duminică, 30 martie 2014

Eu cu mine si agentii imobiliari

Că nu prea am avut timp sa trec pe aici. De fapt mint cu neruşinare. Timp s-ar fi găsit dar  trec printr-o fază de autoindulgenţă în care ma scăpat total frânele, cu nobila motivare că sunt stresată de căutările unei case.
Cu toată sinceritatea recunosc în timpul de după, când în faţa ochilor mi se derulează imagini cu bucătării, sufragerii şi holuri iar prin amintiri îmi circulă mirosuri nu foarte fericite ale unor scări de bloc, în loc să pun mâna pe o tastă şi să mă aplec conştiincios asupra duzinei, psilunelilor sau altor subiecte de om normal fac omlete virtuale cu un talent de speriat pe Kitchen Scramble.
Profit de ocazie să îmi cer şi scuze dacă din greşeală v-am invitat şi pe voi să faceţi budinci online, incerc să nu dar la un moment dat îmi mai scapă mouse-ul. Norocul meu că tatăl sau mama jocului s-a gândit să scoată şi el un ban pe tema asta şi nu mă pot juca mai mult de 10 minute la 4 sau 5 ore, altfel ar fi tragic.
Să revenim la oile noastre, respectiv apartamente şi ce am învăţat eu în această săptămână.
S-ar putea să discuţi cu 10 oameni care toţi vor să îţi vândă fix acelaşi apartamente, de regulă la preţuri diferite, doi dintre ei s-ar putea să fie proprietarii, restul agenţii şi vreo 3 s-ar putea să nici nu îl aibă în portofoliu.
Dacă prinzi un agent imobiliar la înghesuială e mare păcat să-l laşi să scape cu viaţă, pentru că au câteva obiceiuri nefericte cum ar ar fi acela de a-ţi cere comision şi ţie deşi vor face tot ce pot ca în negociere să fie în avantaj vânzătorul, pricep preţ mare comision mare, numai dacă te gândeşti că la o vânzare de 40 000 de euro mie mi-au cerut între 500 şi 800 de euro, înţelegi de ce îi doare micşorarea preţului ca extracţia unui molar pe viu.
Mă fascinează la infinit agenţii care nu ştiu ce dracu au în portofoliu, mi se pare genial să îţi spun eu ce apartamente mai ai tu de vânzare pe zona cu pricina în condiţiile în care pe site-ul agenţiei sunt 15 case cu totul.
Îi ador şi pe cei care vin cu idei ca : ar trebui să plătiţi dumneavosată comisionul de retragere şi diferenţa de impozit pe care trebuie să o dea vânzătorul între preţul real trecut în contract că deh îmi trebuie la credit şi cât ar fi declarat el, adică mai puţin, dacă ar fi vândut fără credit.
I-aş lua acasă să îi bat de mai multe ori pe zi pe cei care copiază anunţuri sau le inventează cu apartamente situate genial, la preţ rezonabil şi care s+au vândut fix în secunda în care ai sunat tu, dar nu dispera Fortuna ( asta e o zeiţă da? Nu o marcă de cafea ) taman ţi-a dat cu fericirea în cap şi agenţia lor mai are 2 apartamente la cuca măcăii cum ajungi pe stânga, alea nu te interesează?
La fel de mult mă năucesc proprietarii care vor să vândă ceva şi întârzie 45 de minute la vizualizare în timp ce eu aştept cuminte în faţa blocului. Nu înţeleg cum determină unii valoarea imobilului care constă în nişte pereţi din 1979 şi atât, în care mai trebuie să bagi tu lejer 10000 de euro să îl faci o casă şi care se uită de parcă îi înjuri de rude decedate când întrebi cât mai lasă.
De asemenea mă uluiesc până dincolo de cuvinte proprietarii care se trezesc în mijlocul negocierii ca ei vor vreo 3000 de euro mai mult decat era in anunt pentru ca au decis instant ca trebuie sa le cumperi si mobila si frigiderul si ca trebuie sa te decizi in urmatoarele 4 minute ca el   vrea sa plece pe seara în Italia.
Să ne înţelegem când tu scrii anunţul ăla de vânzare ar trebui să fii precis în puii mei că nu am chef şi timp şi disponibilitate sufletească să văd toate casele din oraş, dacă vrei să îl vinzi eventual cu soacră-ta cu tot fi sigur că nu o să pierd 50 de  minute să vorbesc cu tine, să vin, să văd casa, să negociez, că n-am de ce, că eu ştiu sigur că nu vreau s-o iau şi pe socară-ta.
Dacă scrii negociabil în anunţ să ştii că înseamnă că eşti dispus să scazi din preţ nu să-l creşti cu 7 % în 2 minute
Dacă scrii locuinţă întreţinută apăi nu e a bună  să descopăr la faţa locului că prin ea bat vânturile Bărăganului, că tu nu ai trecut pe acolo de 5 ani şi ai tocărie vintage adică aia din 1970

Timpul este o resursă importantă, poate mai importantă decât banii, dă naibii anunţurile alea cum trebuie şi hai să ne scutim cu toţii de o groază de nervi. 

miercuri, 26 martie 2014

Casuta noastra

V-am zis că îmi caut apartament da? Eh bine, pentru că azi e o zi speciala în sensul că aş putea să omor lejer dintr-o privire vreo 3 cartiere de proprietari o să las baltă pozitivismul vreo 5 minute şi să vă pun în gardă.
Când vă apucaţi de aventura asta aşteptaţi-vă la nesimţire că lipsă de bun simţ ar fi puţin spus, aşteptaţi-vă la preţuri umflate artificial de agenţii mai rău decât sunt umflaţi puii din comerţul nostru capitalist cu hormoni şi apă.
Aşteptaţi-vă la proprietari care vă spun la 12 că vă auziţi mai pe seară pentru acte şi chiar vă auziţi să vă spună că au încheiat deja actele cu altcineva, ceea ce probabil ştiau de când au vorbit cu tine dar de ce să nu pierzi încă o zi pentru ei?
Dacă plecaţi la căutare de apartamente aruncaţi întâi un ochi pe site-ul ArtDecoZone.ro să vă asiguraţi că există oameni care pot repara orice „modernizare” ar exista în apartamentul pe care îl veţi cumpăra.
O  să evitaţi astfel depresiile majore de la vizionări pentru că la faţa locului o  să vedeţi apartamente gri şi maron, fără personalitate şi cu încăperi micşorate vizual prin alegerea tâmpită a culorilor.  
Un click aici vă poate ajuta să vă încărcaţi mintea cu imagini despre cum va arăta apartamentul vostru când veţi termina voi cu aranjarea lui şi vă vor încuraja să căutaţi ceva mai ieftin şi cu mai puţine îmbunătăţiri, pentru că în mintea vânzătorilor o gresie de 2 lei pusă ca de bunică-mea care nu mai vede prea bine nici uşa de la intrare dar placa de gresie este ultramodernism.
Caută-l cât mai nemodernizat ca să eviţi să plăteşti o dată „îmbunătăţirile”, a doua oară demolarea lor şi a treia oară reamenajarea cum trebuie. Află preţurile pentru amenajări anterioare, poate prinzi şi o ofertă, adaugă preţul unui apartament de coşmar dar în zonă bună şi ieftin, şi o să descoperi că ieşi cu câteva mii de euro  mai ieftin decât cu unul care în anunţul de vânzare are termeni ca „impecabil”, „lux” sau „de vis”, ba încă o să ai şi un apartament care să se potrivească stilului tău.

Mno şi acum că am lămurit şi asta mă duc înapoi la căutări, data viitoare poate vă povestesc despre cum cred eu că ar trebui tratate agenţiile imobiliare, recomand să nu citiţi dacă nu aveţi peste 18 ani, povestea implică ţepuşe de lemn, apă sfinţită şi gloanţe de argint.

Haina nu o face pe femeie dar sigur ajuta

Mi-aduc aminte de facultate ca de o altă viaţă, de fapt aproape a trecut de atunci o viaţă. Era pe vremea de dinaintea internetului, pe vremea când te asociai cu un prieten şi plecai la colindat şi haine de căutat. Poate vremurile alea aveau un parfum al lor, îs sigură că pe undeva se găsesc nişte ciorchini de nostalgici care îşi amintesc la o cafea cum era pe atunci şi regretă că nu mai e la fel.
Eu nu fac parte din ei. În anul în care am terminat facultatea am pierdut zile bune căutând costumul perfect pentru licenţă treabă pe care acum aş putea să o rezolv cu un click pe rochii TinaR. În  Realia mi-a trebuit o saptamana să ajung în magazinul lor şi când am ajuns era prea âtrziu, îmi cumpărasem deja costumul şi era cu mult înaintea epocii în care mi-aş mai fi permis încă unul, aşa că m-am multumit cu un top pe care îl am şi în ziua de azi, care arată la fel de bine ca pe atunci , meritul lui şi care îmi vine la fel de bine, meritul meu că m-am ferit de kilogramele suplimentare.
Apoi a venit vremea mersului la birou, am mers direct acolo unde ştiam magazinul în căutarea unor rochii office  şi pentru prima dată am suferit din cauza modei, nu mai aveau reprezentanţă în târgul meu uitat de timp. Aşa că ani de zile am mers la lucru în haine anonime cărora le lipsea un nu ştiu ce, doar nu era să merg până în Bucureşti în căutarea unei rochii. Apoi m-am obişnuit cu hainele gri şi am uitat că o rochie e mai mult decât o bucată de material menită să te acopere.
Când am primit invitaţia la nunta unei prietene mi-a trecut prin minte o frântură neclară de amintire, ceva ce ştiusem parcă într-o altă viaţă dar uitasem.  Până când am regăsit TinaR la o căutare google după rochii de ocazie şi mi-am adus aminte că hainele în sine au o magie aparte, că în fond Cenuşăreasa nu a strălucit la balul cu pricina prin inteligenţă, că fără rochia şi pantofii potriviţi nu ar fi prins în veci o privire a prinţului.

Mi-am cumpărat cuminte o rochie ieşită poate din bagheta zânei mele bune şi aştept să văd dacă o să găsesc şi eu un prinţ la bal, dacă nu, ştiu oricum unde să mă duc după nişte rochii magice de mers la lucru, undeva îl găsesc eu pe prinţul meu. 

duminică, 23 martie 2014

De ce scriu

A fost odată ca niciodată, şi de nu s-ar povesti n-ar mai fi, o fetiţă mică şi curioasă  numită Emma.
Şi Emma singură era mai curioasă decât o grădiniţă întreagă de copii aşa că uneori Mama o trimitea să se joace şi nu îi mai răspundea la a o mia întrebare cu „De ce?”
Într-una din zile după ce băuse o cană de lapte cu miere, mâncase o chiflă aburindă, scoasă atunci din cuptor, şi unsă bine cu unt auriu şi dulceaţă de vişine şi o întrebase pe Mama 999 de lucruri, Emma o lăsase totuşi să îşi vadă de pârjoale şi pornise să verifice singură de ce –urile lumii
A mers ea cât a mers şi s-a întâlnit cu un râu care curgea vesel la vale, apa lui se juca sărind din piatră în piatră şi părea să râdă în hohote
-         De ce curgi? l-a întrebat Emma vârânduşi degetele în apa de cristal
-         Aşa mi-a fost mie menit să izvorăsc din munte, să ocolesc toate obstacolele şi să curg mereu spre marea cea mare, să nu îmi găsesc liniştea până nu mă voi pierde între alte ape şi îmi voi împărţi poveştile cu ele.
În timp ce Emma asculta o rază de soare căzu peste apă transformând-o în picături de diamante, aşa că fetiţa privi în sus spre soare, care nu mai era acolo unde îl văzuse ea de dimineaţă
-         De ce te mişti pe cer?
-         Aşa mi-a fost mie menit, să apar la răsărit şi să trec peste cer, să merg mereu spre asfinţint şi să nu am linişte până  nu mă voi întâlni cu luna şi îmi voi împărţi poveştile cu ea.
Emma se gândi un pic şi poate l-ar mai fi întrebat ceva dar chiar atunci o boare de vânt îi făcu pletele blonde să tresalte
-         De ce sufli? Îl întrebă ea pe vânt
-         Aşa mi-a fost mie menit, să alerg mereu de la deal la câmpie şi de la munte la mare, să nu am linişte până nu voi spune macilor poveştile din inima codrilor de stejari şi steiurilor de piatră legendele parfumate ale florilor câmpiei.
Chiar înainte să mai întrebe ceva ochii Emmei văzură o femeie scriind ceva sub vişinul înflorit din grădină şi o porni spre ea
-         De ce scrii?
-         Aşa mi-a fost mie menit, să stau plecată peste foile de hârtie şi să nu am linişte până când nu voi spune oamenilor poveştile sufletului meu.
Emma ar mai fi spus ceva, dar Mama închise caietul, îşi scutură din păr florile de vişin şi zâmbi
-Şi acum hai să vedem ce ne povestesc pârjoalele de la prânz.
Emma îşi aduse aminte că mâncase ceva de dimineaţă, dar apoi umblase mult şi întrebase multe aşa că se gândi că o putea întreba pe Mama despre poveştile ei şi după ce mânca aşa că tăcu şi merse cu ea.
 De ce scriu altii e treaba lor dar va puteti baga nasul pe aici



vineri, 21 martie 2014

poetica arsă

Priveam spre far din dormitor
Mototolind  în mâini un document
Şi m-apucase aşa un dor
Să-i zic pa pa momentului prezent
Să plec în lume înotând ca foca
Să nu privesc în urmă vreodat
Sau sa devin imuna ca şi roca
Ce n-a căzut vreodată în păcat
Mă enerva că El trăia numai  pe doc
Că rar primeam şi eu o zi în dar
Că seara visător pornea un foc
Şi nu simţea ca mine un gust amar
Că nu  credea în cel din urmă for
Că amândoi jucăm o mare farsă
Că sufletele ne-am pierdut în vifor
Şi că plutim stingher pe-o mare arsă.
Cu el fusese Dumnezeu mai darnic
Şi din iubire el primise forma
Şi pentru asta îl blestemam amarnic
Ca eu în suferinţă aveam  norma

 Eu nu poezesc de felul meu dar deh ziua poeziei pe aici insă s-ar putea să găsiţi şi unii care se pricep la treaba asta 






luni, 17 martie 2014

Altfel de pile la examen

Că aşa ar trebui să fac alte chestii, de par igzamplu să dorm că-s obosită şi năucă şi mai am de lucru şi zilele următoare, de principiu pentru că sunt obosită şi năucă şi nu mă concentrez şi fac în 7 ore ce aş face în 30 de minute, dar asta e altă poveste.
Pentru că am fost aşa ocupată am cam lipsit de pe  net şi acum la ceas de seară care e de fapt miezul nopţii am scăpat aşa ca o rumegătoare celebră în lucernă şi nu m-am mai uitat exact pe unde o iau şi dând aşa click dpă click prin nişte blogrolluri am ajuns pe un blog fascinanat cu mărturii despre examene luate.
Amu’ să ne înţelegem,  io sunt foarte fericită că oamenii au luat examenele, că doar şi eu am dat din astea şi ştiu cât de greu e. Ba chiar mi se pare lovitură de geniu ca în loc să stai aşa ca o cornută muov să toceşti cum făceam eu în tinereţe să spui şi tu acolo un acatist sau o rugăciune că e mai scurtă, să te duci a doua zi la examen şi profestul să îţi dea singurul subiect pe care il ştii din alea 49 sau 499 pe care le presupune materia sau să îţi spună ghiduş cu minţile luate temporar de sfântul căruia i-ai adresat petiţia, eh ar trebui să te pic dar îţi dau 5.
Până aici e fericire maximă dar frate, cum dracu’ ( mda chiar e nevoie de expresia asta aici) să te duci după aia ca pupăza şi să scrii pe blog că tu eşti tufă de Veneţia, că un an de zile nu ai avut bunul simţ să pricepi cu ce se mănâncă materia şi că ai trecut examenul?
În primul rând că, stimată cornută, eşti student la medicină, faptul că ăla care la o adică va băga brişca în mine să mă repare nu are idee pe unde îmi sunt rinichii dar sfântul nu ştiu cine i-a facilitat trecerea examenului mă scoate din puţinele mele minţi. În al doilea rând că măcar unul din specimene nu a zis ceva de genul şi emoţionat de atâta ajutor divin imediat ce am terminat sesiunea am luat cartea aia şi am învăţat până la ultima celulă.
E destul rău că sfinţii ăştia nu îşi văd de ale lor şi se bagă în programa şcolară dar frate măcar taci în puii mei, nu de alta dar şi aşa am sentimentul când vorbesc cu medicii mai tineri decât mine că  ştiu orice numai anatomie nu. Lasă că o să-mi dau eu seama în direct că nu ştii pe ce lume trăieşti, sincer nu e cazul să mă mai sperii şi tu cu poveştile astea, pentru că spre deosebire de tine, eu nefiind profund credincioasă am făcut o chestie stupidă şi am citit materia nu acatiste, treaba asta a avut neşte efecte secundare terifiante, mi-a dezvoltat capacitatea de analiză şi previziune şi pot să văd cu ochii minţii ( nu, nu sunt ăia pe care se presupune că i-ai studiat tu ) mai ceva decât Vrăjitoarea din Dămăroaia că o dată găsit remediul ăsta tu în loc de anatomie o să tot citeşti acatiste şi tratamentul pe care mi-l vei stabili  cand ajungi sa lucrezi mă va face client altuia care citeşte din cărţile sfinte respectiv slijbe de înmormântare prematură.

Mno ma duc sa ma dorm ca numai bine nu o sa visez şi m-aş duce la doctor sa imi deie ceva pentru starea asta de oboseala dar nuş ce acatiste a citit in facultate şi poate nu e unul din sfinţii cu care să mă înţeleg eu bine.

sâmbătă, 15 martie 2014

Femei, femei

Tata n-a avut băieţi, dacă asta vi se pare o formulă simplă aflaţi de la mine că poate fi începutul unei relaţii de durată cu un terapeut  binevoitor care să îşi încrucişeze criptic degetele şi să te privească de peste vârful lor cu infinită răbdare întrebându-te „Şi ce ai simţit în legătură cu asta?”
Pentru că tata nu a avut băieţi înseamnă şi că mi-am petrecut copilăria pe stadion şi că prietenii  mei erau băieţi, fără excepţie. Nu e chiar mediul ideal în care să îţi dezvloţi latura emoţională şi obsesia pentru cosmetice şi modă.
Terapia la noi însemna o bere la terasa din spatele blocului, aia cu măsuţe şi scaune de  plastic şi recunosc, dar nu regret, o serie din cele mai alese înjurături când situaţia devenea chiar disperată.
Pe vremea aia mersul la cumpărături era un chin şi search-ul meu preferat în materie era balerini online, descoperisem că e al dracului de greu să mergi pe platforme, ce să mai vorbim de alergat sau de un şut nervos în dosul cuiva care şi-l cerea cu insistenţă
Mama, săraca, ajunsese să umble cu un tub de calmante în geantă când vedea ce prinţesă desăvârşită are în ogradă ( mama nu a văzut desenele animate cu Aladin, altfel ar fi ştiut că şi prinţesele participă la bătăi) şi situaţia asta a durat până când femeia şi-a pierdut orice speranţă şi ghinionul mi l-a scos în cale pe El.
Când tu ai 1,60 m cu bunăvoinţă şi El are 2m, balerinii ies din discuţie şi pe scenă apar tocurile, care se cer purtate cu eleganţă şi se potrivesc greu de tot cu pantalonii. Din păcate cumpărăturile au rămas şi în ziua de azi un chin. Ideea de a mă plimba 3 ore printr-un mall în căutarea unei haine mă deprimă,  asocierea cu alte femei în scopul ăsta mă sperie iar hainele care nu mi se potrivesc  mi-aduc aminte ce bine înjuram pe vremuri.
Norocul meu că în continuare prietenii mei sunt băieţi, ei se descurcă minunat în mediul online şi cu ajutorul lor nepreţuit mă aleg cu rochii de pe glittio.ro: moderne, sobre, romantice, colorate, toate la un click distanţă şi fără supliciul plimbărilor fără sens prin magazine.
Mă îngrijorează un pic numai obiceiul ăsta nou de a mă mai uita şi pe alte secţiuni, chiar zilele trecute am văzut că aveau la oferte costume de baie şi am intrat aşa să arunc un ochi că parcă deja afara se apropie de 20 de grade şi nici 1 Mai nu e departe şi nu mi-ar strica un costum nou dacă tot e redus aproape la jumătate.
Dar la urma urmelor aşa cum spuneam tata nu a avut băieţi şi se pare că aşa o să şi rămână deoarece eu mă întorc din zi în zi mai mult în rândul fetelor.




povesti cu dadace

Eu şi al meu am fost doi oameni normali, după aia ne-am găsit unul pe celălalt şi a început dezastrul care s-a completat de minune cu gemenii.  
În caz că nu aveaţi bănuieli dacă să creşti un copil te costă ceva bani, eh bine să creşti doi deodată te costă şi mai mult, aşa că am pus de un consiliu de familie şi am decis să renunţăm la imaginea aia idilică în care eu aş sta acasă învăţându-i pe prichindei misterele universului şi l-aş aştepta pe el cu masa pusă. Fac mai mulţi bani aruncată fără milă în câmpul muncii de unde nu mă pot retrage graţios după fix 8 ore pe ceas, sau mai puţin, că nu mi-s bugetară.
Era clar că trebuia să steie cineva şi cu plozii şi la fel de clar că acel cineva nu era unul din noi. Variantele la dispoziţie adică soacră-sa şi soacră-mea au picat din start, fiecare fiind plin de încredere în mama personală că doar am văzut cum ne-au crescut pe noi şi aşa am ajuns la varianta bonei.
Îhm ştiu când am văzut Jurnalul unei dădace am fost ofuscată cetăţeneşte de camera de supraveghere ascunsă în ursuleţ, când am ajuns mamă care trebuie să îşi lase copii pe mâna altcuiva ofuscarea mi-a trecut, ajutată masiv de primele două dădace.
Dădaca întâia avea un obicei foarte bun pentru ea, de a dormi minin 8 ore din 24, majoritatea pe canapeaua noastra din sufragerie, singura ei problemă reală era să se trezească înainte să ajungem acasă, să scoată copii din ţarc şi să îi facă prezentabili. Poftim de verifică tu de la lucru ce face dădaca acasă, o fost greu, ne-am chinut mai rău decât dacă am fi încercat să ne prindem reciproc, eu cu al meu, în flagrant de adulter dar până la urmă i-am descoperit meteahna şi ne-am ocupat de problemă şi pe viitor.
Amu’ beneficiem de supraveghere video cu dvr online, când ne apucă dorul de casă numa’ ce ne aruncăm galeş privirea în direcţia mobilului şi instant ne vedem şi auzim  plozii de regulă ţinându-se de drăcii dar măcar aici nu e vina dădacei ci a geneticii şi nu mai avem ce zice.
Dădaca a doua era foarte de treabă în casă, doar o ţineam sub supraveghere video, ne plăcea  de ea şi că avea des activităţi în aer liber cu plozii. Eram chiar fericiţi, mă rog în măsura în care poţi fi când plăteşti pe cineva să meargă în parc să se joace cu copilul tău, pentru că nu eşti suficient de bogat să faci asta personal. Am trăit cu ea visul unei nopţi de vară, bucuroşi că plozii îşi oxigenau corespunzător plămânii.
Dar a venit toamna şi plozii de oxigenau în continuare aproape toată ziulica, aşa că am început din nou să dezvoltăm neşte lejere simpome de paranoia, hai acasă mai veneam aşa pe nepusă masă, dar cum naiba să găseşti maşina prin capitală.
Până într-o zi când al meu deja convins să petreacă o zi în portbagaj ca să supravegheze evenimentele a ajuns pe http://www.ultramaster.ro/monitorizare-gps-flota.html şi aşa am ajuns să ne dotăm şi cu spioni de maşină.
Eh din momentul în care  maşina e monitorizată GPS e floare la ureche s-o găseşti, nu la fel de uşor s-a dovedit a fi să nu omor dădaca după ce mi-am văzut copii lăsaţi de capul lor în maşină într-un cartier nu tocmai recomandat minorilor.

Acum suntem la dădaca a treia, pana aici lucrurile merg bine, casa e supravegheată, maşina e monitorizată şi eu mă întreb ce naiba o să facem când copii or ajunge la vârsta muzeelor şi altor activităţi din astea educative. Am totuşi mari speranţe că tehnica de supraveghere va evolua şi că al meu va ţine pasul.

luni, 10 martie 2014

mortii cu mortii

E ciudat de unde îţi vine uneori inspiraţia, al mine azi a venit de aici, sau poate ideea asta de cimitir al blogurilor mi-a ordonat numai în cuvinte lucruri care îmi umblau de mult prin inimă şi  nu îşi găseau hainele să iese în lume.
M-am gândit la toate lucrurile moarte pe care le ducem zilnic cu noi, în fiecare clipă şi refuzăm să le privim ca atare: cadavre de relaţii, iubiri intrate în putrefaţia minciuni, familii descompuse lent.
Ne minţim că există o estetică a urâtului, că poate mortul nu e chiar mort şi încă o pungă de lacrimi îl va repune pe picioare, că încă o noapte de veghe, încă o plecare a ochilor să nu vadă culoarea aia galben verde specifică morţilor pe care refuzăm să îi îngropăm.
Poate am iubit mult relaţiile astea, poate ni se rupe un colţ de suflet să se pună cruce pe mormântul ei şi atunci mai aruncăm în aer un puf de „ e trecător” şi nu băgăm de seamă că obţinem exact efectul unui parfum bun irosit pe un mort, amplificăm miasmele.
A fost cândva minunat dar acum nu mai e decât o carcasă în care culpa şi ruşinea şi tristeţea îşi rod drumul ca viermii reali.
Morţii vii sunt drăguţi numai în romanele adolescentine, în rest sunt înfricoşători şi trebuie să le pui capăt trecându-le prin inimă ţepuşa recunoaşterii pentru a evita să te muşte şi să devii ca ei.
Chiar mă întreb de câte morminte aş avea nevoie urgent dacă m-aş decide să îmi las morţii să se odihnească. Cine mai vreau un plaţ în apropriere?




duminică, 9 martie 2014

ceapa

Marile tragedii din viaţa mea sunt concepute parcă să îi facă pe ceilalţi să zâmbească, nu răutăcios ci pur şi simplu. Aşa filtrez eu lumea prin cuvinte până când povestindu-ţi necazul meu aproape ţi-i ciudă că nu e al tău pentru că e al dracului de distractiv şi pare insignifiant.
Mi-aduc aminte un salon de oncologie cu oameni întinşi în pat şi băgându-şi în venă diverse ( a se citi citostatice şi perfuzii nu altceva) care râdeau fiecare în felul lui potolit sau năvalnic de stricarea aparatului de raze, care raze ar fi trebuit să îi ajute în tratament dar care erau mai mult nefuncţionale decât funţionale. Nu mai ştiu cum le povestisem isprava dar se pare că asociasem cuvintele cum trebuie.
Şi totuşi uneori îmi doresc din tot sufletul să îmi pot cumpăra o insulă bananieră pustie, pe care să mă mut cu încă vreo câţiva oameni care să creadă în aceleaşi lucruri ca şi mine.
Visez la o lume în care să o putem lua de la 0, să refacem sensurile unor noţiuni pustiite de lumea în care trăim cum ar fi dragoste, încredere, respect, cinste, adevăr, dreptate şi câte altele pe care copii din ziua de azi şi din cea de ieri şi probabil şi din cea de mâine le  vor afla numai din dicţionarele de arhaisme.
Vreau să mă întorc la unul din principiile dreptului roman, care şi pe vremea aia era la fel de călcat în picioare „honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere”.
Ştiu vă enervează fluenţa mea în latină, aşa am eu pasiuni pentru limbi moarte, principii moarte , valori îngropate de mult şi totuşi îmi lipseşte profund încrederea creştină în posibilitatea învierii.
În traducere ce am zis mai sus sunt principiile deptului roman: sa traieşti cinsitt, să nu răneşti pe altul şi să dai fiecăruia ce merită.
Cred că prima regulă încălcată a fost ultima, ne-am temut să dăm fiecăruia ce merită, l-am răsplătit pe cel rău cu bine şi pe cel cinstit cu ignorare şi aşa pas cu pas am ajuns în lumea de azi, care nu vă minţiti, nu ne-a fost impusă de vreo societate ocultă mondială ci de noi înşine care am tăcut de fiecare dată când nedreptatea a lovit în altul şi nu în noi.
Aşa am ajuns într-o lume în care văd pe net petiţii de salvare a lui Gică Popescu. Bun deci omul dădea bine în minge şi înainte să daţi cu piatra să ştiţi că eu am fost pe stadion când juca şi că îmi plăcea. Şi încă îmi place fotbalistul Gică Popescu, dar nu cred că ăsta e un motiv suficient pentru a trece cu vederea încălcarea regulilor, dacă nu poţi executa pedeapsa nu comite fapta indiferent cine ai fi.
Şi da, Ilie Năstase, dădea genial în mingea de tenis şi făcea spectacol dar daca ideea lui de a-l ajuta pe celălalt este o declaraţie de genul dacă nu îl eliberaţi pe Popescu eu plec din ţară, îi spun să treacă pe al mine şi aşa cocoaştă de taxe şi impozite, pe care le plătesc că nah m-am trezit eu corectă şi îmi declar toate veniturie spre deosebire de amicul Gică,  îi dau eu bani de bilet să plece cât mai repede, că poate o fi nevoie, că poate terminând să ne numere măselele nouă fiscul o să privească şi în alte ogrăzi şi se pare că niciodată nu ştii ce găseşte.
Nu am nevoie de idoli de carton, de oameni care cred că modul în care lovesc o minge îi face semizei şi că ei nu trebuie să respecte regulile, că alea sunt pentru prostime.
Revenind că am divagat, sunt zile în care îmi doresc cu disperare să îmi cumpăr o insulă bananieră pustie şi să scap din lumea asta în care zilele se acoperă una pe alta ca foile unei cepe şi trecerea fiecăreia îmi răneşte ochii cu lacrimi de durere, de neputinţă, de revoltă. Vine cineva cu mine?

 Altii pe care ii doare in ceapa pe aici

sa sarbatorim zic

Pen’că mie îmi place de mor 8 Martie, a trebuit neapărat şi musai să îl sărbătoresc,  mă rog aşa scria pe afişul ăla că sărbătorim, personal aveam nişte dubii dar cine sunt eu să mă opun majorităţii?
Când am terminat distracţia asta a început partea a doua, adecă ne-am luat şi ne-am dus într-un club.
Din negura aminririlor mele că deh tinereţea a fost de mult, îmi revăd prima vizită într-un stabiliment de genul. Am pus prima dată piciorul într-un club pe la vreo 25 de ani şi mi-a plăcut aşa mult că am revenit peste 7 ani.
La prima descindere prietenii mei s-au mobilizat şi au mers cu mine să nu mă simt pierdută pe acolo, să nu mă apuce delirul distracţiei şi să fac vreo nefăcută.  
Am fost deci vreo 10 oameni şi ne-am distrat cât cuprinde, eu una am plâns necontenit de atâta bucurie pentru că de pe atunci ochii mei erau mult prea sensibili la fum şi de la 6 ţigări în sus pe metru pătrat începeau să îmi lăcrimeze.
Ne-am petrecut timpul întrebându-ne pe unde iese toată lumea aia în caz de Doamne fereşte incendiu sau călcare gravă în picioare pentru să singura cale de acces era o scară nevolnică şi întortocheată ca dracu.
Pe la 1 noaptea când începea petrecerea şi nişte puştoaice de maxim 15 ani costumate ca doamnele de uz public şi cu  diamdeme trântite în vârful capului au preluat conducerea ne-am strecurat cu greu spre ieşire, ne-am umplut plămânii cu aer şi ne-am dus la casele noastre.
După asta vizitele mele în club sau redus la una maxim doua pe an de regulă pe orele mici ale dimineţii când petrecerea nu mai e aşa în toi adică mai poţi şi tu să te strecori pe acolo. 
Şi de fiecare dată când ajung pe acolo mă tot întreb ce îi mâna pe ei în luptă, de ce se calcă în picioare cu zeci de necunoscuţi, de ce se înghesuie pe podele alea lipicioase şi acoperite cu mucuri de ţigară. Pentru muzică? Hm cred că se poate mai bine pe la domiciliul personal. Pentru companie?  Nu e chiar mediul adecvat nu? Trebuie să urli până când îţi simţi corzile vocale cedând să îi poţi spune ăluia de la bar că mai vrei un pahar de ceva. Pentru dans? Serios ai la dispoziţie câţiva centimetri nu e chiar amplasamentul adecvat să îţi manifeşti calităţile.
Să cunoşti oameni? Mă leşi, când ai ajuns în club deja eşti gata murat în alcool sau pe cale să, aşa că mă îndoiesc că vreunul din cei prezenţi mai poate fi cunoscut.
Probabil mergi în club să te convingi că eşti fericit şi ştii să te distrezi, că poţi fi sufletul petrecerii deşi în sufletul tău nu mai e de mult nici una, asta aşa ca să fiu filozofică.
Mersul în club îţi mai asigură şi posibilitatea de a pipăi oamenii din zonă, de a te lipi de cei care în restul timpului sunt în afara razei tale tactile cu pretextul că trebuie neapărat să le spui ceva ( cu toţii ştim cum atmosfera aia trezeşte cheful de discuţii serioase) şi de a pleca acasă cu vreunul din ei cunoscut sau necunoscut ca să nu dormi singur.
Aşa cum spuneam ieri am sărbătorit ziua femeii şi slavă domnului o să iau iar o pauză de vreun an în care să am timp să îmi reclădesc piatră cu piatră convingerea că fericirea exista, că viaţa e frumoasă şi există ceva mai mult în ea decât sexul accidental ca încercare disperată de a te apropia de alt om.



vineri, 7 martie 2014

Viteazul Rares si balaurul nonHodgkinian

Dacă  numele s-a potrivit vreodată ca o mănuşă cuiva, atunci vorbim de Rareş Dumitraşcu. Pentru că Rareş, dacă nu ştiaţi,  înseamnă viteaz şi copilul despre care vorbesc este definiţia vie a cuvântului ăsta. 
Da, e vorba despre un copil, unul care la 4 ani merge pe un drum care i-ar face să abandoneze pe mulţi adulţi, în fiecare zi face un pas mai departe indiferent cât de greu i-ar fi, în fiecare zi luptă, merge cu poticneli, dar merge.
Aş putea să vă povestesc despre boala lui limfom malign nonHodgkinian difuz cu celulă medie B de tip limfom Burkitt dar ar fi inutil sunt termeni complicaţi care se traduc simplu cancer.
V-as putea povesti cum în numai 2 luni a suferit 2 operaţii pe care nu le-a înţeles şi care nu au cum să nu îl sperie.
Sau v-aş spune că pe 24 februarie când noi ne plângeam că trebuie să mai sărbătorim o zi a iubirii şi duceam discuţii prea lungi despre „chinul „ la care sunt supuşi Rareş ducea prima luptă cu citostaticele, care deşi folosite ca medicament rămân totuşi o otravă. 
 Eu sunt o optimistă, eu aleg să nu vorbesc despre boală, despre teamă, despre „fantomele” pe care părinţii nu le pot alunga de lângă patul lui, despre suferinţă.  
Eu aleg să vorbesc despre lucrurile frumoase pe care le reprezintă Rareş, despre speranţă, despre rezistenţă, despre dorinţa de viaţă. Dacă ceva îl poate vindeca este întoarcerea aceasta spre lucrurile bune, o mână întinsă care să îl ajute cu ce poate şi sunt multe moduri în care poţi ajuta chiar daca e vorba numai de o rugăciune.
Dar, da acum contează şi banii, pentru că Rareş trebuie să meargă la un tratament în străinătate, pentru că nu ştiu câte şanse poate avea un copil cu diagnosticul acesta în ţara în care aparţinătorii trebuie să cumpere tot de la  ace de seringă la antiemetice. Şi am fost aparţinător, am numărat în gând şi pe degete de nu-mi aduc aminte câte ori câţi bani am şi câte pastile pot cumpăra cu ei.
De luni întregi privesc mobilizarea în reţele sociale pentru sau împotriva unor lucruri care nu mai pot fi schimbate.
Am văzut discuţii interminabile despre legalizarea eutanasierii minorilor de către belgieni, de parcă tonele de vorbe irosite de noi pe tema asta ar influenţa ceva.
Am văzut solidaritatea cu victimele accidentului din Apuseni şi  punerea la zid a celor care nu au acţionat rapid, util, eficient pentru a-i salva, de parcă discuţiile şi petiţiile noastre i-ar mai fi putut învia.
Rareş este încă în zbor, este gata să se prăbuşească şi ne-a trimis la toţi coordonatele în care boala îl va zdrobi dacă nu ne mişcăm rapid.  

Hai să punem fiecare cât putem de mult sau de puţin în puşculiţa lui acum şi să nu mai ajungem la etapa aceea în care după cautăm cu furie un vinovat. Acum contează, după e o pierdere de vreme. 

Strada tineretii mele


Uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele, că mă odihnesc în curte într-o seară sufocantă de vară scăldată în parfumul inconfundabil al caprifoiului.
Tufa de caprifoi care se ridica pe gardul dantelat din lemn alb ne despărţea casele, tufa pe care o plantasem cu Elenora în ziua în care ne mutaserăm. Casele noastre vecine fuseseră un miracol, un semn că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne lasă pe noi surate de lapte dar mai apropiate decât surorile de sânge să ne despărţim.
Pe vremea aceea ni se părea că lumea e o carte de poveşti frumoase devenite realitate. Ne ştiam din leagăn, când mama ei mă salvase de la moarte alăptându-mă la rând cu pruncul ei. Ai mei şi-au plătit datoria păstrând-o pe Eleonora în casa lor când maică-sa murise şi nu am fost despărţite nici o zi.
Ne gândeam uneori cum va fi când fiecare va merge la casa ei şi ne rugaserăm fierbinte să nu se întâmple asta. Şi minunea venise sub forma unor case vecine, gemene ca un chip şi imaginea lui în oglindă în care ne  mutaserăm în aceeaşi zi la o săptămâna după nunţile noastre sărbătorite împreună.
În casele alea ne-am numărat zilele cu bucurie şi tristeţe, ne-am petrecut serile sub trandafirii ridicati in ghirlande peste curţi, am văzut zăpezi cernându-se din cer prin ochiuri de geam aburite de căldura bucătăriilor, ne-am crescut copii, ne-am îngropat soţii şi ne-am aşteptat împăcate rândul nostru.

Dar nu rândul care îl aşteptam a venit ci altul, în locul morţii au venit decretele de expropriere, ţara avea nevoie de blocuri înalte, cenuşii, clădiri uniforme şi fără bucurie în care nu puteai nici să visezi.
Am stat cu pumnii încleştaţi în buzunare în vreme ce buldozerele au trecut peste trandafirul sângeriu din colţul casei, au făcut una cu pământul casele noastre ca de turtă dulce şi au strivit caprifoiul dintre ele.
Am asistat la spectacol într-o stare de încremenire forţată, fără să putem spune un cuvânt, ştergându-ne pe furiş lacrimile şi apoi când în locul parfumului de caprifoi aerul serii s-a umplut cu miros de cauciuc ars, am întors spatele pentru totdeauna acelui loc.
Am auzit că acum acolo sunt blocuri, nici una din noi nu s-a mai întors.

Doar uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele şi lipsa ei mă doare poate mai rău ca lipsa Eleonorei, pentru că nu există o lespede de mormânt în faţa căreia să o plâng şi pe ea. 

De ce imi place mie 8 martie

De ce îmi place mie 8 Martie? Da! Dacă nu ştiaţi, vă interesează sau nu, io vă spun: mă omor după 8 Martie
         Mie îmi place 8 Martie pentru că io cred că mă duc în ajun la culcare io şi în ziua asta mă trezesc altcineva. Am văzut cu ochii mei efectele asupra oamenilor din jur. E drept în oglindă n-am băgat de seamă nimic, dar efectul zdrobitor al schimbării asupra terţilor e de necontestat.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  dragii, scumpii şi inestimabili mei colegi mă lasă să stau pe bancă. Pentru că sunt femeie. Mi-e greu să le spun că-s femeie şi în restul anului când io cocoţată pe tocurile mele de 12 cm înjur lejer în gândul meu martorii altora, care martori răspund lung şi pe coclauri în vreme ce colegul se odihneşte în faţa mea pe bancă, după ce în prealabil s-a uitat al mine cu o faţă rău prevestitoare şi mi-a zis „Eheee, 4 martori”. E drept în apărarea lor pot spune că, în majoritate, colegii mei arată de parcă ar sta să nască dintr-un minut în altul.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  oamenii care de regulă mă aleargă să-mi secţioneze jugulara continuă să mă alerge dar numai pentru a mă cadorisi cu flori şi a-mi ura La mulţi ani! Apreciez efortul cu atât mai mult cu cât ştiu că ultimul lucru pe care şi-l doresc e să am io o viaţă lungă care să le strice socotelile.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  iubirea vieţii mele se chinuie înfiorător să-mi ia o tufă de flori, de ce veşnic galbene o să rămână pentru mine un mister de nepătruns cu atât mai mult cu cât nu-mi place galbenul. Nici lui nu mă mai obosesc să-i spun că aş prefera o margaretă (mac, albăstrea, petunie, pricepeţi voi ideea) cu motivaţia magnifică pentru că e marţi sau pentru că s-a gândit la mine şi nu juma’ de florărie pentru că „aşa se face de 8 martie”
         Mie îmi place 8 Martie pentru că  îmi place să nu pot mănânca la prânz decât datorită amabilităţii chelnărilor pentru că toate restaurantele sunt supraaglomerate cu cohorte şi cohorte de reprezentante ale genului feminin, care nu pun piciorul în crâşmă decât la date fixe de 1 şi 8 martie şi le uită ăl de sus acolo cu orele. Seara nu am avut curajul să merg la restaurant în aceste zile de sărbătoare.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  poliţiştii îşi trag o mască de „băieţi buni” şi mă opresc pe stradă pentru a-mi da flori şi mărţişoare deşi în timpul anului nu pot obţine de la ei nici măcar o informaţie dar vreo colaborare într-un flagrant cum ar fi prinderea ăluia de a fugit cu geanta mea.
       Mie îmi mai plac foarte multe lucruri de 8 martie dar mă tem că  la anul în vremea asta voi fi în pană de inspiraţie aşa că mai păstrez şi pentru blogul de atunci.

joi, 6 martie 2014

Si iar nunta

Când te-ai decis să îţi pui pirostriile totul era aşa presărat cu praf de zâne că nici nu ţi-a trecut prin cap în ce te bagi. Cred că suntem pe undeva profund afectaţi de basmele copilăriei în care te urci pe calul lui Făt Frumos şi dispari în asfinţit, spre castelul la care nunta va fi pregătită de alţii.
În viaţa reală nu e aşa, în viaţa reală tu eşti prinţesa numai în mintea ta, pentru restul lumii eşti un fel de general, administrator şi la nevoie mama zmeilor pentru că pe măsură ce fericitul eveniment se apropie începi să te întrebi dacă o să-l mai apuci sau o să mori de extenuare în timpul pregătirii.
Şi visezi la toate filmele alea ale afurisiţilor de americani care ţi-au ruinat viaţa, pentru că ţi-ai ales profesia fiincă arăta bine în Ally Mc Beal sau Anatomia lui Gray, pentru că ţi-ai imaginat viaţa ca un sezon din Friends, pentru că ai văzut cel puţin 10 filme în care viitoarea mireasă îşi trânteşte fizicul în biroul unui organizator de nunţi şi de aici încolo e treaba lui să alerge.
În România este altfel, aici sălile de restaurant pentru anul în curs au fost rezervate pe când al tău nici nu visa să se aşeze la casa lui, fotografii cei mai fotografi sunt la o nuntă în Italia fix când ai avea tu nevoie de ei şi dacă vrei să stea perfect fundele de la spătarele scaunelor nu ai decât să te ocupi personal de apretarea lor.
Amu’ de când mă ştiu am avut două cerinţe musai de respectat la organizarea unei nunţi. Prima priveşte evenimentul în sine, vreau să stabilesc detaliile înainte iar în ziua respectivă să nu vină nimeni plângând la mine să mă întrebe ce e de făcut împotriva ţânţarilor de pe terasă sau la ce temperatură ar trebui ţinute aperitivele calde.
Am nevoie de garanţia că odată ce mi-am ales locaţia şi am bătut palma rolul meu se va rezuma la a spune ce, cum şi când vreau şi de aici altcineva îmi va transforma visele în realitate, pentru că nu vreau să fiu mireasa aia cu rimelul curs la colţul ochiului şi cd-ul cu primul dans în poşeta miniaturală de saten.
Prima cerinţă şi-a văzut îndeplinirea imediat ce am dat de restaurante Bucureşti (plus că sună într-un mare fel „portal”) de unde pot să îmi aleg exact ce vreau inclusiv vreo zână bună care să îmi supravegheze broderia rochiei şi căderea poetică a şuviţei 245.
A doua cerinţă e grea de tot, e pentru viitor, e pentru restul vieţii,  pozele mele trebuie să fie perfecte pentru că eu nu sunt, vreau ca fotograful meu să atârne de candelabru dacă e necesar pentru a prinde cadrul perfect, vreau să aibă suficient curaj pentru a-mi spune că nu e cazul să mă aglomerez cu 25 de domnişoare de oroare (nu, nu e greşeală de tipar), vreau să lucreze la albumul meu ca la coperta vieţii lui, aia care îl va face celebru. Şi întru sănătatea nervilor mei portalul  are şi secţiune de foto video Bucureşti

De fapt  oamenii se ocupa cam de tot, flori, rochii, muzică, mie cred că mi-a rămas de facut un singur lucru, bine două, să mă asigur că  el e the one şi apoi să mă bucur de eveniment . Aşa că ..... ne vedem la nunta .

marți, 4 martie 2014

Vacanta la pret redus

Azi am citit cu ceva tristeţe despre călătorii, întâi despre ce luăm în bagaje, apoi despre cât costă totuşi să mergi câteva zile la munte.
Cu tristeţe pentru că anul ăsta s-ar putea să sar graţios peste vacanţă, orice vacanţă, ca să pot finanţa achiziţionarea unor pereţi ce vor fi denumiţi casă după ce trecem şi prin amenajări.
Şi mi s-a părut mai scump decât de obicei să îmi bucur plămânii şi nervii cu liniştea munţilor şi ochii cu frumuseţea lumii. Chiar dacă mi-aş lua mâncarea de acasă în sufertaş, chestie care îmi displace profund pentru că măcar în zilele alea trei aş vrea să nu duc nici o grijă, cum ar fi sănătatea emoţională şi integritatea organoleptică a sandwich-urilor.
Şi atunci mi-am amintit de reducerile colective şi le-am căutat. Cu pixul şi calculatorul în mână mă declar destul de mulţumită de ideea de a plăti 29 de lei pe un voucher şi apoi să dau numai 300 (bine oferta zice 299) de lei în loc de 750 pentru 5 nopţi de cazare la Buşteni, e la mai puţin din jumătate de preţ pe piaţa liberă. Rezultă vreo 66 de lei pe noapte pentru 2 persoane
Şi sunt şi oferte mai bune cu un voucher de 9 lei plateşti 100  de lei (da ştiu ei zic 99 dar mie îmi plac rotunjirile) pentru 2 nopţi la Azuga, bonus 10% reducere la restaurant, cum va spuneam nu vreau sa iau mâncarea cu mine. Aici rezultă 55 de lei pe noapte.
Poate daca urmaresc conştiincios pe aici prind şi eu o vacanţă anul ăsta

luni, 3 martie 2014

Oboseala

Am obosit.
Îmi trăiesc viaţa de mai bine de 30 de ani între oameni care ştiu mai bine decât mine ce ar trebui să fac, să spun sau să simt. Indiferent ce aş face cineva va descoperi că exista o cale mai bună, mai rapidă, mai eficientă, mai puţin costisitoare de a obţine rezultatul cu pricina.
Indiferent pe cine aş iubi cineva va descoperi că există alt om cu care m-aş potrivi mai bine, pe care nu m-aş irosi, care ar fi taman bun şi numai potrivit.
Indiferent cum aş alege să trăiesc cineva va descoperi că nu am ales cum trebuie. Dacă sunt singură ar trebui să fiu într-o relaţie, eventual şi cu copii, dacă sunt într-o relaţie era mult mai bine să fiu liberă şi independentă, dacă am un copil era mai potrivit să am doi, dacă am doi probabil sunt inconştientă, trebuia să am numai unul.
Lucrez de 12 ani şi indiferent cum am decis să rezolv o problemă cineva avea o soluţie mai potrivită, nu contează că şi calea mea a dus la câştig, esenţial e că exista o soluţie mai graţioasă, mai strălucitoare, mai adecvată, pe care ei o văd şi pe care eu nu am văzut-o sau am ocolit-o.
Am un blog de aproape 2 ani,  indiferent ce am scris pe el nu a fost bine. Dacă am scris advertoriale, trebuia să mă dedic artei pure, dacă am scris bucăţi literare în joacă trebuia să aleg protestul, dacă am vorbit despre iubire trebuia să vorbesc despre ură, buna dispoziţie nu vinde, nu convinge, nu atrage.
De ce dracu ai citi blogul unui om fericit? De unde să ţi se mai nască şi ţie un sentiment de superioritate dacă blogărul pe care îl citeşti nu îşi expune neputinţa şi amarul împotriva a ceva zilnic, aşa ca să vezi tu cititorul ce viaţă bună ai şi cât de deştept eşti în comparaţie.
De multă vreme fac multe lucruri aşa cum ştiu şi aşa cum vreau eu şi între timp am obosit, nu să merg pe drumul meu, ci să mai ascult părerea altora.
Hai să vă zic o chestie ultrasecretă, ceva ce numai în teoria conspiraţiilor mai poţi afla. Fiecare dintre noi a primit o viaţă, una singură, să şi-o trăiască sau să şi-o rateze cum găseşte de cuviinţă.
Voi alegeţi în viaţa voastră, eu în a mea şi data viitoare când vă trece prin cap să cautaţi a doua şansă încercând să mă faceţi pe mine să trăiesc alegerile voastre încercaţi să vă aduceţi aminte singuri ce inel mişto am eu pe inelar şi închipuiţi-vă că vi-l arăt cu dedicaţie în semn de mulţumire. 

duminică, 2 martie 2014

Departatorul de coaste

Multă vreme am crezut că ştiu ce e un depărtător de coaste, de pe vremea când frecventam morga la cursurile de medicină legală şi nu eram sigură dacă mă concentrez mai mult pe autopsia desfăşurată în faţa mea sau pe efortul simplu de a respira să nu alunec şi eu încet pe lângă vreun perete ca restul colegilor mei.
Nu am leşinat, nici nu am înţeles toată drama asta din jurul autopsiei, în fond participarea era opţională, nu eram studenţi la medicină, nimeni nu lega notele de prezenţa la lucrarea practică, eram acolo din curiozitate sau teribilism.
Nici nu o să vă spun că a fost groaznic, am vrut să fiu medic într-o vreme, cursul ăsta a fost pentru mine o privire prin uşa întredeschisă a unui viitor alternativ. Mi-am plăcut, mi-ar fi plăcut mai mult dacă pe masă s-ar fi aflat un om viu pe care să îl repare un chirurg dar şi aşa a fost util şi niciodată nu o să fiu în situaţia celor care îşi caută ficatul în stânga.
Dar despre altceva e vorba în postarea asta. Multă vreme, după cursurile astea, am creszut că ştiu ce este un depărtător de coaste,  un instrument utilizat pentru depărtarea marginilor uneo incizii, a coastelor etc pentru a permite accesul la organele profunde.
Şi totuşi cele mai eficiente depărtătoare de coaste pe care le-am întâlnit nu au fost alea chirurgicale, au fost cuvinte spuse cu enervare, au fost aromele parfumului altei femei, au fost imagini prinse din întâmplare în care „rolul meu” în „povestea noastră” era jucat de altcineva.
Ele mi-au depărtat coastele şi mi-au expus inima durerii aşa cum nici un instrument chirurgical nu ar fi putut să o facă, rapid, eficient, fără anestezie, traumatizant şi greu de vindecat. Şi în vreme ce îmi reparam stângaci cavitatea toracică, după nişte cusături nu foarte elegante ale inimii mi-am dat seama că nu avusesem de fapt idee până atunci ce e un depărtător de coaste.