luni, 7 octombrie 2013

Urma de cerc

La început îmi atrăsese atenţia violent, în fiecare clipă, indiferent ce aş fi făcut ochii mei fugeau spre ea. Era un  sfârşit de septembrie cu miros de frunze umede şi moarte care va să vie. Şi  eu o vedeam tot timpul.
         Uneori noaptea între vis şi trezire, în întuneric când ochii nu o puteau ţine sub observaţie degetele mâinii drepte o căutau febril şi o simţeau acolo cu tristeţe.
         La început mă simţeam mică şi singură când o vedeam, îmi aducea aminte de toate relele ca o cutei a Pandorei, o vedeam şi simţeam în gură fierea trădării şi în ochii caldul sărat al lacrimilor. O uram pentru că era simbolul clar al eşecului meu, mie nu îmi reuşise ceva, nu conta că mai trecuseră şi alte personaje prin poveste, prea multe altele. Era vina mea, imperfecţiunea mea şi mi-aş fi dorit să o ascund, să nu se mai lăfăie acolo albă în văzul tuturor.
         Prin noiembrie era tot acolo, o vedeam în continuare dar nu atât de des, învăţasem să văd viaţa pe lângă ea, eram la reabilitare învăţam să zâmbesc aşa cum victimele traumatismelor grave învaţă să meargă. Şi era la fel de greu dar nu mă lăsam, de câte ori o vedeam priveam în altă parte şi îmi smulgeam un zâmbet din riduri ale sufletului pe care nici nu ştiam când le dobândisem.
         Iarna a trecut greu când voiam să îmi încălzesc mâinile venite din gerul de ianuarie. Deşi nu m-a bucurat niciodată răul altuia m-am bucurat când am văzut-o slăbind. Visam să se subţieze până al trecerea în neant, să particip la o frumoasă înmormântare şi să îi arunc bulgărele acela de pământ pe capacul sicriului, să îl aud lovindu-se înfundat şi să ştiu că am scăpat pentru totdeauna.
         Apoi a venit primăvara m-am risipit în floarea cireşilor şi albastrul cerului m-am pregătit să mă întâlnesc cu marea şi am lenevit o vară întreagă pe un chaise longue ascultând valurile, sărându-mă cu briza şi întinzându-mă la soare ca un pisic după ce a dormit pe pervaz.
         Într-o zi  mi-am privit mâna şi nu mai era. Urma de cerc subţire de piele albă ascunsă 10 ani sub o verighetă pe care nu o scoteam nici când dormeam se estompase, degetul meu era în totalitate auriu, numai sufletul poartă încă umbra de cerc al unei iubiri trădate.
         Au mai psilunit despre urme de cerc toti cei de aici

         

sâmbătă, 31 august 2013

Tanta, Gogu si casatoria

Ştiu că vă era dor de Tanţa şi Gogu şi mai ştiu şi că povestea lor nu se desfăşoară cursiv temporal dar nah până şi tata lu’ Jocul Tronurilor mai încurcă liniile temporale, ce pretenţii poţi avea de la mine?
Vorbeam azi cu un prietenă ( n-am greşit acordul, numa’ că omul  mi-e aşa prietenă că dacă mi-ar povesti că are sindrom premenstrual în loc să fac vreun şoc şi o groază, başca  să-i trag o poză pentru Cancan, i-aş recomanda leacurile care m-au scăpat pe mine de problemă), să revenim la oile noastre, vorbeam azi cu fiinţa în cauză şi am avut brusc o revelaţie din care rezultă că bărbaţii e mai raţionali decât femeile în ce priveşte căsătoria.
În timp ce ne povesteam reciproc epicele noastre vieţi  l-am auzit spunând că se însoară. Am făcut atac de panică logic, mă şi vedeam cu bugetul extenuat de o garderobă năucitoare, că la cât de mimoz e cred că musai la Hilton se organizează eventul. Cu gândul că rochia aia o s-o refolosesc probabil la căsătoria mea civilă, că nu-s eu genul care să poarte ceva o singură dată, m-am gândit într-un final să întreb cu cine.
Nuuuu, zice el, m-am decis numai să mă însor, nu am stabilit şi cu cine.
Ei bine în fraza asta stă ditamai diferenţa între modul în care bărbaţii şi femeile privesc instituţia căsătoriei.
Când se decide să se mărite Tanţa visează cai verzi pe pereţi şi pe Gogu călare pe un cal alb. Ideea de căsătorie se leagă în capul ei indisolubil de Gogu, el este de fapt raţiunea pentru  care s-a decis să facă pasul.  Căsătoria este pentru Tanţa o cale de a-şi asigura prezenţa permanentă a lui Gogu în viaţa ei, la bine şi la rău, în timpul anului şi în concediu, pe săptămână şi în week-end.  Fără Gogu care este desigur minunatul minunaţilor căsătoria nu are ar avea nici un farmec, aşa că ea, căsătoria, ca şi restul vieţii sunt planificate milimetric în jurul lui.
Uneori mă amuz când viitoarele mirese mă anunţă că nunta are temă tomnatecă sau primăvăratică, să fim serioase, nunta se desfăşoară în jurul lui Gogu, pentru că nici nu ţi-ai imagina ziua aia cu altcineva.
Şi aici greşim noi, pentru că nu căutăm un Gogu, vreau să zic un produs, care să ne satisfacă trebuinţele. Nu, noi ne imaginăm că acela pe care îl avem acasă, aşa idealizat cum îl vedem la ora aia este fix răspunsul Domnului la toate rugăciunile noastre şi ale neamului nostru.
Gogu procedează infinit mai bine, el întâi decide să se căsătorească, se gândeşte ce înseamnă asta, de regulă cineva care să aibă grijă de el la toate nivelurile şi după aia începe preselecţia pentru viitoarea soţie. El îşi identifică întâi trebuinţele, apoi Tanţele care ar putea satisface trebuinţele în cauză şi apoi alege cea mai bună ofertă.
Tanţa îşi alege întâi produsul şi pe urmă se întreabă dacă el îi satisface de fapt  trebuinţa. Ca şi cum în pragul iernii, deşi nu ai cizme şi  ţi-ai cumpăra sandale, pentru că sunt delicioase şi nu le poţi rezista. Hai ziceţi că nu ne cumpărăm sandale cu troianul la uşă pentru că sunt incredibil de frumoase sau cercei în loc de mâncare pentru că sclipesc frumos.
Cam tot de logica asta la achiziţie dăm dovadă şi în privinţa căsătoriei. Motiv pentru care vreo 2- 5 -7 ani mai târziu descoperim că Gogu nu este deloc ceea ce ne trebuie. El săracul aşa a fost de la început dar nah e logic că el e de vină că Tanţa l-a ales fără să se întrebe dacă se potriveşte prin viaţa ei.
De aia femeile divorţează din lipsă de comunicare sau de nepotrivire a viziunii asupra vieţii, ele nu au existat de la început dar Tanţa era convinsă fie că Gogu e minunat, fie că se va transforma în bărbatul din visurile ei odată cu apariţia hârtiei roz.  Adică la un moment dat Tanţa îţi dă seama că îi trebuia aragaz dar şi-a cumpărat frigider.
Bărbaţii sunt mai pragmatici, ei divorţează pentru că pe piaţă a apărut o Tanţa mai performantă sau care pur şi simplu le satisface trebuinţele mai bine decât cea pe care o au deja. Adică ei ştiu că le trebuie frigider, asta şi-au şi luat dar apare unul care consumă mai puţin şi face mai mult. Cum naiba să nu te repezi la upgrade?
Recunosc mai există şi bărbaţi care se căsătoresc aşa ca femeile, convinşi că au găsit-o pe Zâna Zânelor care le va face viaţa numai lapte şi miere, dar după părerea mea ăia sunt mult prea in touch cu latura lor feminină şi trebuie evitaţi, oricât de nasoală se poate dovedi căsătoria cu Gogu niciodată nu va fi la fel de rău ca atunci când te căsătoreşti cu altă Tanţă.


Dar mă rog, fiecare face ce vrea cu viaţa lui.

vineri, 30 august 2013

Duzina de cuvinte pentru Emma


            Tu,  fiica mea, nu exişti încă decât în sufletul meu, poate undeva departe sub pielea  mea albă  aleargă un strop din sângele tribului african care îşi serbează ziua naşterii atunci când  mama a avut primul gând despre ei.
Într-o dimineaţă senină de mai ţi-am întâlnit spiritul în parfumul crud al ierbii şi în albastrul înalt al cerului şi m-am îndrăgostit  iremediabil de tine.
Ştiu că tu vei şti mai multe decât mine, că mintea ta va cuprinde mai mult decât a mea, că te vei naşte cunoscând lucruri care mie mi-au luat o viaţă să le aflu dar totuşi îţi scriu sfaturi pentru când nu voi mai fi să îţi veghez paşii. Aşa sunt mamele.
Treci prin viaţă făcându-ţi prieteni, accepta prietenia ca  dogmă chiar dacă singura căreia te vei supune.  Împarte cu alţii bucuriile şi necazurile, lacrimile şi zâmbetele,  dăruieşte-le din viaţa ta şi primeşte din viaţa lor.
  Poate  avem undeva o jumătate perfectă care să ne întregească, dar mai avem şi un infinit de bucăţi de suflet răspândite în lume  fiecare având locul lui anume păstrat, regăseşte-le.
Caută iubirea. E minunată ca un dans care te lasă fără suflare, ca un foc de artificii într-o noapte senină dar nu te lipsi de prietenie,  este ca sărutul pe frunte care te apără împotriva viselor urâte.
            Unii  prieteni îţi vor fi aproape, cu ei vei împărţi pâinea şi vinul, alţii departe cu ei vei împărţi vise şi cuvinte. Şi fiecare din ei va fi important, chiar dacă nu ai să îi întâlneşti niciodată, chiar dacă faţa lor îţi va rămâne necunoscută pentru totdeauna. 
            Nu îţi alege prietenii după frumuseţea chipului care  îţi va bucura poate privirea o vreme,  caută-le sufletul, acolo îşi păstrează fiecare lumina, multă sau puţină câtă i-a fost hărăzită.
        Timpul nostru aici este limitat, nu-l irosi. Înconjoară-te de oameni lumină ca şi tine,  cu care să râzi, să plângi şi să dansezi în ploaie.
            Nu te îngropa în cuvinte încercând să defineşti sensul vieţii,  te-ai născut ştiindu-l, îţi pulsează în vene,  nu te îndepărta de el : trăieşte, iubeşte, iartă, ajută. Nici un om nu poate face mai mult de atât cu viaţa lui.
             Ceilalti care au scris in Duzina de cuvinte sunt in tabelul lui psi


             

sâmbătă, 17 august 2013

jurnalul unei femei simple 3

Pentru astazi 17 august 2013, orele 20.02
Dincolo de ferestre copii alergand o minge
Ma gandesc ca uneori viata pare sa fie prea complicata
Invat de pe unde apuc
Sunt recunoscatoare pentru prietenii mei
Din bucatarie varza cu carnati
Port  galben
Voi termina ce mai am de facut rapid 
Citesc incerc Osho
Ceea ce astept sa plec la munte
Ce mai mesteresc costum de baie crosetat
Ascult linistea
 In casa fiecare cu ale lui
Unul dintre lucrurile mele preferate pepene rosu de la frigider
Citatul zilei  "Dacă poţi visa un lucru, înseamnă că poate fi făcut"      Walt Disney
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana sa apuc sa gatesc ceva bun 
 O imagine pe care vreau sa o impartasesc 



vineri, 2 august 2013

Hai Hui prin Praga Piata centrului si cartierul evreiesc

         Despre Centrul Vechi din Praga nu am multe de spus, am povestiti data trecută. El este de fapt mic dar foarte dens în lucruri care ar trebui văzute şi admirate şi savurate.
         De fapt la blogul asta o sa ca lenevesc pentru ca au ajuns pozele cu cladiri şi ele vorbesc mai frumos decât mine despre locuri.
         Cartierul cu pricina începe de la celălalt capăt al podului Carol, adică nu capătul din Mala Strana. Podul în sine este frumos, marginile fiind brodate cu statui iar capetele împodobite cu turnuri.

         Povestea spune că dacă atingi statuia Sfântului Ioan Nepomuk te vei întoarce la Praga, povestea are probabil dreptate pentru că la prima tură tanti ghida ne-a dus la statuia respectivă, am atins-o şi 5 ani mai târziu m-am întors. Logic nu mai ţineam minte care dintre statui este cea cu minunile aşa că preventiv le-am atins pe toate, inspirate şi de asiaticii care făceau fix la fel, dar până la urmă am nimerit-o şi pe cea corespunzătoare.

         Podul este de asemenea plin de artişti care se oferă pentru vreo 20 de euro să îţi facă un portret serios şi pentru 10 o caricatură, dar ce oferă el mai frumos şi mai frumos pe lumea asta este imaginea Vltavei curgând leneş sub luma asfinţitului.


         Dincolo de pod  intrând în Cartierul vechi este Clementinium-ul, pe care pe interior o să-l văd data viitoare, când nu o să mai călătoresc low budget şi o să-mi permit taxele pe care cehii le pun pentru mai toate monumentele. Chiar ţin morţiş să văd Capela oglinzilor şi trebuia să am şi eu un motiv să mă întorc la Praga.
         Urmează apoi un labirint de străduţe care te duc toate spre Ceasul astronomic. Unele sunt mărginite de restaurante şi terase, altele de magazine cu bijuterii sau cristale sau suveniruri, toate par scoase din poveşti medievale şi uneori te întrebi de ce naibii nu patrulează prin zonă domniţe şi cavaleri.
          În Piaţă pe lângă ceasul despre care am povestit deja se mai găsesc două biserici. Încă o biserică a Sf. Nicolae, v-am zis că nu înţeleg logica pentru care nu le-a ajuns cea din Mala Strana şi Biserica Doameni noastre, adică biserica Tyn.
         Biserica Tyn e frumoasă, eu având un gărgăune personal cu bisericile gotice, îmi place foarte tare că a trebuit să o ocolesc de 2 ori până am înţeles că intrarea în biserică se face printr-un restaurant, casele din faţă fiind practic lipite de biserică, nu ai cum să ajungi în curtea interioară fără să traversezi birtul.
         Pentru că îmi place mult să mă alipesc de grupurile cu ghid şi pentru că am avut noroc, după mai multe zile cu asiatici şi ruşi care degeaba aveau ghid din punctul meu de vedere, am prins un grup de spanioli. Aşa am aflat că oamenii urmăreau fascinaţi fereastra lui Kafka care dă fix în biserică ( v-am zis că sunt lipite casele alea nu?). Tot aici puteţi vedea dacă aveţi vreun interes mormântul lui Tycho Brahe.
         Tot ca o particularitate drăguţă dacă aveţi impresia că turnurile bisericii sunt egale, ei bine nu sunt. Unul este mai solid şi amplasat mai în faţă reprezentând poziţia bărbatului în faţa femeii într-o familie.

         După atâta vizitat cred că meritaţi unul din cârnaţii serviţi în Piaţă, acompaniat de o bere rece , în timp ce priviţi amuzat furnicarul ce se strânge în faţa ceasului pentru succesiunea apostolilor.

         De aici te poţi îndrepta spre Poarta Pulberăriei 

şi Casa Municipală

 îndreptându-te spre oraşul nou, sau poţi alege strada Parizka (cea mai scumpă din oraş) şi să intri în cartierul evreiesc.

          Strada asta nu ai cum să nu o găseşti începe cu Cartier pe un colţ şi continuă ci toate brandurile celebre până când te scoate din nou la Vltava lângă Rudolfinium.
         De văzut în cartier sunt sinagogile şi cimitirul evreiesc, bine cimitirul nu cred că  o să-l văd vreodată, sunt prea solară pentru treaba asta, dar sinagogile sunt şi ele pe listă pentru data viitoare.
         Conform obiceiului şi aici vizita este cu bani şi nici nu poţi alege ce vrei să vezi, în afară de Vechea Nouă Sinagogă care poate fi văzută separat, restul sunt la pachet, adică vrei nu vrei să le vezi pe toate trebuie să cumperi biletul. Nu mi-a plăcut poziţia lor de forţă la negocieri şi am declinat oferta.

         Cartierul este legat de legenda Golem-ului, un fel de monstru creat din lut şi însufleţit să protejeze cartierul dar care a trebuit distrus pentru că nu îşi îndeplinea scopul. Poveştile diferă, una spune că Golemul s-a îndrăgostit şi respins fiind s-a răzbunat. Cea mai populară susţine că rabinul a uitat să deactiveze Golemul înainte de Sabat. Tot legenda spune că trupul Golmului se mai află şi acum în podul Vechii Noi Sinagogi, ultimii trei metri de scară spre acest pod fiind de altfel înlăturaţi.

       Tot în cartierul acesta o să faceţi cele mia bune afaceri la bijuterii, eu una am făcut .

         Poveştile oraşului sunt multe, în zona asta fiecare faţadă de casă spune una dintre ele, dar dincolo de poveşti şi clădiri mergeţi la Praga pentru magia ei, pe bune eu nu aveam zâmbetul ăsta înainte, l-am găsit acolo .


joi, 1 august 2013

Hai hui prin Praga :Mala Strana

Pozele, alea frumoase, cu rezoluţie mare încă nu au ajuns, pentru asta trebuie să vă luaţi de Maurice nu de mine, continuăm aşadar să ne plimbăm prin Praga fără poze frumoase.
         Cum ai coborât de la Castel (Hrad) intri în Mala Strana, care fix asta înseamnă Cartierul Mic sau mai exact de jos şi care este prima bucată de oraş praghez care a fost fondată la poalele castelului, în zona asta au locuit mulţi germani şi italieni şi se vede în arhitectură. Dacă te uiţi pe hartă ai sentimentul că îţi va trebui o zi să străbaţi zona, de fapt cartierul chiar e mic.
         Ce poţi face aici? Păi coborând aşa domol de la treptele castelului te poţi îndrepta spre palatul Wallenstein care în zilele noastre găzduieşte Senatul. E probabil cea mai bună ocazie să vezi grădina unui palat praghez, care grădină are vreo 2 ha şi cuprinde de toate, arcade pictate sub care se organizează concerte, aleea cu statui, grotă artificială ai cărei pereţi nici până acum nu m-am prins ce reprezintă, un labirint de gard viu, ceva bufniţe închise undeva pe peretele cu grota, un lac cu raţe şi peşti mari şi vioi coloraţi, hortensii de dimensiuni supranaturale. Tu spune ce vrei şi gradina aia probabil îl ca cuprinde.

         Norocul a fost de partea mea tura asta şi am putut să văd şi o a doua grădină de palat, la care jinduisem cocoţată pe parapeţii castelului şi în care taman în ziua aia se ţinea un concert, cu intrare liberă, ba chiar te ruga un domn să intri şi să asiguri publicul, aşa am ajuns să văd şi gradina Lebedour, o grădină etajată într-un palat construit al vremea când Mihai Viteazu unea Ţările Române.

         Din Grădinile astea care sunt practic vis-a-vis  ajungi în piaţa centrală a cartierului, unde poţi da năvală la Starbucks pentru o cafea cu gheaţă în cazul nostru, că afară erau 200 de grade. Prin piaţa asta trec foarte frumos tramvaie, nu ştiu care că sincer nu am avut nevoie de ele, totul fiind aproape de găsit per pedes, başca altfel admiri peisajul de la infanterie.
         După ce te-ai răcorit ( nu recomand Praga iarna, nu că nu ar fi superbă dar nici nu vreau să mă gândesc la un pic de polei sau zăpadă pe piatra cubică ce acoperă tot centrul sau pe muuulte străduţe în pantă. Aşa cum spuneam eu am două picioare stângi şi nu vreau să-mi risc vreunul) regrupează-te, te găseşti lângă Biserica Sf Nicolae cea din Mala Strana să fim înţeleşi, că mai au una şi în Centrul Vechi, n-am priceput logica ideii. Mă rog asta e cea pe care o poţi vedea de la castel, din interior am ratat-o şi aici a apărut o taxă modică de vreo 240 de coroane, adică 10 Euro. Din câte ţin minte m-am rătăcit o zi întreagă prim muzeul Vaticanului cu vreo 15 euro, pentru o biserică mi s-a părut mult, plus că am un gărgăune personal care îmi interzice să intru în bisericile în care trebuie să plăteşti ca al …..mai bine mă abţin.
        Din faţa bisericii încep o serie de restaurante la care bucătăria cehă e la mare rang, încearcă să ajungi în zonă la orele mesei, meniul zilei e vreo 6 euro şi poţi primi în schimbul lor gulaş în pâine 
sau chiar ciolanul ciolanelor, pe care l-am marcat eu că mă pregătesc să intru în politică.

         Deja eşti pe strada Mostecka ( most înseamnă pod) care te scoate la Podul Carol cel mai celebru pod al oraşului.
         Nu te grăbi, strada asta mărginită cu magazine de bijuterii cu cele mai granate ceheşti şi cele mai chihlimbare, scorurile mi s-or părut măricele, dar aproape instantaneu îţi fac un discount de 20%, adică un inel de 8400 de coroane devenea deja de 6200 dacă plăteai cash. Dacă bijuteriile sunt scumpe suvenirurile sunt mai ieftine decât în alte zone, aşa că liber la magneţi, oglinzi de poşetă şi îngeri de cristal care să vă amintească de călătoria asta.
         Poate eşti tentat de cutiile cu Becherovka si absint, dacă nu ţii morţiş la cartonul în care sunt ambalate tot pe strada asta este o alimentară de cartier la care ţi le poţi procura la jumătate din preţul la care le găseşti în magazinul de suveniruri, tot aici te poţi alege cu ciocolată cu marijuana.

         Că am terminat cu cumpărăturile mergem la biserică Sfanta Maria purtătoarea de Victorie, intrare liberă, biserica este celebră pentru că adăposteşte statuia Pruncului Isus din Praga despre care povestea spune că a apărat oraşul de ciumă şi că are şi acum miraculoase puteri vindecătoare.
         În fapt este o statuie de vreo 47 de cm al cărei mijloc este făcut din lemn, acoperit apoi cu ţesătură iar exteriorul este modelat în ceară. Statuia a fost primită la 1556 de ducesa Maria Manrique de Lara ca dar de nuntă de la mama sa, când a venit în Boemia să se căsătorească. Fiica ei Ployxena Lobkowicz, cand a rămas văduvă,  a donat statuia mânăstirii Carmelitelor Desculţe ( jur că Maurice are un gps special pentru mânăstirile ordinului cu pricina), care mănăstire a fost preluată de biserică prin 1628.
         În 1637 statuia a primit mâini noi, de aur, pentru că le pierduse pe cele originale în timpul ocupaţiei saxone, iar în 1655 după ce a protejat Praga împotriva unui asediu şi i-au fost atribuite mai multe vindecări miraculoase a fost încoronată solemn de către Arhiepiscopul de Praga.

         Interesant la statuia asta este că e îmbrăcată într-un fel de robă lungă, pe care călugăriţele i-o schimbă, existând un cod al culorilor pentru fiecare ocazie. Tot aici se găseşte un muzeu care cuprinde obiecte de cult şi hainele purtate de Prunc de-a lungul vremii, cea mai celebră fiind rochia cusută de împărăteasa Maria Theresa în persoană.
         Încă o biserică şi gata Sfântul Toma, intrarea e dificilă, printr-o laterală dar biserica merită. Conform obiceiului locului şi aici se găsesc rămăşiţele unor sfinţi  îmbrăcaţi în hainele de curte de la epoca lor şi purtând măşti mortuare, unul din ceară, unul din aur.
         În interiorul mânăstirii se găseşte cea mai veche berărie a oraşului „la sfântul Toma” noi cred că am prins-o în reconstrucţie dar ne-am cumpărat câte o sticlă din berea cu renume pe care am cărat-o conştiincios acasă. Încă nu am gustat-o dar mă aşteaptă în frigider pentru sâmbătă.

        Tot pe strada asta vei găsi multe maşini de epocă recondiţionate cu care poţi trage o tură prin oraş, şoferul funcţionând şi ca ghid, costă cam 1200 de coroane şi dacă vrei şi un tur al Castelului 1500, dar merită, fie şi numai pentru celebritatea instant pe care o vei dobândi în Asia, pentru că inevitabil vei trece prin 5 cârduri de asiatici care vor face înnebuniţi poze cu toate gadgeturile din dotare şi au ceva jucării la ei.
         Înainte de a ajunge la pod tot pe Mostecka undeva pe dreapta se găseşte un magazin cu vreo 7 feluri de cârnaţi praghezi, n-ar fi rău să degustaţi unul, aşa ca să puteţi face comparaţie cu ceilalţi din oraş.
         Am ajuns la Podul Carol care leagă Mala Strana de Oraşul Vechi şi despre care povestim altă dată.

miercuri, 31 iulie 2013

Posibilul imposibil

Când credeam că am spus tot ce se putea despre vise, despre cum nu trebuie să pleci urechea la ce spune lumea şi să mergi pe drumul tău, am mai citit un blog care m-a motivat.
Pe de o parte, el blogul, mă rog autoarea lui, are dreptate, dacă îţi doreşti lucruri care te depăşesc o să suferi dezamăgirea de a nu le reuşi.
         Pe de altaaaaa. Aici e de mine. Singura constantă în viaţa noastră este schimbarea, la urma urmelor şi moartea tot un fel de schimbare este. Poate că visul tău te va depăşi la momentul la care îl ai, poate o dată, de două, de 100 de ori îţi vei zdreli genunchii sau sufletul în încercarea de a-l realiza. Dar de fiecare dată vei învăţa ce să faci mai bine data viitoare, odată cu visul tău tu vei creşte, vei deveni mai bun, îţi vei dezvolta abilităţile necesare pentru a-l duce la îndeplinire.
         „Nu trebuie să ne dorim ce nu putem realiza „mi se pare cumplit de limitator şi eu folosesc rar cuvinte de genul „cumplit” pentru că nu îmi place energia lor. În fond cine spune că nu putem realiza? Au fost atâtea lucruri considerate fizic imposibile care totuşi au fost realizate şi vorbim de imposibilităţi absolute, dacă ai fi povestit despre televiziune acum 300 de ani ai fi fost considerat visător sau vrăjitoare, depinde de oamenii care te înconjurau.
         În fiecare zi, fiecare dintre noi îşi doreşte cel puţin un lucru pe care a fost educat să creadă că nu îl poate atinge. Unii îşi pleacă privirea în faţa fatalităţii :Eu nu voi putea face niciodată asta. De ce? Pentru că aşa spun alţii.
         Restul îşi pregătesc ţeasta pentru cucuiele pragurilor de sus şi pornesc la drum. De ce? Pentru că „alţii” nu au vreun cuvânt de spus în viaţa lor.
         În fond este o simplă problemă de opţiune, cine alegi să fii? Ce primează pentru tine? Dacă nu vrei cu nici un preţ să ţi depăşeşti zona de confort atunci pentru nimic în lume nu îndrăzni să îţi doreşti ceva, te va duce pe poteci nebătătorite, de fapt s-ar putea chiar să fie nevoie să faci tu poteca.
         Dacă vrei să scoţi cât mai mult din ce ţi-a pus viaţa în desagă când ai ajuns în lumea asta, ia o bardă şi pleacă să tai liane, fă-ţi poteca pe unde ţi se pare ţie că ar trebui să fie.
         Viaţa poate fi un lanţ de evenimente miraculoase dau unul de întâmplări gri, este alegerea ta spre ce parte a scalei vrei să mergi.
         Pentru că lucrurile astea imposibile pe care ni le dorim sunt intim legate de sufletul nostru, eu una nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare. În nici măcar unul din visele mele nu m-am văzut alergând cu vreo medalie olimpică la gât. Subiectul pur şi simplu mă lasă rece. Nu mă îndoiesc că dacă m-ar fi mânat vreun vis în direcţia asta, acum în loc să stau în faţa unui calculator aş fi fost pe undeva pe o pistă de antrenament, chiar dacă nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare.
         Mă gândesc câţi dintre noi ar fi învăţat să meargă dacă nimeni în jurul nostru nu ar fi făcut-o, dacă la vremea mersului de-a buşilea părinţii ne-ar fi aplaudat că am atins maximul posibil, probabil am fi căzut o dată, de două ori şi apoi am fi decis că mersul vertical este imposibil şi dureros. Pentru că a fost acceptat social ca normalitate am învăţat să o facem.
Şi ne pierdem multe dorinţe pentru că le verificăm în lista celor acceptate social, este sau nu posibil să faci ceva? Dacă nu este nici nu încercăm sau o facem odată, fără prea multă tragere de inimă, mai mult ca pentru a ne confirma nouă şi celorlalţi justeţea opiniei generale.
Şi apoi mai există şi categoria celor care încearcă de câte ori e necesar şi până la urmă le reuşeşte, cei pe care îi considerăm norocoşi pentru că în viaţa lor se întâmplă miracole fără să ne gândim că primul miracol sunt ei înşişi.

Aşa că eu mă înscriu în cealaltă tabără. Doreşte-ţi orice, visează oricât de departe şi încasează-ţi toate căzăturile de care ai nevoie să ajungi acolo. La final poate nu vei atinge luna dar vei fi trăit printre stele . 

sâmbătă, 27 iulie 2013

Hai hui prin Praga : Hradcany

         Acum că ne-am lămurit cu spiritul oraşului să vedem ce e de făcut prin Praga asta în afară de filozofările prin piaţa publică.
         Partea bună e că nu ai de parcurs decât vreo 5 cartiere, care în sinele lor nu-s mai mari decât o batistă, partea proastă e că o să vrei să faci poze fie şi numai aşa din ochi mai fiecărei case deci ritmul de deplasare va fi lent spre foarte lent.
         După mintea mea cel mai bine ar fi să începi vizitarea oraşului de la castel, care de fapt ar fi o cetate că are ditamai zidurile de jur împrejur şi care se găseşte în cartierul Hradcany. Se spune că acesta ar fi cel mai mare castel din lume, dar nu-s sigură că pe alea din Asia nu le-am văzut încă.

         Undeva lângă poarta de intrare ar fi de văzut mănăstirea Strahov care e acolo de pe la 1140, eu n-am văzut-o că Maurice a decis că nu pare impresionantă aşa cum o privea din spate, numa’ bine să mai am ce vedea şi data viitoare.
         Imediat după ea urmează Loreta asta e mai nouă de pe la 1626, biletul de intrare o fost cam  130 de coroane ( unde 1 Euro  = 24 de coronae), dacă vrei să faci fotografii te mai costă vreo 100 de coroane.
         Numele îi vine de la localitatea Loreto din Italia, unde legenda spune ( că adevărul istoric nu poate fi determinat) că ar fi fost mutată  de către îngeri casa din Nazaret în care s-a născut Fecioara Maria şi unde a avut loc Buna Vestire.
         În curtea mânăstirii Loreta din Praga se regăseşte o copie a acestei case şi o statuie făcătoare de minuni ( nu-mi place cum sună dar n-am altă formulă la dispoziţie).
         Tot în mănăstirea aceasta îi veţi găsi pe Sf Felicissimus şi Sf Marcia, doi sfinţi spanioli, absolut minunat sau macabru, după firea fiecăruia este că rămăşiţele cu pricina se găsesc în 2 vitrine în stânga şi dreapta altarului, purtându-şi hainele de odinioară şi măşti de ceară pe faţă.
         Din prima încercare noi i-am ratat, a trebuit să ne întoarcem în  biserică pentru identificarea lor, chestie care nu m-a încântat în mod deosebit pentru că este ornamentată cu cei mai urâţi îngeri pe care i-am văzut în viaţa mea, dotaţi cu expresii răutăcioase şi destul de croiţi pe dezmembrări, efectiv vreo doi par să-şi scoată ochii.
         Tot aici o veţi găsi pe Sfânta Wilgefortis (Starosta) , o tânără care s-a rugat să nu fie nevoită să se căsătorească cu un rege păgân ales de tatăl ei. Legenda asta mi se pare o exemplificare bună a zicalei cu Fi atent la ce îţi doreşti, pentru că soluţia divinităţii a fost să o doteze pe biata fată cu barbă, devenind atât de urâtă încât mirele nu şi-a mai dorit căsătoria. Furios tatăl ei a crucificat-o drept pedeapsă. La vreme la care am văzut mânăstirea fără ghid nu am priceput sub nici o formă de ce există acolo o capelă cu Isus în rochiţă. Cehii nu ar scrie informaţii lângă obiectivele turistice  în vreo limbă mai cunoscută nici picaţi cu ceară aşa că ori apelaţi la un ghid, ori vă faceţi temele de acasă.
         La etaj se găseşte preferata mea : expoziţia tezaurului care cuprinde diverse obiecte folosite în slujbele religioase şi care pe ortodoxa aici prezentă au depăşit-o. Aş fi luat acasă orice  ostensoriu găsit acolo.  Amu’ obiectele astea minunate îs un fel de struţocămilă în spate având o cutiuţă pentru o relicvă sfântă şi deasupra alt compartiment pentru ostie (prescură) ,
         Şi se găseau la faţa locului destule una cu vreo 7000 de perle, una cu mai puţine dar mai mari, una inelară cu vreo 500 de diamante, 200 de rubine, smaralde, perle etc, una din coral.
         Preferata mea este Soarele Praghez care are o poveste foarte frumoasă. A fost odată ca niciodată o contesă Eva Ludmila Frances Kolovratova, care pe la 60 de anişori se mărita a treia oară, mirele fiind cu 35 de ani mai tânăr, faceţi şi voi calculele, mie îmi iese că omul avea 25 de anişori. Ca dar de nuntă de la tânărul ei soţ a primit 6500 de diamante, pare-se prinse pe rochia de mireasă, pe vreme aia nu existau operaţii estetice deci trebuia să iei ochii nuntaşilor cu ceva. Diamantele au fost lăsate moştenire mănăstirii cu menţiunea de a fi folosite la o monstranţă. Ceea ce s-a şi făcut este din argint aurit, cântăreşte 12 kg şi are încrustate 6222 de diamante restul fiind plata meşterilor, ceea ce dovedeşte că pe la 1699 meşterii nu erau deloc ieftini.
         Când ai ieşit din Loreta cobori agale străzile cu piatră cubică, treci pe lângă vreo două palate bogat ornamentate cu graffitti: Schwarzenberg de pe la 1567, Stenberg 1698 şi ajungi rapid la Castelul din Praga pe care eu l-am văzut numai pe exterior, turul interiorului fiind vreo 350 de coroane pe care nu el-am dat. Turul nu mi-ar fi permis şi vizitarea bijuteriilor Coroanei Boemiei aşa că nu am avut motive să mă agit.
         M-am bucurat însă de spectacolul schimbării gărzilor, prima gardă de castel pe care o văd dotată cu ochelari de soare, spectacol care are loc la fiecare oră de pe la 9 dimineaţa până pe la 8 seara cred.

        Dacă Praga e un oraş scump atunci asta se datorează preţului de vizitare a orice obiectiv, cam orice vrei să vezi costă undeva la 120 coroane obiectivul sau 300 – 450 de coroane pachetul de obiective. (450 de coroane sunt un pic sub 20 de euro ).
         În Hrad în schimbul unui asemenea bilet puteţi vizita catedrala Sf Vitus (altfel accesul este permis numai vreo 20 de metri în interior), biserica Sf. Ghoerghe şi Strada de Aur. Dacă nu plătiţi biletul tot vă veţi bucura de  exteriorul spectaculos al clădirilor.
         Dacă aveţi o preferinţă spre parcuri tot aici se găsesc grădinile regale, vegheate de Turnul de Pulbere.
         Puteţi mânca la restaurantele de lângă palatul Schwarzenberg la preturi accesibile, adică meniul zilei era vreo 190 de coroane pentru o persoană şi 380 pentru două, includea supă, felul doi, desert la prima variantă şi câte o bere mică la a doua. Bonus o să primiţi peste tot în Praga unt cu ierburi aromatice şi pâinici proaspete care merg de minune împreună.
         Turul din Hradcany s-a terminat deja, după câteva fotografii de la zidul din faţa Castelului de unde Praga ţi se întinde la picioare ca o carte poştală, începi să cobori treptele spre Mala Strana (Cartierul Mic) care face legătura între Hradcany şi Centrul vechi, dar povestea lui blogul viitor.



         

vineri, 26 iulie 2013

Orasul cu praf de zane

Despre Praga am mai scris, dar erau gânduri extrase din amintiri prăfuite de ani. Anul acesta planeţii s-au aliniat în aşa fel încât să mă ducă din nou acolo şi cum m-am întors ieri am zis să profit de amintirile proaspete.
         Sunt evident multe lucruri de văzut în Praga şi pe cât posibil mă străduiesc să nu repet povestea de data trecută, dar nu despre arhitectura ei voiesc a vă povesti prioritar ci despre starea de spirit.
         Soarta face ca eu să pun piciorul în Praga în  momente tulburi ale vieţii mele, mă gândesc că acesta o fi şi fost motivul alinierii planeţilor. În cazul meu oraşul îşi face datoria de fiecare dată.
         Dacă despre Roma v-am spus că este linişte, că te poţi reinventa acolo, despre Praga vă spun că este  „buena onda” ( tot ce pot face în materie de traducere este  „good vibe”, nu că nu aş crede că limba română are muuulte cuvinte corespunzătoare numai că mie nu-mi vine în cap absolut nici un sinonim perfect pentru sentimentul acesta ).
         Praga este un oraş al zâmbetului, oameni, căţei, soartă toate îţi răspund zâmbind acolo. Nu spun că nu sunt multe de văzut dar, dacă timpul tău e limitat, în loc să alergi în căutarea obiectivelor turistice mergi în Piaţa din centrul vechi şi trânteşte-ţi fundul pe pietrele cubice ale pavajului, priveşte furnicarul care se strânge începând cu fără douăzeci de minute al fiecărei ore în faţa Ceasului cu Sfinţi şi aşteaptă.
          Lasă soarele să îşi continue mersul pe cer, diluează-te în lumina asfinţitului sau numără stelele surprinzător de luminoase, pierde-te în timp. Spiritul oraşului o să-ţi pătrundă în suflet încet ca o intravenoasă cu bucurie, printre sunetul ritmat al copitelor şi acordurile cântăreţilor care îşi ţin reprezentaţiile în piaţă, grijile se vor topi şi tu te vei simţi mai uşor cu câteva tone de amărăciune.
         Piciorul va începe să ţină ritmul muzicii. Aici nu e nevoie să munceşti tu întru reinventare, Praga o va face pentru tine, vei avea numai sentimentul pregnant că în vreme ce tu te cufunzi în veselia ei, destinul tău se reconstruieşte cu cărămizi translucide şi viu colorate. După un timp drumul  tău în viaţă ţi se va deschide în inimă la fel de clar ca una din străduţele înguste ce pornesc din piaţă şi te vei adăuga dansând vreunuia din grupurile ce străbat oraşul în straie portocalii cântând Hare Krishna .
         Praga este un oraş cu istorie dar nu o vei simţi apăsându-ţi pe umeri, e ca şi cum deasupra ei o divinitate jucăuşă a împrăştiat un borcan întreg cu praf de zâne care continuă să se cearnă o eternitate peste vizitatori, făcându-i să meargă printr-o poveste.

         Am fost de Praga şi voi mai merge, probabil mai mult decât o dată, chiar dacă viaţa mea nu va mai prezenta noduri gordiene, pentru ca mie oraşul îmi încarcă pur şi simplu bateriile de fericire.

marți, 25 iunie 2013

Din tinerete

Am început ca orice om normal cu şcoala, dar povestea  asta o păstrez pt un film cu Leslie Nielson în rolul instructorului meu. Desigur am făcut şcoala pe Dacie din respect pt Rosi, maşina familiei care era cu vreo 2 ani mai tânără ca mine, ca să nu se simtă neglijată le conduceam alternativ. Beleaua era că fiecare avea cutie de viteze cu viziune proprie pe unde la Rosi intam într-a întâia la şcoală intram în  a treia, iar confuzia mea permamentă îi stârnea instructorului stări de entuziasm.
            Dar nu vorbim despre şcoală ci despre permis. Am început ca orice cetăţean normal prin a pica sala pt că m-a pus dracu’ să rezolv nenorocitele de chestionare ca pe grilele de la facultate luând în considerare şi excepţiile. Poliţia română nu crede în excpeţii, ele decât destabilizează poporul ca atare dacă vreodată o să văd un poliţist pe trotuarul din dreapta mea întinzând braţul drept spre mine şi făcând semn să opresc n-o s-o fac! Am aflat cu dosarul în mână că braţul drept al poliţistului se adresează exclusiv maşinilor care vin din spatele lui oriunde ar fi el plasat.
            Drept urmare, când m-au reprogramat cu 100 de mii de pile, să nu-mi expire cazierul m-am uitat superior la carte şi am refuzat s-o deschid,  oricum după ce nu am mai deschis cartea am luat 26 de puncte şi la 2 întrebări am răspuns dând cu banul că n-o să ştiu în viaţa mea cum e treaba cu kilele remorcii+kilele maşinii+kilele şoferului.
          Emoţionată de aşa succes n-am dat şi oraşul că am zis să mă bucur şi eu de 50% carnet,  oricum nu credeam să-l iau de tot. Mă programează să dau oraşul prin decembrie, încă o zi lipsă de la slujbă,  bineînţeles că şeful făcea crize când dispăream în necunoscut juma’ de zi dar n-a avut încotro.
          În ziua cu pricina trebuia să ajung dimineaţa când intrau ceilalţi la sală să-mi iau nu ştiu ce număr de ordine, dar eu abia am ajuns la fix şi când am dat eu sala, nu cred că se aştepta cineva să ajung acolo la 8 dacă nu trebuia să intru. A fost o încercare metaforică şi am ajuns pe la 9 când puteam să mai aflu vreun număr numai dacă dădeam de Mama Omida cu cărţile prin parcare. Era un frig de decembrie şi deşi mi s-a pus mie pata că tre’ neapărat să plec de acasă cu haină de blană să nu mor de pneumonie înainte de eveniment când a venit în sfârşit instructorul să mă recupereze eram oricum bocnă  iar figura lui nu mă prea înveselea.
         S-a uitat aşa cu un fel de milă, bine era şi traumatizat după faza cu Gigel, şi mi-a zis că după numărul de ordine dau examen cu un domn care era un fel de bau-bau pe acolo, mai rău m-a asigurat că dacă mă vede domnul în cauză cu maşina aia mă pică şi dacă aş fi Schumaher, ceea ce nu era cazul.
        Gigel era elevul de suflet al instructorului, n-am avut o nenorocită de oră fără ode aduse lui Gigel care nu are decât o profesională d-şoară dar conduce ca un înger, am citat evident.
           Încă mă întreb cum şi de ce conduc îngerii, ei fiind dotaţi cu aripi, oricum îngerul a luat şi sala din prima
            Ideea e că Gigel s-a dus să dea oraşul cu 2 zile înaintea mea şi aşa angelic cum conducea el pt prima dată în viaţă nu i-a intrat maşina într-a întâia, dar Gigel nu avea 45 de kile ca mine dacă nu a intrat din prima s-a agăţat de manetă şi a insistat până a rămas cu maneta în mână,  în toiul examenului, evident înainte să fi plecat de pe loc.
             Folclorul spune că s-a întors poliţistul la volan, înjurând şi chinuindu-se cu o şurubelniţă, nu ştiu dacă e tehnic posibil dar aşa se spune şi cert e că intructorul era traumatizat dechestia asta.
       Dacă Gigel nu luase examenul, adică GIGEL, pricepi cum să-l iau eu? Oricum a găsit o soluţie măreaţă în problema maşinii: a vorbit cu un coleg de-al lui să dau cu maşina ăluia.
       Eu fericită posesoare de Dacie, cu şcoală pe Dacie m-am uitat la Peugeut 206 mi-am făcut cruce pe ascuns şi m-am întrebat serios dacă am ce vinde de pe acasă s-o repar că era clar că maşina nu putea scăpa întreagă, dar au fost drăguţi m-au lăsat s-o conduc vreo 10 metri să mă obişnuiesc cu ea.
        Am apucat chiar să întreb unde se găsesc semnalizarea şi marşarierul pe drăcia respectivă în condiţiile în care prima dată când urcasem într-un Peugeut îl bănuisem că nu e în regulă că nu auzeam motorul.
       În perioada aia a vieţii mele mai eram şi aproximativ blondă deci adăugă şi tu o blondă cu haină de blană, un Peugeut roşu şi o echipă de majorete negative şi vezi ce-ţi dă, ca să ai o imagine de ansamblu.
     Oricum m-am gândit că tot nu-l iau de ce n-aş fi încercat? Mă aburc în maşină cu spaima poliţiei în dreapta, ia omul datele din buletin şi zice: domnişoară o luăm înainte spre pod şi coborâm pe prima la dreapta înainte.
       Problema era că la maşina asta semnalizarea şi luminile erau pe acelaşi băţ, că-mi lipseşte termenul tehnic, şi nu-mi aduceam aminte care în ce parte. Dau delicat în el dar n-aud că ar fi pornit semnalizarea mă gândeam să nu rămân şi eu cu băţul ca Gigel, poliţistul îşi drege vocea şi se interesează aşa în trecere "reuşim anul ăsta?". Era decembrie adică nu prea mai era timp .
        Am riscat şi am forţat un pic aparatura de bord  a început semnalizarea să clicăie  m-am asigurat, am verificat chiar dacă şi-a pus ăla centura, că pe atunci ţineam minte cele 7 obligaţii îninte de intratea în trafic  şi.......
       Am călcat acceleraţia ca pt Dacie, nu am intrat în trafic, am ţâşnit festiv ca un dop de şampanie eu înainte şi şapca poliţistului după mine. Om prudent ăsta îmi alesese o stradă cu sens unic, eu şi tramvaiul dar tramvaiul nu trecea la oara aia. Când începuse să-mi placă examneul, eram de fotografiat când mi s-a întors volanul singur după o curbă că la Dacie nu are obiceiul, a decis că am condus destul zice:  să tragem pe dreapta. Mie care mi se păruse cam mic examenul mi-a trecut prin cap că încălcasem atâtea reguli că n-o avea sens să continuăm.
       Vedeţi că e o groapă în faţă , zice parcă eu eram chioară, eu învăţată de la şcoală dau s-o încadrez între roţi, lui i se pare că mai bine o ocolim  şi îl pune dracu’ să întindă mâna spre volan, chestie cu care instructorul îmi mâncase sufletul, ţin minte că la lecţia cu sensul giratoriu mai că nu ne-am bătut pe volan de era să intrăm în arteziană. Cred că am suferit un moment freudian, toate reprimările de la şcoală ideea că oricum pic, un tupeu recent descoperit cine ştie cert e că i-am tras poliţistului una peste mână de s-a speriat.
        A întrebat calm să nu-mi streseze nervii greu încercaţi dacă văd Dacia roşie din faţă. Normal c-o vedeam că era la 8 metri. Daţi puţin în marşarier dar cu grijă că gropa aia e tot acolo şi pe urmă parcăm în spatele Daciei.
      Fericită că marşarierul mergea aşa logic nu ca la Dacie, furată de moment am apăsat şi frâna tot ca la maşina de-acasă, nu de alta dar să încheiem simetric şi să vadă că şi bordul era confortabil când a intrat în el,  de caşchetă nu se mai punea problema că n-o recuperase încă.
       S-a uitat el al mine eu la el ca viţelul la alt viţel.
Dar nu aţi prea condus maşina asta.
Recunosc, am minţit dar recunoaşte şi tu era pt o cauză nobilă părerea mea.
         Zic numai vreo 2 ore,
 Păi  pe ce aţi făcut şcoala?,
Pe o Dacie
Şi?
     A avut nişte probleme cu ferodoul de pe discul de ambreiaj
         S-a mai uitat odată de parcă-mi mai crescuse un cap, s-a uita în buletin acolo eram brunetă şi-o fi zis că sunt undercover, s-a uita la rezultatele de la sală, a oftat parcă-şi da acordul să-mi tranplanteze un rinichi propriu şi mi -a spus aşa părinteşte:
       Domnişoară eu îţi dau permisul, că pare important pentru dumneata, dar te rog eu să nu conduci până nu faci şcoala cum trebuie de data asta.
        Şi aşa am eu permis de 8 ani şi nici măcar nu m-a oprit poliţia vreodată dar-mi-te să mă amendeze. Bineînţeles instructorul e tot în stare de şoc iar Gigel nu are nici azi permis.
        Nu cred că e necesar să spun că nu conduc sub nici o formă,  dar  dacă prin absurd ar suferi şoferul vreun accident într-un loc izolat şi fără acoperire pe telefon aş putea, şi aş avea şi dreptul  să iau maşina şi şoferul de acolo şi să-i aduc în civilizaţie.

sâmbătă, 18 mai 2013

Doar azi


Nu m-am legat de nici o credinţă. Îmi plac multe lucruri din multe religii şi îmi displac probabil la fel de multe. Nu stau să le număr, nu stau să lupt împotriva lor, le reţin numai pe cele care îmi plac şi încerc să le aplic în viaţa mea.
Despre reiki am auzit în trecere, nici măcar nu am întrebat ce este la ora respectivă, a rămas o informaţie pierdută printre toate celelalte care şi-au găsit punctul terminus în mintea mea.
Şi totuşi uneori informaţiile astea despre care nu ştiu când şi cum au ajuns la mine se trezesc şi mă bat la cap făcându-mă să caut mai mult, să încerc să le înţeleg.
Şi aşa am nimerit în încă unul din multiplele războaie de credinţe, aşa am citit despre ereziile drăceşti ale Orientului, biodraci şi practici dăunătoare (mda se recunoaşte tonul împăciuitor al creştinismului nu?)
Şi tot aşa am nimerit pe site-uri care vorbesc despre lumina, despre reiki ca o tehnică de vindecare în care se foloseşte puterea lui Dumnezeu.
Nu m-am lămurit ce este reiki, probabil mi-ar lua o viaţă să îi înţeleg regulile, simbolurile şi subtilităţile, nici nu am scopul acesta.
Pentru mine reiki este o altă cale, pe care unii oameni o aleg pentru că este dreptul lor să evolueze pe calea asta aşa cum este dreptul altora să evolueze prin post şi rugăciune, prin meditaţie şi mantre, nu mă amestec.
Am luat din reiki ce mi-a plăcut, 5 principii, nu ştiu dacă sunt mai multe, pe astea le-am întâlnit des şi mi-a plăcut mesajul lor, 5 principii pe care dacă le-am folosi consecvent am trăi într-o lume mai bună.
      1. Doar azi voi renunţa la mânie
Mânia născută de trecut împotriva altora, împotriva ta, împotriva lumii. Dacă am renunţa la ea  doar pentru azi am aduce  o zi pace în lume
2.     Doar azi nu-mi voi face griji
Grijile născute de viitor, pentru tine, pentru alţii, pentru bani, pentru oameni, pentru sănătate, grijile care rezonează cu fiecare celulă din corpul tău până când ele încep să cedeze pe rând. Dacă am renunţa la griji doar pentru azi am avea o zi de sănătate
3.     Doar azi voi fi recunoscător.
Fi conştient de ziua de azi şi numără-ţi binecuvântările, nu trebuie să fie lucruri mari, mulţumeşte-i inimii care bate, celui de alături pentru că te iubeşte, aerului pentru că te ţine în viaţă, plantelor pentru că produc oxigen, soarelui pentru ziua frumoasă. Dacă am fi recunoscători doar azi am avea o zi de bucurie.
4.     Doar azi îmi voi face treaba cu onoare
Nu contează ce vei face azi atâta timp cât e cinstit, cât nu iei de la altul, cât nu minţi, nu furi, nu înşeli, societatea încearcă să ne înveţe că există ranguri, că unii dintre noi sunt mai presus decât ceilalţi, în fond suntem egali, fiecare face ceva important, fără de care ceilalţi ar avea o viaţă mai puţin comodă, sigură, frumoasă. Dacă am munci cu onoare doar azi am invita abundenţa în lumea noastră.
5.     Doar azi voi fi blând cu toate fiinţele vii.
Toate fiinţele vii, nu numai oamenii, arată respect pentru viaţă oricum îţi va ieşi în cale. Dacă doar azi am iubi viaţa ce lume minunată am construi.
     Cinci  principii care nu îţi impun o viaţă legată de ele ci numai o zi, şi poate încă una,pentru că viaţa aşa se trăieşte câte o zi pe rând.
      Voi aţi găsit ceva în reiki?


vineri, 10 mai 2013

Toate stelele


Vreau să-mi iau casă. Cei trei cititori fideli ştiu deja că blogul va fi despre orice altceva decât despre case, am eu talentul acesta nenatural de a porni să rezolv ceva practic şi a mă trezi discutând despre influenţa filozofiei tibetane asupra creşterii muşcatelor creţe.
Cum spuneam vreau să-mi iau casă şi mă tot uit la anunţuri cu apartamente de vânzare. Şi remarc nişte chestii pe care nu ar strica să le punem în aplicare şi în alte zone ale vieţii noastre, nu numai când avem de vândut un imobil. Evident n-ar strica se referă la mine, nu ştiu cum vă vedeţi voi ceilalţi în oglindă.
Văd un anunţ care spune că marele avantaj al apartamentului cu pricina e că i-au scos bucătăria pe balcon şi în fosta bucătărie au organizat un dormitor, în traducere asta înseamnă că nu o să ai loc nici în bucătărie, nici în dormitor, dar anunţul e aşa poetic, mai că ai crede că e un avantaj.
Altul te anunţă că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap fiindcă poţi mansarda apartamentul. Asta înseamnă că eşti la ultimul etaj, că trebuie să te descurci şi cu defectele acoperişului şi cu soarele nemilos al sudului şi cu scările sau grevele liftului, dar ce contează, tu ai posibilitatea mansardării la care se vor opune ca dracu restul proprietarilor, în fond nimeni nu a zis că mansardarea asta va avea si loc. Nu, e numai o posibilitatea să fim înţeleşi.
Şi nimeni nu vrea să lase din preţ, negocierile sunt excluse, pe principiul „Nu rămâne ea casa nevândută”
Măh eu cred că toate cele de mai sus se aplică genial şi la oameni, adică defectele mele dintr-un punct de vedere pot trece drept calităţi. Nu-s afurisită sunt temperamentală, nu-s insomniacă am un mare chef de viaţă care mă împiedică să dorm ca să nu pierd pe calea asta timp preţios, nu-s antisocială sunt profundă şi mă simt bine în solitudine şi în mod clar nu sunt încăpăţânată, am opinii puternice.
Trebuie să fim un pic mai atenţi cu noi şi cu preţul nostru pe piaţă. Toţi avem cel puţin o relaţie, că e de muncă, de prietenie, de dragoste, de familie nu contează în care suntem grav subapreciaţi, consideraţi ca un ceva cuvenit, relaţii inegale din care nu obţinem nimic oricât am investi.
Din când în când ia o pauză, profită de zilele în care oamenii ăia pentru care tu ai da lumea peste cap consideră că e prea mult să îşi schimbe programul să îţi facă şi ţie loc şi  aminteşte-ţi cine eşti.
 Eu sunt o zi de duminică, o zi de bucurie care vine rar şi trebuie aşteptată şi savurată cum trebuie. Eu sunt un soare, am lumină proprie, nu trebuie să o reflect pe a altcuiva pentru a ieşi în evidenţă  şi nu îmi voi domoli strălucirea pentru a nu pune pe altcineva în umbră.
Eu nu merit luna de pe cer, merit un sistem solar întreg numai al meu. Asta este preţul meu şi nu scad din el nici o stea, pentru le merit pe toate până la ultima şi există pe lumea asta suficient de mulţi oameni care îmi ştiu preţul şi sunt dispuşi să-l plătească, pentru că nici o minune a lumii va rămâne vreodată nevândută.

luni, 29 aprilie 2013

Cum m-am indragostit de Praga


Am văzut Praga în anul în care decisesem să mă despart de IVM, pe vecie, n-am idei care a fost anul cu pricina, nu prea am vreo memorie a timpului. Ajunsesem eu la concluzia că nu ne potrivim şi că nu o să fiu niciodată fericită cu el, nu că zilele astea nu aş crede la fel, numai că nici fără el nu s-a demonstrat ştiinţific că aş fi mai fericită. Aşa m-oi fi născut eu cu gena mioritică a nefericirii existenţiale, că altfel nu-mi explic balada aia
Să revenim, când am decis eu să mă despart de IVM am fugit la Praga cu neşte prietene, ştiu sunt o norocoasă,  multă lume nu-şi permite să fugă în locaţii aşa frumoase. Ideea de bază e că e posibil, ba chiar probabil ca farmecul oraşului să fi fost influenţat de starea mea de spirit de romantism leşinat, cert e că mie mi-a plăcut la maxim oraşul şi poveştile lui.
Mi-a plăcut cetatea veche, am uitat denumirea în cehă, ceva cu hrad, cetate cocoţată pe o colină, de la marginea căruia oraşul ţi se întinde al picioare cu turnurile albastre ale bisericilor. Uşa primăriei vechi pe care încă este inscripţionat un metru pentru ca toţi cei care se cred înşelaţi în măsurători să poată verifica exactitatea.
Mi-au plăcut felinarele vechi, dantele de metal cândva alimentate cu gaz, apoi schimbate de comunişti pe energie electrică şi în plină restaurare pentru gaz când am fost eu pe acolo.


Am fost încântată de străzile înguste care par să coboare spre nicăieri şi de palatele cu graffitti, de modul lor de a diferenţia casele pe vremea când nu tot poporul ştia citi, astfel încât şi în zilele noastre se mai găsesc în Praga Casa cu Urs, Casa cu Spice, Casa Madonei Negre - pe colţul ei este o statuie neagra a Fecioarei Maria -  şi alte case cu emblema frumos desenată.
Dacă ar fi să fac o listă cu ce nu trebuie ratat în Praga aş începe fără vreo ordine de preferinţă cu Muzeul ciocolatei, undeva pe una din străduţele desprinse din Piaţa centrului vechi. Am citit despre povestea boabelor de cacao, am desenat cu ciocolată topită, am văzut tablouri în ciocolată şi la plecare am primit boabe de cacao pură care mi-au făcut urechile să vâjâie o vreme.

În aceeaşi piaţă  veţi întâlni Primăria cea noua ( a se citi de pe la 1380) şi foarte roz care se găseşte lângă Ceasul cu sfinţi (elegant i se zice astronomic) prin turnul căruia la fiecare oră se perindă cei 12 apostoli în timp ce pe laterale moartea şi câteva arhetipuri umane îţi amintesc că eşti fragil iar cadranele astronomice îţi spun şi cât de mic eşti undeva la scara universului.

Neapărat trebuie văzută Catedrala Sântului Vitus, extrem de gotică, şi păzită de gargui, în mijloc tronează mormântul din argint al Sfântului Ioan Nepomuk, în dreapta la intrare se deschide o cameră cu pereţi încrustaţi în pietre preţioase şi semipreţioase ( pe care eu am zărit-o doar fiind la ora aceea în restaurare ) şi în care s-ar regăsi bună parte din tezaurul naţional  încuiat cu 7 chei, fiecare în păstrarea altei persoane( nu bag mâna în foc, la ora aia cred că mă lipisem de un grup de portughezi aşa că traducerea e aproximativă).
Ce m-a încântat în catedrala asta a fost lumina şi jocul de culori căruia îi da naştere căzând prin vitralii pe coloanele de piatră.
Undeva la ieşirea din catedrală, trecând de statuia Sfântului Gheorghe şi mergând spre Strada de aur se găseşte ceea ce ghidul nostru numea cu simpatie „bojdeuca Mariei Terezia „, casa în care aceasta locuia în vizitele le Praga.
Trebuie să treci prin cartierul evreiesc cu casele lui aurite şi dacă timpul şi banii îţi permit intră în cimitir, povestea spune că lumina din el este unică în lume, eu am ajuns acolo pe seară şi o vizită printre morminte nu mi s-a părut o idee de geniu . În cartierul acesta sau la marginea lui nu mi-e clar vei găsi toate magazinele de lux ale oraşului, fiind una din cele mai scumpe zone.
Dă banii, nici nu sunt mulţi, parcă vreo 10 euro,  şi fă plimbarea  cu vaporaşul pe Vltava, prăjitura inclusă în preţ nu e grozavă, dar trecerea pe sub poduri şi lumina peste râu sunt minunate.
Pe podul Carol m-am împiedicat la tot pasul cu ochii când la statui, când la pictorii care se ofereau să îţi facă fie un portret elegant fie o caricatură, după preferinţă şi caracter. Acolo mi-a trecut prima dată prin cap să-mi sponsorizez un portret, logic n-am avut timp.
Mi-a plăcut Castelul, sediul preşedinţiei în zilele noastre şi piaţa largă din faţa lui în care se regăseau de-a valma turişti, maşini de epocă şi  formaţii de muzică, cei pe care i-am ascultat eu se numeau chiar Băieţii de la Castel

Ar fi mai greu să găsesc ceva care nu mi-a plăcut în Praga dar cum de atunci au trecut vreo 5 ani, amintirile neplăcute au dispărut. Mi-au rămas în minte Turnul de Pulbere, Opera care arată într-un mare fel, casele cu medalioane pictate, grădina cu păuni a Parlamentului, inventivitatea de secole a locuitorilor care obligaţi să plătească impozit pe terenul construit şi-au făcut casele jumătate pe pământ jumătate în aer sprijinite pe coloane şi aliniate în lungi porticuri. Am păstrat magazinele cu jucării de lemn şi dorinţa de a vedea data viitoare Muzeul jucăriilor.
Cel mai mult mi-a rămas în suflet lumina din Praga, de parcă absolut tot în oraşul acela ar fi scăldat într-o pulbere aurie cu lucire blândă, ca o undă de melancolie vestitoare de ploaie  chiar şi în zilele cu soare arzător de iulie, ca şi cum întreaga lume în Praga ar fi scăldată în flori de tei deşi nu-mi amintesc să fi văzut efectiv  vreunul pe acolo

duminică, 13 ianuarie 2013

Castelul Konopiste



Că nu-mi aduc aminte dacă am scris vreodată despre Konopişte şi au trecut ceva anişori de când am fost prin părţile celea de lume.
Ştiu numele nu sună foarte poetic ba din contră dar castelul, pentru că despre asta e vorba, este frumos. E un loc în care ar fi plăcut să te retragi din lume, bine, dacă nu ar fi obiectiv turistic şi bănui parte din patrimoniul naţional al Cehiei.
Dacă ai ajuns la Praga fă un efort, întreabă în jur şi află de unde iei autobuzul sau trenul spre castel, pentru un drum de 40-50 km, nu ştiu sigur. Dacă eşti cu iubita, soţia, fiica, soacra, mă rog orice femeie, ca bonus la poalele povârnişului ce te duce spre castel e un mic târg din care se poate alege cu cercei drăguţi cu Swarovski la nişte preţuri mai decente chiar decât cele de la producător în Innsbruck. Numai fiţi prudenţi, dacă aveţi în dotare o nebună dependentă de cristale nu o lăsaţi prea aproape de vânzătorii de pahare, s-ar putea să vă continuaţi vacanţa dotaţi cu mai multe seturi de pahare uluitor de frumoase şi enervant de fragile.
Pe la 1234 cam cu 100 de ani înainte să ne apucăm noi să întemeiem Ţara Românească la Konopişte se construiau clădiri care încă mai există, castelul în sine a fost renovat de mai multe ori şi dotat cu instalaţii moderne aşa că nu vă pot spune cum arăta la începuturi.

Mi-a plăcut mai mult exteriorul, dacă sunteţi plecaţi de acasă cu vreo persoană mai sensibilă pregătiţi-vă să ieşiţi din clădire înainte să se termine turul pentru că interiorul e un fel de muzeu al nebuniei combinat cu cimitirul animalelor.
Castelul a aparţinut într-o vreme principelui Franz Ferdinand d’Este, moştenitorul tronului habsurg. Omul era pasionat de vânătoare mai ceva decât Ţiriac al nostru ca atare castelul geme literalmente de trofee de vânătoare respective animăluţe împăiate.
Recunosc am avut un şoc în prima încăpere în care am intrat atunci când  mi-am dat seama că ornamentele de pe tavan erau de fapt pene de păsări, iar pereţii erau mărginiţi de coarnele unei turme de cerbi.

După holul acesta nu am mai avut voie să fotografiez dar de-a lungul încăperilor m-am întâlnit cu urşi, tigrii, fildeşi de elefant, vulpi, casete cu colţi pentru că era practic imposibil să îngrămădească în ditamai castelul miile de animale ( registrele proprii susţin că a ucis 300.000 ) pe care măreţul vânător le dăduse gata ajutat fireşte de supuşi care fie i le împingeau sub nas, fie le împuşcau discret de mai departe astfel încât prinţul să se poată împăuna cu rezultatul.
Despre arhitectură sau alte detalii nu vă pot spune nimic, mintea mi-a fost complet blocată de masacrul din jur. Cred că vreo 2 chestii mi-au rămas în minte, o familie de bursuci împăiaţi, dap o familie, inclusiv puii care erau incredibil de drăguţi şi nu îţi puteai imagina că vreo fiinţă s-ar putea uita la ei şi i-ar împuşca „de plăcere” şi primul căprior pe care prinţesa Sophie von Hohenberg, fiica lui Franz Ferdinand, l-a împuşcat pe al vreo 3 ani, când noi ne ducem copii să vadă Bambi şi plângem cot la cot cu ei.
Ajunsă în balcon mai că nu m-aş mai fi întors în castel e drept că priveliştea era incredibilă, dar cred că mare parte din frumuseţea pe care am simţit-o eu atunci în ea consta în faptul că nu conţinea nici un trofeu de vânătoare.

Nici înainte de vizita la Konopişte nu mă încercase vreo părere de rău pentru moartea arhiducelui, poate numai pentru efecte, în fond moartea lui a dus la declanşarea Primului Război Mondial, după ce i-am văzut castelul însă faptul că a fost împuşcat la Sarajevo mi s-o părut o dovadă că există karma, iar expunerea glonţului care l-a ucis în fix acelaşi castel e de o ironie poate neintenţionată dar muşcătoare.
Grădinile în schimb sunt minunate, accesul spre castel se poate face fie cu un minibus, fie la pas pe drumuri de munte, un urcuş lent de vreo 10 minute prin pădure. Imediat ce treci prin poarta de piatră 

pădurea lasă loc unui parc cu alei îngrijite, grădini de trandafiri

 colonii de statui


şi pajişti însorite pe care îţi plimbă leneş cozile înflorate un cârd de păuni.


Pe undeva există o seră şi o grădină zoologică, pe prima nu am găsit-o în timpul destul de scurt al excursiei, pe a doua nu am căutat-o nefiind vreun fan al animalelor ţinute în captivitate.
Cert e că m-aş întoarce acolo, nu aş mai face turul muzeului pentru nimic în lume, dar m-aş bucura de grădinile care au rămas necercetate.
Ca să aveţi cât de cât o imagine a interiorului Iluzionistul a fost filmat acolo, mergeţi la minutul 4:40 pentru a trage cu ochiul sau priviţi tot filmul pentru mai multe detalii