marți, 30 aprilie 2013

Pasi mititei :P


Probabil am mai scris despre asta, dar de mult şi in alt unghi. Pe de altă parte  întărirea unei idei nu are cum să facă rău.
Azi  mă preocupă lucrurile mărunte, paşii mici, schimbările infinitezimale. În ultima vreme îmi aduc aminte des de Alchimistul, cred că în minivacanţa asta de Paşti o să-l recitesc, undeva la umbra frunzelor proaspete de nuc şi în parfumul crud de iarbă verde pe care am scăpat-o odată în plus de la asasinare. Paranteză mică, nu voi pricepe niciodată obsesia asta de a scoate iarba din grădini, pricep să o mai scoţi de prin straturile plantate dar în rest ce ai cu ea? Îţi strică un pic de oxigen în plus şi un covor de verde în faţa ochilor?
Să revin la Alchimist, dacă eşti atent Universul îţi vorbeşte, frânturi de mesaj prinse în cotidian pe care inima ta să le recunoască şi să le asambleze. De ceva vreme în jurul meu se vorbeşte despre paşi mici, despre schimbări mai puţin drastice, despre lucruri făcute lent, ardeleneşte cum ar veni.
Am nimerit din greşeală pe bloguri despre care nu visam că există şi care vorbesc despre redefinirea noului normal în viaţa ta, schimbă zilnic un pic şi în câteva luni normalul va fi altul, indiferent la ce se referă.
Am dat pe youtube de un nenea, motivational speaker cred că îi zice lui la el acasă, nu mai ştiu cum îl chema oricum omul punea mult suflet în ce zicea acolo, ascultându-l îţi venea să te ridici de pe scaun, să porneşti la luptă, atunci şi acolo, şi să schimbi lumea. Bine, m-am abţinut că era două noaptea şi chiar nu prea era momentul de schimbat lumea.
Eh omul acesta zicea printre altele o chestie inteligentă, că nu e nevoie să faci schimbări de 180 de grade în viaţa ta. Dacă poţi, dacă ai în tine atâta voinţă minunat, trezeşte-te mâine nefumător, vegetarian, adept al alergatului, cu marele roman american gata scris. Numai că 99% din noi nu putem face asta şi omul spunea că e suficientă să îţi schimbi direcţia cu un grad. Altă paranteză, ştiu viaţa mea e marcată pe vecie de matematică şi nici nu-mi place aşa tare, dar gândeşte-te la două linii, dacă nu schimbi nimic ele se vor suprapune ducându-te în acelaşi punct, dacă din punctul de concurenţă schimbi direcţia uneia cu un grad, după parcurgerea unei distanţe, vei vedea că te duce în cu totul alt punct. Schimbă de mai multe ori direcţia cu un grad, nu vei avea un parcurs drept dar la final vei fi cu totul altcineva.
Am pierdut mult timp motivându-mă să mă trezesc altcineva peste noapte, între timp mi-am schimbat viziunea am acceptat că mă trezesc aproape aceeaşi persoană, cu diferenţe atât de mici faţă de ziua de ieri încât nici nu le bag de seamă şi totuşi după o lună sau două schimbarea se simte.
Nu te aştepta să slăbeşti 40 de kilograme într-o lună, după vreo săptămână de concentrare vei ceda, mergi încet, renunţă la un kilogram, gândeşte larg, nu îţi face un scop din slăbit ci din mâncatul mai sănătos. Paranteza trei cred că acesta va trebui să fie subiectul unui alt blog, cât de sănătos mănânci de fapt chiar dacă tu mănânci numai grăunţe şi verdeţuri, că n-aş crede că taman alea au scăpat de tratamente cu pesticide şi îngrăşăminte. Ideea e că dacă îţi petreci ceva timp învăţând nişte reţete geniale de salată sau cu legume, îi vei da şi minţii tale ceva de făcut în loc să tânjească melancolic după o tabletă de ciocolată, îi vei da şi organismului ceva din care să asimileze o vitamină două şi după vreo 6 luni te vei trezi şi ceva mai uşor pe cântar.
Să revenim la oile noastre chestia asta cu greutatea se poate aplica la orice, mie mi-a luat un an să nu mai pun sare pe pizza, da recunosc îmi place sarea, niciodată nu mi se pare suficientă, motiv pentru care mâinile şi picioarele mele erau permanent umflate şi o parte din palpitaţiile resimţite de corazon se datorau excesului de sare şi nu vreunor treburi romantice. Nu am eliminat-o din viaţa mea, ar fi nesănătos, dar am învăţat să apreciez ierburile care chiar schimbă gustul mâncării.
Mi-a luat mult timp să reduc puţin câte puţin, dar de data asta mi-a ieşit spre deosebire de încercările anterioare în care m-am apucat să pun numai cantitatea normală de sare şi să constat că nimic din ce mâncam nu mai avea gust, treabă pe care după vreo săptămână o reparam cu un strat generos de sare.
Că iar m-am întins să termin cu  chinezii care  au un proverb drăguţ ( chiar nu ştiu cum m-aş fi descurcat pe lumea asta fără globalizare) „O călătorie de o mie de paşi începe cu primul pas”, depinde de tine în ce direcţie priveşti te deprimi că mai ai 999 de paşi şi renunţi sau te gândeşti că dacă primul nu te-a omorât probabil îi vei dovedi şi pe restul.


luni, 29 aprilie 2013

Cum m-am indragostit de Praga


Am văzut Praga în anul în care decisesem să mă despart de IVM, pe vecie, n-am idei care a fost anul cu pricina, nu prea am vreo memorie a timpului. Ajunsesem eu la concluzia că nu ne potrivim şi că nu o să fiu niciodată fericită cu el, nu că zilele astea nu aş crede la fel, numai că nici fără el nu s-a demonstrat ştiinţific că aş fi mai fericită. Aşa m-oi fi născut eu cu gena mioritică a nefericirii existenţiale, că altfel nu-mi explic balada aia
Să revenim, când am decis eu să mă despart de IVM am fugit la Praga cu neşte prietene, ştiu sunt o norocoasă,  multă lume nu-şi permite să fugă în locaţii aşa frumoase. Ideea de bază e că e posibil, ba chiar probabil ca farmecul oraşului să fi fost influenţat de starea mea de spirit de romantism leşinat, cert e că mie mi-a plăcut la maxim oraşul şi poveştile lui.
Mi-a plăcut cetatea veche, am uitat denumirea în cehă, ceva cu hrad, cetate cocoţată pe o colină, de la marginea căruia oraşul ţi se întinde al picioare cu turnurile albastre ale bisericilor. Uşa primăriei vechi pe care încă este inscripţionat un metru pentru ca toţi cei care se cred înşelaţi în măsurători să poată verifica exactitatea.
Mi-au plăcut felinarele vechi, dantele de metal cândva alimentate cu gaz, apoi schimbate de comunişti pe energie electrică şi în plină restaurare pentru gaz când am fost eu pe acolo.


Am fost încântată de străzile înguste care par să coboare spre nicăieri şi de palatele cu graffitti, de modul lor de a diferenţia casele pe vremea când nu tot poporul ştia citi, astfel încât şi în zilele noastre se mai găsesc în Praga Casa cu Urs, Casa cu Spice, Casa Madonei Negre - pe colţul ei este o statuie neagra a Fecioarei Maria -  şi alte case cu emblema frumos desenată.
Dacă ar fi să fac o listă cu ce nu trebuie ratat în Praga aş începe fără vreo ordine de preferinţă cu Muzeul ciocolatei, undeva pe una din străduţele desprinse din Piaţa centrului vechi. Am citit despre povestea boabelor de cacao, am desenat cu ciocolată topită, am văzut tablouri în ciocolată şi la plecare am primit boabe de cacao pură care mi-au făcut urechile să vâjâie o vreme.

În aceeaşi piaţă  veţi întâlni Primăria cea noua ( a se citi de pe la 1380) şi foarte roz care se găseşte lângă Ceasul cu sfinţi (elegant i se zice astronomic) prin turnul căruia la fiecare oră se perindă cei 12 apostoli în timp ce pe laterale moartea şi câteva arhetipuri umane îţi amintesc că eşti fragil iar cadranele astronomice îţi spun şi cât de mic eşti undeva la scara universului.

Neapărat trebuie văzută Catedrala Sântului Vitus, extrem de gotică, şi păzită de gargui, în mijloc tronează mormântul din argint al Sfântului Ioan Nepomuk, în dreapta la intrare se deschide o cameră cu pereţi încrustaţi în pietre preţioase şi semipreţioase ( pe care eu am zărit-o doar fiind la ora aceea în restaurare ) şi în care s-ar regăsi bună parte din tezaurul naţional  încuiat cu 7 chei, fiecare în păstrarea altei persoane( nu bag mâna în foc, la ora aia cred că mă lipisem de un grup de portughezi aşa că traducerea e aproximativă).
Ce m-a încântat în catedrala asta a fost lumina şi jocul de culori căruia îi da naştere căzând prin vitralii pe coloanele de piatră.
Undeva la ieşirea din catedrală, trecând de statuia Sfântului Gheorghe şi mergând spre Strada de aur se găseşte ceea ce ghidul nostru numea cu simpatie „bojdeuca Mariei Terezia „, casa în care aceasta locuia în vizitele le Praga.
Trebuie să treci prin cartierul evreiesc cu casele lui aurite şi dacă timpul şi banii îţi permit intră în cimitir, povestea spune că lumina din el este unică în lume, eu am ajuns acolo pe seară şi o vizită printre morminte nu mi s-a părut o idee de geniu . În cartierul acesta sau la marginea lui nu mi-e clar vei găsi toate magazinele de lux ale oraşului, fiind una din cele mai scumpe zone.
Dă banii, nici nu sunt mulţi, parcă vreo 10 euro,  şi fă plimbarea  cu vaporaşul pe Vltava, prăjitura inclusă în preţ nu e grozavă, dar trecerea pe sub poduri şi lumina peste râu sunt minunate.
Pe podul Carol m-am împiedicat la tot pasul cu ochii când la statui, când la pictorii care se ofereau să îţi facă fie un portret elegant fie o caricatură, după preferinţă şi caracter. Acolo mi-a trecut prima dată prin cap să-mi sponsorizez un portret, logic n-am avut timp.
Mi-a plăcut Castelul, sediul preşedinţiei în zilele noastre şi piaţa largă din faţa lui în care se regăseau de-a valma turişti, maşini de epocă şi  formaţii de muzică, cei pe care i-am ascultat eu se numeau chiar Băieţii de la Castel

Ar fi mai greu să găsesc ceva care nu mi-a plăcut în Praga dar cum de atunci au trecut vreo 5 ani, amintirile neplăcute au dispărut. Mi-au rămas în minte Turnul de Pulbere, Opera care arată într-un mare fel, casele cu medalioane pictate, grădina cu păuni a Parlamentului, inventivitatea de secole a locuitorilor care obligaţi să plătească impozit pe terenul construit şi-au făcut casele jumătate pe pământ jumătate în aer sprijinite pe coloane şi aliniate în lungi porticuri. Am păstrat magazinele cu jucării de lemn şi dorinţa de a vedea data viitoare Muzeul jucăriilor.
Cel mai mult mi-a rămas în suflet lumina din Praga, de parcă absolut tot în oraşul acela ar fi scăldat într-o pulbere aurie cu lucire blândă, ca o undă de melancolie vestitoare de ploaie  chiar şi în zilele cu soare arzător de iulie, ca şi cum întreaga lume în Praga ar fi scăldată în flori de tei deşi nu-mi amintesc să fi văzut efectiv  vreunul pe acolo

Autocritica


Azi sunt foarte dispusă să-mi fac automorala. M-am lenevit dincolo de limitele umanului şi dacă bine îmi aduc aminte, şi îmi aduc, nu atitudinea „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, lasă pe poimâine că poate nu-ţi mai trebuie” m-a adus unde sunt pe lumea asta .
Şi cum mă plimbam eu azi la cafeluţa de ora 16,30, dap am tabieturi mai ceva decât o pensionară, pe bloguri să văd ceva interesant am nimeri întâi la Dojo care a dat una din cele mai simple explicaţii ale succesului unora din bloggeri. Oamenii ăia scriu. Atât de simplu. M-am întors să mă uit în propria ogradă, vreo 13 postări luna asta din care vreo 3 sunt videoclipuri cu pisici. Şi ca să fiu perfect sinceră cu mine nu-s chiar aşa genială cât să rămână omul marcat pe vreo 3 vieţi de ideile expuse de mine acum o lună şi să revină răbdător în căutarea vreunei alte perle din înţelepciunile mele. Concluzie: ar trebui să îmi mai trag un şut în fundul mult prea relaxat în ultima vreme şi să pun degeţelul pe tastatură.
Cum Universul nu a fost niciodată adept al semnelor discrete în ce mă priveşte, şi-o fi dat seama în atâţia ani de convieţuire că aluziile fine nu prind la mine, am continuat la Tomată, care zicea că o să meargă al Praga.
Am vrut din tot sufletul să-i deschid o fereastră spre Praga de care m-am îndrăgostit eu, numai că mi-am dat seama că despre oraşul acesta în vreo 5 ani de zile nu am apucat să scriu. Am povestit ceva despre Castelul Konopişte şi m-am considerat epuizată de efort. Concluzie : trebuie musai să-mi găsesc folderul cu poze de Praga şi să-mi amintesc legendele, că poate mai vor şi alţii să ajungă pe acolo şi le-ar prinde bine povestea.
Acestea fiind spuse, mă duc să scriu despre Praga.
Aaaaa şi de luna viitoare mă apuc să-mi fac reclamă, e păcat să nu se bucure lumile de poşete croşetate „ad labam” ( a se citi handmade) şi alte chestii geniale pe care  mie mi-e drag să le fac dar nu am ce face cu ele şi altora le e drag să le poarte dar nu au de unde le lua.

miercuri, 24 aprilie 2013

Shit happens


Ne place mult de tot să zicem asta, pentru cititorii nevorbitori de romgleză nu ştiu sigur cum s-ar traduce „Shit happens”, nu că nu aş şti traducerea expresiei dar în spatele ei stă ditamai filozofia de viaţă pe care nici măcar Coehlo nu ar putea s-o dovedească în vreo 4 romane de largă circulaţie.
Ideea e că viaţa nu e numai roz, mai e şi gri, mai e şi neagră, mai dai de diverse evenimente mai puţin fericite de-a lungul cursei tale spre cele veşnice. De ce n-am recunoaşte că în fond asta facem cu toţii, numai că unii dintre noi ne găsim să ne ocupă m  timpul până atunci şi cu alte treburi, alţii se concentrează numai spre destinaţia finală.
Cum viaţa asta mai e şi de culoare închisă, ne place, tare mult ne place să aruncăm un „Shit happens „ cu o intonaţie filozofică şi o lejeră ridicare a umărului, adică atât cât să desemneze o resemnare intelectuală aşa, că tu ai stil şi nu te poţi criza ca tanti Angela de la colţ, care de câte ori i se întâmplă ceva sumbru caută explicaţii  pe care de regulă le găseşte în linia maternă a altcuiva.
Efectul e în fond acelaşi „Shit happens „ este o cauză de nepedepsire, indiferent care ar fi fost premisele, Universul în infinita lui maliţiozitate tot ţi-ar fi tras cumva preşul de sub picioare, poate tocmai pentru că tu eşti atât de valoros şi de deosebit. Tu evident, nu ai nici o vină, nu e ca şi cum un singur om ar putea interveni împiedicând rahaturile să se manifeste. Nope, nimeni nu se pune cu energia universului, că e un efort inutil.
Numai că nu e aşa, de pe la lecţiile de fizică eu am rămas cu nişte chestii foarte solid impregnate în creierul meu de altfel reticent la ştiinţe din astea exacte. Da, dacă nu ştiaţi am avut parte de o educaţie extrem de nasoală, în care matematica, fizica şi chimia erau muuult prea prezente.
Amu’ una din ideile astea care nu se dau duse este că legile fizicii se aplică întotdeauna, din oficiu, fără vreo intervenţie din cauza ta. Pe înţelesul tuturor nu e necesar să îţi aduci tu aminte că trebuie activată gravitaţia, ea se descurcă bine merci şi fără tine, cu atât mai mult cu cât am o vagă bănuială că mai toată populaţia Statelor Unite crede că gravitaţia este o chestie foarte misterioasă inventată de Rhonda Byrne cu ocazia scrierii Secretului. Dacă am sta după treaba asta cu activarea voluntară a legilor naturale am pluti mult timp prin zonă că majoritatea ar uita.
A doua chestie e că şi dacă ai vrea tu nu poţi suspenda activitatea mai sus numitelor legi, pe acelaşi principiu dacă într-o zi chiar ai vrea să nu fii legat de pământ tot ţi-ar da cu radical.
Ca să mă întorc la subiect că  tot am obiceiul de a bate câmpii, a treia chestie ştiinţifică pe care profesorul de fizică mi-a lipit-o de creier este principiul III al mecanicii adică „Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul acțiunii și reacțiunii.”
Cum am ajuns de la Shit happens la principiul trei al mecanicii? Eh în asta constă magia personalităţii mele liniare. La baza filozofiei mele de viaţă stă ideea că nimic nu vine din senin, adică Shit ăsta nu are loc fără o acţiune anterioară cu care să se afle în legătură directă de cauzalitate, adică fără să îl fi provocat noi cumva.
Numai că nu ne place să ne asumăm responsabilitatea pentru nimic. Nu e vina mea că sunt în relaţie cu un idiot, de parcă nu eu l-am ales. Nu e vina mea că nu-mi mai pot găsi un teren comun cu copilul meu, de parcă nu eu l-am crescut. Nu e vina mea că analizele îmi ies catastrofal şi gâfâi ca o locomotivă când urc un etaj, de parcă nu eu îmi aleg mâncarea. Lista evident poate continua dar ideea este destul de lămuritor explicată.
Şi uite cum ajung eu la concluzie că deja e târziu, Shit nu se întâmplă de unul singur, noi îl facem să apară din toată gama de acţiuni, inacţiuni, gânduri, proiecte, planuri şi mai ales decizii, dar nu vrem să recunoaştem.
Şi mai avem o meteahnă de care nu vrem să ne despărţim dacă tot s-a întâmplat nu punem mâna pe o mătură şi un făraş să facem ordine la loc, nope, ridică nonşalant din umeri şi încercăm să ne ducem viaţa în jurul lui, ocolindu-l pe cât posibil, călcând în el de multe ori, împrăştiindu-l şi în alte zone şi în alte vieţi, făcându-i şi pe alţii să plece cu un pic pe tălpi, doar nu e vina noastră „Shit happens”.



marți, 23 aprilie 2013

furnizorii


Taman mă gândeam că în viaţa mea nu s-a mai întâmplat nimic interesant de mult şi nu mai am ce povesti pe blog. Şi cum citeam eu aşa deprimată ce chestii mishteauxse întâmplă la alţii mi-am adus aminte cum am schimbat eu furnizorul de net. V-am povestit? Că nu-s sigură, de la o vreme uit tot, o fi vârsta deh.
Deci era un iulie torid, nu mai ştiu care an şi plec io care este în vacanţă în Germănica. Numa’ că a trebuit să mă şi întorc de acolo şi la sosire pe birou lângă calculator mă aştepta cuminte plicul cu factura de la Romtelecom care venise în lipsa mea. Amu’ Madre nu a avut niciodată idei din astea necreştine conform cărora tu trebuie să te duci să plăteşti factura aia că poate îşi taie ăia telefonul sau net-ul sau mă rog ce serviciu o fi acolo. Nu, în lumea lu’ Madre factura se duce singură şi se plăteşte.
Logic la data întoarcerii mele în patria mumă nu mai aveam net, telefonul mă interesa oricum nu aveam pe cine să sun pe fix. A doua zi cu nopţile în cap, adică al 9 dimineaţa,  că mai devreme nu deschidea la casierie şi nici mie nu mi se dezumflaseră gogoşelele de picioare după călătoria cu autocarul, mă prezint civilizat la Romtelecom, achit factura şi îi rog să-mi confirme plata ca să dea drumul la robinetul cu net cât mai repede.
Teoretic după amiază ar fi trebuit să meargă dar era prima zi după vacanţă, nu m-a preocupat problema.
Ziua următoare trebuia deja să trimit nişte mailuri importante, a se citi se duceau dracului termenele de recurs dacă nu ajungeau rapid la client şi de acolo la poştă. Dau să mă conectez, încă nici picătură de net. Sun cuminte la deranjamente mintale Romtelecom unde după muuuulte repetări ale unei melodii de aşteptare, dau de un dudui, la tehnic.
-         Nu merge net-ul
-         Aaaaa, zice duduiul, aveţi serviciul suspendat că nu aţi plătit factura, vă transfer la contabilitate
Duduia de la contabilitate mi-o zic că la ea apar bine plătită dar se oferă să mai confirme plata odată dacă îi furnizez numărul şi data chitanţei ceea ce fac şi promite să mă transfere din nou la tehnic. Numai că închide.
Sun din nou la duduiul de la tehnic şi avem din nou o discuţie marca strada Sapienţii
Nu merge net-il
Aaaaa aveţi serviciul suspendat pentru că nu aţi plătit factura
Ba nu că doar ce vin  de la contabilitate şi acolo nu figurez ca restanţieră
Mai daţi-mi o dată numărul de telefon.
Tace monumental vreo câteva minute  timp în care probabil mai completează un nivel la Zuma , apoi revine senin ca ghiocelul
Aaaaa e o defecţiune la noi pe traseu, dar lucrăm să o reparăm să ştiţi.
Eram încă zen aşa că nu l-am întrebat de ce nu a putut să spună asta din prima, peste vreo trei ore sun să verific cât m-a costat consultaţia tehnică, pentru că evident numărul pe care îl aveam pe contract întru apelare era de fix, fixul meu nu mergea deci am sunat de pe mobil. Plimbările mele inutile la contabilitate şi conversaţia cu duduiul mă costaseră 21 de euro.
În secunda doi deja formam numărul firmei concurente, locale, la care abonamentul pe 6 luni mă costa cât o lună la Romtelecom dar nah asta nu fusese suficientă motivaţie pentru mine. În acelaşi timp Madre titulară de contract era îmbarcată în maşină pentru a depune la Romtelecom cerere de reziliere contract.
Trei ore mai târziu aveam net de la firma concurentă, care net merge şi în zilele noastre.
Am plătit o lună în plus abonamentul la Romtelecom pentru că nah la ei se mai facturează o lună după ziua în care ai zis tu că nu-i mai vrei. Bonus mi-or trimis acasă scrisorică să mă duc să o plătesc pe respectiva factură că altfel trec al executare silită, jur că m-aş fi judecat cu ei dara aşa cum spuneam titularul contractului era Madre şi n-am avut chef să prindă gustul proceselor aşa că am plătit.
Oricum nu aş mai încheia vreun contract cu ei nici dacă m-ar plăti ei pe mine să le folosesc serviciile, iar pe duduiul de la tehnic tot mai sper să-l prindem la o cotitură eu sau karma la care ne-o fi mai uşor.

duminică, 21 aprilie 2013

Redescoperirea mersului pe jos si a sapunului


În materie de cosmetice cred că le-am încercat pe toate. Asta e,  când au căutat ele în fişa de inventar nornele au considerat că mi-au dat prea multe aşa că m-au potcovit cu o piele mai „dificilă”. De fapt o piele nebună de-a binele, care se irită, produce coşuri de toate formele, până şi acolo mi se manifestă creativitatea, i se lărgesc porii de la o secundă al alta şi sclipeşte ca o tigaie de aramă bine unsă. O fericire ce să mai.
Să nu ne ieşim din minţi, am suficientă personalitate încât să-mi dau seama că nişte coşuri în plus sau în minus nu mă fac nici mai bună nici mai rea, pe mine nu sub aspectul încrederii în mine m-a afectat vreodată situaţia asta ci sub cel al confortului, prostiile astea te dor de îţi sar ochii.
De-a lungul timpului cum spuneam am încercat tot inclusiv dermocosmeticele, Vichy, Bioderma, Oxyance, La Roche – Posay, voi ziceţi eu l-am testat deja. Nu o să pretind că nu mi-au plăcut, au fost ok, pe termen scurt, adică vreo 3 săptămâni pluteam de fericire că am rezolvat în sfârşit problema după care reveneam la starea iniţială.
Amu’ deşi mie mi se păreau în regulă produsele alea, aveam o problemă, pentru nişte produse ok costau prea mult, la banii ăia ar fi trebuit să-mi asigure asemănarea instant cu Nicole Kidman. Pe lângă asta m-a apucat şi verificarea produselor componente şi nu am fost chiar încântată de câte lucruri îmi puneam pe piele în ideea că poate o ajut.
Şi aşa am început să aplic alte trucuri, m-am întors la spălatul feţei cu ceai e muşeţel în loc de apă,  la măştile cu argilă şi miere cu scorţişoară, am început să caut produsele  mai puţin radicale.
Pas cu pas m-am întors la săpun, din acela ieftin cumpărat de la plafar, săpun la care o vreme m-am uitat cu îndoieli că nu aveam încredere să aplic pe faţa mea cunoscătoare a multor branduri de fiţă ceva care mă costase  7 lei.
Dar am riscat şi a meritat. Am descoperit o gamă întreagă de săpunuri care nu cuprind 500 de mii de ingrediente cu denumiri care să-mi trezească din nou coşmarurile cu chimia organică din liceu.
Se numesc Ortos şi sunt  produse în România şi deşi nu pretind că ar trebui să cumpărăm numai produse româneşti cred că dacă avem de ales între două lucruri de aceeaşi calitate, am putea să îl luăm pe cel produs de noi care de altfel ne avantajează şi ca preţ.
Am încercat până acum trei din ele Săpunul cu argilă, cel cu borax  şi cel cu sulf şi sunt fericită să raportez că porii mei  se închid pe zi ce trece şi nu mai prezint ditamai monştrii dureroşi în cele mai nepotrivite locuri. Lucrurile merg atât de bine încât am renunţat la fondul de ten, fără de care nu am ieşit din casă ani de zile.
Pe lista mea de încercări urmează săpunul cu nămol, cel cu miere şi tărâţe şi neapărat cel cu cafea pentru zonele cu celulită, parcă l-aş încerca şi pe cel cu cătină şi sunătoare iar pentru vară cel cu castravete aşa că sună răcoros şi proaspăt.
Nu cred că e cazul să spun cum se foloseşte, faci spumă, masezi blând cam un minut clăteşti cu apă călduţă sau ceai de muşeţel în cazul meu şi gata. Aaaaa şi ai grijă să nu îţi dai cu el în ochi, dap e totuşi săpun şi ustură.
Una peste alta cred că preţul de 7 lei  nu reflectă deloc calitatea produsului, sunt sigură că aş da lejer dublu pentru el, cu atât mai mult cu cât este rezistent, cele 3 săpunuri achiziţionate la începutul lui ianuarie cred că vor rezista eroic până pe la jumătatea lui mai şi m-au costat vreo 21  lei împreună.
Cu siguranţă le voi mai lua pe cele pe care le am dar am de gând să încerc toată gama .

Plafar

Materializarea dorintelor 101


Din toate cărţile de autoeducare pe care le-am citit îmi place Esther Hicks, bine, cărţile îmi plac mai puţin, îmi plac fragmentele de workshop pe care le găseşti uşor pe youtube,  îmi place vocea ei, îmi place modul în care combină cuvintele, simţul umorului care se simte în spatele lor şi mai ales îmi plac ideile.
Dacă ai văzut filmul Secretul o ştii pe Esther Hicks destul de bine, în film apare mult, în carte deloc. Dacă nu ai văzut filmul nu ai pierdut nimic sunt zeci de fragmente cu ea pe youtube.
Ar trebui să încep un blog special numai pentru ea dacă ar fi să îi acord tot creditul care i se cuvine, dar eu sunt leneşă aşa că mă voi limita la postări dispersate pe blogul acesta.
Ideea de bază este simplă, teoria lui Esther  este că de fapt ea face chanelling, că prin intermediul ei ne vorbeşte o conştiinţă colectivă numită arbitrar Abraham, că această conştiinţă este formată din materia noastră primă respectiv energie.
Amu’ vocile împotrivă au fost destule, că de fapt femeia ar suferi de personalitate scindată, că urmăreşte numai propriile interese financiare, că e nebună, că e o pierdere de timp.
Pe mine mă interesează prea puţin partea asta, dacă Esther e nebună atunci să sperăm că asta va fi singura formă în care nebunia se va mai manifesta vreodată în lume, că toţi nebunii te vor ruga să nu te mai concentrezi pe problemele tale şi să crezi că lucrurile trebuie să se îmbunătăţească.
E normal să coste intrarea la conferinţele ei, e normal să dai bani pe cărţi sau cd-uri, pentru că în fond asta este munca ei, merge din loc în loc încercând să te convingă că viaţa este nu minunată ci aşa cum vrei tu să fie, că propriile preconcepţii te împiedică să te bucuri de tot ce ar putea fi. Dar sunt atâtea materiale gratuite încât cu greu ai putea să o acuzi de vreo obsesie financiară.
Sfaturile lui Esther Hicks sunt simple dar eficiente. Unele din idelile ei mi se par intraductibile pentru că avem şi noi termenul în română, pentru că l-am auzit în engleză de atâtea ori încât traducerea pentru mine nu mai are sens.
Povestea este aşa : noi suntem fiinţe eterne, am existat înainte de a ajunge în corpul acesta şi vom exista şi după, noi suntem energie iar energia nu poate fi distrusă, ea poate fi numai transformată.
Gândurile noastre sunt o altă formă de manifestare a energiei, acum dacă totul în jurul nostru, cu noi în frunte suntem energie şi suntem reali, de ce gândurile noastre ar avea mai puţină forţă, mai puţină importanţă sau mai puţină eficienţă. Un gând asupra căruia tot revii va căpăta suficientă forţă încât până la urmă să ajungă în realitatea ta materială, să îl poţi pipăi, dar realitatea din gândul cu pricina există din momentul naşterii gândului.
Este numai alegerea ta în care gând să insişti. Poate ţi se pare că nu îţi petreci ziua spunându-ţi „N-am bani, n-am bani, n-am bani…” dar dacă într-adevăr nu ai bani înseamnă că o spui în alte forme, „Alte facturi, cu ce o să le plătesc şi pe astea?”. „Pantofii ăştia costă cât un avion, că doar nu or fi în stare să zboare”,  „La cât costă mâncarea mai bine ne-ar împuşca şi gata”. Sunt forme diferite de exprimare prin care tu îţi spui un singur lucru „N-am bani” .
Şi toate gândurile astea ale noastre cu privire al ce ne dorim să găsesc tot timpul într-un vortex al dorinţelor în care atunci când suntem într-o stare de spirit bună reuşim să intrăm şi noi . Acesta este timpul miracolelor, în vortex noi şi dorinţele noastre intrăm pe aceeaşi frecvenţă şi lucrurile încep să se întâmple, gândurile noastre prind viaţă.
De fapt de la asta plecasem eu în povestire, de la intrarea în vortex, de la fericirea din lucrurile mărunte. Să bei o cafea într-o duminică însorită într-o curte cu flori, să leneveşti al soare ca o pisică, fără să îţi faci griji de nimic, să fii atât de senin încât să poţi ignora realitatea imediată şi să poţi privi în realitatea viitoare.
Când prinzi o asemenea stare scoate tot ce poţi de la ea, cu cât te vei simţi mai bine cu atât lucrurile bune se vor grăbi în întâmpinarea ta şi mai ales încearcă să înmagazinezi în memorie senzaţia pentru ca la viitorul atac de nervi să te poţi opri şi să poţi scoate din cutia amintirilor fiecare nuanţă a stării de bucurie, să te scufunzi în ea până când enervarea se va topi şi tu te vei trezi din nou în vortex.
Până mă apucă iar cheful de povestit despre Esther mă duc să o ascult un pic şi să mă bucur e vortexul meu, ceea ce vă doresc şi vouă.



sa ne ghicim deci :)

Blog de duminică, blog atât de leneş şi în joacă încât e scris direct aici, fara vreo teama ca net-ul ar suferi o sincopa distrugând cine ştie ce idei măreţe.
Blog de ghicit aş zice, dacă îţi place să te joci cu asta, dacă uneori ai avea o curiozitate legata de ce te aşteapta mâine, sau peste doua luni şi nu eşti genul care să creadă că neapărat asta trebuie să se întâmple că doar ai văzut în cărţi îţi împrumut locurile mele de joacă.
Lenormand-ul  în care vei  găsi sub etalare explicaţiile cartilor, semnificaţiile generale din care să alegi ce îţi place şi unde, dacă te preocupă subiectul, vei găsi tutoriale interesante pe forum, e drept ceva mai vechi. Bonus ostilităţile se desfăşoară în limba română
Oracles  are şi el ceva explicaţii, nu are tutoriale şi este pentru vorbitorii de franceză
Tarocchi aici se găsesc sibille şi încă vreo 2 etalări originale ale proprietarului, explicaţii al obiect, tutoriale lipsă, limba italiană.
Annikin aici e un fel de nava mamă a tututor pachetelor de cărţi divinatorii şi a celor 1001 modele de etalare, explicatii se găsesc, tutoriale nu, limba engleză.
Pentru joaca de-a divinaţia nu crez să fie nevoie de mai multe resurse deşi site-uri mai sunt destule şio fiecare are ceva al lui colorat şi special care să te facă să te mai joci pe acolo
Şi dacă vrei să fii ceva mai proactiv poţi încerca o vrajă două, dap am descoperit că suntem plini de resurse online uite unul de limba română să nu ne obosim prea tare cu traducerile :P

vineri, 19 aprilie 2013

Ne daţi sau nu ne daţi?


Sunt serioasă, iar. Şi nu e bine, e vineri seara, nu am chef de lucruri serioase, îmi ajunge restul săptămânii, dar nici nu mă pot gândi la altceva.
Văd de ceva vreme scandalurile cu plicul pentru doctori, văd jumătatea furioasă a publicului care protestează. Adică de ce să primească doctorii bani în plus de la pacient? De ce să nu aibă parte numai de salariu? De ce să ia? De să ceară?
Apoi am văzut regruparea doctorilor, jumătatea blânduţă a publicului,  am început să văd distribuite pe reţele de socializare poveşti dulcege cu doctori care au rămas cu încăpăţânare în Românica, poveşti cleioase cu doctori care au făcut naveta între Canada şi România de drag ce le era lor să stea prin ţara asta.
Am citit cum primesc ei plicul aşa din drag de pacient, să nu se simtă omul deplasat când se chinuie să îi îndese banii în buzunarul halatului, am citit cât îi costă un tratat şi cum nu au acces la informaţie din lipsa banilor pentru că salariul nu e suficient şi să mănânci şi să te educi. Am urmărit valurile de simpatie venite să îi protejeze pe bieţii doctori.
Nu m-a preocupat războiul acesta, nu poţi să bagi toată lumea în aceeaşi oală, sunt doctori care primesc, sunt doctori care nu, sunt doctori cărora îţi e drag să le dai pentru cât au luptat, sunt doctori cărora îţi vine să le dai cu ceva în cap pentru că nu vor mişca un deget înainte de a-şi primi tariful şi nici după aia nu fac mare brânză.
Nu i-am judecat, în fond asta cu cerutul şi primitul e o chestie de apreciere individuală, tu eşti acela care decizi dacă ceri, cât ceri, pentru ce ceri, dacă primeşti ( pentru că e o diferenţă între a primi după ce ţi-ai făcut treaba şi a nu face ce e slujba ta să faci înainte să ţi se dea suplimentul). La sfârşitul zilei fiecare vede singur dacă poate să doarmă liniştit cu ce a făcut sau nu. E viaţa lor, profesia lor, decizia lor.
Dar ce faci când eşti la mijloc? Ce faci când nu iei plicul pentru tine? Ce faci când nu e decizia ta? Când ţi se aduce la cunoştinţă prin diverse mijloace că pentru clientul tău e mai sănătos să cotizeze cu ceva la vila de la munte a magistratului sau a poliţistului care se ocupă de caz?
Pentru că ţi se va face cunoscut lucrul acesta de către chiar acela interesat să primească banii. Ce faci atunci?
Îţi aplici principiile tale? Refuzi să transmiţi mesajul? Îi spui clientului? E decizia ta?
Dacă tu te faci că plouă e posibil să îi faci omului pe care ar trebui să îl aperi un deserviciu, pentru că mesajul ţi-a fost transmis, pentru că pedepsele se aplică între o limită minimă şi una maximă, pentru că acţiunile se admit sau se resping, pentru că persoana care decide spre care limită se îndreaptă aşteaptă banii.
Dacă transmiţi mesajul eşti deja complice la infracţiune, dacă se decide clientul să  mai dea şi curs invitaţiei singura soluţie pentru tine e să renunţi la el şi nici chiar asta nu te ajută mult, pentru că de comis ai comis-o şi dispariţia ta într-o cauză după alta nu are cum să îţi facă vreun bine pe termen lung.
Să nu mai spun că e posibil să suporţi şi tu ceva rezultate pentru că ai avut ghinionul să ţi se spună ce se aşteaptă de la clientul tău, pentru că la o privire generală prea puţin interesează de cine au fost ceruţi de fapt banii, câtă vreme erai şi tu prin peisaj fi sigur că vei avea parte de acelaşi tratament cu destinatarul lor chiar dacă nimeni nu te-a întrebat dacă îţi doreşti în mod special să fii amestecat în rahatul cu pricina.
Dar astea au loc deja departe în cursul evenimentelor, întrebarea este îi spui clientului sau nu? Ale cui principii se aplică? A cui decizie ar trebui să fie? A ta sau a celui care va suporta rezultatul?
Ce faci când plicul nu este pentru tine? Transmiţi cererea mai departe sau o faci să se oprească înainte să ajungă al destinatar?
Ce faci când oamenii te transformă într-un pion pe o tablă de şah care nu e viaţa ta?


joi, 18 aprilie 2013

visez in culori


Ne petrecem mult timp împreună, muncim împreună, ieşim să ne distrăm împreună, foarte ne poţi găsi separat şi desigur avem şi noi povestea noastră.
Ne-am întâlnit într-o zi obişnuită din trecutul meu, pe vremea când nu îmi dădusem încă seama că muream. Nu, nu sufeream de vreo boală fatală, respiram, mâncam, mergeam la lucru, veneam acasă, aveam planuri de viitor la locul lor, alături de un bărbat la locul lui şi prieteni la locul lor.
Îmi amintesc ziua cu o precizie de ceasornicar pentru că mi-a schimbat viaţa fără să ştiu. Mă întorceam de la slujba mea gri unde îmbrăcată în costumul meu gri încercasem să ajut oameni la fel de gri să scape din situaţiile gri ale vieţilor lor. Mă simţeam chiar mulţumită de mine şi îmi revizuiam în minte actele pentru contractul de credit prin care voiam să îmi cumpăr un apartament banal într-un cartier cenuşiu. Trăiam în alb gri şi asta nu mă deranja, îmi da un ciudat sentiment de siguranţă în care nimic foarte rău nu mi se putea întâmpla pentru că în viaţa mea nu exista nimic foarte bun ce ar fi trebuit protejat.
Nici nu mi-am dat seama ce am văzut din prima, am înregistrat imaginea, am trecut mai departe şi doi paşi mai târziu m-am oprit, am ezitat o bătaie de inimă apoi m-am întors. Şi ne-am privit.
Mi s-au revărsat în minte toate clipele uitate ale copilăriei când împleteam coroniţe de maci şi albăstrele, coroniţe de spice aurii şi romaniţe fragede  şi povesteam  împreună cu prietenii de pe atunci ce voi face când voi fi mare. Zilele în care  întinşi în iarba verde priveam vălutucii norilor ce alergau pe cer şi vedeam elefanţi şi păduri tropicale, orhidee şi colibri miniaturali zburând nebuneşte în jurul lor.
Toate lucrurile pe care am vrut să le fac, pe care am vrut să le văd, pe care am vrut să le trăiesc îmi lunecaseră din minte în anii în care m-am chinuit să devin gri, să îmi tai visele pe la colţuri astfel încât să se potrivească în lumea serioasă, să devin ceea ce se aştepta de la mine ignorând ceea ce eram.
Geanta aceea care sta cuminte într-o vitrină îmi vorbea, grădinile pictate pe ea erau frânturi din junglele prin care visasem să merg, îmi spunea povestea celui care o făcuse, povestea cuiva care refuzase să  devină gri, care nu îţi tăiase colţurile viselor ci le ajutase să explodeze în forme şi culori, cineva care îşi lăsa sufletul să înflorească în lucrurile ieşite din mâinile lui şi îl dăruia lumii.
O chema  Anuschka, ceea ce ar însemna fără pereche, deşi în mod clar sufletul din care se născuse ea şi sufletul meu erau gemene.

Am ştiut că trebuie să o am deşi asta însemna să nu îmi pot lua apartamentul meu banal pentru că banii fuseseră număraţi al cent şi orice monedă schimba planurile. Am dus-o acasă cu bucurie ca pe o bucată din mine pe care o pierdusem într-o altă viaţă şi acum o regăsisem. Bărbatul meu la locul lui nu a putut să mă înţeleagă, nu a reuşit să integreze în sufletul lui ideea că eu puteam să renunţ la planul nostru gri şi stabil pentru o bucată de suflet colorată şi volatilă. A plecat să îşi calmeze nervii şi nu s-a mai întors.
A doua zi geanta mea a fost acuzată că nu se potriveşte codului vestimentar al firmei, pentru că eram importantă m-au avertizat numai să o las acasă când merg la lucru. Am plecat să o duc acasă şi nu m-am mai întors.
Mi-am regăsit bucată cu bucată visele tăiate, pierdute, uitate şi le-am cusut la loc. Mi-am regăsit vocea şi am început să spun povestea noastră.
Mergem la lucru împreună, ne întâlnim cu oameni care au început să îşi dea seama că au devenit gri şi caută o salvare, le povestim fiecare în felul nostru  despre locul din care vin visele. Eu folosesc cuvinte şi haine viu colorate, ea stă cuminte pe colţul unui birou şi florile ei tremură sub bătaia rapidă a aripilor unui colibri, ne ajutăm  reciproc şi dacă după cele câteva ore petrecute cu noi un om îşi regăseşte culorile suntem fericite.
Azi trăiesc în culori, în perdele de verdeaţă într-o căsuţă de dincolo de curcubeu cu un frumos nebun care visează incandescent, azi ajut oameni gri să scape de vieţile lor gri şi toate astea pentru că într-o zi ochii mi-au căzut pe o bucată de suflet ce mă aştepta într-o vitrină să-mi povestească despre sufletul meu.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Si George O'Malley moare


Sunt mare fan Anatomia lui Grey, mno poate pentru că s-a întâmplat să îl descopăr pe vremea când eram stagiară şi am solidarizat cu ei, poate pentru că e uneori despre medicină şi în rest despre oameni. N-am idei şi nici nu cred că e important. Cert e că îmi place serialul acesta şi l-am văzut în toate formele posibile, pe toate canalele care l-au difuzat şi redifuzat, online, descărcat de pe net. Şi încă îl văd, trag voiniceşte de sezonul 9 în vreme ce pe Diva urmăresc reluarea sezonului 6 cred.
Despre mine şi serialul acesta se pot scrie cărţi întregi, uneori privindu-l mă apucă nostalgia alegerilor, adică de ce nu am făcut eu medicina? Că doar puteam, că acolo m-aş fi luptat cu boli nu cu oameni, că la sfârşitul zilei aş fi ştiut că am făcut un lucru bun. Sigur aş fi plecat de mult din România, că nu mă văd stând şi privind nostalgic pe net ce intervenţii mişto se pot face cu jucăriile potrivite în timp ce eu nu am nici ser fiziologic.
Sunt zile în care îmi dau seama la ce nivel de artă aş fi putut duce ascunderea de mine însămi dacă m-aş fi putut pierde într-o operaţie de vreo 8 ore şi câte probleme aş fi putut ascunde sub covor fără să simt nevoia disecării lor până la soluţie. Aşa, cum nu am parte de adrenalină, cum mare parte din ziua mea se pierde în infinite aşteptări mintea mi se tot întoarce întru curăţirea de praf a propriilor dileme şi din analizele astea nu aflu numai lucruri plăcute.
Îmi place Anatomia lui Grey pentru că toţi doctorii ăia, toţi, fără excepţie sunt disfuncţionali la nivel emoţional, toţi au nevoie de terapie şi îmi întăresc ideea că oricât de normali şi eficienţi ne credem noi nişte sesiuni pe canapeaua de terapie odată pe an ne-ar prinde foarte bine.
Dar mai este o chestie care mă urmăreşte în serialul acesta. O coincidenţă i-aş spune dacă aş crede în coincidenţe dar nu o fac. Pentru mine toate lucrurile astea care se repetă sunt un mesaj ascuns al Universului, sunt un semn de circulaţie în viaţă, care semn întotdeauna are ceva să îmi comunice.
Ei bine, de a începuturile serialului şi până în zilele noastre când ceva se schimbă radical în viaţa mea George O’ Malley moare, ca şi cum personajul acesta ar fi o metaforă a stilului meu de viaţă care trebuie uneori modificat total.
Săptămâna trecută cred prins un episod în redifuzare pe Diva, logic acum nu mai e o prioritate, doar le-am văzut de atâtea ori, acum sunt mai degrabă zgomotul de fundal în timp ce eu fac altceva. Şi chiar făceam altceva aşa că scena mi-a trecut cumva pe la urechi şi am înregistrat-o târziu.
A doua zi în vreme ce aşteptam la infinit să se întâmple ceva la lucru m-am apucat să verific senzaţia aia de „mi-a scăpat ceva „ care nu-mi dădea pace şi mi-am adus aminte George O’Malley a murit din nou şi a nimerit la fix şi de data asta.
Sunt atâtea schimbări care se întâmplă în viaţa mea şi pentru prima dată după mult prea mult timp le aştept cu nerăbdare şi bucurie.
Probabil sunt singurul om de pe lume care se bucură când George O’Malley moare dar aşa cum spuneam ami sus recunosc şi singură că mi-ar prinde bine ceva terapie.

miercuri, 3 aprilie 2013

Ochelarii de cal


De vreo câteva zile sunt serioasă, absurd şi nenatural de serioasă, parcă nu aş mai fi eu, poate nici nu sunt, cred că sunt o clonă pusă în loc de extratereştrii, o clonă atât de reuşită încât şi mie mi-e greu să recunosc diferenţele de original.
Mă gândesc la alegeri, la modul în care preferăm, noi, oamenii, cu mine în frunte să dăm vina pe altceva, pe altcineva pentru greşelile noastre.
Uneori sunt greşeli atât de evidente încât trebuie să fii idiot să încerci să negi implicarea ta, alteori sunt chestiuni de nuanţă, uneori pierzi cel mai important tren din viaţa ta pentru că ai decis să tragi un pumn telefonului şi să mai dormi 5 minute.
Ideea de bază e că în mare ne alegem viaţa. Ştiu nu tu ţi-ai ales părinţii, nu tu ai ales să ai un accident de maşină, nu tu ai ales forma aia de boală imunodefensivă rară. Şi totuşi chiar şi în situaţiile astea ai avut la dispoziţie alegeri. Ai putut să te pleoşeteşti ca un jupon apretat într-o zi ploioasă ( asta nu e a mea., cred că am citit-o în Pe aripile vântului, dar nu-s foarte sigură)  sau să lupţi şi să te ridici.
Sunt inimaginabil de mulţi oameni care au depăşit o copilărie de coşmar, încă au cicatrice în suflet dar trăiesc, se bucură de viaţă, ajută la rândul lor.
Sunt la fel de inimaginabil de mulţi oameni în care părinţii au investit tot ce era omeneşte posibil uman şi material şi care acum îşi ocupă timpul amărându-şi viaţa, a lor şi din păcate a altora.
Sunt oameni pe care o operaţie simplă îi poate ucide, excludem culpa medicală, ne referim numai la pacient, care poate a avut o unghie încarnată sau ceva la fel de idiot şi care a reuşit prin gândurile lui constante şi puternice să îşi convingă sistemul imunitar că de la asta va veni sfârşitul.
Sunt oameni care au învins cancerul. Nu spun că există o reţetă sigură, nu spun că dacă ai primit vestea că suferi de aşa ceva e suficient să stai pe canapea, să vezi filme vesele şi să te gândeşti că te faci bine, e nevoie de mai mult decât abordarea asta superficială dar optimismul e esenţial, dacă tu nu crezi că se va întâmpla nimeni nu o poate face în locul tău.
Şi după aia venim noi, grosul, care nu am fost potopiţi de nici o problemă reală, la care alegerile să ne fie limitate la extrem. Suntem noi, gama largă de nebuni, care nu privim pomii în floare şi nu ne bucurăm de fiecare rază de soare din motive serioase, complexe şi mai ales imaginare.
Sunt cohortele de femei pe care le-aş lua la bătaie fizic fiindcă îşi interzic bucurii simple cum ar fi o ciocolată caldă cu o prietenă bună, pentru că din fundul ceştii le priveşte spectrul celulitei. Sunt nebunele care mănâncă o jumătate de măslină fiindcă ieri avea 48 de kilograme 300 de grame şi neuronul singuratic nu le poate accepta decât dacă au 48 în cap. Şi toate femeile astea care îşi autoimpun restricţii tâmpite  se întreabă de ce stresul le afectează mai mult, de ce sunt mai nervoase, de ce se ceartă mai des cu cei dragi?
Pentru că aleg să îşi interzică inclusiv cele mai mici şi nevinovate plăceri.
La astea le putem adăuga pe alea în criză de nervi perpetuă pentru că le apare un fragment de rid, cele care nu mai râd pentru că ridurile din colţul ochiului sunt dizgraţioase şi se supun unor operaţii foarte dureroase şi costisitoare şi inutile pentru a păstra un ten perfect întins precum cel de plastic, marca Barbie.
După care sunt cele care suferă că au sâni prea mici sau prea mari, nimeni nu a reuşit să lămurească exact cât ar fi suficient.
Apoi sunt alea care umplu pagini întregi de jurnale, bloguri, pereţi de facebook  şi dosare de terapie pentru că Făt Frumos nu le acordă atenţie.
Toţi oamenii ăştia s-au ales cumva cu ochelari de cal pe care refuză să îi dea jos de pe nas. Este o lume largă şi rotundă, e o lume diversă, sunt zeci de mii de făcut, sunt milioane de oameni de iubit, sunt sute de forme în care poţi arăta.
Dar lumea lor se reduce numai la segmentul pe care ochelarii lor le permit să îl vadă, lumea nu poate exista la 48 de kilograme şi 100 de grame, se năruie la apariţia unui rid, se spulberă în faţa unei cupe A şi cu siguranţă este de neconceput în absenţa lui Făt Frumos, cel determinat nu noţiunea generală.
Sunt oameni care îşi distrug viaţa prin alegerile lor, îşi limitează alegerile până la limita în care viaţa devine chinuitoare şi prea greu de suportat, refuză să accepte că mai există şi alte lucruri de încercat, lucruri bune, lucruri care te pot face fericit.
Recunosc şi eu am capacitatea asta de a-mi înfăşura obsesiv lumea în jurul unui singur obiectiv, un obiect, o stare, un om. Sper de fapt să fi avut capacitatea asta. Am învăţat că din când  în când trebuie să faci un pas înapoi, să vezi unde ai greşit, unde au rămas celelalte opţiuni şi să încerci o cale nouă.
Trebuie să renunţi la lumea ta limitată, să admiţi că tu şi viaţa ta puteţi deveni oricând o variantă mai bună a voastră, că lumea e largă şi plină de jucării şi tu ai tot dreptul să te bucuri de ele.
Aşa cum spuneam în ultima vreme sunt absurd de serioasă şi mă gândesc mult la alegeri şi ochelarii de cal.


luni, 1 aprilie 2013

Apocalipsele


De ceva timp mă dau în vânt după filme apocaliptice. Am revăzut 2012, deşi ştiam deja că mayaşii n-au nimerit-o. Privesc într-o veselie filme cu uragane, taifunuri, supercicloane, glaciaţiuni.
N-aş putea spune ce mă atrage. Nu poate fi calitatea scenariului, ultimul la care am stat lipită de ecran vreo două ore avea în proporţie de 80% următoarele replici care se repetau aleatoriu „Bill scoate-ne de aici!”, „Tată scoate de aici!” şi  „Trebuie să plecăm de aici!”. Adică în film mai puţin scenele de vălmăşeală generală au jucat vreo 6 oameni şi mai multe maşini, că astea erau mai fragile şi cedau mai uşor decât oamenii. Aaaa şi un avion, a explodat şi acesta, la un moment dat nu m-ar fi mirat dacă oamenii plecau în misiune de salvare pe biciclete încercând să depăşească un gheţar care luneca duios spre New York cu 320 de km / h.
Şi bine am făcut că nu m-aş fi mirat pentru că următorul film apocaliptic s-a petrecut cu neşte oameni care fugeau per pedes ( adică pe jos, nu-i vina mea că la grădi m-au forţat să învăţ latina, era încă limba oficială a statului ceea ce spune multe despre vârsta mea) de un superciclon care era capabil să ridice în aer neşte portavioane.
Pe urmă a fost altul la fel de interesant în care un nor de aer rece se deplasa aşe foarte repede întâi prin Australia şi apoi pe alte continente. Adică erau undeva la minus 73 de grade celsius pe acolo şi oamenii îngheţau instantaneu, mă rog unii mai delicaţi altfel nu-mi explic cum unii deveneau statui de gheaţă şi alţii prezentau numai neşte degerături foarte urâte.Acesta nu ştiu cum s-a terminat că mi-a venit foame de la atât tensiune şi am plecat să mănânc.
Ca să nu mai zic de 2012 în care  lucrurile sunt clare se schimbă toată structura scoarţei terestre, dispariţia dinozaurilor all over again cum ar veni. Toate continentele mai puţin Africa, aia rămâne bine merci la locul ei ba chiar se înalţă un pic, ceea ce e de bine că africanii sunt săraci în genere şi io una nu am văzut africani de la mama lor îmbarcaţi pe Arcele alea care ne salvau de zor genele, că nu cred să fi avut bani să plătească biletul. Erau neşte oameni de culoare că nu crez că e politic corect să zic negri dar erau din ăştia de America.
Una peste alta privesc de zor filme apocaliptice, cred că îmi plac efectele speciale, e drept că nici nu-mi pun mintea cu ele altfel nu aş pricepe în vecii vecilor cum de nu mori de frig la 2 metri de ceaţa aia de minus 73 de grade Celsius, io care tremur când deschid frigiderul.
Ideea de bază în toate e că apocalipsa e consecinţa firească a activităţii umane, găuri în stratul de ozon, foraj pentru petrol, încălzire globală.
Toate sunt create cumva de noi şi ideile noastre inteligente. În prima fază am înjurat temeinic marile corporaţii care poluează la greu. După care am început să mă uit mai bine în jur, literalmente în jur, şi am văzut cele trei dulapuri pline ochi de hârtie care se strânge acolo de prin 2002 când am început să lucrez, adică măcar alea care au trecut de 10 ani depozitare ar putea fi duse la reciclat. Am văzut şirul de lumini aprinse din hol până în camera în care mă găsesc de parcă aş avea vreun atac de panică din cauza Omului Negru şi altele mici şi mărunte  care se adună.
Eu personal, îngerul de mine iroseşte resurse în toate direcţiile, hârtie, mâncare, energie electrică, apă aproape tot ce îmi trece prin faţa ochilor. Poate vi se pare că nu contează, că noi aruncăm numai firimituri în vreme ce grosul e poluarea industrială dar chiar şi aşa, un pom, un metru cub de apă sau roşiile alea pe care n-am mai apucat să le mănânc se adună undeva şi lasă o urmă.
Şi mă întreb unde naiba au dispărut sacoşele de pânză? De ce suntem dependenţi de punguţele alea inutile de plastic care oricum cedează în faţa unei greutăţi serioase? De ce  nu mai folosim sticlă? Absolut totul e din plastic, crema de mâini nu ar putea veni într-un borcănel de sticlă? Oricum ar arăta mai frumos. Dacă tot aveam ditamai maşinile ce ne împiedică să avem neşte borcane curate în portbagaj ca să nu ne mai cumpărăm smântâna la caserole? Chiar avem nevoie de superdetergenţii care omoară şi embrionii de bacterii? A murit omenirea pe vremea când nu spălam cu chestii atât de puternice care după ce omoară tot prin maşina de spălat se varsă într-o veselie în apele curgătoare?
Şi aş putea s-o ţin aşa la infinit, numai cu chestii mărunte fără să mă leg de faptul că nevoia mea în creştere de ambalaje din plastic, benzină, baterii, haine fără bacterii etc  va determina producătorul să mi le ofere şi cumva indirect determin şi consumul industrial.
Poate vizionarea de filme de gen nu e chiar pierdere de vreme la urma urmelor.