sâmbătă, 27 septembrie 2014

Jurnal de front... aia de casa noua

Să vă povestesc despre primele mele 2 săptămâni în casa nouă? Nici nu mă prindeam că au fost atâtea dacă nu vedeam de când nu am mai scris pe aici.
În prima săptămână am încercat evident să dăm drumul centralei care produce apă caldă, pentru spălat că de căldură nu era nevoie la ora aia. Centrala a refuzat îndârjit să iese din avarie şi să intre în programul de lucru.
Am sunat evident la un doctor de centrale care e mai ocupat decât doctorii din Grey’s Anatomy ca atare nu a putut să vină decât duminica următoare.
Prima săptămână a trecut lent cu mine făcând baie la birou şi venind acasă numai pentru cine pe păturică în mijlocul sufrageriei, cine reci să avem chestia asta în clar, aproape supeuri la miezul nopţii.
A doua săptămână a început cu vizita la domiciliu a medicului de centrale, care a scos ceva apă din instalaţie şi a decis că e stricată electrovalva de gaz deci tre’ să sun la gaze.
Ceea ce am făcut luni, le-am spus frumos ce nu merge oamenii mi-au trimis un nene să verifice dacă am dreptate şi să îmi comunice că trebuie să vorbesc cu cei de la centrale să o schimbe pe electrochestia aia că e în garanţie.
A urmat un alt foileton telefonic între mine şi vânzător, între mine şi doamna Carmen, între mine şi prima echipă de la centrale care a venit evident să verifice dacă io, doctorul de centrale şi ăla de la gaze aveam dreptate.
Culmea aveam aşa că mi-au promis că marţi la prima oră vin să o schimbe. Aşa a fost, marţi dimineaţa pe o ploaie fundamental bacoviană echipa doi mi-a bătut la uşă.
Logic şi echipa doi a venit tot fără scară, ca şi echipa unu, ca şi nenea de la gaze ca şi restul lumii, nu că nu ar fi avut dar de ce să care ei scara de jos când ar fi putut folosi un scăunel de la mine?
La fel de logic, ca şi cei dinaintea lor au coborât după scară deoareşce că io nu posed scăunele. O oră mai târziu aveam electrovalvă nouă şi senzor nou că pe ăla vechi în infinita lor inteligenţă mi-l montaseră astfel ca între ştecher şi priza dedicată erau  15 cm . De asemenea aveam o gaură în perete că senzorul nou nu necesita două alea de agăţat ci numai una şi un prosop ruinat pe vecie că a trebuit să îl pun pe capătul scării, inteligenţii intenţionând să sprijine jaful de scară pe peretele meu alb şi nou nouţ.
Dar centrala mergea. Aleluia, era timpul să merg la lucru cu numai 3 ore întârziere.  Fix la 15 minute de mers prin ploaia bacoviană susmenţionată mi-a sunat telefonul. Băieţii de la cablu erau prin zonă.
Despre cum funcţionează creierul lor aflasem cu o săptămână în urmă când ratasem trecerea prin cartier şi rămăsesem o săptămână fără televizor.
Rds-ul e aparent o companie foarte spontană, ei nu ştiu unde or să meragă mâine ca să te anunţe naibii cu o zi înainte, să fii şi tu acasă. Mi se pare corect de altfel când ai monopol pe piaţă soarele răsare şi apune prin fundul tău, chestie dureroasă de altfel îmi imaginez.
Aşa că m-am întors şi am mai stat o oră privind fascinată cum cei doi membrii ai echipei se întrebau ce culori de fire au de conectat, ba chiar aş zice că ar acceptat şi nişte variante de la mine.
Cu chiu cu vai internetul a mers, mă rog aşa credem pentru că în lipsa unui calculator pe care să verificăm asta e numai o prezumţie. Cu semnalul tv a fost mai greu că aveam televizor şi deşi teoretic era perfect pe ecran nu se vedea nimic.
După lupte seculare care au durat peste o oră s-a descoperit problema, prizele de tv aşa că le-am scos, oricum specialiştii m-au asigurat că nu sunt tipe de încredere şi fură din semnal. Trecut direct doar prin mască semnalul a fost ok, foarte ok chiar şi merge până în ziua de azi.
Aşa că 5 ore mai târziu abandonând casa cu tălpiţe vesele de noroi peste tot, prize, nituri, capete de liţă, plastic de izolare şi alte minunate chestii, am plecat şi eu victorioasă la lucru.
Mă gândesc că putea fi şi mai rău, măcar am plecat având o centrală funcţională şi semnal în televizor.

O să vă mai povestesc de pe front  data viitoare când mai ajung la mama

duminică, 14 septembrie 2014

Caruta fara cai :P

Anul ăsta mi-am luat casă şi a fost epic, probabil treaba asta va ocupa câteva  capitole bune în romanul autobiografic. Acum sunt încă în perioada de adaptare şi procurare de mobilă şi dacă vă spune cineva că e treabă uşoară să ştiţi că vă minte. Grav. Atât de grav că nu se merită să mai vorbiţi cu el ever again.
Însă nu sunt genul de om care să facă un singur lucru într-un interval de timp, creierul meu are nevoie de cel puţin trei obiective care să îl ţină ocupat permanent şi dacă se poate în domenii cât mai depărtate unul de celălalt aşa că am început să mă preocup şi de dobândirea unei maşini pentru că deh casa asta nouă vine cu avantajul/dezavantajul ( dap este în acelaşi timp şi una şi alta) de a fi oarecum departe de Madre.
Mi-aduc aminte Rosi, Dacia 1310 a lu’ tata pe care am vândut-o la un an după ce a murit el pentru că nimeni nu a fost în stare să îi mai dea vreodată de cap având în vedere inovaţiile şi adaptările făcute de el, mare susţinător al ideii de DIY şi dacă se poate cu materiale care să blocheze neuronii celorlalţi.
Mi-aduc aminte cum îi scârţîiau discret arcurile suspensiei în vreme ce o încărcam până dincolo de limita umanului cu dovleci şi porumbi şi îi ataşam şi o remorcuţă tot hand made cum ar veni, şi brusc mi-e foarte simpatică, pentru că nici una din maşinile moderne  nu ar reuşi să repete faptele ei de vitejie pe toate tarlalele şi câmpurile cu gropi ale patriei.
Ştiu, după sufletul meu mi-aş alege o maşină cu suspensie pneumatică, fiind eu mare amatoare de confort, chit că deh caracterul dinamic mai suferă, dar nu îmi pot închipui o maşină cu perne de aer mercedes ml, să zicem, venind peste câmp cu remorca de  nuiele.
Şi da, nişte amortizoare mercedes ml mi-ar face drumul lin dar copilul din mine ar fi lipsit un pic de veselia aia a ţopăirii involuntare pe bancheta din spate la fiecare denivelare întâlnită în drum şi har Domnului avem atâtea în România chiar şi pe drumurile europene că te dai jos din maşină ameţit bine ca din carusel.

Aşa că deocamdată citesc, mă gândesc şi mă răzgândesc pentru că nu mă pot decide dacă vreau o maşină confortabilă la extrem sau una în care să simt drumul şi vibraţia, dar nu-i bai că oricum la cum stau financiar mai am vreo 2 ani de gândire, până atunci poate îmi permit un tanc la mâna a doua că tare sigure mi se par în trafic.

vineri, 5 septembrie 2014

Ipochimen la ananghie

Să vă povestesc boieri dumneavoastră despre osânda ce s-a prăvălit pe capul meu amărându-mi zilele.
Am auzit eu de la tătâne-meu voroava ceea veche din norod că este cuvenit a avea boierul pe lângă preacinstita soaţă şi nurlie ibovnică şi aşa că am purces în căutarea unei jupâniţe pline de viaţă şi cu trupul pietros.
         În scurtă vreme pohta mi s-a împlinit şi am dobândit ibovnică, amar de zilele mele. Că nu îmi ajungea o femeie, mi-au trebuit două şi apăi şi asta noua e tot un ipochimen ca şi ceea ce-o aveam acasă şi nu trece zi să nu trântesc de câteva ori cuşma de pământ din pricina uneia dintre ele.
         Şi dacă ar fi fost numai atât ar mai fi fost cum ar fi fost  numai că amu’ vreun suflet binevoitor din târg i-a povestit jupânesei de acasă de jupâniţa din târg şi mare pocinog s-o iscat.
         Ieri când am ajuns acasă un vătăşel mă aştepta în faţa casei cu un ispisoc în care zice să mă duc la giudecată pentru că jupâneasa nu mai vrea să îmi fie soaţă şi nici în casă cu mine nu poate să mai steie.
         Şi uite aşa în loc să fac vreo ispravă şi să am la casa mea soaţă şi în târg ibovnică s-ar putea preacinstii boieri să mă vedeţi sărac lipit pământului şi lipsit de toată agoniseala mea.

         Dacă are cineva să îmi deie de folos povaţă cum să ies din pocinogul aista, peste cîteva sute de ani fundă o să îi dăruiesc .
Alti jucausi arhaici pe acilea 

miercuri, 3 septembrie 2014

Cum a fost cucerit Vestul

Când m-am apucat eu de bloguri, pagini de Facebook şi croşetat aveam o viziune dulceagă despre mediul ăsta online, ca o ilustrată din aia pastel de la începutul veacului, completată cumva cu o poveste din vremea Vestului Sălbatic în care îţi puneai averea şi nevasta, dacă aveai, în căruţă şi plecai să îţi alegi pământuri întinse pentru o fermă.
Fix aşa vedeam eu mediul cu pricina, un vast teritoriu în care eu urma să îmi scriu pe blog ideile măreţe şi vizitatorii urmau să curgă implorându-mă să postez de mai multe ori pe zi şi să îi preafericesc până la sfârşitul timpurilor consemnându-mi geniul şi în nişte cărţi pe care ei să le achiziţioneze, eventual cu autograf şi să le pună cel puţin în vitrina cea mare din sufragerie lângă Biblia de la Bâtu, aia de la 1800 toamna.
Că lucrurile nu stau chiar aşa nu are rost să vă povestesc, nu că eu nu aş fi geniu pur, dubludistilat pe puţin, sau că ideile mele măreţe nu ar merita să fie preluate mai ceva decât citatele din Paulo Coehlo, anonimul ăla brazilian care nu scrie pe sfert ca mine. Zic, nu e cazul să vă povestesc pentru că am un acces de sinceritate şi vă provoc şi pe voi la unul, hai să recunoaştem că ne citim noi între noi şi ştim cu toţii cum e cu numărul de unici , afişările, comentariile sau în ziua aia unica a anului, momentul în care cineva chiar cumpără intrând de pe blogul tău.
Cu timpul am învăţat că 200 de mii de publicări ale articolului pe peretele tău, in cele 400 de grupuri în care te-ai înscris, pe pereţii prietenilor şi eventual pe peretele din Realia al căminului cultural, nu fac treaba unui specialist cum ar fi crisdeveloper.ro.
Sa va mai povestesc că fix la fel se întâmplă în domeniul handmade şi că deşi păturicile mele pentru bebeluşi mă fac să vreau să mă întorc la stadiul ăla, pe care la vremea lui l-am urât din rărunchi, nimeni nu a apucat să afle de existenţa lor pentru că noţiunea de optimizare seo , mi-era la fel de cunoscuta precum chineza mandarin când m-am apucat de treabă?

Sincer aş putea dar ne-am pierde timpul şi eu şi voi fără nici un rezultat, mai bine mă duc să îmi împletesc o pereche de balerini că deja a fost septembrie luni.