sâmbătă, 31 mai 2014

Moartea

Anul ăsta a început rău, cu o moarte pe 1 ianuarie şi insistă să continue în aceeaşi manieră. Pe undeva e normal, familia mea e destul de extinsă, sunt mulţi oameni peste 75 de ani, de la vârsta asta nu prea mai aştepţi chestii minunate. Numai că e prea des, abia ne revenim din una şi începem alta.
Am ajuns atât de al dracului de eficienţi încât am putea să ne deschidem o firmă, ne-am însuşit obiceiurile, am învăţat cu fiecare ocazie, acum lucrurile sunt un pic automate. Un telefon care sună noaptea, întotdeauna am urât telefoanele care sună noaptea şi acum mi-am dat seama de ce.
Blugii şi adidaşii, poate o haină groasă, trei pachete de şerveţele, o cutie mică de Nivea, telefonul trecut pe discret şi la rândul tău dai un alt telefon în noapte pentru că şi tu trebuie să îi anunţi pe alţii.
O şedinţă scurtă de organizare: ce gătim, ce angajăm, ce cumpărăm, ce împrumutăm, distribuirea sarcinilor şi gata, fiecare îşi vede de ale lui indiferent că asta înseamnă făcut de colivă sau PR că deh, la ţară lumea vine la priveghi şi stai toată noaptea să le mai dai câte una alta, pentru că şi în zona asta sunt oameni bătrâni de care trebuie să ai grijă.
Pot organiza o înmormântare în 15 minute, nu ştiu cum m-aş descurca şi cu alţi oameni, cu ai mei nu mai e nevoie de cuvinte, când cineva are o sarcină şi-o cunoaşte deja în detaliu şi o execută exemplar.
Facem înmormânări la fel de reuşite pe cât ne erau pe vremuri petrecerile, pe cât ne sunt încă. Ne amintim întâmplările vesele pe care le-am împărţit ca familie şi bem cafele negre toată noaptea să nu pierdem ultimele ore cu cel care a plecat.
Am acceptat moartea cum am acceptat şi viaţa, ştim că într-o zi un telefon în noapte ne va declanşa propriile înmormântări şi nu lăsăm viaţa să treacă pur şi simplu.
În timp ce mergeam azi, cu pasul ăla domol, măsurat cu toba muzicii din spate ( asta e aici înmormântările sunt cu muzică) mi-am dat seama că din toate obiceiurile, tradiţiile şi apucăturile legate de înmormântare există în Oltenia ( poate şi pe la alţii, nu ştiu) unul făcut parcă să îţi frângă inima, indiferent cât ai ajuns tu să accepţi ideea.
Probabil într-un oraş nu ar funcţiona dar aici, în sat, în timp ce omul merge pe ultimul drum, rudele îşi deschid larg porţile şi stau în faţa lor   în timp ce maşina se opreşte câteva secunde ca cel dus să îşi culeagă amintirile, să îşi ia rămas bun de la o casă prin care şi-a purtat visele şi în care nu va mai intra niciodată.
Şi atunci în timp ce stai cu o poartă larg deschisă în spatele tău şi cu o imagine tremurată de lacrimi îţi dai şi tu seama că va fi încă unul lipsă la masa următoare, nu neapărat un loc gol, la un moment dat în familie va intra altcineva golul se va umple, dar lipsa va rămâne.

Moartea? Moartea e normală, naturală, logică, uşoară, greu e să fii cel care supravieţuieşte.

miercuri, 28 mai 2014

Mesterul Manole

Îmi place Hapi, nu o să spun că o iubesc, nici pe mine nu sunt sigură că mă iubesc ştiu doar că mi-s dragă, eu , ea, o mână de alţi oameni, nu mulţi, pe restul îi privesc, îi analizez, îi accept.
Şi poate mi-e dragă şi pentru cum ştie ea să pună întrebări importante, de data asta a fost despre relaţii.
A fost despre partajul necesar la finalul fiecăreia, nu, nu ăla cu taxă e timbru în care ne împărţim 5 suporturi de pahare şi balansoarul pe care ţi l-a cumpărat de ziua ta când te iubea.
A fost despre câţi atomi din sufletul tău vor rămâne cumva în urmă şi cât din el o să iei cu tine, despre furia cu care o să retezi şuviţa aia de păr pe care şi-o încolăcea absent pe arătător, despre cum o să cauţi un depozit cu costuri accesibile în care să păstrezi amintirile pentru o vreme, ca să te protejezi pe tine de imaginea lor prea vie, apoi ca să îi protejezi pe ceilalţi de aura pe care o vor dobândi cât ţi le-ai ascuns ţie.
Şi m-am gândit că noi, ăştia care nu credem ever after, avem şi noi norocul nostru. Noi ne clădim relaţiile raţional, ştim că într-o zi o să se ducă dracului şi avem mare grijă ce punem pe fundaţii.
De fapt, „noi ne clădim” e deja suficient, nouă iubirea nu ni se întâmplă, o învăţam şi cu ocazia asta ne punem sufletul la adăpost, când ai avut o dată răbdarea să iei fiecare trăsătură bună a celuilalt şi să o hiperbolizezi conştient, şi apoi să iei fiecare defect, să-l cântăreşti, să-l accepţi şi apoi să-l minimalizezi la fel de conştient, vei putea repeta operaţiunea.
Relaţia aia are şanse să ţină o viaţă, pentru că vei vedea la timp unde şchioapătă şi câtă vreme vei dori să o menţii în viaţă, vei repara pur şi simplu.
Când relaţia ta a fost magică, scrisă în stele, instantanee, o să vrei să o repari dar cum naiba să faci asta când  ţi s-a livrat totul dintr-o dată cu steluţe în jur.
Poate la un nivel pare trist, încă nu mi-am dat seama dacă regret felul meu de a fi, de a nu putea să ajung niciodată la nivel de Romeo şi Julieta ( pe ăştia doi nu i-am înţeles niciodată) dar un lucru e sigur sunt destul de liniştită că eu nu voi figura niciodată în vreo legendă gen Meşterul Manole pentru că pur şi simplu propria mea fiinţă e prea importantă să o folosesc drept material de construcţie în zidurile unei relaţii.



vineri, 23 mai 2014

wish upon a star

Mi-a mai rămas o stea
Pe celalte le-am dat altora
Poate mi-aş fi dorit să primesc şi eu câte una înapoi
Dar când le văd pe ale mele care par sori
pe câte un cer de suflet întunecat
îmi dau seama că nu regret că le-am dat
deşi celălalt şi le-a păstrat pe ale sale toate
Am să las lucrurile aşa şi nu o să schimb nimic
Mi-ar osteni sufletul aşteptând vreo rază
Şi nu aş putea să mai ascult aceeaşi placă,
fiecare încercând să decline problema
să dea altul o stea în locul lui,
agâţându-se cu mâini haine de toate stele.
În zori o să trag o linie decisă cu var
să se vadă alb de unde îmi începe viaţa cea nouă
în fond mi-a  mai rămas o stea
nici magii nu au avut mai multe.

Vezi ce au zis si muzele altora aici :)





miercuri, 21 mai 2014

Draculaura

Cînd ploada din dotare,  nepoata primită cadou de la maică-sa cât avea ea e rezolvat diverse ( o bănuiesc serios că se ascunde într-o cafenea cu wirless să se plimbe pe net) şi-a fluturat genele în direcţia mea şi m-a tras spre magazinul cu  jucării am avut aşa un sentiment că lucrurile nu se vor termina cu bine, pentru portofelul meu.
Şi ce aventură a fost, la 6 ani jumătate fetiţa aia are ochiul format, nimic sub 200 de lei nu i se părea atrăgător, ba chiar mă aşteptam la un moment dat să tragă spre casa de marcat vreo păpuşă în mărime naturală care să ştie inclusiv dialectul mandarin.
Aparent nici o păpuşă care nu ştie să facă măcar jumătate din câte ştiu eu nu îndeplineşte condiţiile minime ale puştoaicei, când am ajuns la raftul cu păpuşi Monster High deja renunţasem la ideea de a ieşi cu ceva bani la mine şi mă întrebam cam ce rezerve am pe card.
Eh n-a fost cazul păpuşa pe care i s-a pus pata era vreo 79 de lei, cât să îmi rămână şi mie de o cafea pentru refacerea celulei nervoase.
După relaxarea iniţială cu preţul a început însă problema, Cum să îi explic vară-mii că am dotat ploada cu o jucărie pe care o cheamă papusa draculaura monster high  când la vârsta ei nouă ne-ar fi spălat bunică-mea gura cu săpun dacă pronunţam prima parte a numelui.
Eram destul de decisă să rezist şi să ofer la schimb o jucărie mai scumpă dar mai convenţională ca nume şi înfăţişare, dar asta mică se pregăteşte probabil pentru vreun post de negociator la FBI, mi-a povestit despre film, despre personaje, a divagat prin alte filme cu monştii celebri, hai câte nu aţi plâns la romantismul vampirului din Amurg? Şi m-a convins.
În fond percepţiile noastre par să se schimbe, avem o serie de desene animate, filme şi jocuri cu tot felul şi soiul de monstruleţi pentru copii noştri şi chiar dacă al o primă vedere conformismul din noi s-ar opune, eu zic să o aruncăm şi pe cea de a doua.
Păpuşile astea atipice îi fac să privească dincolo de aspect, nouă ni s-a spus o viaţă că aspectul nu este important timp în care ni se cumpărau păpuşi cu ochi mari şi obrăjori rozalii, alea erau frumoase în mintea noastră şi cum noi nu aveam vreo şansă să le atingem standardul undeva de-a lungul drumului ne-am convins că suntem urâte.
Păpuşile de azi atrag spre diversitate, sunt colorate ţipător, au colţi şi gheare, sunt negre sau albastre sau cu pete violet şi toate poartă cam acelaţi mesaj, nu este important de ce culoare te-ai născut, nu e important dacă eşti creştin convins, budist sau agnostic, e important ce simţi, ce gândeşti, ce faci.


Copii sunt prea mici pentru a putea înţelege noţiuni dificile cum ar fi personalitatea şi faptul că e de mii de ori mai importantă decât perfecţiunea grecească a nasului tău.
Poţi să stai ore în şir încercând să îi explici asta sau cumpără-i o păpuşă vampir sau vrăjitoare şi lasă-l să se joace cu ea, lasă-l să vadă că între o păpuşă cu obrăjori rotunjori şi una cu şuviţe roz turbat nu e nici o diferenţă la nivelul jocului, că amândouă fac la fel de bine treaba şi peste câţiva ani vei descoperi că nu are nici o problemă în a accepta diversitatea, că pentru el va fi uşoară adaptarea într-o lume care pune din ce în ce mai mult accentul pe originalitate şi respinge conceptele de masă.
Mă pregătisem desigur să îi ţin discursul vară-mii dar nu a fost nevoie, ea e mamă de 6 ani şi ceva şi a descoperit de una singură treburile de mai sus, cât despre mine, ştiu sigură că ploada personală va avea păpuşi cu ce monştri or fi la modă în epoca ei. Voi ce le cumpăraţi copiilor?




marți, 20 mai 2014

Cadouri pentru invitati de la Libris

De mult nu m-a mai prins o campanie in halul asta. Nu ştiu ce pun baietii de la Libris la bătaie când împlinesc 5 ani dar îmi place la maxim cum o fac, cu campania asta care sa ne tina cu ochii pe ei ca la Vinerea Neagră. E ca si cum ne-am duce la ziua si am primi noi cadouri de la sarbatorit in loc sa ii ducem noi lui.
Uite bannerele hai sa vedem impreuna ce e musai de cumpărat tura asta :)

Libris.ro

luni, 12 mai 2014

Cel mai drag

Am primit azi o leapşă, pornită de Dana de pe ebloguri, de la altă Mihaela, cred că e prima leapşă care mi-a fost trimisă personal, restul la care am participat fiind din alea cu le ia cine n-are ce face, aşa că i-am dat atenţie.
M-a făcut să privesc înapoi la cei doi ani de când am Oglinda lui Erised şi să-mi aduc aminte de ce m-am apucat de ea. Cred că pe undeva şi-a îndeplinit scopul, cândva de-a lungul scrisului am reuşit să scap de amărăciune şi să mă accept aşa cum sunt, să uit să mă subapreciez, să mă bucur de lucruri simple.
Aproape toate cele peste 500 de postări sunt scrise, adică nu melodii, nu poze, scrise, gândite, filtrate, le ador pe cele scrise la nervi mai ales când decid să fiu ironică, îmi plac lecţiile de fericire, dar dacă e să aleg unul din toate, vorbim de Toate stelele, din care mi-am ales şi mesajul paginii de Facebook.
Postarea asta a fost majoratul meu în dezvoltare personală să zic, nu spun că e capătul drumului ci momentul în care am devenit om mare.
Cred că le-aş invita la o introspecţie pe Dana şi pe Adriana dar toată lumea e liberă să se alăture, singura regulă fiind să menţionăm de unde a pornit.
Care e articolul cel mai drag sufletului vostru?


sâmbătă, 10 mai 2014

Ganduri de sambata

Eu şi religia avem o relaţie complicată, eu şi Dumnezeu ne înţelegem bine, uneori mă gândesc că dacă biserica are avea ritualuri mai simple şi oameni mai buni multă lume s-ar înţelege bine cu Dumnezeu, mă rog, fiecare cu viziunea lui la urma urmei.
Din religie am ales mereu câte o bucată pe care am interpretat-o cum mi se pare mie nu cum i se pare lui Padre Titi ( dap eu şi preotul din parohie suntem în răzbel foarte rece din prima zi în care ne-am văzut pentru că una din superputerile mele este detectarea ipocriziei).
Nu o să vă dau cu citate din Biblie care oricum rare ori mi se pare că vorbeşte ad literam ci este un cod ascuns sub un alt cod închis într-un cod, nici nu o să vă spun care e părerea mea despre mesajele alea şi cum le decodific eu.
Zilele astea m-am gândit mult la lume aşa în general şi mi-am dat seama că viziunea mea este descrisă perfect de un fragment minuscul dintr-un film ultracomercial pe care cred că o să-l revăd azi, nici măcar nu ştiu dacă există o carte care  să fi stat la baza lui.

Credeţi că va fi vreodată lumea redată mai bine decât aici?

vineri, 9 mai 2014

Luati Duzina, Duzina de cuvinte editie specialaaaaa


Când mi-am făcut blog nu ştiam în ce mă bag, îmi imaginam în infinita mea nevinovăţie că îmi voi exprima ideile şi oamenii vor fi graţios de acord sau ba, caz în care fiecare îşi va vedea de treaba lui fără să îl prepcupe în mod deosebit sistemul meu axiologic.
După o vreme mi-am reconsiderat părerile, pentru că în realitate m-am trezit în urzeala tronurilor, dacă romanii ar fi avut internet şi bloguri treaba aia cu bellum omnium contra omnes ar fi fost inventată special pentru lumea asta pentru că în virtualia suntem permanent în război şi încă nedeclarat.
Destul de des, măcar de două ori pe zi, cineva ştie mai bine decât tine, ce ai vrut să spui, cum ar fi trebuit să o spui şi mai ales ce nu ar fi trebui să spui.
În ultima vreme mă calcă lejer pe papucii mei roz şi pufoşi problema advertorialelor, aparent dacă scrii aşa ceva eşti incompatibil cu clasa marilor bloggeri, care recunosc de altfel că şi ei scot un ban din blog, clasă în care nici nu ţineai să intri că ţie îţi place să fii aşa un blogger mic.
Dap, dar ei sunt rupţi din coasta zeilor, nu poţi tu muritor de rând să le calci pe urme deşi poate o faci mai bine sau poate tocmai din cauza asta.
Nu trăiesc din blog, dacă mâine cineva sau toată lumea decide să nu mă mai citească mi-e paralel, e blogul meu şi scriu pe el fix ce, cum şi când vreau chiar dacă o să mă citesc doar eu, ceea ce nu cred să se întâmple pentru că scriu al dracului de bine, dap, nu are nimeni cum să mă bată la capitolul orgoliu.
Scriu advertoriale pentru că e o aventură, oricine poate scrie despre recviem pentru un vis, este un subiect generos care te incita, dar sa scrii ceva pasionant despre fereastra de termopan eh asta e o realizare.
Aşa că înainte să organizezi un marş împotriva celor care scriu advertoriale, înainte de comanda un giulgiu pentru blogul meu, fă rost de o oglindă şi petrece în faţa ei un timp, poate mult timp.
Repetă-ţi de câte ori o fi necesar să îţi intre în neuronul singuratic că nu ai inventat teoria relativităţii, mersul pe jos sau apa caldă, eşti un om cu un blog care nu are nici o fărâmă de drept mai mult decât mine, nimic din ce ai scris până acum nu justifică punerea sicriului tău pe un afet de tun şi îs destul de sigură că nici de aici încolo nu o să reuşeşti performanţa şi mai ales gândeşte-te de două ori înainte să mă jigneşti, cuvintele au putere şi ghici ce, eu le folosesc mai bine decât tine.
Poate restul au fost mai poetici ei sunt aici 



marți, 6 mai 2014

Astazi e ziua mea

Eu sunt Mazăre, am trei ani şi sunt foarte cunoscut acasă la mine. Nu ştiu de ce m-au botezat aşa pentru că eu sunt blond ca o păpădie iar mazărea este verde dar mă gândesc că ştie ea Mama mea mai bine.

Cum vă spuneam sunt foarte cunoscut la mine acasă şi foarte viteaz, nu ezit niciodată dacă trebuie să mă bat cu un căţel, o cârtiţă sau un şarpe pe grădină, aşa am rămas şi fără coadă. Mama a zis că oricum nu-mi era de nici un ajutor şi că toate pisicile celebre au ajuns aşa pentru că erau deştepte şi învăţaseră multe la viaţa lor.
 Eu nu ştiu să citesc dar stau des pe lângă Mama când mai citeşte ea câte o poveste, aşa am aflat eu de Motanul încălţat, de Miaunel şi Bălănel, de motanul Mirciulică, de motanul alb al lui conu’ Alecu, bunicul lui Teodoreanu şi câţi alţii.
Mă gândesc că eu sunt norocos, Mama are multe cărţi din care să îmi citească dar am auzit că există copii care nu au cărţi din care să afle despre eroii neamului pisicesc, ceilalţi că Mama nu s-a apucat încă să îmi scrie aventurile.
Şi cum eu împlinesc azi 3 ani m-am gândit ca în loc de cadouri pentru mine ( bine, mai putin clatitele pe care mi le-a făcut Mama, alea sunt numai ale mele) să vă rog frumos să intraţi pe Ţara lui Andrei şi să votaţi Semn spre carte, să aibă şi copii despre care vă spuneam măcar o carte din care să citească poveşti.

Viaţa ar fi prea tristă fără ele, pe cuvânt de pisică.

luni, 5 mai 2014

La multi ani

Să îmi fie ruşine, atât de ocupată am fost cu copilul cel nou încât nu am băgat de seamă că Oglinda a împlinit 2 ani. Ştiu că am postări şi din aprilie 2012 dar sunt importate de pe alt blog, de pe vremea când nu mă decisesem cum să fie Blogul meu. Oglinda s-a născut în mai înainte de plecarea la Roma aşa că nah ne sărbătorim câteva zile mai târziu


Aici ar merge si un Multi ani traiasca dar noi suntem mai degraba genul 

sâmbătă, 3 mai 2014

Tu ai un catel?

De ce ar trebui să ai un câine cel puţin o dată în viaţă, bine, sau o pisică sau orice fel de vieţuitoare dotată cu creier ( peştii nu se iau în calcul).
Să trecem peste partea ai cu un animal te învaţă să fii responsabil, să ai grijă de nevoile altuia, care altul nu poate să îţi explice clar şi răspicat ce îl doare, ce vrea şi de ce are nevoie.
Ar trebui să ai un căţel măcar o dată în viaţă să înveţi naibii modestia, umilinţa şi locul tău în lumea asta mare în care culmea tu nu eşti buricul.
Indiferent cât lipseşti, indiferent cât eşti de rău sau de bun un căţel te va aştepta credincios, se va bucura să te vadă înapoi acasă şi îţi vă sări în braţe iertându-ţi automat toate păcatele de la lipsa prelungită la faptul că ai uitat să îi pui apă de dimineaţă.
Şi poate ai înţelege că nici el şi nici oamenii nu te iubesc pentru multiplele tale calităţi. Oamenii poate vor gravita în jurul tău pentru ce ştii sau ce poţi dar asta este nevoie, interes, satisfacere a unei trebuinţe nu iubire. Cei care te iubesc cu adevărat o fac independent de persoana ta.
Oamenii  te iubesc nu pentru că tu eşti bun şi minunat ci pentru că ei sunt. Aşa că data viitoare când te vei gândi că este imposibil să nu fii iubit pentru că tu ai pus luna pe cer sau becul pe tavan sau mă rog, altă mare realizare pentru umanitate, adu-ţi aminte, te iubesc pentru că e în natura lor, pentru că sufletul lor este suficient de mare şi frumos să permită iubirea aia, e meritul lor, nu al tău.

Tu ai avut vreun căţel în viaţa asta?