miercuri, 30 ianuarie 2013

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină


În fiecare zi relaţia mea cu divinitatea se îmbunătăţeşte. Azi am mulţumit din toţi rărunchii că m-am născut în România şi că n-am emigrat încă. Probabil lumea va spune despre eroul nostru de azi că e nebun şi fără îndoială au dreptate, altfel nu ar fi bântuit de duhuri, dar ideea de a face plângere mi se pare îndreptăţită.
Nu ştiu cât de bun avocat o fi Mădălin Ciculescu dar ideea lui de a da în judecată 5 preoţi mi se pare genială şi sincer dacă plângerea împotriva ordonanţei procurorului  de netrimitere în judecată este pe rolul Curţii de Apel Argeş de vină îl găsesc pe procuror.
Hai să lăsăm un pic ideea de hăhă uite şi acesta ce a făcut. Un om, avocat  ( da, ştiu, aici vin bancurile cu avocaţii nu sunt oameni) e convins că e bântuit şi are o idee fantezistă în loc să meargă al un doctor merge la un preot, apoi la al doilea şi aşa mai departe.
Preoţii în cauză în loc să –l trimită pe om unde era cazul se apucă de slujbe pentru purificarea de spirite rele  în apartamentul omului, amu' să nu-mi spună mie că eforturile preacinstiţilor părinţi or fost din milă creştină că nu-s înclinată a crede.
Ba, din exces de zel au convocat la mănăstire şi electrocasnicele omului, să scoată diavolii din ele supunându-le la post şi rugăciune.
Diavolii au refuzat să plece. Acum omul nostru e în continuare bântuit, fără televizor şi ceva mai lejer la buzunare, asta e piaţa românească nu produce modele de calitate omul a copiat experienţele Oanei Zăvoranu, aşa că a urmat pasul următor plângerea la procuror.
De aici eu pierd logica gândiri juridice dacă pentru fermecătoarea Luminiţa sau cum o chema pe femeie care a uşurat-o pe Zăvoranca de neşte bani în scopul liniştii unor diavoli sau mă rog ce or fi avut ele de rezolvat se dispune începerea urmăririi penale şi nu oricum ci în stare de arest, pentru dragii noştri preoţi nu.
Că ei mititeii nu au înşelat pe nimeni pretinzând că o plimbare a dumnealor în rochiţele de ceremonie prin casa omului ar alunga diavolii, ce Dumnezeului, doar am învăţat toţi la şcoală că diavolii există, sunt fizic cuantificabili şi să profiţi de nebunia unui om care se crede bântuit nu e înşelăciune  e milă creştină.
Acum pe bune care e diferenţa? Faptul că ei au în spate o organizaţie mai puternică decât Mafia ( da, despre biserică vorbesc)? E drept în sistemul de justiţie încă li se spune martorilor „Puneţi mâna dreaptă pe Biblie şi juraţi după mine”, de parcă asta e vreo garanţie a adevărului.
  De bunăvoie la vrăjitoare şi la preot s-a dus câte un nebun, atât vrăjitoarea cât şi preotul profitând de nebunia lor le-au luat bani pentru a-i scăpa de duhuri, în ambele cazuri ŞOC ŞI GROAZĂ vorba lui Dan Diaconescu duhurile rezistă mai ceva ca freza amenajată cu Dry weather taft, sincer nu mă aşteptam ca nişte duhuri nereale să reziste descântecelor şi slujbelor, vrăjitoarea e sancţionată pentru fapta ei, pentru preot nu începem urmărirea penală.
Mai mult presa preia ştirea la mişto adică uite şi nebunul acesta cum să îl dai pe sfinţia sa în judecată, eu pricep că pentru un om întreg la cap era clar că nu se pot obţine rezultate cu slujba de purificare, dar faptul că omul e prost nu te legitimează pe tine să-i iei banii pentru a-l salva de pericole imaginare.
Oricum mă bucur că mi-a pus cineva ideea de aici în practică, e drept eu aveam altă viziune asupra naturii litigiului dar sincer merge şi a lui la fel de buna.

La doctor


So dimineaţă tipică de iulie, cald, soare, parfum de roze în văzduh , mă duceam spre slujbă cu energia pe care numai ultima zi dinaintea vacanţei ţi-o poate da, pe principiul tradiţional un pas înainte unul pe loc întrebându-mă cine a avut ideea aia cu „Ce nu te omoară te face mai puternic”
     Mă gândeam deja la întlnirea programată după slujbă cu atenţia şi grija unui genist de carieră care amorsează o bombă.. Atât ne suciserăm cu data, cu ora şi cu locul stabilite şi apoi restabilite, anulate şi confirmate încât mă bătea gândul că de fapt mă întâlneam cu Prinţul William şi mă gândeam că e cam mic pentru mine sau în cel mai rău dintre cazuri  cu preşedintele care se ascundea în anonimat şi cutreiera printre bobor în spiritul lui Al. I Cuza.
           Ajung la trecerea de pietoni, stradă cu sens unic, mă asigur, încep să umblu pe zebră, aud o maşină mă uit, văd un zid portocaliu, un cer senin cu vălutuci de nori alburii,  asfaltul cenuşiu închis, apoi maşina albă, uriaşă,  care continua să vină spre mine şi în timp ce mi se părea absurd să mor acolo am auzit şi frâna.
        Am simţit durerea piciorului, umărului şi capului lovite de caldarâm  adrenalina a preluat controlul, m-.am ridicat, mi-am notat în minte numărul maşinii în caz că avea de gând să fugă, apoi am evaluat situaţia.
      Clar aveam să întârzii la slujbă, l-am recuperat pe şofer din mijlocul oamenilor gata să-l bată. Mi s-a părut puţin curios că deşi nimeni nu venise să mă ridice pe mine toţi se deciseseră să-mi răzbune onoarea şi integritatea corporală trântite pe jos.
      Sun să anunţ că nu ajung curând la lucru. Ne ducem la spital, la serviciul de urgenţă. Amândoi palizi, ne pun oamenii pe scaune şi ne iau tensiunea. Eu 12 cu 7 , tataie 19 cu 12. Apare domn doctor tinerel, aparent după gardă şi ţâfnos până la Dumnezeu şi înapoi.
       Începe să-mi ţină un discurs despre condusul neatent, noi femeile care ne uităm în retrovizoare ca să ne controlăm machiajul şi purtăm tocuri imposibil de înalte la volan.
       Bun , acum că am determinat de ce nu ar trebui să aibă femeile permis de conducere îmi faceţi nenorocita aia de radiografie să plec la lucru?
        De ce?
        Că am dat cu capul de asfalt când m-a lovit de aia, dar dacă nu e necesar pot să plec.
      În sfârşit citeşte fişa, îmi explică vag că de fapt în stare de şoc părea şoferul şi de acolo confuzia.
         Hai  în sala de mici.
        Merg în urma lui întrebându-mă dacă cum avea de gând să-mi dea mititei eventual cu bere să mă recuperez.
       Descopăr pe uşă că de fapt era vorba de mici traume. :P
       Îmi verifică oasele, îmi pune un guler de traumă, mă cară în alt salon, îmi lipeşte nişte plasturi reci să-mi supravegheze inima, îmi mai ţine un scurt discurs despre efectele negative ale tocurilor asupra coloanei şi articulaţiilor în general. Aproape m-aş fi luat la ceartă dacă nu ar mai fi apărut 2 pacienti cu gulere de traumă. Arătam ca nişte căţei imobilizaţi să nu-şi facă rău
       Mă umflă râsul şi nenea doctorul crede că m-am lovit rău la cap, deşi mă pusese să mă uit după degetul lui în toate direcţiile o luăm de la cap. Par normală dar pentru orice eventualitate îmi mai pune şi o glucoză în venă. Urăsc intravenoasele dar asta nu pare să-l preocupe.
     Imediat ce vena mea e înţepată şi-s conectată la ditamai punga de glucoză apare domnu’ poliţist, rotofei, asudat tot numai o scuză dar tre’ să suflu în drăcia pentru testul de alcool. Da ştie că e greu cu plasturii pe mine şi acul în venă dar un mic efort……….
       Reuşesc, mă las extenuată pe pernă, apare iar domn doctor de data asta o babaie ;) de lângă mine îi mănâncă ficaţii explicându-i că ştie ea că e ceva în neregulă cu analiza la sânge, că e pe cale să facă un infarct şi un accident vascular, că o dor rinichii şi e la un pas de blocaj renal şi el e un animal nesimţit căruia nu-i pasă.
        E obosit, are cearcăne până la genunchi sub ochii ăia verzi şi părul nergu e greblat în toate sensurile de degetele nervoase care tot trec prin el. Aproape îmi este milă dar tot nu mă pot opri să nu savurez momentul, aproape aştept să-i spună şi ei că nu ar avea atâtea probleme de sănătate dacă în tinereţe nu ar fi purtat tocuri iraţional de înalte.
        Probabil savurez prea mult momentul că mă trimite la radiografie cu acul în venă şi glucoza în braţe.
        Revin, îmi lipeşte iar plasturii, se uită contrariat la aparate, mă răsucesc să văd monitorul 10 cu 8, e bine
        Mai privesc 30 de minute tavanul, se termină perfuzia, îl cheamă asistenta să-mi dea voie să plec. Se uită la aparate de data asta încruntat, mă uit şi eu 8 cu 6, tensiunea mea de croazieră.
        Pare să creadă că abia acum îmi este rău după accident, mi se face milă şi îi comunic că-s hipotensivă de o viaţă, fără îndoială din caza tocurilor exagerat de înalte pe care la am la pantofi, iar tensiunea de la momentul venirii era aşa crescută pentru mine numai pentru că mi se oprise inima la vederea lui.
        Ne înjurăm reciproc în gând, nu, nu bănuiesc deja ştiu că a fost reciproc.
        Cinci ore după accident ajung acasă, dorm vreo 4 ore, mă trezesc , mă uit la ceas, hm încă am timp să prind întâlnirea cu FF. Nu aş mai rezista nervos să o mai planificăm o dată. În fond nu am decât un picior negru vineţiu de sus până jos dar ce nu pot ascunde neşte haine bine alese?
      Încalc recomandările lu’ domn doctor şi îmi spăl părul, plec decisă spre locul de întâlnire. Mă gândeam deja la câte forţe de securitate or asigura deja perimetrul şi cu cine m-oi fi întâlnind de fapt.
       În părculeţul cu pricina descopăr la locul întâlnirii o siluetă vag familiară. Mă apropii bântuită de o groaznică bănuială, se întoarce. Domn doctor, cu părul în ordine de data asta şi ochii senini după ceva somn.
         Şi parcă ţi-am pus să nu –ţi speli părul şi să nu faci eforturi, hai măcar să te hidratezi.
          Nu m-a aruncat în arteziană în sensul acesta dar nici nu am avut voie să beau decât apă. AAAaaa si mi-a verificat piciorul in mijlocul părculeţului ridicând pantalonul peste genunchi. tot e bine că nu m-a pus să renunţ la el ca să vadă el clar ce face tot piciorul
         A mers o vreme apoi programarea întâlnirilor în funcţie de programul meu şi al lui dar să nu fie după gardă şi nici înainte, dar să nu fie marţea că am  prea multe dosare miercurea şi aşa mai departe s-a dovedit prea mult pentru noi. Deşi în alte condiţii de lucru poate l-aş lua înapoi, îmi lipsesc catilinarele lui despre tocurile mele de la pantofi

marți, 29 ianuarie 2013

Înghesuiala :P emoţională


De ceva vreme tot citesc despre o treabă numită clutter, mno io vorbesc o romgleză intuitivă pentru că nu am avut aşa ceva în programa şcolară ci am prins cât şi de pe unde am putut. Deşi dicţionarul îmi traduce asta prin dezordine, în mintea mea termenul se traduce prin înghesuială. Adică dezordine poate fi un singur lucru pus undeva aiurea, unde nu îi e locul, o şosetă uitată în mijlocul unui hol de altfel curat şi pustiu, înghesuială înseamnă o şosetă ieşind de sub o cutie de pizza, în care tronează o minge de baschet, de care se sprijină neşte cărţi, pricepeţi ideea.
Cărţile pe care le-am citit eu tot spun că dezordinea asta din casă, de pe birou, din bucătărie etc la un moment dat îţi va influenţa şi restul vieţii, că o casă ordonată implică o minte ordonată.
Pe mine una nu mă interesează fundamental ordinea din birou, pot trăi şi fără, în dezordinea casei mele ştiu cu precizie de ceas elveţian unde este fiecare fir de aţă, Dumnezeu mi-a dat în compensare pentru lipsa desăvârşită a simţului de ordine o memorie de elefant. Dar mă interesează noţiunea asta de clutter emoţional.
Aşa cum poţi lăsa totul de-a valma în casă, o poţi face şi cu sentimentele tale, cu gândurile tale. Şi te trezeşti cu spaţiul ocupat de nişte lucruri care nu îţi mai trebuie cum ar fi papucii turceşti de la mătuşa Marghioala. Nu zic, or fi fost frumoşi acum 3 ani când i-ai primit, dar între timp le-au căzut paietele, li s-a dezlipit talpa şi degetul mare ar ieşi voios printr-o gaură dacă i-ai mai purta. Dar nu îi porţi, îi ţii numai în hol şi te gândeşti că  ar prinde bine unii noi, numai că unde să îi mai pui şi pe ăia.
Cam aşa cred că e şi cu sentimentele, ai iubit pe cineva acum o lună sau un an dar acum s-a terminat şi totuşi periodic îţi aduci aminte de el, reinventariezi motivele pentru care v-aţi despărţit şi le ţii acolo cu străşnicie ocupându-ţi gândurile pentru un timp care ar putea fi folosit mult mai bine fie şi învăţând chineza mandarin.
Ai urât pe cineva, ok pricep sentimentul, ura e ca o minge lucioasă roşu portocalie, dar nu poate fi  lucioasă o viaţă, cu timpul îşi pierde culorile, cu timpul e numai o chestie în plus de care te agăţi inutil, numai de dragul de a nu o arunca.
Capacitatea ta de concentrare e redusă la un număr de lucruri, dacă tu păstrezi atâtea inutile, cum vei putea adăuga unele noi?
Cumva am avut noroc, nu m-am agăţat de jucării ale timpurilor trecute, dacă mă încăpăţânez să păstrez ceva e pentru că acel ceva încă e important pentru mine , dar totuşi în una din zilele astea am să stau o oră şi să pun în cutia „ de aruncat” gândurile, preocupările, ideile despre oamenii şi lucrurile care nu mai înseamnă nimic pentru mine. Avem atât de puţin timp, de ce să irosim un minut din el pe chestii care nu ne mai sunt de nici un folos?

Iarta-ma parinte............


Iartă-mă părinte, căci am păcătuit. Nu sunt catolică dar habar nu am cum începe spovedania religiei mele ortodoxe. Ce vreţi? Câte filme aţi văzut voi în care un ortodox se duce la spovedanie? Aşa că ştiu şi eu ritualul catolic, oricum n-am înţeles niciodată de ce or fi atâtea biserici creştine. (mamă ce m-ar excomunica el Padre Titi dacă ar şti de blogul ăsta)
Adică pricep să existe creştini şi budişti, creştini şi arabi, creştini şi evrei pentru că pe ici pe acolo religiile astea mai diferă, deşi au unele teritorii aşa comune că te ia cu ameţeală, dar de ce avem creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, reformaţi şi încă alte câteva zeci de rămurele mă depăşeşte. Nu le am eu cu religia dar parcă toate rămurelele astea au cele trei personaje principale Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi atunci?
Mă rog, nu problema religiilor mă mâna pe mine în luptă la ora asta. Să revenim la filmul nostru cu catolici. În mintea mea treaba asta se întâmplă musai într-o catedrală şi eu am musai pe cap o mantilla neagră. Asta e, imaginaţia femeilor cuprinde întotdeauna detalii de gen.
Dacă bine îmi aduc aminte, după treaba asta cu iartă-mă părinte, trebuie să spui de când nu ai mai călcat prin confesional. Ultima mea confesiune a avut loc probabil într-o altă viaţă, mă încăpăţânez să nu pun la socoteala prima confesiune, aia de la 7 ani, la care oricum nu ai priceput ce cauţi tu pe acolo decât că faci ceva de om mare şi cel mai mare păcat al tău era că ai furat cireşele vecinilor.
Acum că sunt cum ar veni pe pragul mărturisirilor stau şi mă întreb dacă mărturisirea între patru pereţi ai confesionalului sau în şoaptă la urechea unui preot  este într-adevăr o recunoaştere sau un regret al păcatului comis. Dacă am vrea să ne asumăm păcatele ar trebui să ni le recunoaştem în piaţa publică, altfel este decât un secret vinovat la care îl facem copărtaş pe preot.
Ar fi unii care cred că de fapt preotul e numai un intermediar al divinităţii, mno io-mi permit să cred că Dumnezeu în calitatea lui de omniscient ştie fix ce, când, cum şi de ce am comis, aşa că recunoaşterea asta pe care o faci este destinată numai oamenilor şi pentru că tot mă dau eu în vânt după latină Testis unus, testis nullus, adică un martor e ca şi când n-ar fi, recunoaşterea în faţa unui om legat să nu spună nimănui ce a aflat e ca şi când nu ai fi făcut-o.
Aşadar: Iartă-mă părinte, căci am păcătuit.
Mi-am irosit timpul pe lucruri fără rost, am pierdut ore întregi plantând cepe în Farmville, mi-am pus viaţa în aşteptare pentru a creşte pui în Castelville, mi-am lăsat visele în paragină pentru a zdrobi bomboane în Candy Crash
Ţi-am irosit munca, am privit primăvara în fotografii minunate afişate pe un monitor în timp ce explozia de flori a unor pomi mai puţin perfect photoshopaţi bătea fără răspuns în ferestre.
M-am bucurat de valurile unor mări ireale, ascultate din boxe şi mi-am făcut rar timp să adorm în cântecul sărat al mării mele .
Am plâns la drame şi tragedii imaginare ale unor actori plătiţi ridicol de mult şi nu am avut timp să mă întreb ce fac cei de lângă mine.
Mi-am otrăvit sufletul cu gânduri, mi-am făcut griji pentru nimicuri, am măcinat în minte suferinţe şi din făina lor am dospit altele.
Am ales să văd numai faţa întunecată a lunii, am dat mai multă importanţă tristeţilor decât bucuriilor, mi-am trâmbiţat durerile şi nu mi-am lăsat timp să mă bucur de zâmbete.
Am exagerat fiecare grăunte de nisip pe care l-am întâlnit în drum până când din frământarea lui m-am ales cu răni.
Nu mi-am recunoscut niciodată vina, întotdeauna lucrurile rele mi se întâmplau din vina altora de parcă ei luau deciziile în viaţa mea.
Mi-am aglomerat casa cu lucruri folositoare teoretic dar practic inutile şi mi-am îmbâcsit mintea cu probleme pe care imaginaţia mea le-a hrănit până au devenit balauri ameninţând să mă devoreze.
Nu am dăruit, am urmărit mereu cu ochi de precupeţ să obţin cât mai mult şi să dau cât mai puţin din toate: din atenţie, din grijă, din încredere, din prietenie, din dragoste. Am aşteptat mereu ca un sultan să mi se prezinte ofrande şi abia după ce le-am aruncat pe un talger să văd cât valorează am dat ceva înapoi.
Aşa că iartă-mă părinte, că am păcătuit. Întrebarea este oare m-am lecuit? Sau îmi voi face un obicei creştin din a-mi recunoaşte periodic păcatele fie şi în piaţa publică şi apoi o voi lua încet de la capăt pe drumul aceloraşi greşeli, pentru că în fond posibilitatea iertării păcatelor te linişteşte în momentul comiterii.

duminică, 27 ianuarie 2013

EL


Uite alt minunat post pe care nu aveam de gând să-l scriu dacă nu se apuca Lavinia. Dar cum ea s-a apucat iar eu mi-am cerut voie să fur ideea şi am primit-o, voia că ideea oricum îmi rămăsese în cap, m-am trezit gândind profund la cum o fi trebuind să fie EL, scumpul meu jumătăţoi
Pornind pe firul amintirilor spre prima copilărie, mi-am dat seama că eu una nu am avut niciodată un ideal, nu l-am vrut nici cu ochii verzi, nici cu freza în vânt, nici specialist în bolile infecţioase la furnicile roşii. Am plecat la drum fără nici o condiţie prealabilă, am aşteptat să apară ceva care să mă uluiască mai ceva ca vizita unui OZN şi să mă lase fără grai măcar un timp.
Inutil să spun că asta nu s-a întâmplat, Zoe e extrem de nefericit că darul vorbirii nu mi-a suferit în nici un moment la vieţii mele, nici la bucurie, nici la tristeţe.
Dacă te uiţi la foştii nu vei regăsi nici un tipar, au arătat în toate felurile, au avut tot felul de preocupări, au fost conservatori şi liberali, leşinaţi după maşini uriaşe şi motociclişti, blonzi şi bruneţi, ce să mai curcubeul aromelor Skittles.
Două chestii au în comun mi-au plăcut mie şi au fost înalţi. Şi nu, nu sunt înalţi din cauza vreunui gărgăune care îmi impune anumite criterii estetice, e vorba de o compensare. Eu şi cu mine suntem foarte fragiluţe de felul nostru şi simţim nevoia de protecţie, pe care nevoie o anihilăm prin prezenţa unui biped de minim 1,90 m. La înălţimea asta nu trebuie să mai facă mare lucru, eu mă simt brusc în siguranţă.
Cred că printr-un film auzisem că presiunea aplicată pe zone extinse ale corpului  induce nuş ce reacţie sistemului nervos parasimpatic motiv pentru care tu te calmezi, varianta mea răutăcioasă ar completa treaba asta cu „de aia înghesuie vacile la abator”, varianta mea drăguţă ar spune „de asta ne simţim bine când suntem îmbrăţişaţi”, ne calmează. La mine înălţimea celui de lângă mine are cam acelaşi efect.
În rest experienţa mi-a demonstrat că nu are rost să faci o listă, dacă s-ar ţine seama de ea totuşi atunci ar trebui să fie :
Nonviolent în toate formele, sunt eu destul de crizată, ar fi culmea să se poarte şi el ca o cutie de rezonanţă pentru o coardă nervoasă, el trebuie să mă tempereze când o iau razna, să privească liniştit şi să-mi debiteze vreun citat din Ghandi sau vreo pildă budistă, că altfel murim amândoi de prea tineri.
Cu simţul umorului, cu muuuult asemenea simţ, dacă se atacă al fiecare glumă pe care o fac pe seama lui sau pe seama noastră iar prevăd neşte morţi tragice.
Să aibă vise, ale lui, pe care să le urmărească, să văd cum i se luminează faţa când vorbeşte despre ele, pentru că un om care nu are spre ce să tindă e oricum mort.
Să fie responsabil, adică să ştiu că va face ce are de făcut fără să fie nevoie să-l bat la cap, să-i aduc aminte de 500 de ori şi să descopăr că iar a uitat.
Aş putea continua cu lista dar cred că în fond condiţia este una singură, din motive necunoscute, inexplicabile minţii umane să avem fiecare convingerea că soarele răsare din fundul celuilalt, sau mă rog soarele la unul, luna la celălalt, că e greu de menţinut un echilibru într-un sistem solar sau relaţie cu doi sori şi dacă e să aleg o relaţie iau şi eu una în care lucrurile să meargă uşor, nu să şăd toată ziua cu un calculator în braţe să determin cât trebuie să luminăm fiecare ca să nu ne carbonizăm lumea.

Făcăturile :P


Povestea spune că dacă nu ai bătrâni trebuie să îţi cumperi, eu care nu mă dau în vânt după poveşti spun că, în lipsă acută de bătrâni, trebuie să te orientezi spre o altă categorie de oameni menită să ne îmbogăţească experienţa de viaţă şi nivelul de înţelepciune.
Vorbesc despre prieteni. Ei bine, dacă  ţi-ai ales cum trebuie prietenii vei reuşi să trăieşti vreo 4-5 vieţi în loc de una, spun numai 4-5 pentru că eu sunt o persoană mai retrasă ca atare mai mult de 5 prieteni apropiaţi nu crez că pot duce, fiecare însă îşi alege un număr după capacitatea proprie.
Prietenii sunt cea mai minunată cale de a avea nişte experienţe din care să înveţi ( astea de regulă sunt nasoale, ca din alea bune nu prea înveţi, dacă a ieşit bine înseamnă că ştiai ce faci) şi totuşi să nu te arzi prea tare, să zicem experienţe mediate pe care tu nu ai timpul, ocazia sau gărgăunele necesar pentru a le trăi la prima mână.
Amu’ printre prietenii mei se numără şi o pasionată de divinaţie. Nu că ar ghici ea, să fim înţeleşi, dar are un al 7-lea simţ care o anunţă că pe piaţa locală a mai apărut un supermag ghicitor în stele şi talpa broaştei şi cum fata e pasionată e musai să-l încerce.
Cea mai sigură cale de a te asigura că un om face ce nu vrei tu este să-i interzici chestia aia, aşa că nu-i poţi spune nu te duce la ghicitor, poţi şi chiar trebuie să mergi cu ea, să te asiguri că nu dă bugetul unei mici ţări africane pe poveşti de adormit copii şi mai ales că nu o să fie parte civilă în vreun dosar de înşelăciune păşind astfel pe urmele Oanei Zăvoranu.
Şi uite aşa am ajuns io cu ea la ghicitor. Ăsta era oricum ceva inedit, ghicea în bobi. În caz că nu aveţi bunici la ţară metoda presupune amestecarea unor boabe de porumb sau fasole ( nu pricep de ce mazărea e exclusă) apoi împărţirea lor pe mai multe grupe de diverse numere şi apoi interpretarea grămăjoarelor cu pricina.
Dacă până acum harul profeţiei nu se prinsese de mine, deşi am studiat cu sârg toţi ghicitori la care m-am preumblat însoţind pasionata de tras cu ochiul peste gardul viitorului, nenea ăsta cred că era mai slab sau oi fi devenit eu mai bună, cert e că am început să prind tehnica.
Deci îţi intră în casă clienta, te uiţi la ea are în jur de 30 de ani, buun pe asta o interesează banii sau amorul, te uiţi mai bine şi vezi că are haine de la Zara, şoşoni de marcă şi bijuterii serioase. Deja începi să bănuieşti că de fapt vrea să ştie cum stă în amor. Arunci aşa în dungă o afirmaţie întrebătoare De dragoste vrei da?
Culmea e că ai nimerit, fix aia vrea.
Arunci pe masă boabele, cărţile sau te uiţi încruntat în cana de cafea.
Ţie îţi place de un bărbat dar nu eşti cu el.
Mno pe bune, dacă era cu el crezi că îşi mai tocea tălpile pe la tine din casă? Oricum mă bate serios gândul să sacrific vreo 30 de lei şi să mă duc la unul numai pentru a vedea ce faţă face când i-oi spune că de fapt mie îmi place o femeie .
Revenind la sesiunea de ghicit
Femeia iti spune că de fapt e cu el, hait tre’s-o dregi cumva
Înseamnă că te înşeală, că eu îl văd clar aici cu alta.
Dacă ai noroc ai nimerit din prima aşa că o introduci pe cealaltă aşe lejer.
El e cu una dar să ştii că nu o iubeşte. El te-ar vrea dar nu reuşeşte să scape de aia.
Acum e momentul să bagi ceva de trecut ca să fie complet impresionată.
Pe el îl bate şi cineva din familie la cap
Fii atent să nu dai detalii din prima, cineva din familie poate fi oricine, inclusiv unchiul mare, cu care nu mai vorbeşte de 20 de ani, nu te grăbi, de regulă pe client nu-l duce mintea să se abţină aşa că se va repezi ea să spună că e mă-sa, sor-sa sau tanti Sofica de la Bârlad.
E cazul să devii mai concret, vorbeşte despre fraţi, dacă nu are nici unul zici că-s de fapt veri, dacă ai nimerit oricum ţi se va spune numărul lor exact.
Cu toate detaliile pe care ţi le-a pus singură femeia la dispoziţie este cazul să treci la profeţit, cum or să fie ei împreună după ce moare unchiul Haralambie de la Galaţi, cum or să se certe cu ocazia unui eveniment în familie ( dracu’ a  văzut organizare de eveniment fără scandal pe detalii)
Urmează perierea, despre cât de deşteaptă, frumoasă şi cu mâna lui Dumnezeu în cap ţi se arată ţie că e ea.
Acum e total mesmerizată, ar crede şi dacă i-ai spune că tu de fapt eşti sirenă şi te-ai reîncarnat special s-o ajuţi. Să nu uităm că femeia a venit pentru ghicit, tu nu ai faimă de făcător dezlegător şi alte alea. E prima şedinţă, îi dai nişte sfaturi generale de dus la biserici, posturi şi rugăciuni şi stabiliţi să vă mai vedeţi când o fi cazul.
Omul e o fiinţă nerăbdătoare, deci se duce la biserică, face pomenile necesare, să acatiste şi dacă în vreo 24 de ore nu are rezultate în maxim o săptămână ţi-e iar la uşă.
Acum iei un aer preocupat şi priveşti gânditor în obiectul divinaţiei. Mda, de aia i-a dat cu radical, are făcături. Din câte am văzut eu, la 99,(9) din ghicitori, prietena mea a rezultat cu făcături, aici ai o gamă largă din care să alegi: pe soartă, pe cununii, la cap de mort, de fapt cam orice locaţie poate fi acceptată ca veridică, uite n-am auzit pe nimeni zicând să aibă „făcături la pragul uşii” dar la o adică sună acceptabil şi pun pariu că dacă îi spun cuiva care frecventează lumea cu pricina o să creadă.
Făcăturile sunt o problemă mai serioasă, tu nici măcar nu te ocupi de aşa ceva dar…..culmea norocului lucrezi cu cineva care se ocupă, care cineva în 90% e la o mănăstire şi care face mai ceva ca superglue. Tu nu vrei nimic, ajuţi din bunătatea sufletului tău, dar persoana care efectiv  desface făcăturile, mno aia cam vrea că nu e lucru uşor să e lupţi aşe cu diavolii . Şi uite aşa mai face omul un ban, pe seama prostiei semenului său.
Dacă blogul pare amuzant să ştiţi că nu e, că a mea îşi ghiceşte de suferinţe închipuite în amor, la preturi acceptabile ( că de aia mă ţin de ea) dar sunt oameni care nu au după ce să bea apă şi care se caută la ghicitori de făcături, legături şi arginţi vii în loc să-şi deplaseze fizicul la doctor. Sunt oameni capabili să dea tot ce au pentru speranţa că o să fie ca ei, mi-aduc aminte că în vremea copilăriei mele, înainte de revoluţie se scoteau bani frumoşi pe conversaţiile cu morţii dar deja acesta e alt subiect. Ştiu că e o lege a lui Murphy conform căreia este interzis să le permiţi proştilor să-şi păstreze banii, dar totuşi n-ar trebui cineva să-i protejeze şi pe ei?


joi, 24 ianuarie 2013

Nu te voi uita niciodata.....


Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită  de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile  şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.
După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mandru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.
Acum ti-e greu sa-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.
Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie.  Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele şi ai spus: “ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…
După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”
Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrageau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ţi fie teamă”.  Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze.  Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.
Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit  înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”
Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”
Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân.  Gândul meu era pentru tine. şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin  pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.
Nu te voi uita niciodată…
Nota autorului
Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi in cabinetele medicale veterinare.
Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile şi sprijină campaniile impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.
Mulţumesc.
Jim Willis

miercuri, 23 ianuarie 2013

Omul sfinţeşte..........ce-i trece prin faţa ochilor


Aşa cum ştiţi, şi dacă nu ştiaţi vă spun acum, eu m-am născut împiedicată, ceva din creierul meu nu dă voie coordonării mână- picior- gând să se dezvolte corespunzător, astfel încât deşi în viziunea gândului meu mă deplasez cu graţie de lebădă, dansez mai bine ca Mihai Petre şi schiez de îl fac pe Tomba să se sinucidă de invidie, în realitate merg ca raţa, dansez ca…..băh nu pot, nici chiar aici nu pot să mă compar cu Bianca Drăguşanu, şi nu schiez. Deloc! Nici bine nici rău.
Experienţele mele din trecut cu datul pe gheaţă, săniuşul şi simplul mers pe zăpadă, precum şi experienţele recente cum ar fi îngenuncherea pe treptele din blocul lui Maurice în scopul poetic al îmbrăţişării pământului lugojean ( am văzut io că asta era de mare efect la Papa Ioan Paul al II-lea, e drept lui nu-i sărea berea din mână la fazele astea) m-au convins că eu schiurile, patinele şi în general orice dispozitiv care implică alunecarea mea în viteză pe pante sunt de evitat.
Plus că io mi-s născută al 2 zile şi doi ani după Şerban Huidu şi chiar nu aş vrea să îi calc pe urme şi să îmbrăţişez mai mult sau mai puţin tandru vreun pom răsărit aiurea pe marginea pârtiei. Bine în cazul meu nu e nevoie de pomi, eu sunt atât de performantă încât pe o pârtie construită eficient de japonezi aş reuşi să cad într-o prăpastie inexistentă în construcţie.
Numai că de ieri viaţa mea s-a schimbat. Am citit o ştire conform căreia am căpătat brusc încredere în incapacitatea mea de a mă coordona motric. În România şi nu în altă parte mai dezvoltată a lumii există singura pârtie din lume pe care am curajul s-o pornesc vitejeşte la vale pe schiuri, pentru că nimic nu mi se poate întâmpla. Frate pârtia este „ghinion proof”, ca să îţi faci o imagine despre cât de sigură e gândeşte-te că trei bucăţi preoţi, îmbrăcaţi în rochicioare şi cu şorţuleţele alea colorate s-or aburcat împreună cu ţârcovnicul  în telescaun şi au picurat sănătos cu apă sfinţită, busuioc şi binecuvântări pârtia. Başca neşte slujbe serioase făcute şi la baza pârtiei şi sus în deal. Mno, amu’ nu contează cât de mototol te-ai născut tu nimeni nu poate aluneca pe o pârtie care are încorporată apă sfinţită, pe bune, Dumnezeu nu ar da voie să se întâmple asemenea chestie.
Şi uite aşa ştirea asta pe lângă faptul că mi-a sporit asimptotic spre 0 respectul faţă de instituţia Bisericii Ortodoxe Române şi ciobanii din colectivul ei, mi-a ridicat neşte întrebări fundamentale.
1.     Cât o fi onorariul pentru treaba asta?
2.     Când vom asista la o slujbă similară făcută la deschiderea unui bordel?
3.     Dacă maşinile implicate în accidente or fi sfinţite? Şi dacă da, dar totuşi o păţesc, pot să chem preotul în garanţie că a făcut treaba de mântuială?
4.     Dacă  vreau să-mi schimb aria de activitate şi să devin asasin profesionist îmi sfinţeşte şi mie careva cuţitul? Că de pistol n-am bani şi în plus e un mijloc brutal care nu implică nici un grad de măiestrie.

luni, 21 ianuarie 2013

Despre Zen, din nou


Pe la 12 fara un sfert domnul reuseste sa se desprinda de duduia cu care se conversase si se indreapta spre Camera 5. Ne repezim dupa el strafulgerati de ideea posibilitatii de a fi chiar colegul Ionel. Şi aveam dreptate. El este! 
 Ne ascultă cu interes in timp ce butoneaza cu rapiditate un mesaj pe mobil.
 Aaaaaaaaa, pentru un certificat mergeţi dumneavoastră la xerox luaţi o cerere de certificat, o completaţi, achitaţi o taxă de timbru de un leu şi un timbru judiciar de 0,15 şi le depuneţi la arhivă până la 12
Este deja 12 fără aproape 10 minute, încep să mă simt în misiune imposibilă, bine că Zen-ul îmi dă stăpânire de sine.
Şi când se eliberează? 
Omul mă priveşte de parcă aş fi înebunit, păi azi e luni deci le ridicaţi joi de la secretariatul de sus.
Mie îmi trebuie mâine, mă gândesc fără a-i mai comunica de teamă să nu sune la Salvare pentru a mă duce unde crede că mi-ar fi locul.
Disperată îl sun din nou pe coleg, îmi pare rău că e bolnav dar mi-ar părea şi mai rău dacă ne-am lua împreună una din catilinarele şefului.
Clar, îl iubesc pe băiatul ăsta, păcat că e gata însurat. Eu trebuie decât să ridic certificatul, a depus el cererea de joi că ştie cum merge treaba.
Mă întorc la Camera 5 să aflu cum trebuie să ridic de fapt certificatul.
Ionel şi colega lui mă privesc cu reproş pe deasupra sandwich-urilor şi îmi comunică de parcă singură nu aş vedea că tocmai mănâncă, să revin puţin mai târziu.
Mă mai plimb puţin să-mi liniştesc picioarele, că nervi nu am graţie atitudinii zen evident.
În timpul preumblărilor mă asociez cu o doamnă drăguţă aflată în căutarea Camerei 5 pentru a afla ghici ce........ cum se ridică un certificat.
 E deja 1 fără 20 îmi fac socoteala că prânzul s-a terminat şi o conduc pe doamnă cu aerul lui Harry Potter spre un al doilea peron 9 şi 1/2 spre Hogwarts.
Imediat ce deschidem uşa îmi dau seama că este ceva în neregulă. Explicaţia nu întârzie să apară.
Programul cu publicul s-a încheiat la 12, 30, doar scrie clar şi pe uşă, nu am cui să mă plâng că 30 de minute de program au fost de fapt pauza de masă, îmi simt rezervele de Zen deja epuizate şi mă îndrept amărâtă spre ieşire.
 Spre norocul nostru în faţa scărilor găsim un grup bine organizat care aşteaptă să se facă ora 1 şi să urce la sercretariat după ........exact ..........CERTIFICATE.
Mă aşez la coadă şi încep să-mi aduc aminte din copilărie de cozile la lapte. Privim limbile ceasului din hol de parcă am aştepta Anul Nou, aproape că numărărm colectiv 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2........1.
Ne îndreptăm spre scară, jandarmul ne opreşte cu o privire bine ţintită. Nu ne poate lăsa să urcăm încă, secretara e jos în arhivă, a văzut-o el personal. E zi de salariu, deci o să mai întârzie puţin.
Nu contează că certificatele se eliberează de la 13 la 14, este normal ca într-o societate civilizată să înţelegem de ce jumătate din timp se pierde ca persoana care trebuie să elibereze certificatele să-şi  ia salariul.
În sfârşit a trecut pe lângă noi şi a urcat e 13, 25. 
Să urce ? îndrăzneşte jandarmul
Peste 5 minute, vine răspunsul sec.
Ce mai contează 5 minute, trec imediat, când primul om pune piciorul pe scară jandarmul îşi aduce aminte brusc că trebuie să ne legitimeze, toată lumea caută disperată buletinele, pe lângă noi urcă fără a prezenta nici un act, purtătorii unor cutii ce emană miresme de pizza.
Mi -aduc aminte că mi-e foame, ce moment mai bun pentru a începe o cură de slăbire?
Urcăm în sfârşit, din secretariat intră şi ies judecători, evident aşteptăm să se termine fluxul.
La ora 13,55 reuşesc să ies pe uşa secretariatului ducând certificatul cu grijă de parcă ar fi un Monet.
Iau un taxi şi la 14, 30 ajung la birou, încă nu am făcut nimic din ce aveam eu de făcut dar duc întâi preţiosul document la juridic.
Colega scoate nasul dintr-un morman de hârtii şi aruncă un ochi peste certificat, fluieră a pagubă, o privesc mirată
Iar au greşit datele de identificare ale terenului pe care ne judecăm, nu avem ce face cu el aşa, îmi explică.
O privesc la rândul meu, mă ridic şi mă duc la mine, pornesc messengerul, muzica şi fişierele de lucru toate deodată. Îmi mai iau un moment de reflecţie asupra situaţiei, apoi făcă nici un regret îmi introduc un picior, cred că stângul în atitudinea Zen şi mă apuc de lucru în stilul meu, nervos. 

Inceputul epocii Zen


Acum ceva vreme, un bun prieten, doctor de specialitate, nu spun de care  ca va prindeti voi, m-a privit aşa trist şi a părut să îşi facă un oarecare calcul mental.
 Fire curioasă i-am luat imediat un interogatoriu, nu de alta dar mi se făcuse puţin frig după cum se uita la mine. Mi-a spus că dacă nu schimb radical modul în care reacționez la mediu în curând va da de cheltuieli, ori portocale al ospiciu, ori flori la ocazia aia ultimă, dar ceva clar trebuia să-mi aducă, el fiind băiat bine crescut si nefiindu-i in obicei să vină cu mâna goală.
     Nu pentru ca era doctor ci pentru că îmi era prieten l-am întrebat ce e de făcut. Zice trebuie să te relaxezi cumva, de ce nu adopți atitudinea Zen.
     Din povestirile lui atitudinea nici nu era greu de adoptat venea ea gata pregatita după tine. Nu trebuia decât să-ți bagi în cap cu forța, în cazuri extreme, că totul trece, universul e pace și armonie, și nimic nu e așa rău pe cât pare.
       Asa că mi-am început prima zi de Zen a vieții mele mai degrabă optimistă. Am ajuns dis de dimineață la bucătărie, familia iubitoare sorbise și ultimele picături de cafea și se asigurase că nu mai există materie primă pentru încă o cană. De principiu m-aș fi enervat dar Zenul recent descoperit m-a lămurit că au făcut asta numai pentru a mă împiedica să-mi distrug sistemul nervos cu cofeină.
      Bineînțeles epuizati de efort au uitat să dea mâncarea pisicii, care extrem de fericită că mă vede a reușit în doi timpi și trei mișcări niște broderii incredibile pe ciorapii mei. Mi-am înghitit nervii ce incepeau sa apara si m-am gandit ca oricum erau mult prea grosi pentru o zi de primavara, armonia universului cerea cu determinare ciorapi potriviți.
       L-am sunat pe colegul care se ocupă de regulă cu obținerea diverselor certificate de la reprezentanții statului. Mi-a răspuns soția lui care mi-a adus la cunoștință că el e așa de terminat de o gripă încat nici la telefon nu poate răspunde.
       Ca o consecință directă agenda mea s-a încărcat și cu jumate din obligațiile lui dar m-am gândit că asta e numai o cale de a evolua și am pornit-o nu foarte bine dispusă spre una din instanțele patriei de unde aveam absolută nevoie de un certificat.
      Instanțele am descoperit eu cu maximă încântare sunt un fel de lume vrăjită, nici Alice nu cred că s-a simțit mai pierdută alergând după Iepurele Alb.
        M-am prezentat ca orice cetățean la Informații, atât că nu acesta e locul în care să afli ce să faci în atare situație. Nu, deținătorul tuturor adevărurilor într-o asemenea instituție este colegul de la camera 5.
       După vreo 10 minute de căutări ale camerei 5 pătrund triumfătoare în această inimă a instituției. La cât de greu am găsit-o nu m-ar mira ca aici să dau de Oracolul zeiței Themis, transmițând direct lucrătorilor din jur ce au de făcut.
      Nu, în încăpere este numai o doamnă care își ridică greu privirea de pe monitorul calculatorului unde încerca din greu să termine un complicat joc de Solitaire, mă privește cu tot reproșul necesar pentru a-mi da seama că nu era cazul sa pun în pericol umanitatea întrerupând-o de la treburile importante ale Domniei Sale.
    Pentru un certificat, încep eu timid.
     O să revină colegul imediat, așteptați afară.
    Ies, este deja ora 9, mă învârt prin zonă de pe la 8 și 20, mă gândesc că nu mai am mult și ajung și la birou. Lângă mine un domn trage cu patimă dintr-o țigară, nu îi mai atrag atenția că nu ar trebui să fumeze înăuntru, dacă nu aș fi Zen și eu m-aș fi apucatd e fumat în ultima oră.
      Păzim cu încrâncenare ușa, nimeni nu intră, nimeni nu iese, trec 30 de minute, de la un capăt al culoarului apare un avocat, vorbește la mobil, caută în geantă și încearcă să își mențină pe el roba care alunecă la fiecare pas. 
         Deschide ușa și aruncă o privire înăuntru, omul cunoaște, imediat își dă seama că obiectul căutărilor sale lipsește.
   Și Ionel? se interesează el
   Pe aici, se aude glasul morocănos al doamnei.
    Omul pare iluminat, dar nu așteaptă ca noi, pleacă, asta îmi dă de bănuit dar atitudinea Zen nu îmi dă voie.
      Este aproape 10, domnul de lângă mine și-a pierdut răbdarea intră din nou, nervii delicați ai doamnei nu mai rezistă, se aude urlând că nu, colegul nu s-a întors, 
    De pe cealaltă parte a culoarului un domn se întrerupe o clipă din discuția pe care o avea cu o duduie și ne privește curios, pe mine și pe colegul meu de așteptare care s-a întors între timp la țigară, apoi se întoarce la discuție. 
    S-a făcut 10,30.
Continuarea data viitoare ca mi se duce zen-ul şi numai povestind din amintiri 

duminică, 20 ianuarie 2013

Stirile zilei


Visul vieţii mele, de vreo juma’ de oră, este să-mi fac televiziune. Numai că nu am fonduri şi probabil nu aş avea nici audienţă.
Să pricepem despre ce e vorba, vedeam eu aşa o comedie, pentru că ficatul meu nu mai suportă drame, tragedii şi alte alea, şi în toiul comediei mele s-au găsit să bage Promo la Ştiri, că acum şi astea trebuie promovate cât mai trunchiat şi mai sub semnul întrebării să fii sigur că la ora potrivită audienţa stă lipită de ecrane.
Până aici toate bune, oamenii fac emisiuni şi le promovează şi ei cum pot, dar sumarul ştirilor m-a determinat să fac un viraj brusc de carieră şi finanţe şi să-mi fac o televiziune mică, de apartament. Chiar Dan Diaconescu nu o vinde televiziuni la cheie cum dau alţii afaceri?
De ce după o zi de muncă aş veni eu acasă să mă uit fascinată cu Andreea Marin se străduia să ajungă de la maşină în casă  printre „ziarişti” care trebuiau musai să îi facă fotografii şi să-i ia declaraţii?
Care e marea chestie despre care trebuie să fie informat publicul? A inventat leacul pentru cancer? A descoperit a 8.a culoare a curcubeului? A tradus primul volum de poezie marţiană?
Nope, a ratat o căsnicie, nu singură, împreună cu soţul ei. Şi de ce naibii ne interesează aşa tare?
Ne face să ne simţim mai bine şi să ne mângâiem duios burta de bere în timp ce ne spunem uite băh Bănică cu toţii banii şi celebritatea lui n-a ştiut să-şi ţină femeia în scurt cum fac eu cu Maricica. Nu că femeile ar fi mai breze, or să mai înghită o gogoaşă, clătită sau ce sarma or avea pe lângă ele şi or să se consoleze că aia care are jumătate din greutatea lor nu a reuşit să ţină casă, aşa că ele sunt de-a dreptul nişte eroine.
În afară de scandaluri mondene, mai avem ştiri cu accidente, cu cerşetori şi o gamă largă de infracţiuni de la şantaj la crimă, în caz că avem nevoie de inspiraţie.
Cum nu mai voiesc să văd aşa ceva, nu că aş vedea, pentru că ştiu foarte bine la ce serveşte butonul acela roşu de pe telecomandă, dar voiesc totuşi să mă simt informată şi la curent cu pulsul evenimentelor m-am decis să fiu activă.
Televiziunea mea va fi de ştiri şi tocşouri, parcă văd headline-urile cum ar veni, Azi tanti Sofica de pe strada Macului a reuşit o plăcintă cu mere fabuloasă, Gigel, ala mic al Ioneştilor a reuşit să termine de citit Harap Alb şi s-a apucat de Prâslea cel Voinic, în blocul M14 de pe Severinului am sărbătorit cu toţii ziua 100 de când Vasile nu mai fumează. Şoc, un BMW X5, condus e un tânăr de 18 ani şi 4 ore a oprit regulamentar la trecerea de pietoni.
Vreau să ajung acasă şi să aud că s-au descoperit efectele pozitive ale ceaiului de măceşe nu cele nocive, nu mai târziu de ieri am primit un email conform căruia un grapefruit te poate ucide, nu mă îndoiesc că o să apară şi la ştiri
Pe bune, vreau ştiri relaxate, ştiri după care să pot cânta it’s a wonderful world, ştiri care să nu-mi cultive la al 9 lea nivel al subconştientului groaza că datorită alinierii naşpa a planeţilor sau a efectului de seră sau mai degrabă a prostiei umane apocalipsa e la uşă, că vom muri cu toţii tragic datorită exploziei silicoanelor vreunei dive din astea de carton sau răpuşi de un virus mutant  scăpat din laboratoare de către cercetătorii care au fost suficient de idioţi să-l creeze în primul rând.
Ca atare îmi fac televiziune sau măcar un ziar  care te bagi la ştiri?

Lista lui..........


Eu de fapt aveam alte treburi la ora asta, cum ar fi nişte Adrese şi Notificări, numa’ că azi am început săptămâna mamei, că mama mea e mai specială decât restul oamenilor şi are vreo 4 zile de naştere, în diverse acte şi permise, iar bunică-mea se jură că de fapt a născut-o într-o noapte , cu totul alta decât în zapisele oficiale după care s-a pornit ninsoarea din 54 şi n-a mai ajuns bunicul să declare odrasla decât peste vreo săptămână. Aşa că mama mea nu are zi, are săptămână. Ca atare noi ne chefuim mai mult ca alţii şi după primul demisec al perioadei jur că numai de notificări nu-mi arde, aşa că filozofez, aşe cum ziceau şi străbunii noştri romanii într-un dicton foarte adaptat Primum bibere deinde philosophare,  adică în traducere liberă după ce ai băut musai să cazi în puţul gândirii.
Şi la starea mea euforică se potrivea de minune să-mi expun măreţele păreri despre articolul acela celebru în care o duduie explică ea cam ce ar dori să se găsească pe piaţă în materie de bărbaţi. Eu una nici nu aş fi aflat despre articolul cu pricina dacă nu citeam un blog de la Chinezu şi pe urmă unul de la Lavinia şi pe urmă fără număr că se pare toată lumea a trebuit să-şi exprime părerea..
La prima lectură a articolului cu pricina am crezut că e banc şi mi-am văzut de ale mele, abia când a apărut articolul doi în care autoarea ne spune care era de fapt arta ei poetică în primul şi că în fond urmărea traficul mi s-a aprins o lampă de control, eu fiind credincioasă principiului „cine se scuză se acuză”, pe acesta nu vi-l mai scriu în franceză să nu mă daţi dracu’ de poligloată (şi da, ştiu că nu aşa face la feminin e o licenţă poetică nah) şi să părăsiţi cu nervi bunătate de articol.
S-o luăm metodic pe articole cum ar veni cu o interpretare teleologică ( ce-mi plac cuvintele astea rar folosite în vorbirea curentă).
Pe mine mă apucă aşa o curiozitate de la titlu adică sunt 5 chestii pe care vrea să le găsească la bărbaţii din România, moment în care în neuronul meu zglobiu se ridică două întrebări. De ce numai la bărbaţii din România, amu’ dacă le găseşte la unul din Australia îl respinge pe om numai pentru că nu trăieşte pe plaiurile mioritice? Şi de ce la bărbaţii din România, după mintea mea e suficient să le găsească la un bărbat din România, nu e musai să fie toţi la fel că nah poate unora le place diversitatea, în fond poate mie îmi plac ăia cu chelie de ce să fie toţi după gustul ei?
     1.Buuun, este interesant că începe cu fizicul dar nu-i pot băga vină, până să descopăr eu ce suflet de aur posedă exemplarul tre’ să-mi fugă întâi ochii după el. Nici nu pot să fiu ipocrită, în fond eu mi-a luat unul de doi metri că am eu gărgăunele respectiv, adică la dimensiunile mele de timbru mă uit în sus spre ăia de 1,80m şi anulez cei 20 de centimetri care ne despart cu un „e pitic” fără drept de apel. Pricep că îi plac frumuşeii, în fond ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place, dar în ruptul capului nu pricep de ce ăia mai dolofani nu ar putea fi spălăţei şi parfumaţi. Că de regulă oamenii chiar sunt, poate pentru a-şi compensa kilogramele în plus investesc un ban în parfumuri, iar pe de altă parte dacă nu e spălat poate el să fie Brad Pitt (l-aş da exemplu pe vampirul din Twillight da’ tot n-am reţinut cum îl cheamă nici tura asta)  că fugi mâncând pământul
     2. Să fie umblat prin biblioteci. 
Amu’ iar am probleme, care se leagă un pic de punctul acela cu banii, dacă tot şi-a luat casă nu poate să-şi cumpere şi cărţi? Sau să citească pe net? Recunosc n-am mai pus piciorul printr-o bibliotecă de vreo 15 ani, că există resurse mai comode, dar jur că îi fac jugulara franjuri la ăla care îndrăzneşte să-mi spună că nu sunt citită numai pentru că nu frecventez respectivele instituţii.
Cu Eminescu în casă, nici eu nu aş putea să stau, sau dacă am încerca poetul nepereche ar muri şi mai tânăr ca în varianta originală, pentru că eu nu-l văd pe Eminescu dând o mână de ajutor prin casă şi dacă mi se plimbă aşa între canapeaua din sufragerie şi fotoliul din birou măcinat numai de probleme existenţiale în timp ce pe mine mă preocupă treburi mai prozaice cum ar fi ce mâncăm şi cu ce plătim întreţinerea s-ar lăsa cu divorţuri cu artificii în cel mai bun caz. 
Iar complimentele din poeţii ruşi mă lasă rece, pentru că întotdeauna i-am găsit pe ruşi cam depresivi. Oricum singura poezie în rusă pe care o mai ţin minte este ceva gen Şto işciot na naşii griadkii, agurţî, garoşii sladkii ( m-am gândit că oricum nu pricepe nimeni poezia limbii ruse dacă scriu cu caractere chirilice) . E drept poezia asta se ocupă de legumele care cresc prin răzoare dar cum fata zice că e moldoveancă nu crez că e cazul să spun că şi restul declaraţiilor poetice în rusă îs la fel de suave. 
Partea care îmi place cel mai mult aici e recompensa, nu ştiu alţii cum or fi dar dacă îl întrebi pe al meu ce vrea drept recompensă pentru vreun efort suprauman cum ar fi să mi-a adus cafeaua în pat dimineaţa fix la „sendvişuri” îi fuge minte. Ca să nu mai spun că acum, cu răutate, îi sabotează omului efortul de a avea abdomen cu pătrăţele. Adică bietul băiat o să fie în dilemă rău de tot, dacă îşi urmează firea romantică şi îi face complimente nebuna îl pune la îngrăşat după care îl lasă că are sâni, dacă tace şi îşi păstrează silueta, îl lasă că nu e romantic. Drept urmare prevăd că se va refugia în bere care îl va vindeca şi de romantism şi de siluetă.
3. Să ştie să danseze. La asta chiar a trebuit să iau o gură de vin şi să gândesc îndelung. În primul rând că nici când eram tânără nu pricepeam eu rostul la  ţopăiala asta (glumesc), de fapt dacă ştie să danseze nu o să fii mult mai fericită, al meu dansează inclusiv  pe mese, pe scaune, pe boxe, nu zic că nu ştie dar  ar fi infinit mai uşor (şi mai plăcut) să îi cârpesc una ăleia care se ia de cimpanzeul meu de pe ring, decât să-mi iau Flamingo Boy-ul acasă din mâna admiratoarelor, pe care nu pot să le bat că destul le-a bătut  Dumnezeu dacă îşi închipuie că omul e musai bun în pat pentru că ştie să danseze  şi că se pot înscrie la un drive test.
4. Să realizeze că nu e gay. Amu’ io chiar nu am văzut vreun gay ţinând vreo fată de mână pe stradă, şi nici nu mă pasionează subiectul, acesta cu ţinutul de mână zic. Oi fi eu mai rebelă, oi fi rămas cu traume de când mă ţinea Madre de mână să traversez, vara nu-mi place că nah e cald, mâinile transpiră, iarna nu-mi place că tre’ să-mi dau jos mânuşa să nu se ducă dracu’ romantismul şi eu am mâini fuarte sensibile la frig. Plus că aşa cum spuneam el are 2 metri, eu 1,60 cu indulgenţă, e al dracului de greu cu sincronizările, prefer să-mi deschidă uşile, să-mi ţină haina sau să mă ţină de mână acasă, la film, în situaţii în care nu-mi fură libertatea de mişcare
Despre flori nu zic nimic, foarte rar când vezi un bărbat cu un buchet de flori te gândeşti că e pentru soţie/iubită/amantă, de regulă îs pentru întâlniri oficiale. 
Şi în final nici nu am priceput ce are asta cu florile cu a fi gay? Oi avea eu limitele mele intelectuale.
4.Să nu stea cu părinţii dar nici cu chirie şi să nu aibă colegi de cameră. Amu’ majoritatea doctrinei s-a rupt în sensul fata îl voieşte proprietar de casă. Eu zic că-s răutăcioşi, omul ar putea fi homeless, că la o adică nu stă cu părinţi, nu stă în chirie şi nu are nici colegi de cameră.
Nu că ar fi rău, ca idee să ai casa ta, oricum ce ţi-e chiria ce ţi-e rata la creditul ipotecar numai că văd pe pielea mea ce uşor e să faci astea de unul singur şi atunci nu mai am aşa pretenţii la altul.
Numa’ că e şi un dezavantaj aici, când stai tu cu tine în calitate de proprietar începi să ai neşte tabieturi maică, adică de ce să stau io cu Măriuca ever veci? De ce nu am sta noi fiecare frumos la casa lui şi ne-am vedea în una din ele, fiecare având libertatea să plece sau să-l trimită pe celălalt la plimbare când simte să îi consumă inutil oxigenul. Sincer mult mai uşor mi-ar fi fost să plec de la mama într-o casă în care să convieţuiesc 24 de ore din 24 cu cineva decât să mai primesc pe cineva în spaţiul meu după ce m-am bucurat de el singură. Dar cum spuneam asta sunt eu şi fixurile mele despre liberate, nu e obligatoriu să se aplice la toată lumea.
5. Asta cu cina romantică m-a dat pe spate. Ce contează dacă tu ai ce vorbi cu omul acela? Dacă la maximul nervilor are capacitatea de a spune bine, hai să discutăm omeneşte?  Important e să poată organiza o cină romantică şi frate cum şi-ar lua-o el cu mine dacă ar organiza o cină romantică în versiunea ei, că eu la Wonderful tonight nu reacţionez bine, vin nu beau decât alb sec sau demisec, aşa că de aia nu mai pot eu ce scrie  pe undeva că se potriveşte la mâncarea respectivă, oricum de regulă o să-mi iau o bere, lumânările nu se numără printre pasiunile personale, cu dansul ne-am lămurit mai sus. N-am înţeles dacă ăla trebe’ să spele vasele înainte sau după sex, mă gândesc că ar fi corect după masă şi înainte dans şi sex şi jur că oricine se apucă înainte de spălatul vaselor nu mă mai găseşte la întoarcere, plus că aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe ăla care după în loc să stea acolo să mă ţină în braţe dă o fugă să dea cu Fairy prin farfurii.
În rest fata nu are pretenţii, omul se poate întoarce acasă pe câte cărări vrea, nu e musai să aibă vreo pasiune în viaţă, e indiferent dacă o înşeală sau nu, nu contează dacă poate să se bazeze pe sfaturile lui în neşte situaţii mai naşpa, poate să bată al ea şi la copii ca la fasole. Dacă le respectă pe alea 5 e numai bun de luat acasă.
Mno că o ieşit cam lung blogul acesta aşa că-mi păstrez restul părerilor pentru mine dar totuşi nu mă pot abţine să nu visez la o lume ideală în care fiecare dintre noi s-ar duce la alimentara din colţ şi ar cumpăra fix perechea pe care o vrea, custom made cum ar veni: 5 kile pectorali, fesieri cu diametrul şi densitate la dorinţa clientului, kit de instalare poeţi ruşi, cd de instalare a dialectului tembo-habe,  acum la ofertă şi cu casa de vis şi maşina adecvată, eeeee ce viaţă ar mai fi.



sâmbătă, 19 ianuarie 2013

La plimbare


La prima vedere domnul de azi păruse total inofensiv, motiv pentru care a urmat a doua vedere. Din două una ori era ceva de capul lui şi atunci luasem potul cel mare , ori ascundea ceva şi atunci puteam spune imediat după descoperire: ştia el instinctul meu ceva .
        Pe  urmă am uitat de el, a revenit în lumina reflectorului, ajunsesem într-o zonă gri în care nu eram nici amici, dar nici nu făceam repetiţii pentru Romeo şi Julieta.
      Şi într-o zi cu soare, în care de fapt era al dracului de înnorat şi eram la o cafea aflu în culmea uluielii că trebuie să ajung în regatul vecin
       No problem, te duc eu
        Asta aşa să-mi fie învăţătură de minte şi să nu mai cred în prinţi pe cai albi. Maşina era ok o mai văzusem, el  conducea fără să-mi dea emoţii, am bătut palma şi am făcut afacerea
         Drumul a fost frumos până la ieşirea din oraş, imediat ce plăcuţa cu numele barat a trecut pe lângă noi, broscoiul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat. Nu vă gândiţi la cine ştie ce!
        S-a transformat în Michael Sumacher, piciorul probabil pe vreo lipsă acută de calciu şi înţepenit de vreun cârcel a apăsat acceleraţia la podea, şi aşa a rămas tot drumul, de-a lungul căruia ne-am întrecut printre tiruri şi camioane cu un Volkswagen condus de alt tembel.
        Din când în când îmi atrăgea atenţia asupra coloritului pădurilor pe care le depăşeam ameţitor, da, erau frumoase dar mergeam prea repede să văd ceva iar ideea că el vedea şi pădurile la viteza aia mă îmbolnăvea de grijă.
        Am făcut un drum de o oră în vreo 20 de minute, am coborât tremurând lejer am rezolvat ce era de rezolvat şi am pierdut 10 minute ascunsă într-o baie întrebându-mă dacă să mă întorc cu el.
       Dar când am ieşit din clădire era calm, relaxat şi cu chef de încă o cafea, m-am gândit că alergătura aia nebunească fusese din vina mea că eu vrusesem să ajung instant.  Am mers la cafea, între timp cerul s-a înnegrit şi în timp ce noi eram încă la OMV a început o ploaie de sfârşit de lume.
      E drept ploaia are avantaje cum ar fi un braţ care să te apere de frig , prelungirea motivată a unei cafele, dar fatal din nou a sunat telefonul. Nici măcar nu am mai spus că era urgent deşi era, atât că trebuia să ne întoarcem.
       Pasul 1 m-a umplut de admiraţie: a adus maşina lângă uşă să nu mă topesc la contactul cu ploaia,   pasul 2 m-a indus în eroare a pus un cd cu muzică lentă, s-a asigurat, a intra în trafic şi……..
         Pasul 3 m-a îngrozit piciorul a ţâşnit pe podea cu acceleraţie cu tot, şi iară am ajuns la 180 la oră, pe o ploaie torenţială, cu ştergătoarele cert depăşite de situaţie, cu valuri de noroi pe parbriz la fiecare depăşire a unui tir.
             De nu ştiu unde se întorsese şi nebunul cu VW , sau poate era altul,  şi a început din nou întrecerea nebună, la depăşiri observam că şi din cealaltă maşină se zărea prin parbriz chipul galben lămâios al unei surate de Formula 1.
        Dar tot e bine că drumul nu a durat decât vreo 30 de minute. Cavalerul meu în armură strălucitoare m-a depus întreagă fizic dar traumatizată pe viaţă pe treptele palatului şi a plecat că avea şi el câte ceva de rezolvat pe ziua aia.
        Între timp am ieşit din zona gri şi am devenit.... eh asta e o altă poveste

vineri, 18 ianuarie 2013

Secera si ciocanul


Aşa cum am explicat pe lung, pe lat şi pe mai multe pagini în blogurile trecute eu am făcut liceu la mate-fizică deci unele formulări îmi sunt deja intrare în limbajul automat, una dintre ele fiind „ipoteza este”
Deci ipoteza este că poporul român pe lângă multiplele lui calităţuri este şi inteligent şi oleacă filozof mai ceva ca grecii antici, că ăia moderni îs mai degrabă tragici decât filozofi.
Poporul român  a spus printre multe alte vorbe de mare duh şi următoarea „Dacă ţi-ai băgat secera în organul gândirii, trebuie să ţi-o şi scoţi”.
De aici ne împărţim în două, dacă vouă la organul gândirii v-a trecut prin  minte creier sau măcar cap, vă rog să părăsiţi această pagină, eu, voi şi filozofia populară nu avem nimic în comun.
Dacă ai intuit corect că e vorba despre cur să purcedem la dezbateri.
În primul rând vorba asta trebuie să fie foarte veche, dacă eu o ştiu de la bunică-mea, care are 85 de ani şi care sigur nu a inventat-o ea, deşi debordează şi asta de pesimism cioranian de zici că au fost colegi de facultate prin Franţa. Cum vorba trebuie musai să fie anterioară bunică-mii este deja vorba de înţelepciune seculară pe care trebuie să o luăm musai în serios.
Prima concluzie pe care o tragem de aici este că omul în general şi românul în special când nu are ce face îşi bagă secera la păstrare. După care observă multiplele avantaje ale situaţiei, nu poţi merge dar nici nu poţi sta, nu poţi face nici măcar neşte chestii elementare şi începe să te bată gândul că tre’ s-o scoţi.
Dacă ever veci în viaţa voastră v-aţi epilat cu ceară cunoaşteţi deja dilema,  iniţial crezi că o să fie naşpa, când aplici ceara deja îţi imaginezi că eşti pe culmile suferinţei, mno partea a dracului urmează când trebuie să smulgi ceara.
Cam aşa e şi cu secera asta, te-ai gândit tu din capul locului că o să-ţi dea cu radical ( asta e mate-fizica nu va ieşi veci din mintea mea) dar nu ţi-ai imaginat că va fi aşa greu în ambele sensuri.
Te-a durut ca dracu introducerea dar a fost un act de inconştienţă deghizat sub forma unei profunde gândiri şi chiar te-ai apucat s-o scoţi dar după juma’ de încercare te-ai lăsat păgubaş că doare mult prea rău. Acum şezi mai ceva decât gânditorul de la Cernavodă conştient că trebuie scoasă, incapabil să o faci şi aşteptând un binefăcător, în formă umană sau divină să te ajute cu treaba asta.
Aşa ne regăsim în tot felul de relaţii, colaborări, slujbe, căsnicii, prietenii care nu ni se potrivesc, care ne jenează existenţa ca o seceră în cur şi totuşi incapabili să o scoatem pentru că fiecare pas în terminarea unei asemenea situaţii ne doare la fel dacă nu mai mult ca prezenţa secerii în zonele nevăzute de soare.
Cine mă cunoaşte ştie că sunt mare consumatoare de Anatomia lui Grey în care îmi refulez o parte din părerile de rău că nu am ales medicina totuşi, adică secera profesională, deşi nu am nici un dubiu că în calitate de medic aş fi urmărit Ally McBeal dându-mi alte şuturi. Mno, pe ăştia din Anatomie îi preocupa de ce continuăm să ne tot dăm cu ciocanul în cap, probabil americanii născându-se direct revoluţionaţi industrial nu au prins partea cu secera, ce vrei, civilizaţie nouă, şi au ajuns ei al concluzia că o facem pentru că ne simţim atât de bine când în cele din urmă încetăm.
E o explicaţie plauzibilă, deci noi am băga secera pentru incredibila uşurătate a fiinţei atunci când reuşim voit sau forţat să o scoatem , dar e numai o variantă, aşa că eu mă voi duce să deschid o bere şi să mă apuc de o filozofare serioasă pe tema :Totuşi, având în faţă experienţele celorlalţi şi chiar ale noastre, e ce continuăm să ne băgăm seceri în cur?


Romanţe trecute


Deja a trecut ceva timp de la întâlnirea asta şi eu tot nu ştiu ce să cred. E drept părul meu în culoare naturală e blond, dar e blond cenuşiu ce naiba, măcar doi neuroni tot ar trebui să supravieţuiască la umbra lui.
       Era o seară predestinată unei mari întâlniri, una din aia zguduitoare care să-ţi smulgă destinul din ţâţâni. Singura variantă care îmi trece prin cap ca explicaţie la aşa ceva este că ursitoarele, parcele şi nornele făcuseră chef şi erau încă bete criţă când au plănuit-o ( dă Doamne să nu le mânii).
      Revenind la oile noastre, era vineri 13, luna  nu mai contează, la slujbă ziua fusese înnebunitoare, un du-te vino continuu presărat cu nervi şi o lipsă totală de rezultate.
       În drum spre casă m-am oprit în dreptul unicei gherete deschise la ora aia între birou şi staţia de taxi şi am ezitat câteva secunde bune: să  mă apuc de fumat? să rămân la un viciu mai vechi? Filozofia asta scurtă dar profundă mi-a imprimat o uşoară mişcare de legănare şi am văzut pe faţa vânzătoarei o luptă între a mă considera ce păream după haine, plătitoare serioasă, sau după comportament retardată mintal scăpată pe stradă.
             Asta mi-e grăbit procesele deliberative m-am înarmat cu 2 sticle de bere musai neagră, m-am repezit în primul taxi şi dusă am fost acasă.
      Am ignorat televizorul cu programele de ştiri şi am trecut direct pe site-ul meu preferat de tăiat frunză la câini. Nici nu am apucat să iau o gură de bere şi deja fereastra de chat a început să clipocească veselă. Roşu, a alarmă desigur, dar cine se mai împiedică în detalii?
         Nick-ul omului mi-a atras atenţia, câţi din ţara asta ştiu ce e aia Yggdrasil? Şi uite aşa cu arborele lumii din mitologia scandinavă ne-am pus pe o dicuţie despre mituri, zei şi alte poveşti, am trecut pe mess şi pe la finalul sticlei de bere deja aveam programată pentru a doua zi o întâlnire.
         Întâlnire lejeră de ora 10, 30 dimineaţa ca să nu ţi se ducă dracului toată ziua în caz de dezastru. OMG ce vizionară!
       Ne-am întâlnit la cafeneaua mea preferată, singurul loc în care ciocolata caldă e suficiet de densă să fie mâncată cu linguriţa, iar frişca se poate susţine că provine din lapte.
       Aproape că m-am împiedicat de nenorocita de treaptă de la intrare, de care de regulă mă împiedic când plec, cu ochii la el.
        Din motive necunoscute minţii mele slabe, care nu înmagazinează în genul liric decât „Căţeluş cu părul creţ” am început să aud Eminescu, pentru Dumnezeu nici nu-mi place Eminescu dar deh  era „un mort frumos cu ochii vii ce scâteie-n afară”, mai puţin partea cu mortul evident.
      Primele 15 minute a fost cel mai incredibil om în viaţă, înalt, subţire, cu ceva muşchi dar nu genul cu care să te baţi pe batoanele energizante la sală. Avea cei mai incredibili ochi negri pe care îi văzusem vreodată, un zâmbet larg şi păr în cap.
       Dap e un must have, nici în cel mai grav coşmar nu mă pot vedea lângă cineva tuns Kojac sau chel de-a binelea Eh, el avea un păr frumos, negru, strălucitor şi mă furmicau dgeetele să văd dacă e aşa moale cum pare
        După jumătate de cafea am început să-mi revin după berea de seara trecută, să-mi smulg privirea de pe mâinile lui cu degete fine şi unghii îngrijite care îmi ţineau captivă una din mâinele mele.
      Stai puţin, derulează în spate. Cum a a ajuns mâna mea acolo?  Am început chiar să ascult ce spune şi să şi înţeleg,
       În mintea lui totul era clar, el era un tip saturnian evident, iar eu clar o visătoare dominată de Lună şi Neptun. Nu dormise toată noaptea ca să facă hărţi astologice  a mea şi a noastră că pe a lui o avea deja.
       Era o potrivire perfectă, nici în visele cele mai vise Luna lui cu Martele meu şi Soarele lui cu Venusul meu nu puteau pica mai bine în casa a 7-a sau a 8-a nu mai ştiu şi e grav că una e cu căsătoria şi alta cu moartea.
         De ce eram mai atentă de aia mă gândeam că trebuie în mod clar să fiu în altă parte. Urma să ne căsătorim ieri, că de aia mi-am şi adus aminte de el, pentru că era exact ziua potrivită în care se aliniau planeţii sau jucau tenis sau mă rog, făceau ceva.
       Am avut noroc, a sunat telefonul, o prietenă mă anunţa că  vrea să adopte o pisică rătăcită. Am asigura-o cu vocea cea mai alarmată din dotare că vin imediat să cheme salvarea şi să nu se panicheze şi m-am evacuat cât mai rapid posibil.
        Azi dimineaţă mi-a trimis un mesaj pe mess. Numai eu sunt vinovată că nu am pus bazele unei dinastii care să schimbe viitorul omenirii, acum e prea târziu planeţii s-or sfădit deja De când l-am citit tot stau şi cujet cu o bere neagră în braţe oi fi făcut bine, n-oi fi făcut bine, văd că mă şi legăn puţin pe scaun.
      Hm , ia să văd ce apare pe chat de data asta?

joi, 17 ianuarie 2013

Cafeaua


O  cafea adevărată de obţine ca toate lucrurile de valoare cu trudă, cu jertfe umane, cu chinuri inimaginabile , abia după executarea acestui sacrificiu ritualic cafeaua dobândeşte adevărata aromă ( nu vorbim aici despre Luwak, cine ştie cunoaşte, cine nu googăleşte).
     So ce zi mai bună pentru o cafea decât o vineri şi ce ocazie mai fericită decât ieşirea Înălţimii mele de pe Antibiotice ( da Lulu, ştiu că vrei şi tu dar trebuie să mai creşti un pic).
    Aşa că pe la vremea prânzului Zoe, complet deteriorat de vârstă şi probleme majore cum ar fi obligativitatea concediului, dap se aplică şi la neuroni (al lui a avut concediu în week-end cu rezultate catastrofale, unde începuse de fapt paranteza asta? ) a reuşit să organizeze evadarea noastră de la ocnă şi plecarea spre tărâmuri mai însorite cum ar fi casa.
     În promovarea ideii „Supa de pui este mama, tatăl şi restul rudelor antibioticului” a trebuit să şăd frumos pe scăunel şi să pap supă. Primul sacrificiu pe calea obţinerii cafelei.
     Acum bănuiesc că am avut pur şi simplu noroc, s-o fi tras la bileţele şi s-a determinat că eu eram bolnavă sau mai bolnavă aşa că după nefericitul incident cu supa ziua a decurs conform personalităţii mele.
     Am stat acasă, Slavă Domnului, am avut o zi în care nu am admirat frumuseţile patriei la 120 de km/h şi am văzut desene animate ( deci trebuie să schimb cadoul de Crăciun şi să-i plătesc terapia de recuperare, că Anastasia e un film traumatizant în varianta Disney  ).
      Şi cum nimic nu merge mai bine la aşa film decât o cafea, Zoe, care zilele astea şi-ar dori să nu existe pe lume coloane vertebrale cu durerile aferente. şi-a călcat pe inimă şi a pornit la prepararea licorii.
     Esenţială este existenţa unui ibric pentru cafea, ca atare a fost împrumutat unul de la vecini, pentru că prudent din fire pe ale lui le transformase în vaze.
      După scormonirea atentă a trei dulapuri, pe cel mai de sus raft la care eu nu pot ajunge decât pe un scaun a fost descoperită cafeaua. Chiar mă întreb de ce era acolo.  După care lucrurile au devenit extrem de Alice în Ţara Minunilor.
      Ca să ne fie clar Zoe nu bea cafea, nu face cafea şi de principiu singura reacţie faţă de licoarea cu pricina e un oftat prelung sfâşietor de câte ori mă vede cu cana. Aşa că prepararea ar fi trebuit să fie înregistrată video dar eu eram în şoc şi el avea treburi mai importante.
     Întâi  a pus o linguriţă de cafea, după care pradă remuşcărilor că e prea slabă a scăpat jumătate de pachet, după care a intrat în dilema zahărului, cu ? fără? la fiert? după? A rezolvat-o eficient turnând cam jumătate de cutie pentru echivalenţă presupun.
      Pe la vremea asta deja arătam ca melcul exoftalmic, cu ochii ieşiţi mult în afară să înregistreze tot ce nu puteau Gicu şi Mărin să creadă. Când am văzut şi scorţişoara picioarele scaunul s-au înmuiat de uluială, am rămas fără cuvinte când a legat condimentul cu sfoară şi l-a scufundat în ibric. Nu, nu voia să-l înveţe să înoate voia să fie sigur că-l poate scoate afară după fierberea otrăvii.
      După ce a reuşit  sa dea cafeaua in foc, sa recupereze scorţişoara, să verse jumătate din produsul muncii pe masă şi să umple totuşi o cană de cafea, în care a trântit fără simţ artistic neşte frişcă, dar nu i-o iau în nume de rău că deja cred că-l omora spatele de la bibilitul pe lângă aragaz , minunea mi-a fost prezentată spre degustare.
      Eu, care este, mă uit lung la cană, mai arunc o privire pe geam, gândindu-mă că aş fi preferat să mor prin iunie şi ridic cu mâna tremurândă cana, închid ochii, spun rapid o rugăciune şi mă avânt, moment oportun să-şi descopere veleităţile de cloşcă şi să ţipe la mine
     Vezi că arde!
     Nu  a ars dar a pătat un pic, când mă sperii tind să vărs lichidele din cănile aflate la purtător, după infinite precauţii am reuşit în sfârşit să beau.
     De vreme ce scriu prezentul blog n-am murit, am fost la limita de a renunţa pe veci la cafeaua cu scorţişoară dar pe de altă parte am prea mare încredere în Zoe să nu ştiu  că va reuşi ceva mai bine de fiecare dată.