pe care îl botează fiecare cum îi trece prin cap ideea de bază fiind panoul dorinţelor.
Pe panoul acesta care în sinele lui este o bucată de caton mai sănătos matale trebuie să lipeşti fotografii cu lucrurile pe care le vrei, pe care fotografii le-ai decupat din alte locuri. Pe lângă fotografii poţi adăuga şi cuvinte. Am văzut un panou făcut pentru o călătorie în Spania, printre imagini erau intercalate propoziţii despre cât de bonito e pe acolo.
Am văzut panouri care arătau ca blogul meu se vorbea acolo de toate în acelaşi timp, în viziunea mea asta ar merge fie dacă ai mai încercat figura ţi-a ieşit pe diverse categorii şi deja ştii ce ai de făcut, fie dacă nu ai vreo limită de timp , altfel cred că atenţia ta se disipează şi nu reuşeşti să te concentrezi bine pe nici unul din obiective.
Aceiaşi guru recomandă să ţii panoul acesta aproape, să-l vezi des, să meditezi cu ochii la el, să îţi notezi cum te simţi când ţi se îndeplineşte dorinţa, să savurezi în imaginaţia ta bucuria reuşitei înainte de a se vedea primele semne.
Citind un comentariu la blogul anterior mi-a trecut prin cap că nu e musai să foloseşti un carton, că nu e cale mai sigură de a-ţi asuma ceva ca fiind al tău şi întâmplat decât un blog în care să scrii despre ce ţi-ai dori ca şi cum s-ar fi întâmplat deja.
Vrei să călătoreşti în Spania? Blogspot şi Wordpress au platforme gratis, scrie despre cum ţi-a fost călătoria cu avionul, cum a fost vremea în vacanţă, cum miros grădinile de trandafiri, ce gust răcoritor are sangria după colbul drumului ( nu că ar fi colb pe acolo dar e soare totuşi), analizează pe pagini întregi gustul ciocolatei calde cu churros, creează-ţi lumea ta paralelă  şi stai în ea suficient până ţi-o însuşeşti, realitatea o să îţi urmeze imaginaţia.
Fă-ţi un blog despre cum ai decorat tu casa cea nouă, ce vopsea ai folosit, ce textură are pe pereţi, cum se reflectă soarele răsăritului în vitraliul din colţul bucătăriei, cât de mult îţi place cada aia în care ai loc cu totul pentru o baie cu spumă şi cât de minunat se potrivesc uşile de tei cu parchetul.
Pune fotografii pe care le-ai găsit în lumea mare, alege ce îţi place, joacă-te, oricum e mai bine decât să stai şi să îţi faci griji că nu ai bani pentru toate astea şi o jumătate de oră pe zi tot ar trebui să rupi pentru tine şi visurile tale.

Fă-ţi un panou al dorinţelor virtual, ocupă-te de el şi hai să vedem ce rezultate obţinem fiecare.

marți, 11 iunie 2013

blogul tau

Am mai primit încă unul din emailuri-le alea care te învaţă să faci bani pe blog în timp ce tu eşti la cafea. Nu mă omoram eu după ele nici înainte de a avea blog, acum şi mai puţin.
Dap recunosc este o posibilitate de monetizare a blogului dacă şi dacă şi mai ales dacă. Dacă îţi alegi nişa perfect, daca te adresezi de preferat vorbitorilor de engleză, că deh oamenii mai uşor caută în limba aia informaţii, dacă reclamele pe care le ataşezi au trecere la public.
Dar în cazul acesta mai e blogul tău sau e numai un mare panou publicitar pe care ai trântit 10 articole, nu e cazul să ai mai multe, şi peste care din când în când mai dai cu un strat de lac să sară în ochi?
Ce rost are un blog dacă nu e rupt din sufletul tău atât cât îţi permiţi să împarţi cu alţii? Dacă nu le povesteşti prin ce ai trecut şi ce ai învăţat tu?
Nu am fost niciodată în Brazilia, pot desigur să scriu  bloguri perfecte despre cultură, tradiţii, principalele puncte turistice dar vor fi crâmpeie luate din sufletul altcuiva şi cusute în limbajul meu. Blogul cu pricina va cuprinde informaţii, poate chiar bune, dar nu va avea nici un fir din personalitatea mea, pentru că eu nu voi fi simţit inima locurilor acelea şi postarea va pierde mult al capitolul emoţie şi adevăr.
Uneori blogul meu are aer de jurnal, uneori las să treacă prea mult din mine, mda intenţionam o treabă mai impersonală când m-am apucat de el, dar cu timpul am ajuns al concluzia că trebuie să laşi un pic din tine în paginile lui, blogul tău eşti un tu virtual. Poate acolo vei expune faţa nevăzută a lunii, poate blogul va fi romanticul care nu eşti în exterior  sau îndrăzneţul sau glumeţul pe care lumea îl vede rar aproape niciodată, o latură a ta pe care afară în Realia nu o exploatezi suficient.
Blogul tău ar trebui să fie locul în care să te opreşti în fiecare zi şi să te întrebi ce ai făcut în ziua aia, cu ce eşti mai bun, mai rău, mai frumos, mai bogat, mai înţelept şi să le spui şi celorlalţi cum ai reuşit sau, dacă e de rău, cum să se ferească să îţi calce pe urme.
Blogul tău ar trebui să fie locul în care strângi ce îţi place, în care cauţi să schimbi ce nu îţi place, în care stai la poveşti cu oameni pe care altfel poate nu aveai niciodată şansa să îi întâlneşti.

Blogul tău ar trebui să fie madame Bovary a ta. Sau nu?

Cu trenul

Am decis sa plec aşe câteva zile, sa îmi plimb picioruşele prin Timişoara, numai că, potrivit unei logici binare foarte clare, de stat în perioada asta am stat la Lugoj. Amu’ deşi posed permis de conducere nu am dezvoltat suficientă pasiune pentru treaba asta încât sa îmi achiziţionez şi maşină aşa că rămân la mijloacele în comun, unde mai pui că mă pot bate cu pumnul în piept despre cât de ecologistă mi-s eu şi nu irosesc resursele numai pentru a-mi plimba fizicul.
Am aflat târziu că pot parcurge distanţa dintre târgul natal şi Timişoara în 45 de minute cu avionul, plus de acolo trebuia să mă recupereze Maurice, era complicat rău. De principiu nu mă pasionează microbuzele, autocarele şi şoselele patriei pentru că este obligatoriu să fi băut măcar vreo două beri în viaţa mea cu şoferul căruia îi încredinţez preţioasa mea viaţă şi aşa m-am văzut limitată la tren, bun şi acesta.
Mi-am luat bilet şi m-am prezentat pe peron cu ceva rezervă de timp înainte, anul trecut fiind gata gata să ratez vacanţa la Roma pentru că uitasem la cât îmi pleacă trenul. Obişnuit cu întârzierile mele trenul a întârziat şi el, nu mult 5 minute, pana aici lucrurile au decurs perfect, de al aburcarea în mijlocul de transport au început neşte probleme..
Locul meu era peste drum de „nea Sandu”, nu mai ştiu alt nume ca omul aşa de recomanda de câte ori suna pe cineva şi suna mult că în vagon nu prea avea cu cine să se bage în seamă.
Restul pasagerilor deja nu mai prezintă importanţă, a fost un domn ursuz care a preferat să steie cu ochii închişi şi căştile în urechi, nu prea etanş fixate că beneficiam şi eu de muzica mnealui deşi nu ţineam morţiş, o duduie care a vorbit mult şi bine la telefon, dar de pe culoar să nu interfereze cu nea Sandu bănuiesc şi o doamnă care îşi retrăia copilăria pe la vreo 70 de ani şi pe care a fost imposibil să o convingem să steie pe scaun sau să închidă fereastra. A parcurs 5 ore şi ceva de drum cu nasul în vânt ca Azorel la plimbarea cu maşina şi părea aşa încântată de chestia asta că nici n-am mai pus la suflet mirosul care pătrundea în vagon şi care nu era chiar Glade.
Să ne întoarcem al nea Sandu. Omul este dovada vie că dacă vrei poţi să îţi atragi orice necaz. Cum spuneam la urcarea mea în tren aveam o întârziere de 5 minute, ei bine în următoarele 30 de minute, nea Sandu şi-a sunat toată agenda şi le-a comunicat că e în tren şi că ajunge la Timişoara cu o oră întârziere. La Lugoj avea deja 50 de minute, cred că până la Timişoara şi-a văzut visul cu ochii.
Pe lângă asta pe umerii lui părea să apese greutatea întregii omeniri. Întâi l-a sunat pe un vecin să îi spună că i-a recuperat câinele înainte să plece şi i l-a dus acasă,  pe urmă pe alt vecin să se asigure că îi udă zarzavaturile cât e plecat, după aia nu ştiu pe cine a mai sunt că am decis să îl ignor, mi-am extras din geantă croşeta şi bobina de acril bleu bebe şi m-am pus pe făcut balerini. Nu atât pentru că mă plictiseam cât pentru faţa pe care o fac oamenii trecând pe lângă tine, adică e ok să citeşti, să rezolvi integrame, să te joci pe laptop dar croşetatul îi blochează total.
Când am decis să văd ce se mai întâmplă prin vagon, nea Sandu se transformase în psihologul de serviciu, îl sunase pe un nene să îi povestească despre scurta terapie de cuplu pe care i-o administrase consoartei respectivului la cules de cartofi. Din povestire rezulta că femeia ar fi trebuit să-şi bage minţile în cap, că era măritată, el era băiat bun că era calm şi nu consuma alcool şi de aici încolo moartea îi mai desparte.
Partea doua a terapiei se desfăşura acolo sub urechile mele, pentru că şi băiatul acesta aşa bun cum era el ar trebui să o mai scoată în lume pe femeia cu pricina pentru că nea Sandu clar a băgat de seamă că ea e nefericită. Ar fi fost poate indicat să meargă la salină, un week-end, venea şi nea Sandu cu consoarta, mai găseau nişte oameni e calitate care să nu consume alcool, că aşa trebuie să pleci cu mai mulţi, în doi nu are rost.  Nea Sandu ştia treburile astea, el fiind mare expert în femei deoarece avusese 7 neveste la viaţa lui. Din conversaţie nu am reuşit să aflu dacă plecaseră ele sau el şi de ce anume în cazul lui nu se aplica treaba aia cu numai moartea vă mai desparte.
Când am coborât nea Sandu era tot la telefon, îi povestea soră-sii ce fac mama şi soţia lui, care avuseseră gândul bun să îşi ia bilete în alt vagon şi organiza aşa în trecere şi nunta nepotului, pentru care de altfel se deplasau la Timişoara. Mă gândesc că după asta a sunat şi mireasa să-i dea sfaturi de machiaj sau cofetarul că prea se pricepea el nea Sandu acesta la toate, mai puţin la croşetat, că mi-a zis că el n-ar reuşi, iar eu nu am avut bunăvoinţa să-i explic procedeul, altfel sigur al anu’ în vremea asta ar fi ţinut cursuri de croşetat, musai prin telefon.


luni, 10 iunie 2013

Balerina

M-aş fi gândit că primul blog din minivacanţă o să fie vesel, despre drumul cu trenul şi legea atracţiei, sau despre bere,  ori unul uşor trist despre clădirile uitate ale Timişoarei. Cu nasul în poze mi-am dat seama că avea să fie unul serios., unul în care o să mă laud fără nici o jenă, pentru că de data asta merit, nu că nu aş merita întotdeauna.
Primul blog din vacanţă o să fie despre Balerină. Dacă vă gândiţi la balet, şi emoţii artistice, mai gândiţi-vă o dată, probabil nu mă citiţi de mult şi nu mă cunoaşteţi. Balerina este o tiribombă. Nu m-am mai urcat în aşa ceva din copilărie, de pe vremea când nu aveam nici cel mai mic instinct de conservare şi nu îmi descoperisem căruţa cu fobii.
Privit aşa în general urcatul într-un asemenea instrument nu e mare brânză, nici măcar atunci când ţie îţi este frică să te apropii de balustrade, când coborâtul unei scări din alea moderne, transparente la care vezi totul până jos ţi se pare că se poate face numai cu fundul bine stabilit pe fiecare treaptă în parte fiindcă simţi că nu mai ai centrul de greutate unde îl ştiai tu iar lifturile al fel de transparente ţi se par un mod foarte eficient de răscumpărare a păcatelor karmice.
O tură în dispozitivul cu pricina e cel mult o chestie pe care nu ar trebui să o faci. Până când în viaţa ta apare o seară  în care balerina aia care se roteşte cu braţele deschise spre cer devine o expresie tangibilă a tuturor limitelor tale, a tuturor lucrurilor imposibile, imprudente, nerecomandate, de nefăcut. Momentul în care simţi că trebuie să pui piciorul în prag, să te rupi din seria de „e prea mult”, „e prea riscant”, „ e prea…..”, să plăteşti biletul şi să te aşezi în scaun conştient că îţi testezi rezistenţa.
Bănuiesc că în lipsa fobiilor mele experienţa ar fi minunată, maşina te avântă spre stele cu vântul în păr şi apoi te repede spre pământ oprindu-te grijulie înainte să te zdrobeşti şi apoi o ia de la capăt din ce în ce mai repede, dându-ţi impresia că la următoarea tură te va arunca din scaun  până când constaţi că tu de fapt nici nu mai stai pe el, că eşti menţinut în siguranţă de un echilibru complicat între forţa centrifugă, gravitaţie şi alte alea, în fond tu pluteşti undeva la câţiva milimetri de scaunul salvator.
Mi-a fost frică, am numărat secundele şi niciodată două minute nu au durat atât de mult, am închis pe alocuri ochii deşi senzaţiile rămâneau dar am rezistat până la capăt şi dincolo de el. Nu am leşinat, deşi părea o idee la un moment dat, nu mi-a fost rău, nici măcar nu mi-au tremurat picioarele. Cred că aşa se simt personajele din basme când măcelăresc un balaur ceva, ai depăşit un obstacol, ţi-ai ţinut sub control o teamă şi ai trecut peste limitele tale obişnuite.
După o treabă din asta, o vreme, cât te ţine amintirea, sper să mă ţină tot restul vieţii, că nu ţin morţiş să repet experienţa, lumea ta este mai largă, pentru că  obstacolele îşi vor pierde certitudinea, nu mă pot urca în tiribombe şi totuşi am rezistat aşa că de ce nu aş încerca să trec şi peste următoarea limită?
Fobiile sunt în fond numai convingeri limitatoare ca multe altele, le poţi depăşi calm cu grijă şi terapie sau poţi alege un tratament de şoc,  ideea este să te ocupi de ele, să nu le laşi să se înmulţească, să nu le dai voie să te micşoreze pe tine sau viaţa ta.
Balerina a fost primul pas, în zilele următoare le voi ataca pe rând pe celelalte pentru că de la o vreme  viaţa mea, aşa cum mi-am limitat-o cu convingeri,  mă strânge pe ici pe acolo şi e timpul să primească nişte adaosuri viu colorate. Aşa că dacă aveţi sau nu aveţi fobii legate de tiribombe data viitoare când vine în târg da-ţi o tură, în ambele cazuri vă va prinde bine.



miercuri, 5 iunie 2013

Diete altfel

Azi mi-am luat vacanţă. Pentru că pot, aşa că am stat acasă şi m-am ocupat de alte chestii mai mult sau mai puţin importante dar care mie mi-au plăcut la maxim. Şi în vreme ce îmi beam eu liniştită cafeaua de dimineaţă pe la 11, aruncând lejer un ochi spre facebook mi-au atras atenţia nişte articole despre slăbit.
Cum om avea noi oamenii darul de a ne limita tot timpul numai la o parte din noi mă depăşeşte. Se presupune că avem două componente fizic şi spiritual nu? Câte reţete de aducere a sufletului în nişte norme sănătoase aţi văzut?
Avem reţete de slăbit, de îngrăşat, de tonifiat, de hidratat, de catifelat. TOATE  sunt pentru fizicul nostru.
Ne preocupă enorm suta de grame pe care cântarul ne-o indică peste ideal dar nu ne pierdem un minut să analiză o invidie care ne roade mai ceva ca un pantof cu calapod strâmb.
Ne petrecem zile întregi cu sau fără nutriţionist lângă noi să numărăm caloriile fiecărei furculiţe cu salată pe care o înghiţim dar aruncăm vorbele fără să ne gândim de două ori la efectul lor.
Şi nu mă refer numai la vorbele spuse altora deşi şi alea sunt importante, mă refere la vorbele spuse nouă înşine. De câte ori te cerţi pe zi că te-ai îngrăşat, că eşti delăsător, că nu eşti atent, că etc şi de câte ori de opreşti să te feliciţi pentru ceva care ţi-a ieşit minunat?
Mergem la sală, alergăm, facem zumba, kangoo jumps şi o gamă largă de mişcare dar faci exerciţii de admiraţie? Ai măcar o dată pe săptămână o jumătate de oră rezervată aşa să te minunezi de frumuseţea norilor, de parfumul trandafirilor, de dansul firelor de praf într-o rază de soare? Sau sufletul tău nu are nevoie de exerciţii pentru a-şi păstra supleţea?
Ne facem programări la cosmetică, ne frecăm îndrăcit călcâiele pleznite cu pile şi apoi le masăm cu creme, ne facem măşti şi gommage câte şi mai câte întru curăţirea pielii noastre, ceea ce este admirabil, dar când ţi-ai spălat ultima dată sufletul, măcar să fi dat jos de pe el un pic de ură, un pic de suferinţă şi un pic de gelozie dacă nu-l poţi scoate chiar alb alb ca în reclamele de la detergenţi?

Azi am avut vacanţă, m-am ocupat cu treburi mici, mărgele şi aţe colorate, m-am jucat şi mi-am ţinut sufletul la spa. Am dereticat prin el, l-am lăsat să se înmoaie bine într-o Nocturnă, şi apoi l-am dat cu balsam, mâine îl scot din nou în lume şi măcar o săptămână am de gând să încerc să-l feresc de bârfe şi gânduri negre cu aceeaşi îndârjire cu care se feresc unii de zahăr în cafea. Şi vreau să îl duc şi la sală, vreau să văd ce rezultă dintr-un suflet care face zilnic exerciţii de graţie.

marți, 4 iunie 2013

Condurii de clestar

Mi-am amintit de vacanţa din Austria, mă rog, Germania- Austria, care vacanţă nu a beneficiat de vreo promovare că pe vremea aia nu aveam blog. Mai exact mi-am adus aminte de Swarovski şi Wattens, un locşor de prin Austria din care mi-a fost greu să plec.
Povestea începe pe la 1890, adică acum vreo două secole aşa în mare  pe vremea când un anume Daniel Swartz, devenit ulterior Swarovski, a inventat o maşinărie electrică de tăiat sticla prin care a putut să-şi pună în aplicare ideile despre treaba asta, adică tăierea sticlei în forme care să îţi vrăjească sufletul.
De aici încolo lucrurile au mers numai bine, bijuteriile lor din sticlă au devenit  celebre, pentru că de ce nu am recunoaşte arată minunat la preturi accesibile.

Blogul de azi se compune mai mult din fotografii pentru că v-aş povesti degeaba despre fabrica de la Wattens, muzeul amenajat în interiorul ei şi magazinul de la ieşire pe care l-aş fi luat cu totul acasă
De la asta pornim:sticlă colorată
Intrarea dap ochii ăia sunt două pietroaie Swarovski
Pereţii : pietre în spatele sticlei

Aici nu ştiu dacă se înţelege ce a vrut poetul să zică, eram în interiorul unei sfere se sticlă tăiată pe sistemul lor  şi ne reflectam în toate unghiurile posibile
Pom de Crăciun
Scenele din muzeu

 Tot muzei
 iar muzeu
 Şi magazinuuuuuul, restul pozelor sunt încărcate pe sistemul numai pe asta trebuie să le-o mai arăt :)





Dap, efectele asupra vizitatorilor, să nu credeţi cumva că aia ar fi starea mea naturală, se datora pungii albe de catifea cu lebăda Swarovski şi cerceilor cu certificat de garanţie din plasa aia albastră. (Eu mi-s alergică la catifea de aia mă port aşa  :P)

luni, 3 iunie 2013

In ochiul furtunii

Mi-a luat o viaţă să ajung la concluziile astea. Iniţial m-am gândit că exagerez, că de fapt schimbarea s-a petrecut masiv în ultimul an, dar nu este aşa, am început eu să văd efectele mai pregnant în ultimul an dar chiar mi-a luat o viaţă să ajung aici.
Unde aici? În ochiul furtunii. Mi-a plăcut mereu expresia asta fără să ştiu cât de bine se poate aplica unei vieţi. Şi am început cu viaţa mea.
Mi-am petrecut mult timp la marginea ciclonului, m-am lăsat purtată de toate grijile de pe lume, lovită de toate problemele, pentru că trebuia să reacţionez instant la absolut orice mi se întâmpla. Cumva pe vremea aia mi se întâmplau mai mult lucruri rele.
Mi-am petrecut clasa a XII-a hrănindu-mă cu cafea, ciocolată şi calmante. Nu, nu le luam după ureche, aveam reţetă medicală că la 17 ani nu te apuci de nebun să iei sedative de amorul artei. Mă pricopsisem cu o treabă popular numită „nervi la stomac”, pe scurt simptome de gastrită sau ulcer dar numai simptomele.
Pentru mine pe vremea aia totul era important, capital, vital. Aveam insomnii pentru formula trinitroglicerinei, care nu mi-a intrat niciodată în cap, atacuri de panică determinate de fizica cuantică şi depresii născute din „Ego Zenovius votum posui” şi cele nouă rânduri de mărgăritare ale căciulii lui Vlad Ţepeş ( e ciudat cum din toate informaţiile pe care ţi le-ai turnat în creier îţi rămân la bătrâneţe numai tâmpenii).
Pe vremea când media anilor de şcoală şi nota de la bac nu interesau pe nimeni, eu dormeam vreo 3 – 4 ore din 24 ca să acopăr tot ce aveam de reţinut.
Pe lângă obsesia asta legată de toate detaliile, eram şi ultramegaextraconştientă de mine, un punct negru căpăta dimensiunile Everestului şi normal al atâta stres şi aşa regim alimentar sănătos eram binecuvântată cu acnee, dacă aş fi primit o ofertă de a testa vreo formulă pentru invizibilitate aş fi acceptat fără întrebări şi gânduri la efectele secundare.
Am avut nevoie de ore întregi cu stomacul strâns în chingi de durere, de căderi severe de calciu rezolvate la camera de gardă, de ratarea examenului de intrare la facultate – complet inexplicabilă pentru nivelul meu de cunoştinţe şi de un an de pauză să mă adun la un loc.
Nu că mi-ar fi venit instant mintea la cap, am repetat greşelile anterioare în forme mai mult sau mai puţin serioase şi mi-am negat valoarea ani întregi până când am reuşit să traversez furtuna.
Cu timpul am înţeles că nu e nevoie să  îţi dai viaţa pentru nimic, că  modul în care ai obţinut rezultatele este la fel de important ca şi ele, că la absolut orice o să am o a doua şansă mai puţin la viaţă.
Am învăţat să mă relaxez, să mă întreb ce se poate întâmpla dacă pierd un termen, o ocazie, un om şi dacă păstrarea celor de mai sus merită să mă pierd pe mine. Am învăţat să mă organizez, să-mi stabilesc priorităţile, cu mine pe primul loc al listei. Am învăţat să ignor ce nu îmi convine, să aleg părţile bune din orice şi să mă raportez numai la ele, să îmi fac scenarii pozitive. Mi-am simplificat viaţa, mi-am selectat obiectivele, m-am adaptat.
Probleme? Sigur le am şi acum doar sunt încă în viaţă dar acum ştiu că totul este rezolvabil cu atitudinea potrivită, că există instrumente pentru a obţine orice. Muncesc şi acum dar nu mai ţin morţiş să fac absolut tot şi absolut perfect.
Am descoperit că undeva în mijlocul furtunii în care trăim, există un spaţiu însorit în care norii, vântul şi ploaia nu pot pătrunde, că de acolo trebuie să îţi trăieşti viaţa şi trebuie să eviţi să te consumi în vânturile din jur.
Mie mi-a luat o viaţă să ajung în mijlocul furtunii. Voi pe unde vă aflaţi şi ce trucuri folosiţi să ieşiţi din ploaie?



duminică, 2 iunie 2013

Bonturile

Nu sunt doctor. Mi-a trecut într-o vreme prin cap dar am renunţat, trebuia să am şi eu ceva de regretat pe lumea asta nu? Am văzut în schimb multe filme cu doctori de toate genurile şi am şi citit multe treburi pe tema asta, aşa să văd ce am pierdut.
Când pierzi un organ sau un membru, continui să îl simţi ca al tău, te poate durea în continuare organul lipsă. Durerea membrului fantomă, aşa am citit că i se zice. Simţi în continuare că ar fi acolo, urmează mişcările bontului ca şi cum ar continua să existe şi mai ales te doare atroce şi rebel, fără vreo explicaţie logică.
Este clar că nimeni nu îşi amputează vreun membru aşa de stil, trebuie să existe o explicaţie serioasă în spate şi nici o altă soluţie medicală. Membrul acela este inutilizabil şi ca regulă generală păstrarea lui pe lângă completa inutilitate  pune în pericol întregul organism printr-o infecţie serioasă. Aşa suntem noi făcuţi, nu putem funcţiona decât ca un întreg, o greşeală undeva de-a lungul drumului va atrage o alta şi problema se va amplifica.
Organele vor ceda pe rând şi odată cu dispariţia sistemului fizic de susţinere o să dispari şi tu, aşa cum eşti acum, în forma şi cu personalitatea asta. Mai puţin poetic spus vei muri.
Obişnuim să credem lucrul acesta numai despre corpul nostru fizic. Personal cred că este şi invers, dacă sufletul tău suferă, dacă o parte din el se infectează boala se va răspândi în întreg şi pe măsură ce bucăţi din sufletul tău cedează organele îl vor urma, pentru că sistemul fizic de susţinere devine inutil.Şi nici nu cred că bucata aia pe care am scos-o va mai creşte vreodată, învăţăm numai să ne descurcăm fără ea, să ocolim elefantul din sufragerie.
Nu decizi uşor să renunţi la un membru, nu iei decizia amputării zâmbind, este o măsură drastică menită să te salveze pe tine în întregul tău. La fel de greu decizi să renunţi la bucăţi din sufletul tău, locurile în care i-ai primit pe alţii şi care cu timpul au devenit dureroase şi infectate, o faci pentru a salva ce ţi-a rămas.
Şi totuşi oamenii la care renunţăm, bucăţile de suflet pe care le excizăm, relaţiile din care ieşim continuă să existe, continuă să ne înconjoare, să ne influenţeze, continuă să ne doară.
Aparent cauza membrului fantomă este de origine pur psihică, centrală, o nevroză de obsesie legată de imaginea corporală de sine, n-am idei care este cauza relaţiilor fantomă, despre ele nu există studii.
De fapt nici nu mă interesează cauzele, m-ar interesa ceva idei de tratament şi mai ales aş vrea să ştiu cât de mult timp te doare fantoma unei relaţii septice pe care ai decis să ţi-o amputezi din suflet?



sâmbătă, 1 iunie 2013

Ciresar

E ziua copilului. Aş fi aflat în orice condiţii, la orele 12 noaptea fix au început să curgă pe toate site-urile urări entuziaste de La  mulţi ani!
La mulţi ani copilului en general, la mulţi ani plozilor, la mulţi ani copiilor din noi, urări care de care mai colorate şi mai pline de sclipici.
Nu mi-am pus poze cu acadele nici pe blog, nici pe pagina lui de facebook şi nici pe a mea. Nu cred  în urările generale. Dacă aveam vreun plod în proprietate l-aş fi luat de o aripă şi am fi făcut azi ceva ce îi place lui. Nu pot zice că l-aş fi dus la vreo petrecere cu joacă, poate plodul se găseşte să-mi semene şi atunci pentru el ar fi fost mai interesant să mergem în parc la un picnic cu cărţi.
N-am. Prin familie se regăsesc ei nişte copii dar ăştia sunt în sarcina părinţilor personali că de aia i-au făcut. De altfel nici nu pot declara cu mâna pe inimă că îmi plac copii nediferenţiat, că e suficient să văz unul în faţa ochilor şi mă topesc instantaneu scurgându-mă de emoţie în sandale. Copii îmi plac după aceleaşi principii ca şi oamenii mari, individualizat, pentru ce sunt fiecare dintre ei.
Dacă ţineţi morţiş să avem o polemică despre cum sunt ei nişte îngeraşi vă rog să staţi vreo 2 zile lângă plodul prost crescut al vecinului, care plod urlă non stop de îţi vine să chemi protecţia animalelor închipuindu-ţi că ai lui îl jupoaie şi-l dau cu sare. Nu mă interesează că poate sunt de vină părinţii că aşa l-au crescut sau mama natură că l-a dotat pe nefericit cu o personalitate zgomotoasă. Nimic pe lume nu mă poate convinge că ar trebui să-mi placă puştiul numai pentru că e copil şi că trebuie musai să mă bucur şi să sărbătoresc aşa in abstracto că e ziua lui.
Dar să revenim la urări, la toţi cei care de azi noapte tot urează la mulţi ani copilului din ei de parcă am fi permanent şi general însărcinaţi.
I-aţi urat la mulţi ani lu’ copilul ăsta interior, i-aţi pus şi o poză cu bebeluşi grăsunei şi zâmbitori sau cornete supranaturale de îngheţată. Şi după aia ce?
L-aţi scos la joacă? Indiferent ce o însemna joaca pentru el? I-aţi dat liber de la corvoadele zilnice? Sau aţi postat poza aia al repezeală şi pe urmă l-aţi trimis în camera lui ascunsă în cel mai depărat colţ de suflet şi v-aţi întors la ale voastre?
Şi nu, nu mă refere musai la muncile fizice, bănuiesc că trebuie să mâncăm şi azi şi cineva trebuie să gătească, deşi poate am fi supravieţuit cu nişte sandwich-uri,  ne trebuie haine curate, deşi puteam băga o maşină azi noapte să muncească în timp ce dormim dat nu la astea mă refer.
V-aţi întors la gândurile voastre urâte despre voi? Dap să ştii că asta înseamnă când deşi ai o greutate ok din punct de vedere medical te vezi ca o balenă şi te înfometezi. Aţi continuat să vă urâţi părul, nasul, coapsele, cicatricea aia, vecinii, soţii, slujba, casa, viaţa? V-aţi adus aminte iar că aia de le 3, da grasa aia care nu se vede cum arată şi mănâncă îngheţată în nesimţire, are tot norocul din lume inclusiv al vostru? Că altfel cum s-ar explica zâmbetul ei permanent dacă nu ar avea viaţa perfectă?
L-aţi lăsat pe copilul vostru interior să se bucure azi de ziua lui? De norii pufoşi şi coloraţi, de cireşele de iunie, de un ceai băut cu nasul într-o carte pasionantă, de un film, de o îngheţată? Sau când a încercat să scoată capul în lume i-aţi tras şi două palme şi l-aţi trimis la loc că voi aveţi probleme serioase azi şi doar i-aţi spus „La mulţi ani!” în mod public, ce mai tot vrea?