Povestitor de lumi

 

          Unul din primele lucruri pe care mi le aduc aminte este un Abecedar, l-am șterpelit de la mama pentru că nu aveam voie să citesc pe vremea aceea.

          Așa că am citit în ilegalitate, am învățat fiecare literă pe ascuns întrebând-o cu Abecedarul în mână pe bunica, apoi le-am lăsat să se unească în cuvintele cărților de povești, vi le mai amintiți? Cele din Biblioteca pentru toți cu basme populare din toate lumea, suficient de lungi să mă țină ocupată o zi, suficient de scurte să nu sufăr că nu pot afla mai repede cum se termină.

          Primul verb care m-a definit a fost citesc: absorb viață din cuvinte.

 Nu am știut pe atunci că voi trăi poveștile pe care le citeam, nu am știu că Mordorul de exemplu poate exista în realitate.

Și totuși există și o parte din mine mărșăluiește prin el.

          Cândva în adolescență cititul meu s-a intersectat cu Asimov, nu am știut pe atunci că nu citesc science fiction. Ați citit Zeii înșiși? Despre o societate umana atât de slăbită în care Cei Tari se formează din Cei trei Moi: rațional, emoțional și paternal.

          Sau poate o societate atât de avansată în care ne dăm seama în sfârșit că nu suntem corpuri mânate de suflet ci suflet, protejat uneori în unul și alteori în mai multe corpuri.

          Și totuși nu era science fiction și o parte din mine stă de veghe căutând mereu  un semn al celorlalte părți.

          Când m-am întâlnit cu Sanderson nu am știut că Umbremar există, că undeva între lumi este strâns potențialul a tot ce ar putea să existe sau să nu existe vreodată.

          Și totuși Umbremar e real și în fiecare zi încerc să strâng toată lumina care-mi iese în cale pentru ca partea din mine care se poate cufunda acolo să aibă ce îi trebuie pentru a modela lumi.

          Dacă m-ai întreba acum aș zice că îmi cunosc toate părțile, că știu unde se află fiecare, că am explorat toate valurile realității.

          Dar știu că mai am părți de suflet care rătăcesc, în lumea asta sau alta, iar într-o zi părțile astea se vor reuni în ceea ce au fost dintotdeauna: un povestitor de lumi.

          Ultimul  verb care mă va defini este povestesc : dau viață prin cuvinte.

 

         

o bătaie de inimă mai târziu

 

          Sunt zile, încă mai sunt, în care goana lumii mă răsucește în loc și mă face să uit pentru un timp cine sunt.

          Nu le regret, când zilele astea nu or să mai fie, când lumea va curge pe lângă mine fără să mă afecteze va fi venit timpul să o părăsesc și să mă întorc acasă, încă nu a venit.

          Sunt zile, încă mai sunt,  în care cu ochii prinși în lupta de lumini și umbre uit că tot ce văd este iluzie, uit că pot ieși din nebunia contemporană la fel de ușor cum pleci dintr-un loc care nu ți se (mai) potrivește.

          Sunt zile, încă mai sunt, în care îmi uit puterea de a crea lumi  prin gând și de a schimba lumi prin voință pură, zile în care mă simt o frunză în vântul istoriei fără posibilitatea de a trage de volan spre direcția în care vreau să ne îndreptăm.

          După care îmi revin, îmi aduc aminte că din mine izvorăsc poveștile luminii, că sunt un punct de energie care poate glisa între ele universurile, că e suficient să nu mai hrănesc realitatea nedorită, cea care mă doare și mă sperie.

          Atunci îmi părăsesc tăcerile, îmi strâng cuvintele și îmi revărs lumina asupra lumii, o sun pe Dumnezoiaca pe numărul pentru familie și o invit la un pahar de vorbă.

Stăm în liniște ca două prietene vechi, descâlcim firele sorții și bem uluite de ce pot oamenii face când îi scapi din ochi și de dragostea infinită cu care punem totul pe drumul bun.

Dacă mă vedeți cu un pahar de vin privind  îndelung o oglindă nu mă deranjați privesc în și cu ochii divinității și rescriu codurile lumii. Eternități la rândul pentru că în familia mea ne-am născut cu veșnicia în sânge.