marți, 31 iulie 2012

Tu esti fericit?


Aveau băieţii de la Ţapinarii o melodie cu „Fericirea-i un lucru mărunt” şi mare dreptate aveau, că uite aşa m-a apucat azi meditatul la fericire şi ulterior scrisul despre ea.
Fericirea e o treabă complex simplă pe care nu ne luăm niciodată timp să ne-o definim. Fă două minute pauză din citit şi întreabă-te ce e fericirea. Nu în general, nu definiţia din manualul de psihologie sau de filozofie că nu mai ştiu exact la care din materiile astea se studiază fericirea. Spune-mi ce e fericirea pentru tine în minutul acesta
Dacă ai început cu să am o casă mare cu piscină olimpică, o maşină cu 6 roţi şi două turboreactoare, o garderobă mai mare ca a Elenei Udrea şi un iubit mai hot decât habar n-am cine e hot zilele astea completează tu, atunci fă bine şi nu mai citi. Blogul acesta ca şi restul lucrurilor scrise de mâna mea, că recunosc uneori Gicu şi Mărin, cei doi neuroni blonzi din dotare nu participă al efortul creator, nu ţi se vor potrivi niciodată.
În ultima vreme ori am crescut ori vorba bătrânilor am intrat în anul morţii şi fac chestii neobişnuite, m-am tot gândit şi al fericire că prea mă întâlnesc cu nefericiţi. Şi mă minunez de chestiile de care îşi leagă ei fericirea. Azi s-a întâmplat să fie despre relaţii
.Sunt singur/ singură, nu găsesc pe nimeni cu care să am o relaţie serioasă, de ce nu stă X cu mine, de ce nu vorbeşte cu mine de 500 de ori pe zi, de ce nu-mi spună că mă iubeşte şi adoră felul în care îmi stă firul nr, 467 de păr pe creştet, de ce nu mă duce la mare/munte/Milano, de ce nu-mi face surprize frumoase, de ce nu-mi trimite sms-uri drăguţe, de ce nu se învârte viaţa celuilalt după fundul meu.
Să verificăm câte idei greşite sunt aici? Să ne întoarcem la definiţii şi să ne amintim că o relaţie serioasă poate avea atâtea forme încât e greu ca ele să fie vreodată congruente astfel încât amândoi să fiţi fericiţi. Cum adică eşti singur? E plin de lume în jurul tău şi oriunde ai merge tu eşti cu tine. Regret să-ţi sparg bula de săpun dar nimeni niciodată nu va putea oricât ar încerca să te completeze acolo unde tu eşti incomplet.
Şi nu e o idee fericită să aştepţi să-ţi ordoneze cineva viaţa, o perioadă a făcut-o maică-ta dar chiar şi atunci dormeai când îţi era somn, murdăreai scutecele când simţeai nevoia şi mâncai când ţi-era foame independent de programele bietei femei. Cu timpul ai uitat pe drum că numai tu poţi decide. Vrei al mare? Ce te opreşte? Vrei ceva frumos pentru tine? Cine te împiedică?
Nu mai aştepta soluţiile din exterior, abia când o să descoperi că tu îţi eşti suficient vei începe să fii fericit pe lângă şi cu alţii, pentru că nu vei mai aştepta din partea lor să fie perfecţi conform viziunii tale, îi vei accepta cu bunele şi relele lor drept ceea ce sunt, un plus al vieţii tale, un plus al tău, nu ceva necesar pentru întregirea ta.
Fericirea e un lucru mărunt, fericirea începe cu tine şi în tine, zilele astea m-am surprins frecvent pe un chaise longue cu o carte în braţe şi o cafea lângă mine gândindu-mă că viaţa nu poate fi mai perfectă de atât deşi ştiu că poate, deşi ştiu că fericirea va îmbrăca şi alte forme, dar în ziua aceea simpla posibilitate de a-mi bea cafeaua cu o carte, afară, cu o adiere uşoară de vânt întorcând filele a fost suficient.
Tu când ai fost ultima dată fericită?

luni, 30 iulie 2012

Familie


So, duminică am fost să votez. E curios cum într-o ţară în care votul e secret, afirmaţia asta te plasează deja într-o tabără dar nu contează. Am fost să votez pentru că în fond e un privilegiu, pentru că e nevoie de mult timp consumat cu dezvoltarea ta ca să pricepi cât de al dracului de extraordinar este să ai posibilitatea să spui ce vrei să se întâmple cu tine şi ai tăi de aici încolo, chiar dacă nu iese cum ai votat tu, chiar dacă opinia contrară câştigă, simplul fapt că ai dreptul să îţi exprimi opţiunea e fabulos.
Să trecem peste  că nu rezultatul referendumului mă preocupă, deşi cumva ar fi fost bine să ştiu şi eu cine a câştigat că de pierdut am pierdut oricum cu toţii.
M-am trezit eu duminică dimineaţa, mai târzior că doare ce fusesem la botez sâmbătă şi am găsit-o pe bunică-mea patrulând prin faţa uşii, fiindu-i jenă să mă trezească şi nemaiavând răbdare să aştepte producerea miracolului de o manieră naturală.
În caz că vă întrebaţi bunică-mea e perfect capabilă să voteze şi fără mine dar îi e jenă să se afişeze cu bastonul pe stradă şi mă foloseşte pe post de înlocuitor. Bun, deci o ancorez pe femeie pe partea dreaptă şi parcurgem tacticos cei 100 de metri care ne despart de secţie, numai că la intrarea în curte mie mi se rupe filmul.
În poartă este o creatură tristă care te urmăreşte cu ochi rotunzi şi negri, a renunţat să se ia după fiecare om în parte că e efort mare şi nu se lasă cu nici o recompensă, stă pur şi simplu la marginea dintre stradă şi secţie şi cum se zice în cântecele din Ardeal parcă „trece lumea cu ochii” scâncind din când în când.
Partea cu votul nu a fost dificilă, adică dat buletin de identitate primit buletin de vot şi ştampilă, aplicat artistic, restituit ştampilă recuperat buletin. Abia din momentul acesta o fost greu că or început negocierile tripartite.
Întâmplarea face să mai avem un câine, mno ditamai namila, când decide s-o ia în braţe pe bunică-mea aproape dă cu ea pe jos, aşa că aducerea câinelui doi într-o casă în care eu sunt mai degrabă în trecere şi în care activităţile mai puţin măreţe cum ar fi hrănirea, hidratarea şi altele de gen cad în sarcina altcuiva presupune în mod obligatoriu acordul persoanei în cauză. Dar nu am fost niciodată mare fan al ideii de a fotografia ghinionistul şi a-l plasa pe facebook să fie adoptat sau de a da într-o veselie "Like" şi atât că nu mi se pare mie o soluţie eficientă.Când te apuci de asta trebuie să te implici să nu te laşi până nu-l duci acasă al mă-sa sau ta-su ăi noi.
După lupte seculare, care au durat vreo 15 minute, pentru că eu sunt un negociator excelent şi restul familiei la fel de fraieră când e vorba de căţei toată lumea era de acord că trebuie să salvăm creatura aşa că am luat-o din curtea secţiei de votare şi am cărat-o la domiciliu.
Aici au apărut alte probleme, prima fiind câinele mare pe care nu-l întrebase nimeni dacă are chef de concurenţă  mică şi plină de pureci. A doua a fost numele, pe scurt îl avem de 28 de ore şi nu ştim cum îl cheamă. Iniţial am zis să aibă nume de campion şi să-l botezăm după rezultatul referendumului Băse sau Ponta, numa’ că rezultatul e gri, numele ăstora doi nu se combină de nici un fel şi gândul că naşul tre să-i fie părinte spiritual mi-a cam omorât ideea asta din faşă.
Acum stau şi mă uit la el şi reciproca şi jur că nu-mi vine în cap nici un nume născut pentru el, sper   numai să mă luminez înainte să înceapă să creadă că-l cheamă Căţel. Una peste alta m-am ales cu ceva si de la votarile astea.

Luni dimineata


Că tot sunt în vacanţă şi nu trebuie să alerg în 500 de direcţii dimineaţa azi mi-am permis să îmi beau cafeaua în faţa calculatorului. Şi cum sunt o fiinţă socială şi mi-e dor de cafeaua de dimineaţă de la lucru cu gaşca mea de alte fiinţe extrem de sociale  am zis să nu mai citesc chestii serioase, să mă plimb şi eu pe un portal social, adicătelea Facebook.
Am sărit cu graţie peste polemicile electorale că nu are rost să mă enervez degeaba de la prima oră. Îi zice Dreptul al vot, au fost oameni care au murit încercând să-l obţină, au fost femei care au luptat până în pânzele albe pentru el, dar el rămâne un Drept adică e treaba ta dacă îl exerciţi sau nu şi e la fel de treaba ta în ce direcţie votezi. Aşa că nu am găsit de cuviinţă să-mi stric ziua pentru că alţii nu se conformează aşteptărilor mele şi am trecut mai departe.
Numai că am întâlnit o altă boală, fotografii cu copilaşi în depresie şi animăluţe anxioase care mai de care mai plângăreţe pe tema iar e luni.
Aşa şi? E apocalipsa? E vreun cataclism? E o pedeapsă?
Dar cum eu sunt extrem de reflexivă zilele astea m-am pomenit întrebându-mă ce sentimente am eu faţă de ziua de luni şi am descoperit că-mi place.
Pentru mine zilele de luni sunt echivalentul lui 1 ianuarie. Ştii cum îţi faci tot anul planurile alea măreţe : de la 1 ianuarie nu mai beau, nu mai fumez, mănânc sănătos, merg la sală, nu mai pierd nopţile dar nu de acum că nah cine se apucă de treaba asta în 14 martie sau 26 septembrie? 1 ianuarie e o zi măreaţă, un simbol, ziua singură şi e în stare să-ţi asigure 50% +1, ca să fiu ironică, din îndeplinirea dorinţei.
Nu spun că  e bine ca mine, cel mai bun moment pentru a pune o decizie în practică e acum, nu mâine, nu luni, nu de Anul Nou, dar cum nu am găsit puterea de a le pune pe toate în aplicare instant am ales scurtătura asta, compromis îi zice mai puţin frumos.
În fiecare luni pun în aplicare deciziile luate în săptămâna anterioară şi rămase în aer. Aşa ziua de luni devine un cadou, special pentru mine datorită ei au apărut 52 de zile de An Nou, 52 de ocazii să mai schimb ceva la mine, 52 de şanse.
Ziua de luni e o pagină nouă, un mic miracol care mă ajută să încep de pe maximul curbei, am avut timp 2 zile să îmi curăţ mintea şi sufletul de toate câte m-au lovit cu o săptămână înainte, am putut să le aşez în ordine, să le apreciez importanţa sau efemerul, m-am vindecat, m-am mobilizat, am trecut prin revizie şi sunt din nou gata să cuceresc lumea.
Aşa că înainte de te adăuga, era să zic turmei dar ce rost are să foloseşti violenţa de limbaj într-o zi aşa frumoasă, grupului de oameni care postează fotografii de mare deznădejde cauzate de ziua de luni, care fotografii prin repetarea mesajului te vor convinge mai devreme sau mai târziu că ziua de luni e în fapt una din plăgile Egiptului, gândeşte-te un pic şi spune-mi ţie de ce îţi place ziua de luni?

duminică, 29 iulie 2012

78. 2%


Azi m-am trezit senină ca trandafirul sau nah ca floarea soarelui să nu se creadă că-s în vreo campanie electorală……… aiurea m-am trezit mahmură că ieri am activat la un botez de cu zori şi până spre dimineaţă dar nu are a face, ideea e că la orele trezirii mele nici un gând despre Kristen Stewart nu trecea prin căpşorul meu blond.
Numai că prietenii mei fiind mult mai neocupaţi ca mine ieri participă azi la votări, oamenii îs importanţi sunt preşedinţi de secţii, numără voturi, distribuie ştampile şi io mi-s singură acasă aşa că m-am decis să mă pun la curent cu noutăţile.
Nu că aş şti cât de nouă e ştirea dar aşe mi-o sărit asta în ochi că Bella,  vreau să zic Kristen l-o înşelat pe vampir şi normal mi s-o provocat fluxul gândirii, adicătelea de ce să-l fi înşelat?
E drept băietul nu-i frumos, nuş cât de deştept o fi, iar de bani nu se pune problema că nici ea nu munceşte pe 500 de lei la butica din colţ dar totuşi l-a ales din mulţime, i-a dat neşte speranţe, a afirmat că sunt împreună şi atunci?
La cât mă interesează ei doi mâine se pot căsători şi divorţa dacă vor dar totuşi ce ne determină să înşelăm aşa en general, ce ne face să credem că puteam să iubim doi oameni deodată în acelaşi fel. Nu-mi spuneţi că nu poţi iubi  doi oameni la fel, e absolut clar că pe amândoi îi vezi în categoria iubit şi nu-l iubeşti pe unul ca pe vărul de la Sovata  deci în mintea ta îi bagi în aceeaşi oală şi le atribui aceleaşi tipuri de sentimente.
Cu privire la fătucă sunt multe necunoscute, care dacă încerci se pot aplica şi la oamenii normali, adică ea chiar îl iubeşte pe vampir sau a părut o politică de imagine bună să prelungim romanţa dincolo de ecrane şi să vindem filmul mai bine? L-a ales ea sau a fost o poveste care s-a scris independent, fără să bage de seamă unde duceau toate micile fire de tort? Şi ca să fiu şi mai afurisită chiar sunt un cuplu real şi l-a înşelat sau e o metodă de a agita apele înaintea lansării?
Şi la urma urmelor noi nu facem al fel? Uită-te la celălalt din viaţa ta, l-ai ales tu pentru că îl iubeşti? Pentru că nu poţi să respiri când lui nu îi e bine? Dacă da bravo, tu nu ai nevoie să mai citeşti pe aici. Tu ştii că nu poţi să înşeli când iubeşti, că pur şi simplu nu poţi să brodezi vise cu altcineva alături de tine.
Dar sunt aşa de rare cazurile, sunt atât de mulţi oameni care sunt împreună sau care se căsătoresc pentru că pare logic, normal, de bun simţ. Pentru că undeva cândva între personalităţile lor a existat o compatibilitate şi asta i-a apropiat, apoi au urmat amintirile comune, proiectele comune, prietenii comuni, tabieturile comune, creşterile în sensuri diferite dar chiar dacă tu nu te mai imaginezi alături de el/ea nu pleci pentru că aţi împărţit atâtea, întăreşti relaţia pentru a fi în rândul lumii, te conformezi, înghiţi un prim mic compromis care cu timpul se va adânci înghiţindu-te pe tine.
Şi acum mă întorc la fătuca asta care a primit atâtea comentarii negative de la fani, care e blamată pentru că l-a înşelat pe vampir şi mă gândesc că în loc să-şi ceară scuze ar fi mai bine să se gândească o vreme cum îl iubeşte mai exact, poate îi e drag, poate chiar nu a vrut să-l rănească, dar dacă impulsul de a merge cu altcineva fost atât de puternic încât chiar s-a materializat poate drumurile lor chiar nu duc în acelaşi sens.
Nu contează cât de mult ţii la cineva cât de drag iţi este, cât ai vrea să-l protejezi dacă nu-l iubeşti astfel încât până şi defectele lui ţi se par adorabile şi cei care îndrăznesc să sugereze că nu e chiar aşa sunt în fond un univers de idioţi, atunci nu rămâne lângă el, pentru că tu şi viaţa ta sunteţi un preţ pentru protecţia altcuiva şi în fond după ce vei pleca poate că în viaţa celuilalt chiar va veni cineva care să-l iubească aşa cum merită şi aşa cum tu nu poţi 100%


vineri, 20 iulie 2012

tara de cacat


Că iar m-a apucat cheful  să pierd vremea pentru prostii. Şi când mă gândesc că aici trebuia să fie un blog fericit. Aşa de mult am auzit în ultima vreme că România e o „ţară de căcat”, că românii sunt proşti, leneşi, mincinoşi, plagiatori, profitori, în concluzie scursura omenirii, încât  a trebuit să stau să mă întreb.
Bun poate ţara e de căcat dar nu crez să fie chiar vina ei, adică mă îndoiesc teribil că atunci când Doamne Doamne a împărţit darurile lui către ţări, dap îmi place viziunea asta, s-a uitat aşa la biata Românica şi a zis „Şi tu vei fi de căcat”, din contră ţării i-a dat destul, poate mai mult decât altora. Şi în fond cine dă valoarea unei ţări, ea singură sau cei care o populează? Bănuiesc că e varianta a doua şi atunci ţara e din nobila materie maro sau mândrii ei cetăţeni şi dap am zis CETĂŢENI şi nu locuitori, pentru că din motive necunoscute slabei mele minţi, cetăţenii români care nu mai locuiesc în ţară par să fie de trei ori mai inteligenţi, mai fumoşi şi mai devreme acasă, decât restul, prostimea rămasă în ţara de căcat. Nu că am duce lipsă de fiinţe superioare acasă, care fiinţe probabil la timpul cuvenit vor pleca şi ele într-o ţară mai roz, ignorând că dacă acolo e mai bine e datorită celorlalţi şi nu contribuţiei lor.
Şi mă mai uit aşa la minunatele articole pe care le citesc şi minunatele discursuri pe care le aud pe tema asta şi mă gândesc eu aşa, că de vreme ce le pot înţelege îs musai scrise în română şi mă apucă iar o profundă îndoială că vreun om de altă cetăţenie s-a trezit într-o zi şi a zis „Băh, io nu prea am ce face, ia să învăţ eu româna numai aşe să scriu articole la mişto în care să-i fac pe ăştia de căcăt”.
Concluzia cât de cât logică, deşi nu pot băga mâna în foc că eu ştiu cum vine treaba asta cu logica, doar sunt român deci musai trebuie să am creier de moluscă şi caracter de parazit, e că aceste minunate opinii aparţin altor CETĂŢENI români, indiferent pe unde locuiesc ei. Oameni deştepţi, în creierul cărora probabil s-a bulucit toată inteligenţa rezervată neamului care a rămas astfel în medie prost,oameni  care pretind  să li se respecte nşpe  mii de drepturi,  bineînţeles în  numele deosebitei lor valori. Numai că nu aud niciodată despre obligaţiile pe care le avem noi faţă de ţara asta de căcat, din ălea simple, să ne facem treaba cum trebuie, să fii cel mai bun pe felia ta, nu de la voi de pe scară ci de pe gogoloi, să facem cum e corect şi nu cum ne e mai moale, să mai şi dăm nu numai să cerem, să promovăm eficienţa nu charisma şi ar mai fi dar nah nu vreau să aibă careva coşmaruri citind blogul.
Ca să nu-mi aud vorbe, precizez în scris, că nu mă refer la vreo orientare politică, slavă Domnului toate taberele sunt dotate cu genii din astea şi ne petrecem foarte plăcut timpul împroşcând cu noroi unii în alţii în vreme ce boborul se bucură de circ.
Mă uit în fiecare zi fascinată ca de un şarpe cu clopoţei la timpul care se omoară în ţara asta pe polemici care nu duc nicăieri, pe dispute futile, pe scărpinarea orgoliilor ca să nu zic altceva. Şi fiecare din magnificii lideri de opinie de care geme presa de toate felurile, în loc să facă diferenţa între români, România şi politicieni fac febră musculară la fesieri încremeniţi pe scaune şi ocupându-se cu articole din care să rezulte clar că al celorlalţi e mai prost, mai hoţ, mai leneş şi logic dacă îl susţin pe acela românii sunt cel puţin la fel de idioţi.
De ce să recunoaştem că şi cei din stânga şi cei din dreapta sunt la fel de oportunişti şi nu-i dă mintea afară din casă şi apoi să găsim o soluţie? Nope noi ne desfăşurăm pe kilometri întregi de hârtie şi ore de emisie ponegrindu-i pe ceilalţi, ridicându-i în slăvi pe ai noştri şi pierzând din vedere că tanti Germania, tanti USA sau marţienii nu vor veni să ne şteargă delicat năsucul, să ne mângâie pe creştet şi să facă lucrurile să fie bine  din două motive mari şi late 1 că nu au interes ba chiar din contră , 2 că şi năsucul lor e la fel de plin de muci numai că nu şi-l suflă naibii în public.
Şi cu aceste vesele gânduri mă duc la culcare într-o ţară în care premierul şi procurorul general nu pot fi de acord care a plagiat mai rău, preşedintele suspendat plânge mai rău ca o văduvă în faţa Marii Porţi să vină tanti Europa şi să îi pună la punct pe ăia mici şi răi, preşedintele interimar nuş ce face în momentul acesta, probabil ceva la fel de inteligent ca şi suspendatul, şi mă aştep că citesc mâine că măcar unul din ei a fost implicat în Watergate. Şi mă gândesc că……….era să zic sloganul acesta nou „vreau o ţară ca afară” numai că  acum gândindu-mă mai bine nu e aşa, nu vreau o ţară ca afară, vreau o ţară normală, o ţară care să respecte un vechi principiu roman nu că romanii s-ar fi dat vreodată peste cap să-l respecte „Honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere”. Şi da, nu o să mă chinui să îl şi traduc dacă ţi-ai fi făcut treaba la şcoală fără să îţi proclami sus şi tare nenumăratele tale drepturi ( de a chiuli, de anu-ţi face temele, de a lua proful la mişto că predă o limbă moartă) ai fi ştiut ce înseamnă şi fără Google.

miercuri, 18 iulie 2012

30 going 13


Este inversul titlului unui film despre cum este să creşti prea repede, de pe o zi pe alta, despre cum uneori dorinţele ţi se împlinesc şi totuşi rezultă o catastrofă.
       Eu nu mi-am dorit să fiu mare mai repede, aveam certitudinea că oricum o să cresc şi că dupa 30 de ani o să fiu o tanti serioasă, care ştie ce vrea de la viaţă şi a şi luat 90%.
       În funcţie de perioada în care îmi imaginam vârsta asta  eram fie o gospodină din aia perfectă văzută numai la tv cu perdelele cele mai albe, hainele cele mai nepătate şi dulceţurile cele mai dulceţuri, fie descoperisem deja leacul al cel puţin jumătate din bolile incurabile, fie scrisesem ceva care  revoluţionase modul în care cărţile sunt privite. Oricum am privi situaţia ŞTIAM că până la vârsta asta voi fi găsit răspunsurile la toate întrebările fundamentale care  chinuiesc umanitatea în general.
              Am aflat numai că Moş Crăciun nu există, nici Iepuraşul de Paşti, Zâna Măseluţă există, are cont pe Netlog, în rest tăcere. Nu ştiu azi mai mult decât  cu 10 sau 20 de ani în urmă.
        Am descoperit că pe măsură ce anii trec schimbăm numai întrebările, schimbăm numai iluzia pe care o urmărim, schimbăm „morcovul existenţial”.
       Avem jucării mai frumoase, mai scumpe, mai multe şi mai accesibile, nu mai e nevoie să stau pe un scăunel alături de colegul meu de la grădi şi să imit sunetul unei maşini demarând, acum avem maşina în sine, dar la urma urmelor tot jucării.
        S-a schimbat un pic modul în care restul lumii priveşte joaca noastră, oamenii sunt tentaţi să creadă că ştim ce facem, când de fapt noi ne plimbăm fără indicii într-un joc uriaş de-a v-aţi ascunselea.
        So, pentru că mă aflu în descoperirea lumii la acelaşi nivel de începător şi mai ales pentru că am sentimentul că oricât o să învăţ, oricâţi ani or să treacă situaţia asta nu se va schimba pot spune  că  la mine este invers i’m 30 going on 13
       Nu ştiu dacă am auzit pe undeva chestia asta sau chiar este ideea mea aşa că nu-mi asum creditul dar sunt în totalitate de acord : let’s face it we never grow up, we just grow old

sâmbătă, 14 iulie 2012

Sindromul pantofilor cu toc


Nu ştiu de la ce a pornit. Poate am văzut azi atât de multe fetiţe pe stradă, poate de la noua mea loţiune roz care miroase fix ca pudra dintr-o altă sticlă roz pe care mama o păstra pe vremuri pentru zile mari. Cert e că a exista ceva care m-a împins înapoi în trecut, în copilărie, în vremea când mă ascundeam de ochii bunicii şi îmi întindeam pe faţă toate staturile de machiaj care puteau fi găsite prin casă după care mă căţăram în pantofii cu tocuri ai mamei şi defilam prin curte împiedecându-mă la tot pasul şi simţindu-mă „mare”, pe atunci nu ştiam cuvinte complicate ca adult sau matur.
După o vreme au apărut proprii mei pantofi cu toc, e drept mic la început dar cu timpul mult mai înalţi decât a purtat mama vreodată, apoi primul ruj, urmat de ditamai geanta de cosmetice.
Apoi am început să privesc spre alte tocuri, am jucat rolul prietenie înainte  de a fi, al liceenei, al studentei, al iubitei, al femeii independente, am probat rând după rând pantofi din cei mai diverşi şi apoi i-am umplut şi am plecat în căutarea altora.
Şi încă mai sunt de probat în lumea asta pantofi cu tocuri mai înalte decât sunt eu acum.
Aşa facem mereu, ne dorim tocurile următoare ca înălţime, uneori fără să ne bucurăm de cât de bine ni se potrivesc cele pe care tocmai le avem în picioare, citim reviste în care alte perechi de pantofi sunt ridicate în slăvi sau în care cei pe care îi avem au reclamă negativă.
De parcă un demon interior ne mână mereu ca imediat ce stăpânim mersul pe nişte tocuri să alegem pantofi în care să ne împiedicăm şi apoi odată biruiţi să trecem la alţii.
Mă întreb ce anume ne împiedică să mergem în viaţă cu graţie în pantofi care ni se potrivesc, de ce simţim nevoia să ne torturăm picioarele în pantofi prea mici, prea înalţi, prea duri, prea cu platformă, pantofi care ne strâng, ne bat, ne rod, ne umplu călcâiele de sânge şi ne mutilează degetele.
Şi de ce simţim nevoia să facem asta în toate domeniile, alegem relaţii care sunt acceptabile, alegem iubiri pe care nimeni nu le va dezavua, alegem lucruri despre care lumea întreagă crede că se cuvin, că sunt potrivite, fără să vedem că un colţ de suflet capătă bătături, că inima are o băşică ce sângerează. De ce preferăm să punem plasturi şi să zâmbim eroic în loc să aruncăm dracului pantofii ăia şi să mergem desculţe sau în papuci pufoşi.
De unde ne vine nevoia asta de a ne încadra în turmă?
 Dacă undeva o nebună decide că sunt la modă pantofii cu platformă de sticlă jumătate din planetă şi-i cumpără, restul nu o face pentru că nu are suficienţi bani. Dacă undeva cineva decretează că într-o relaţie tu trebuie să fii fericit de unul singur, cu prietenii tăi, cu hobby-urile tale cu toţii ne grăbim să devenim trenuri în noapte, să ne întâlnim cu omul acela pe care l-am ales dintre toţi pentru nişte motive, numai aşa în trecere , să ne petrecem vacanţele cu fetele sau cu băieţii, să ne dezvelim sufletul jurnalului sau celei mai bune prietene dar nu duşmanului din patul nostru.
După care facem terapie, pentru că ne simţim însinguraţi, pentru că ne încearcă depresia, ne operăm încheieturile sucite de-a lungul mersului pe pantofi prea înalţi care ne-au afectat echilibrul şi ne petrecem viaţa cu nostalgia balerinilor din şcoala primară în care puteam sări şotronul şi a relaţiilor de pe vremea când nu descoperisem încă literatura menită să te ajute să rezolvi problemele care nu ar fi apărut niciodată dacă nu am fi citi literatura menită să ne ajute la crearea lor.
Şi chiar şi aşa din salonul de la ortopedie inima noastră va zvâcni în faţa unei perechi de pantofi cu tocuri înalte şi ne vom adăuga inutil în viaţă dorul după un vis imposibil.

joi, 12 iulie 2012

E aici


Ramurile în floare ale unui liliac se leagănă uşor în faţa ferestrei deschise. Vântul adie numai atât cât trebuie pentru a purta în încăpere parfumul discret al ciorchinilor grei de floare.
        Pentru a nu ştiu câta oară în viaţă, mă pregătesc în faţa unei oglinzi să înfrunt lumea, să ies între oameni, iar azi în mod special să-l văd pe El.
          Pentru prima dată în viaţă, m- am  gândit la predestinare întâlnindu-l. Întâlnindu-l? Poate e cam mult spus, dar să începem cu începutul.
       Era o seară rece de septembrie, plouase toată ziua şi vântul se strecura subţire şi tăios ca un cuţit de tâlhar prin orice haină. Era prea frig să ieşi din casă, eram prea obosită pentru încă un bar cu fum şi zgomot.
        Nu aveam chef  de râsul strident şi mirosul amestecat la atâtor parfumuri, pe care mi le-ar fi adus o vizită prin cluburi. Aşa că m-am retras din lume în altă lume, pe internet.
       Iniţial nu am vrut să răspund, era prea tânăr, era prea departe, era prea scund, profilul era completat prea sumar, iar întrebarea despre vremea în urbea mea nu avea nimic incitant.
       Şi totuşi am răspuns. Dacă ar fi să număr primele întâlniri din viaţa mea, aş pune - o pe locul I, chiar dacă DEX-ul nu o cataloghează la întâlniri. Cine altcineva s-ar mai fi apucat la miezul nopţii să-mi caute formula de calcul al discriminantului ecuaţiei de gradul II?
     Aşa a intrat în viaţa mea, fără chip, fără voce, doar esenţa unei personalităţi care mă făcea să zâmbesc trezindu-mă dimineaţa.
         Poate ar fi mai bine să mă grăbesc, mai am numai 20 de minute înainte de a pleca din casă şi încă nu am apucat să fac nimic, dar gândul alunecă mereu spre trecut, imposibil de oprit, greu de ţinut pasul cu el.
       Mi se amestecă în minte zeci de imagini, sute de cuvinte, atât de multe sentimente. Da, îmi amintesc ziua în care ne-am întâlnit în sfârşit. Ziua în care m-a ţinut prima dată în braţe, senzaţia de a fi ajuns în sfârşit acasă.
        Îmi amintesc…………..totul.
        Oglinda îmi trimite înapoi imaginea exterioară, bine că nu există oglinzi care să îţi arate  cum te simţi, bine că oamenii nu pot vedea prin tine. Sunt încă o femeie frumoasă, cât o să mai ţină şi asta, cumva am sentimentul că nu voi regreta prea mult schimbarea înfăţişării care mă aşteaptă după colţ.
       Mi-e inima încărcată, îmi trec prin minte fragmente de gând, nimic nu merge până al capăt, nimic nu se concretizează, toate rămân în faza de început. Mâinile îmi tremură puţin şi mă opresc o clipă înainte de a coborî din maşină, vreau să mă liniştesc. Aud mereu şi mereu acelaşi gând pe un repeat continuu în winamp-ul minţii :” E aici, în sfârşit, e aici.”
        A ajuns înaintea mea, înainte ca ochii să-l vadă şi mintea să-l recunoască, inima mea îl simte. E încă prea scund, la fel de imposibil de subţire şi are ceva în plus, ceva pe care de la distanţa asta nu-l pot defini. Îl privesc ştiind că şi clipa asta îmi va rămâne pe vecie în suflet, ca toate celelalte legate de el.
        Am pornit, aud sunetul ritmat al tocurilor, pe aleea pustie a parcului, o rază se strecoară printre frunzele crude şi îi cade în păr, o pată de aur. Poate m-a auzit, poate m-a simţit, nu ştiu dar s-a întors spre mine. Zâmbeşte dar……., un gust de triseţe adâncă pare agăţat de colţul gurii.
         Ochii pe care îi ştiu atât de bine, căprui închis cu puncte mici de miere aurie, ochii care îmi zâmbeau fără cuvinte, cu genele lor lungi de copil cuminte în prag de culcare.  Mă învăluie ca întotdeauna, îmi trec prin păr ca nişte degete grăbite, îmi lunecă pe faţă ca un sărut furat şi coboară, sub ochii mei lumina lor se întunecă. Ştiu de ce, am ştiut înaintea lui şi totuşi nu m-am oprit.
         E prima dată când îl vede, deşi ştia de ani de existenţa lui, deşi el a fost cel care a ales. Ştiu cum se sinte, am trecut prin aceeaşi stare, de mult, dar chiar şi amintirea doare.
      Mi-a prins mâna  ca să vadă mai bine şi sub strânsoarea mâinii lui banda subţire de metal îmi intră în deget rănindu-mă. E o vergihetă simplă, fără tăieturi savante, fără inscripţii în limba elfilor, cum era moda la vremea când am primit-o, o verighetă tăcută care spune totuşi atâtea.
         Niciodată nu am avut nevoie de cuvinte. Amândoi ştim că:” E aici, în sfârşit, e aici.” a venit târziu, mult prea târziu, după ce a fost în atâtea alte locuri care m-au exclus. Eram îndrăgostită şi m-a trezit şi apoi a început să închidă între noi uşă după uşă, fără explicaţii, fără cuvinte, până când m-a încuiat afară din viaţa lui.  Nu e nevoie să îmi spună, nu mai e nevoie, vremea în care mi-aş fi vândut sufletul pentru cuvintele alea a trecut şi ea.
        Iar eu……… nu are rost să îi mai spun. Şi ce să-i spun de fapt? Cuvinte din Paler care mi-au pansat rănile proaspete ale sufletului atunci? Dacă cineva nu te iubeşte cum vrei tu nu înseamnă că nu te iubeşte? Mult bine au să-i mai facă…….
        Ne privim, soarele a dispărut sub o pătură de nori întunecaţi şi acelaşi vânt subţire şi tăios ca un cuţit de tâlhar a început să şuiere pe lângă noi. Prin ochii mei trece amintirea falsă a unui altar, prin ochii lui zâmbetul primului copil. Păduri care ar fi putut să fie. Primii stropi de ploaie ne desenează pe faţă lacrimi reci, în care au voie să se amestece şi cele fierbinţi.
         Şi pentru ultima dată plecăm fiecare, singur, pe drumul lui şi ducându-l pe celălalt cu sine.

marți, 10 iulie 2012

Te iubesc dar.....


Dacă te aştepţi la un blog romanţios şi lacrimogen din seria „Te iubesc dar soarta crudă ne desparte”  caută în altă parte. Azi am nervi nedeterminaţi împotriva femeilor cu mine în frunte pentru pretenţiile noastre exagerate în materie de iubiri.
Ca să fiu total nepărtinitoare admit ca ipoteză că e posibil să aibă şi bărbaţii gărgăunele acesta deşi, de regulă, ei sunt ocupaţi cu alte treburi şi nu îi preocupă aşa de mult diversele noastre apucături.
Al meu în 4 ani de zile a avut numai două obiecţiuni că trântesc uşile şi că mă port ca o femeie, e drept asta din urmă m-a blocat vreo 5 minute şi mie rar mi se întâmplă să nu mai găsesc resurse în dicţionar pentru exprimarea vreunei idei. Numai că deşi evident deranjat de cele două aspecte a oftat cu lehamite şi a acceptat situaţia bărbăteşte convins şi pe bună dreptate că ori mă acceptă aşa cum sunt ori trebuie să caute altceva.
Aici începe problema cu femeile, pe noi ne deranjează diverse. Bine, nu din prima lună dar aşa prin luna a doua începem să descoperim tot felul de apucături care ne deranjează, agasează şi scot din minţi.  Şi spre deosebire de bărbaţi noi nu căutăm un model mai apropiat pretenţiilor noastre. Nu, noi oftăm cu ochii în lacrimi şi spunem cu voce tremurătoare „te iubesc dar……” nu ai putea tu să schimbi detaliul acesta minor care stă în calea fericirii noastre? Iar lista pe care o pot scrie aici e uriaşă, incluzând orice îţi poate trece prin cap pe lumea asta şi câteva de la extratereştrii.
N-ai putea tu să nu mai ieşi cu băieţii la meci vineri şi în schimb să mergi cu mine la mall, în fiecare vineri de Dumnezeu? N-ai putea s-o răreşti cu vizitele la maică-ta? N-ai putea să vii mai devreme acasă? N-ai putea să renunţi la o bere ? N-ai putea să te trezeşti mai devreme? N-ai putea să nu mai întârzii? N-ai putea să nu mă mai contrazici? N-ai putea să renunţi al blugi şi tricou, cine se mai îmbracă aşa la vârsta noastră? N-ai putea să te razi?
Femeie, îţi dau o veste proastă. Nu poate, chiar dacă vrea nu poate, chiar dacă o face va fi o treabă forţată pentru care peste ceva timp te va urî şi nu o să îţi dai seama de ce vă despărţiţi taman acum când începea să devină tot ce  ai visat.
Pentru că aşa cu un favor mic, cu un „te iubesc dar…” începi să-l schimbi, să îl transformi în altcineva decât este.
Dacă el nu are noţiunea de timp, dacă a întârziat de când se ştie începând cu naşterea şi sunt şanse să întârziere şi la propria moarte nu va ajunge al timp nici când e vorba de tine. Poate că tu îl iubeşti deşi să-mi voie să mă îndoiesc de asta şi poate te iubeşte şi el că altfel de ce ar încerca să se schimbe, dar sentimentele astea nu sunt un fel de Cilit Bang , pulverizezi puţin pe defect şi dispare ca şi când n-ar fi fost.
„Te iubesc dar….” mă face şi pe mine să merg pe pereţi, deşi nu mi-e destinat, îmi vine aşa să o iau pe individă la o scurtă discuţie ca între femei şi s-o somez să nu ne mai facă reputaţia pulbere.
 Sunt două variante mari şi late, ori îl iubeşti aşa cum e, ori nu-l iubeşti şi încerci să-l determini să se transforme în cineva pe care l-ai putea iubi. E ca şi cum ai fi ales modelul în funcţie de cum arată, câţi bani are sau ce poate să-ţi ofere, fiecare cu criteriile ei, şi, după aia, începi să adaugi opţiuni, să îl apropii de idealul acela cu Făt Frumos care trebuia să vină pe un cal alb şi să te salveze.
Aşa că data viitoare când te apucă dorinţa de schimbare a omului de lângă tine şi îţi pregăteşti în minte discursul minune cu „te iubesc dar….” întâi întreabă-te dacă pe el îl iubeşti sau încă mai eşti al epoca jucatului cu Barbie şi vrei numai un Ken pe care să-l modelezi cum ţi se pare ţie potrivit pentru ca a doua zi sau peste două luni să descoperi că îl iubeşti dar parcă ai vrea să schimbe iar ceea ce tocmai schimbase de dragul tău sau şi mai interesant să descoperi că nu îl mai iubeşti pentru că nu mai e omul de care te îndrăgostisei.

sâmbătă, 7 iulie 2012

intoarcerea la natura


Bun, ai ajuns pe blogul meu. E un început dar nu e totul. Primul lucru pe care îl ai de făcut e să-ţi verifici cromozomii. Dacă unul din ei este Y caută alt blog, pe acesta nu o să-l pricepi în adevărata lui dimensiune de tragedie greacă, mai puţin tu, fată, Minunatule.
       Am vorbit serios, nu mai citi, Nu o să îţi placă şi fiindcă bărbaţii sunt impulsivi vei sări pe botonul de evaluări, o să-mi dai notă mică, eu  o să văd că nu mi-ai dat like şi o să mă enervez Aşa suntem noi femeile mai emotive. De la atacul acesta de nervi o să fiu în imposibilitate să mă odihnesc în week- end, o să ajung luni la lucru cu nervii praştie şi cel mai probabil o să folosesc drept sac de box unul, doi sau câţi subalterni o fi necesar.
       Cel puţin unul din ei va ceda nervos şi până seara îşi va da demisia. Suntem în plină criză, nu va mai găsi de lucru curând  şi uite aşa de unul singur vei fi adâncit criza economică la nivel naţional şi vei fi determinat o dramă într-o familie şi asta numai pentru că eşti încăpăţânat şi nu pricepi să nu mai citeşti.
        Aşa, acum că am rămas numai noi, fetele, uită-te repede în oglindă. Dacă nu te vezi blondă ai trei variante:
     a) caută alt blog;
      b) recunoaşte că eşti blondă dar te-ai vopsit să vezi cum îţi stă şi altfel;
      c) fugi în baie şi dă cu o vopsea Blond extreme
     Altfel nu vei putea să empatizezi cu situaţia dificilă în care m-am regăsit.
     Deja cred că am scăpat şi de ultimul bărbat, nici unul nu ar avea răbdarea să citească până aici fără să afle ce au făcut băieţii în etapa trecută sau fără să fi auzit de un maldăr de cadavre.
       Subiectul blogului este despre binefacerile tratamentelor naturale şi cum să-ţi strici o zi întreagă pe tema asta.
      Ieri am chiulit de la lucru şi mi-am zis să fac ceva pentru mine, pentru răsfăţarea personalităţii mele complexe.  Normal m-am gândit la un tratament cosmetic ceva şi Nornele, zâmbind în colţul gurii, mi-au vârât în cap că părul meu are nevoie musai de un ajutor.
    Aşa că mă iau de mână şi plec la magazinul de poame, unde cer frumos un kil de banane şi o banană al reducere.
      Dap, la mine în târg există banane la reducere, aşteptăm cu emoţie apariţia portocalelor la mâna a doua. Bananele la reducere sunt evident tot banane, pe care nu le-a cumpărat nimeni în perioada când erau verzulii sau gălbeioare, deci un fel de Spinsters pomicole, cu o delicată nuanţă maronie şi mai ales foarte moi.
      După ce tanti care avea la vânzare banane la reduceri s-a uitat la mine care cumpăram ce oferea ea de parcă înnebunisem subit, mi-am luat bananele şi am plecat acasă.
      Tratamentul a început laborios, iniţial intern că m-am apucat să pap bananele bune, pentru extern am pus frumos banana într-un castronel, am pisogit-o temeinic cu o lingură musai de lemn şi apoi am tooooooot frecat menta, aia banana cu ulei de măsline obţinând o pastă interesantă ca aromă şi culoare.
     M-am mai uitat odată în revista cu pricina să fiu sigură ce am de făcut, am tras aer în piept şi după ce m-am privit în ochi cu un „Zoe fi bărbată” în  minte am început să aplic cu graţie produsul pe păr, am învelit în prosop călduţ cum scria la carte şi am plecat să joc Mafia Wars ( ţin să precizez că încă mai aştept membrii în clan în lipsa unei familii numeroase fiind în imposibilitate de a participa la lupte glorioase).
      E posibil ca aici să se fi strecurat greşeala, când am terminat eu cu bătăliile părul meu era ţeapăn, foarte ţeapăn, cel mai ţeapăn, fără îndoială mi se făcuse părul măciucă de frica bătăliilor date   nicidecum de la tratamentul minune, care garanta un păr mătăsos.
      După lupte milenare care au durat aproximativ o oră, un tub de şampon şi juma’ de enciclopedie de înjurături nou nouţe şi foarte fanteziste, noua variantă de lipici îmi părăsise părul. În cea mai mare parte pentru că am mai identificat şi azi neşte reminiscenţe de banană prin păr.
       Ca efect, nu mă pot pronunţa, cert este că  mi-a furat un ton din culoarea părului şi dacă mai continui tratamentul voi fi botezată Morcoveaţă (am auzit azi o tentativă în sensul acesta).
        Dar nu mă las descurajată, am citit ieri o reţetă a unui scrub natural, abia aştept să-l încerc în următoarea zi când chiulesc. Sper numai să mai am piele după ce voi fi terminat şi experimentul acesta.

vineri, 6 iulie 2012

politichii


Uite că asta chiar nu credeam s-o scriu vreodată. Şi anume să mă preocupe politica. Nu pot să spun de câte ori deciziile lui Traian Băsescu m-au scos din minţi şi nici de câte ori mi-am dorit să îl văd afară din Cotroceni. E drept că nu văd nici o alternativă viabilă şi nici nu mă dau în vânt după metoda asta heirupistă de suspendare. Plus că stau şi îmi storc creierii mai ceva ca la robotul de bucătărie să mă gândesc ce dracului punem în loc şi nu glumesc. Chiar nu văd o alternativă viabilă.
Ceea ce m-a determinat însă să scriu sunt desele şi incredibil de inteligentele comentarii ale unui domn care nu ştiu cum mi-a ajuns prieten pe facebook dar îl păstrez numai aşa că e o continuă sursă de inspiraţie şi e deja al doilea blog pe care trebuie să-l scriu din pricina dumnealui.
Ca să explicitez voi da cu ghilimele de rigoare poziţia domnului în cauză referitor la referendum „si daca pe 29 ii muiesc romanii.....ce facem atunci?Eu, sincer o sa ii muiesc....ca pot(auzi Crinutz...am platit impozitu' la casa din tara boule).....”  şi pentru a-l lămuri pe distinsul domn în ce priveşte un post de al dumnealui anterior folosim ghilimele când formulăm un enunţ de genul voturi „pentru” cu scopul de a stabili categoria.
Amu’ care e problema mea cu domnia lui? Dacă ai ales să îţi trăieşti viaţa sub soarele Italiei mi se pare cel puţin aberant să votezi cu privire la persoanele care conduc politica României, pe tine nu te mai interesează, orice se întâmplă aici tu eşti legat de soarta economică şi politică a Italiei. Aaaa, ţi-ai plătit impozitele la casa din ţară? Felicitări şi eu îmi plătesc impozitele pentru proprietăţile care nu sunt pe teritoriul României asta nu înseamnă că am nu posibilitatea legală, acesta e un artificiu, ci dreptul de a vota în tot ce priveşte soarta ţării în cauză. Pentru că frate, dacă ăia trăiesc sau mor pe mine mă doare în bascheţi, eu trăiesc în altă parte.
Ca idee votul unuia care trăieşte în afară cu privire la ce se întâmplă în ţară e fix ca intervenţia părinţilor în căsătoria mea, ce dacă nu ei vor trăi cu viitorul soţ, clar nu ei îşi vor lua palme peste ceafă când se îmbată şi nici nu vor trebui să meargă alături de el când va da cu mucii în fasole, ei cunosc mai bine decât mine ce e bine pentru mine. Cam aşa se traduce votul cuiva care îţi odihneşte fundul sub un alt soare cu privire la soarta mea.
Poate aleg greşit, poate şi viitorul preşedinte votat de români va fi tot unul de rahat, deşi dacă bine mă ajută memoria şi cu acesta suspendatul tot mulţumită votului diasporei ne-am ales ultima dată, dar eu trăiesc zi de zi cu consecinţele votului meu. Din Italia e uşor să emiţi porumbei de duh, întoarce-te în ţară, plăteşte nu impozitele ci preţul prostiei celui pe care l-ai votat, plăteşte cu mine cote aberante pentru asigurările de sănătate şi mergi cu copilul într-un spital în care nu există aspirine şi ser fiziologic măcar, priveşte-şi părinţii lungind o pensie, din care autorităţile votate de tine taie lunar ceva, renunţând la medicamente pentru că nu se ajung banii sau deşi le dai tu bani să le ia descoperă că nu se găsesc pe piaţă,  şi atunci mai discutăm despre dreptul tău de a vota, până atunci ai măcar bunul simţ să taci

gripa cabalina


Da, ştiu multă lume a suferit deja de gripa cabalină dar nu a făcut atâta caz, poate sunt ei mai modeşti, poate nu au ştiut despre ce e vorba, nu contează. Io, mi-s primul caz înregistrat oficial. Gripa cabalină e cauzată tot de un virus dar unul informatic, trojan, ce înainte de a fi altceva troianul nu era un cal de lemn plin cu greci?
        Deci ieri pe seară mi s-o înnegrit monitorul în faţa ochilor. Iniţial m-a gândit că e vina lui Zoe că găseşte el tot timpul ocazia să-mi înnegrească viaţa măcar de câte ori o şi luminează, nu de alta dar Aurea mediocritas şi noi ţinem la principiul echilibrului ce nu s-a mai văzut.
    Nu era el, era calculatorul. Dau să intru pe mess, să rog de ajutor cu emoticonul adecvat.
 Fleoşchenştein – a se  remarca accentul nemţesc -  la fiecare 3 minute, maxim Generic Host Process  win32 Services da cu capul de o problemă, îşi cerea scuze se închidea şi mie mi se închidea netul.
      Exclusiv pentru fericirea mea mi se deschidea şi o fereastră albastră a lui Security Tool, care se punea pe scanat de ziceai că io am numai’ viruşi instalaţi în calculator. După ce scana se punea pe urlat la mine: să dezinfectez. Ca să dezinfectez trebuia să cumpăr licenţa lor online.
         Eu ca tot românul binecrescut ziceam nu merci, nu am făcut io vaccinul de porcină nu o să mă apuc acum de vaccinuri virtuale
        Ei nimic: Batman şi Batman. Sunt sigură?
       Da şi închideam decis fereastra, dar ea se redeschidea aproape instant
       Sigură, sigură?
       Sigură dom’le din ăla cu 4 picături pot urca şi canapeaua în pana mea aşa de sigură sunt.
        Treaba ta dar chiar acum un program răuvoitor transmite datele tale de pe cardul de credit. Frate, care card? De unde să am io aşa ceva şi de unde să ia diavolul acela de program date necunoscute minţii mele?
         Cam la momentul acesta  îmi trece prin cap să dau sărci pe goagăl după security ăsta. Virus zice uoamenii, bun, zic io, hai să-l şterg, virus de treabă îşi crease shortcut pe ecran, click pe el – propertis-  îl găsesc, dau delete şi zice musiu bestia de calculator „Dă cu radical cucoană că programul rulează şi eu nu pot pentru ca să-l şterg”
     Mă uit pe goagăl după sfaturi,: iar dă win32 cu capu’ de ceva, iar pleacă, iar cad de pe net şi dă-i restarturi, şi dă-i şi luptă că nu aveam net decât 2 minute la rând. Tot soiul de idei şi de soluţii, evident toate în engleză, numai’ cataplasmă cu varză şi pansamente cu muştar nu m-au învăţat să pun.
        Bine juma’ din sfaturi erau de genul: descarcă produsul nostru, te scăpăm garantat de durerea de cap, eventual îţi dăm migrene, icter mecanic, ulcer perforat, dar durere de cap sigur nu
      După lupte ca la Plevna că nici online nu mă lăsa să citesc de ajunsesem să copiez pe foaie ca la clasa I – a la Baba Iaga  găsit în sfârşit o soluţie, pe care o redau acilea frumos scrisă, nu se ştie când se întâlneşte careva cu Security Tool
1. Închide calclulatorul şi restartează-l
2. imediat ce porneşti din nou în task manager ( CTR+ ALT+ DELETE)
3. Lasă computerul să încarce
4. Mergi pe "Processes" şi caută o operaţiune care are ca nume un şir de numere , notează numărul
5. Click dreapta pe process şi apoi click stânga pe "End Process Tree"
 6.  Mergi pe discul C în folderul C:\Documents and Settings\All Users\Application
7. Vei găsi un folder cu acelaşi nume ca numărul pa care l-ai scris. Şterge-l
8. Search scrie numărul pe care l-ai salvat şi scanează tot, şterge toate folderele cu numele respectiv .
        Şi a mers, am restartat nu se mai apuca ăsta să scaneze când deschideam calculatorul, ecranul redevenise o poză cu baloane de săpun, viaţa era frumoasă.
     Atât că win 32 tot da cu capul dă prag,  nu aveam net,  deci nu aveam acces la jurisprudenţa CEDO,  deci eram în pragul sinuciderii.
     Şi ia-o de la cap, sărci pe goagăl, scrie pe foaie, citeşte despre w32/sdbot.worm,  încearcă tot . Una din ele a mers,  nu ştiu care.
   Îs conectată de 2 ore, win 32 nu mai dă semne, am dat un scan online şi am înlăturat troianul care rămăsese. Văr’miu a reinstalat windows-ul pentru acelaşi Security tool, fără să-i fi complicat şi win 32 existenţa..Har domnului mintea la noi în familie se moşteneşte pe gena feminină
        Acum sunt pe net numai’ aşa să verific lucrarea. Deci azi am dat gata gripa cabalină, doi viruşi şi-s la a doua bere. Cred că plec la somn cât sunt în avantaj

joi, 5 iulie 2012

genti pe cap de locuitor


Până azi la orele 21:00 mă consideram un om, pardon o femeie normală. Eh bine asta s-a schimbat definitiv logic datorită bântuielilor mele pe net. Şi cum frunzăream eu mediul online aşa într-o doară, cu o bere în braţe  şi idei de vacanţă în minte, imediat după ce mă semiluminasem cu toate bancurile pe care le-am auzit în ultima vreme despre Andreea Marin Bănică şi întrebările ei despre copilul lui Presley  mi-au picat ochii pe un articol :Cum să-ţi depozitezi genţile.
Cu mintea aiurea am dat click mai departe şi apoi o o idee a început să mi se formeze la limitele conştientului, sau subconştientului, oricum le-am încurcat mereu pe astea două: Cum adică cum să-ţi depozitezi genţile? Dacă eu îmi depozitez aiurea genţile şi articolul acela ar putea să ne îmbunătăţească pe vecie relaţia? Aşa că am dat de vreo trei ori înapoi pe săgeţica aia din colţ şi m-am întors la articolul minune.
Care articol nici nu era mare, era mic, simplu şi la obiect, plus că avea multe poze, vreo 17 că despre atâtea variante distincte de depozitare era vorba, din articol în sine nu am priceput mare lucru dar pozele m-au fascinat ca pe un bebeluş. Erau viu colorate şi cuprindeau minim 20 de genţi fiecare în diverse poziţii, erau frumoase ce să mai.
Numai că o dată încântarea trecută am intrat la alte idei. Dacă 256 de oameni au dat „like „ la articol înseamnă că tot atâţia au găsit ceva în el, deci există cel puţin 256 de vorbitoare de limba română care au cel puţin 20 de genţi şi în momentul acela am avut reprezentarea fioroasă a anormalităţii mele, care am 3 genţi: una de lucru în care pe vremuri căram dosarele până am descoperit că am degete sensibile şi mânerul îmi făcea bătături, motiv pentru care geanta e abandonată la birou şi eu nu ştiu dacă să o pun sau nu al inventar.
Una de nunţi, botezuri şi sindrofii, cu paietele adecvate şi pe care o consider prea inutilă să fie considerată geantă, oricum niciodată nu are nimic loc în ea. Adică în mintea mea obiectul cu pricina nu ar trebui să-ţi trezească dezbateri metafizice de câte ori pleci de acasă cu el întrebându-te la ce ai putea să renunţi la bani, la telefon sau la amărâtul acela de pachet de şerveţele pe care orice lady îl are cu ea, că oricum toate trei nu vor avea loc
A treia geantă e aia de toată ziua cu care în ultima vreme merg şi al lucru şi în parc şi la piaţă. E generală, universală şi bine compartimentată.
Numai că uitându-mă la pozele alea iar mă apucă temerile, toate genţile mele sunt negre, alt semn de anormalitate, alea din poze sunt ca o cutie de fondante: roz, bleu, vernil, galben canar.
Bine într-o zi mai puţin călduroasă poate m-aş întreba cine are cu adevărat nevoie de 20 de genţi şi mai ales la ce îţi trebuie 4 genţi roşii, 2 galbene şi una cu buline multicolore, dar azi au fost 50 de grade Celsius la umbră aşa că nah, problema trebuie să fie la mine.
Ş uitându-mă lung la berea pe care o beau foarte nefeminin direct din sticlă întreb să mă întreb, dacă eu am numai trei genţi să-s toate negre nu-s eu suficient de femeie? Sau alea cu colecţiile sunt de 3, 4 chiar 5 ori femei?

Şi viaţă fără de moarte


Că tot mi-am adus minte de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de la bac-ul meu.
Zilele astea am descoperit că îmi place moartea. N-am înnebunit şi nici nu m-am plictisit de venele mele lungi doar mi-am schimbat părerea faţă de ideea de moarte.
     Suntem nedrepţi cu ea, o pictăm în culori întunecate, în mai toate poezelele, povestioarele ş.a.m.d Moartea e un fel de cotoroanţă bătrână, în haine negre, în cel mai fericit caz gri, care pune fatal capăt unul şir întreg de vise, proiecte şi iluzii.
        Scurt pe doi în cultura noastră Moartea e de vină pentru mai toate relele, haina, cruda, nesătula Moarte care ne fură, ne ia, ne amărăşte, care nu e nici pe departe comparabilă cu drăguţa de Viaţă care ne dă, ne promite, ne permite. Clar Moartea e de vină pentru tot, ce bine ar fi să o scoatem din cărţi.
       Şi totuşi Moartea e cinstită, cu ea nu există promisiuni, o primim ca pe o certitudine odată cu prima bătaie de inimă, nu la naştere ci înaintea ei. Un singur as şi-a păstrat în mânecă, data la care va veni dar ştii dincolo de orice dubiu că vine, că nu va pierde întâlnirea cu tine.
     Moartea nu îţi oferă iluzii, nu îţi pune la dispoziţie un mâine în care vei repara, iubi, ierta, visa, trăi, nu îţi acordă prelungiri şi poate din cauza asta suntem aşa împotriva ei, are ceva ce nouă ne lipseşte, are verticalitate, nu minte, nu se ascunde, nu caută pretexte.
     Ne trage mereu de mânecă asupra clipei de acum, singura care există. Respir, gândesc, simt, trăiesc Acum, amintire sau proiecţie, trecut sau viitorul restul nu există.
       Dar suntem oameni, ne place drogul zilei de mâine, mâine va fi soare, mâine voi suna să-mi cer scuze, mâine voi spune te iubesc, mâine voi spune du-te dracului din viaţa mea, mâine voi merge în parc, azi nu, azi nu am timp, trebuie să-mi amintesc trecutul, trebuie să-mi imaginez viitorul dar mâine……….
          Şi ne lăsăm aşa furaţi de cuvântul acesta, de conceptul acesta până când Moartea ne trage de mânecă, intervine, îşi îndeplineşte menirea şi dintr-odată ne trezim că mâinele acela plăcut cu care viaţa ne mângâia creştetul nu mai există. Nu putem fi noi de vină, noi suntem fără pată  şi totuşi cineva trebuie să ispăşească şi după ce privim un pic în jur ne  pică o fisă monumentală, Moartea a fost de vină, ce a găsit-o pe ea să vină taman acum, sigur că trebuia să vină într-o zi dar nu în asta, mai aveam prea multe lucruri de dorit pentru mâine, nu am apucat să le fac azi pentru că omul trebuie să mai şi viseze cai verzi pe pereţi şi pe urmă de ce să mă grăbesc dacă tot aveam un mâine.
Şi ce dacă nu era garantat? Nu putea şi ea Moartea asta să-mi trimită o telegramă de notificare ceva? Şi ce dacă ştiam că poate veni oricând? Cum să vină aşa fără să sune înainte? Asta e proastă creştere.
       Nu ştiu unde am citit că durerea e bună, ne atrage atenţia asupra unei probleme de care altfel nu am şti, de care altfel nu ne-am ocupa, durerea ne-a fost inserată în gene ca o alarmă şi poate că tot asta e şi moartea e o alarmă care se declanşează amintindu-ne să trăim la fiecare întâlnire cu ea, până la ultima

miercuri, 4 iulie 2012

Bacalaureatul nostru cel de toate zilele


Că de mult mă preocupa problema bacalaureatului, de fapt de vreo 5 minute când m-am uitat în toate părţile şi m-am prins că nu am idei pentru blogul de azi. Da, se întâmplă şi celor mai buni dintre noi să fie în pană de inspiraţie.
Buuun deci în mod special mă preocupă proba la română la care probă de altfel ştiu foarte vag că „ a picat Eminescu” spre frustrarea îndreptăţită a miilor şi miilor de elevi.
Până acu fix trei minte când am căutat pe goagăl să văd cum stă treaba am crezut că a picat numai Eminescu, nah aşa m-a lăsat că cred mailul trist spre depresiv al unei prietene direct implicată în evenimente, acum m-am luminat poezia a fost numai al treilea subiect. Precizez pe această cale că ADOR modul în care se găsesc subiectele pe net, varianta aia cu „faceţi click pe poză pentru a mări” în baza căreia nu am priceput jumătate din cerinţele subiectelor.
Să revenim, nu că eu aş fi fost vreun înger, îmi aduc aminte cu lacrimi în suflet şi emoţie în ochi, sau invers, propriul examen de bacalaureat la care m-am prezentat la proba orală de limba română blondă ca o păpădie şi ambalată în roz pal, preocupată de posibilitatea efectuării unei declaraţii de amor către Făt Frumos de la ora aia.
Uite dom’le ce chestii îţi pot rămâne în minte, pe vremea aia nu exista goagăl cel puţin nu al mine în casă şi mă străduisem destul de mult să descopăr cum se zice te iubesc în turcă „Seni Seviyorum „ în caz că vă chinuie curiozitatea. Acum de ce oi fi vrut eu neapărat în turcă în condiţiile în care turc la ei în casă fusese stră stră stră străbunicul şi personajul în sine nu ştia o boabă din limba asta va rămâne un mare mister al umanităţii cert e că asta mă preocupa pe mine la oara aia.
Cu aşa preocupări măreţe mă duc eu la examen şi parcă văd biletul în faţa ochilor Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi Lacustra lui Bacovia. M-au nimerit cum nu se poate mai bine. Basmul acesta nu l-am citit nici până în zilele noastre şi nici nu o voi face vreodată, când eram eu mică aveam o mătuşă care îmi povestea zilnic o variantă hibridă între el şi Harap Alb, alt basm necitit de mine, oricum le-am auzit suficient de mult să nu mai vreau să repet ever veci experienţa şi suficient de neconforme versiunii standard încât să nu am idei care ce vrea pe acolo.
Numai că generaţia mea nu se preda uşor, m-am aşezat frumos pe scaun am privit comisia cu sclipirile unui hipnotizator nebun în ochi şi le-am declarat aberaţii gen basmul acesta cult are variante nu numai la noi în Românica, ci în întreg arealul balcanic, logic particularitatea basmului consta în aceea că de fapt nu avea variante. Şi pe final am declarat aceleaşi comisii de limba română că basmul e atipic pentru că nu are „happy end” expresis verbis. Numai’ că atâta convingere am pus în ce spuneam că oamenii mi-au dat totuşi 10 şi m-au mai şi felicitat.
Despre Lacustră ce să mai spun a fost tragic pentru că mintea mea se închide poeziei, nici măcar Căţeluş cu părul creţ nu am în repertoriu, Bacovia era deja prea mult şi de altfel nici nu mai ştiu despre ce am vorbit la subiectul acesta ideea e că am făcut-o excelent, altfel de unde 10?
La scris? A fost şi mai frumos. Ca să revin al subiectul mailului „cum frate să pice poezie?” mai rău aş zice eu Eminescu, pe care îl studiem în fiecare an de la Dumnezeu în cei 12 de şcoală, nu pe bune cum te-ai aştepta la aşa ceva? Să fi primit ea tânăra generaţie paralelă între Camil Petrescu şi Hortensia Papadat Bengescu, nu mai ştiu exact cum era formulat bacul a fost de muuuult, dar despre ei am scris. Atunci să fi văzut surprindere.
Oricum privind în mare subiectele, eu care de vreo eheeee ani buni nu am mai fost al o oră de limba română cred că aş fi luat lejer 7 sau 8, însă într-o ţară în care de la Caragiale încoace bacul se dă pe baza cunoştinţelor lu’madamme Caliopi Georgescu, nu m-ar mira ca mulţi copii de familie bună să piarză bacaloriatul.

marți, 3 iulie 2012

Despre călcâie şi alţi demoni


Da ştiu, mintea mea e un loc uluitor înainte, în timp şi  după ce îmi beau cafeaua şi asta acoperă 100% modesta-mi existenţă. Mno credeam că am terminat cu exprimatul în public pe ziua de azi dar nah inspiraţia te pocneşte în cele mai ciudate momente şi vine din surse extrem de nebănuite.
De data asta ideea mi-a fost dată de propriile călcâie, ştiu că-s o trestie gânditoare dar nici chiar aşa, călcâiele mele nu s-au trezit brusc la orele 21:00 cu ideea că trebuie să-mi comunice o chestie. Pur şi simplu le priveam aşa cu un soi de disperare tăcută şi resemnată când mi-am adusa minte de Blonda de la Drept 2 parcă, partea aia în care după ce trage o groază de sfori şi poate în sfârşit să se adreseze Senatului, ţine un discurs năucitor despre coafura ei şi cum ea a lăsat catastrofa să se întâmple fără să intervină în proces, fără să ia atitudine.
Amu’ dacă starea naţiunii americane poate fi pusă în balanţă cu tunsoarea blondei de ce nu ar putea distinsele mele călcâie să fie echivalentul unei relaţii, cu atât mai mult cu cât sunt două şi-s foarte drăgălaşe, evident părerea mea.
Care e de fapt problema cu călcâiele mele? Adevărul e că nici una, aşa cum spuneam sunt două şi îşi execută admirabil rostul pentru care au fost planificate de natură. Mă susţin fără comentarii, nu mă dor, nu ridică probleme, nu au solicitări sindicale numai că în mintea mea se insinuează păcătos imaginea unor călcâie roz şi netede de bebeluş pe care logica binară nu te lasă să crezi că-s reale şi aparţin unor femei de vârsta ta care le folosesc conform scopurilor naturale.
Dar logica binară şi publicitatea sunt două lucruri foarte şi extrem de diferite iar eu în calitatea mea de femeie perfectă descendentă cel puţin din Olimp, că ăia din Valhalla mi se par insuficient motivaţi, prefer să am ce văd în publicitate.
Drept efect în baia mea se găsesc suficiente pietre ponce, scruburi, geluri şi creme fortifiante, vigorizante, catifelante, hidratante şi alte „ante” încât să ajute jumătate din univers, iar la 45 de garde la umbră mă poţi vedea frecvent cu şosete care să favorizeze absorţia celor de mai sus..
Călcâiele mele au beneficiat de extracte de levănţică, ceai verde, cireşe, miere, unt de cacao, ulei de argan şi alte 1001 de ingrediente menite să le transforme în visul ăla roz şi diafan şi deşi în continuare nu au nici o problemă, nu mă dor şi nu am vreo jenă în folosirea lor se încăpăţânează să nu aibă fineţea aia despre care am văzut eu că e musai să o aibă.
În materie de relaţii e la fel, relaţia din viaţa mea e ok, comunicăm,ne susţinem, ne certăm, ne împăcăm, trăim împreună, trăim separat, avem vise comune şi individuale, ne place, ne scoate din minţi, ideea de bază e că nu ne doare şi funcţionează fix aşa cum trebuie să funcţioneze o relaţie, numai că nu mă sună de nebun să-mi lase cutii de bomboane la uşă, e drept nici eu nu port vreodată numai alb, cred că de acolo e problema, când sună cineva la uşă răspundem indiferent cu care din gelurile mele multiple mi-aş fi hrănit pielea înainte, când o comite nu stă în faşa uşii în ploaie până îi azvârl eu o pastilă minune care să-i trateze guturaiul şi să-l facă să stea şi mai mult în ploaie. Pe scurt nu funcţionăm ca în reclame şi nici ca în revistele de specialitate în care scrie negru pe alb, bine uneori mov pe roz, că dacă te iubeşte trebuie musai să răstoarne constantele fizicii măcar de două ori, aşa demonstrativ, şi că trebuie să ştie ce vrei ba chiar să-ţi ofere asta înainte să te prinzi tu că vrei.
Aşa că intru fac şi în privinţa relaţiei ce fac şi în privinţa călcâielor, e drept că durează de ani de zile, că am trecut prin toate fazele scrise în carte şi încă trecem, că nu doare mai mult ca altă relaţie, că mă susţine şi mă face să mă simt confortabil dar dacă nu e ca în reclame voi apela la trucuri, deci citesc ce trebuie să fac şi fac, ducând omul al limita nervilor prin aplicarea diverselor scheme şi diagrame de revitalizare a relaţiei şi stabilirea poziţiei alfa. Ce dacă aud telefonul de fiecare dată când sună, răspund selectiv să nu aibă ideea că sunt sub control şi ce dacă îmi doresc să merg la îngheţată cu el, mă duc cu fetele că doar nu trebuie să-mi pierd individualitatea, şi cui îi pasă că eu chiar îmi permit să-mi structurez programul în funcţie de al lui, urlu periodic la el să se organizeze mai eficient că nu are doar el carieră pe lumea asta.
Dacă nu cumva îmi vine mintea la cap să nu mai încerc să-mi gestionez relaţia după modelele ideale prezentate de psihologi care nu cred în ele şi fac ore şi ore de autoevaluare să repare găurile de obuz din propriile vieţi, sper ca efectul asupra relaţiei să fie acelaşi cu efectul asupra călcâielor care în continuare nu sunt roz şi delicate dar sunt la fel de solide, nedureroase şi de încredere indiferent câte remedii minune aplic pe ele.

Tu preferi hard sau soft?


Mda venisem acasă cu alte idei în minte pentru blogul de azi, idei drăguţe rezultate din conversaţiile nu foarte lungi dar înecate de râs cu Daya, dap la mine toate lumea are un alt nume, un nume de cod sau secret dacă vrei, oricum s-a ales praful de blogul meu inspirat din cauza curiozităţii normal.
Recunosc citesc mult, online, offline, pdf, word, hârtie, citesc e activitatea de bază a vieţii mele, citesc pentru muncă, pentru relaxare, pentru mine, pentru alţii dar citesc.
Aşa că înainte să mă apuc de scris am făcut pauză de o cafea între cele două etape ale vieţii mele, Realia şi lumea virtuală şi, în timp ce îmi beam cafeaua, m-am gândit să văd ce idei mai are lumea.
Am mers pe un blog pe care mai intrasem în speranţa să văd ceva drăguţ, ceva care să-mi dea aripi şi să-mi repare încrederea în mine, nu dau nume pentru că nu mă interesează nici dacă au făcut bine nici dacă au făcut rău dar idee că într-un articol, carte, mesaj public îi poţi spune persoanei care te citeşte că nu are rezultate pentru că este „PUTOARE” mă depăşeşte.
Am observat comentariile, unii erau încântaţi alţii scandalizaţi, poate în fond acesta e rolul unui blog să te incite să comentezi, să îţi exprimi părerile, să fii tu.
Slavă domnului am depăşit de mult rezistenţele, adică atunci când cel cu care vorbeşti te face bou, prost, putoare, incapabil iar tu te enervezi problema nu e neapărat în termenul folosit de celălalt ci într-o rezistenţă pe care o ai tu faţă de termen şi faţă de ce înglobează el.
În ziua în care oricine îţi poate striga orice fără să-ţi sară muştarul, fără să plângi încuiată în casă şi fără să juri că nu mai vorbeşti cu el ever veci , te poţi felicita eşti un om liber care nu mai are rezistenţe şi care nu mai poate fi controlat prin butoanele verbale. Dar asta e aşa departe pentru unii dinte noi încât nici nu are rost să ne batem capul acum.
Nu termenul era problema, pot înţelege asta, dacă vrei o reacţie trebuie să supralicitezi, trebuie să forţezi nota şi să provoci printr-o tuşă groasă însă asta o faci în terapie, foloseşti termenul diferenţiat raportat la personalitatea omului de pe scaunul, canapeaua sau ce oi fi folosind tu în cabinet. Nu poţi şti exact ce trezeşti în fiecare din oamenii cărora te adresezi printr-un cuvânt  anume, pentru ce este cuvântul acela ancoră şi ce marchează pe harta personală.
Dacă tot te apuci să scrii pe un blog de inspiraţie să zicem, dacă la fiecare cinci paragrafe unul povesteşte cum ţie şi s-a spus o viaţă că „nu meriţi”, „că eşti proastă”, că „nu ai valoare” cum te apuci să îi ajuţi pe oameni folosind exact metoda care a dat greş în cazul tău, care recunoşti te-a ţinut ani buni în urmă?
Şi atunci mă întreb ce este mai profitabil cititorului pe care nu-l cunoşti, care este încadrat pur şi simplu într-o categorie mult prea generală să-l poţi ajuta strict pe problemele lui? Să-l şochezi urlând la el? Spunându-i că toate problemele din viaţa lui se datorează lipsei de coloană, faptului că îi e lene să-şi trăiască viaţa şi că în fond e o cârpă sau convingându-l că viaţa e minunată şi magică, e un dar de care trebuie să te bucuri şi că tu aşa Putoare, cârpă şi fără coloană cum eşti ai în tine suficiente resurse să schimbi peisajul gri depresiv care te înconjoară cu unul colorat ca un curcubeu strălucitor?
Adică tu ce preferi metoda de şoc sau  variantele blande ?


luni, 2 iulie 2012

Dileme de lemur


Oglinda lui Erised, aiurea blogul ăsta trebuia să se intituleze Oglinda lui Maurice şi Morty că pe lângă gărgăunii personali deloc de neglijat ideile care îmi vin din conversaţiile cu astea două probabil îmi vor da şutul necesar pentru a mă înscrie la facultatea aia de psihologie, chit că în târgul meu nu e nici una acreditată şi că nu mă văd de nici o formă cu plodul în tren să merg al licenţă.
Aşe după ce am venit eu cu nervii personali pulbere că nah mai scap şi eu din atenta punere în aplicare a minunatelor sfaturi de dezvoltare personală cu aprecierea la maxim, şi dincolo de el, a ceea ce ai ca să te poţi bucura la şi mai maxim de ceea ce îţi doreşti intru pe net în scop recreativ şi creativ că văz că-s la al doilea blog şi tot mai am idei şi ce miracol are loc?
Apare Maurice care e deprimată de căldură şi în loc să se trateze ca tot omul normal la cap cu bere congelată şi reclame stupide de pe youtube ascultă Bach varianta depresivă, ba mai trimite şi linkuri.
Mno că tot am rămas eu marcată de reclame, cu depresia asta ca şi cu mâncatul nu e aşa uşor cum crede lumea. În primul rând ca să te bucuri la maxim de ea trebuie numai şi musai să-i identifici cauza. Eu nu-mi iau păcate pe caniculă, eu îmi iau păcate pe tatăl lui Maurice cel mic care o binevoit să apară azi în târg  şi să stea la taifas cu unchiul lui Maurice cel mic. Problema nu e că Maurice cel mic nu se există încă, nici că atât tacsu cât şi unchisu ignoră cu graţie deplină viitoarea lui existenţă şi rolul lor prin ea.
 Practica şi mai ales Coehlo au demonstrat dincolo de dubii că dacă tu vrei şi vrei universul nici nu doarme nici nu mănâncă numa’ stă să facă planuri cu privire la posibilitatea îndeplinirii dorinţei tale.  Ca atare existenţa lui Maurice cel mic este aprioric demonstrată şi nu poate fi cauză de depresie, nu acum ci peste vreo 3 ani când plodul va face ca toate visele şi Maurice va reconsidera bucuriile maternităţii.
Problema e că în momentul acesta nu mai suntem siguri că tatăl reprezintă a mai bună combinaţie de gene. Că Maurcie o avut aşe o revelaţie şi i s-o părut că tatăl lui Maurice cel mic nu e taman cum trebe’ . Eu cred că ea se gândea la faptul că omul e mai pipernicit decât îl ţinea minte şi clar mai varză decât se vede pe sticlă, nah că n-o fi fost şi el machiat corespunzător să deie apetisant pe cameră, ceea ce îmi aduce aminte de filmuleţul cu hamburgherii de la McDonalds, numai că alegerea de cuvinte o fost impresionant de exactă şi Maurice o ignoră în totalitate „E mai fragil” a zis şi cumva cred că sursa depresiei din fragilitatea asta trebuie căutată, fragil, slab, labil, nu suficient de puternic să îmi facă faţă şi să mă susţină, fără personalitatea corespunzătoare şi, deşi nu l-am văzut ever face to face şi poate-s subiectivă, crez io că e şi cu liniuţe mai jos decât Maurice pe scara IQ.
Şi uite aşe ajung eu la o întrebate foarte filozofică la care  o să răspundem altă dată. Când ne îndrăgostim în cine ne punem de fapt toate sentimentele alea minunate în persoană aşa cum e ea? Sau în varianta roz şi idealizată pe care ne-am construit-o din fragmente de date reale complinite al greu cu vise? Şi când suferim de dezamăgiri din dragoste este vina celuilalt care chiar s-a schimbat? Sau pur şi simplu ni s-au spart nouă lentilele roz şi îl vedem aşa cum a fost dintotdeauna şi cum va continua să fie?

Mesaj urgent


Recunosc mi le caut cu lumânarea, dar nu am ce face curiozitatea mă tot împinge să verific anunţuri şi oferte care apar în faţa mouse-ului meu. Adică la mine acasă situaţia stă aşa.
Am  un mail de birou pe care se ştie nu-l deschid decât dacă mă suni să-mi spui că mi-ai trimis ceva pe el. Cel mai bine ştie treaba asta consultanta mea financiară, salut Mădă.
Am un mail personal pe care-l folosesc de fapt pe messenger şi pe care prietenii îmi trimit toate pps-urile vieţii şi mesaje de râs şi mesaje de plâns şi mesaje care trebe’ musai şi neapărat forwardate le 145 de oameni dacă nu vrei să-ţi pună un chinez piedică  în timpul eclipsei de soare din Peru. Dar sunt prieteni aşa că le trec cu vederea şi nu deschid mailurile decât dacă mă apucă şi pe mine cheful de forwardat.
Am un mail de google de pe care gestionez prezentul blog şi pe care corespondenţa e ca şi inexistentă deoarece Google în sine nu scrie foarte des
Şi în sfârşit am cele 2 mailuri pe care le folosesc pentru testarea şi verificarea site-urilor minunate care se oferă să te lecuiască de alopecie  cu o tichie de mărgăritar ( că mi-s cultă rău zilele astea şi nu pot zice chelie), să îţi ghicească în palma scanată, în cafea pe care nu ai băut-o de fapt, în cărţi, în stele şi marca şerveţelelor pe care le foloseşti când te pocneşte aviara .
Şi după ce completez eu frumos adresa de email la cererea siteurilor în cauză după aia mă surprind de mesajele pe care le primesc, fie de la cei cărora le-am cerut consultaţii, fie de la prietenii lor oameni cu suflet uriaş pe care îi împiedică rânza ( eu abia prin facultate m-am dumirit că asta e de fapt banala pipotă) să doarmă de grija mea.
Şi cum eu clickăi des şi incontrolabil pe cele site-uri ( aşa e am muuultă treabă deci trebuie să mă relaxez des) numărul mesajelor primite e corespunzător.
Am stat eu aşa ca românul ordonat să clasific răspunsurile şi le-am încadrat în 2 mari categorii.
1 Indiferent ce am întrebat eu sunt neşte tanti şi vreo 3 neni care se preocupă exclusiv de pericolele din viaţa mea sentimentală. Au fost momente în care mă convinsesem că 99,9% din telenovelele latino americane sunt de fapt inspirate din viaţa mea aşa trădări şi răsturnări de situaţie mă păşteau peste tot.
Acum să nu vă imaginaţi că sunt mesaje adresate numai consumatorului frumos adicătelea feminin, nope că am şi mail de domn şi tot aşa trădat e şi acela de ar trebui să se plimbe numai în căutarea batistelor Desdemonei tătă ziua ignorând orice alte treburi.
Catastrofe peste catastrofe stau să mă atace şi totul ar putea fi evitat cu modicul preţ de nici nu mai ştiu parcă 3 Euro + TVA pe minutul de convorbire telefonică în urma căreia să mi se facă una două sau câte citiri o necesita karma mea contorsionată.
2. A doua categorie e cea financiară, aici nu mă trădează nimeni, aici din bunătatea sufletului lor nişte doamne şi de asemenea vreo doi domni au decis că e momentul să-mi pună Dumnezeu mâna în cap şi în urma unor procese de selecţie incredibil de dificile datorită incredibilului meu noroc tot sunt selectată să primesc neşte mesaje cutremurătoare şi nişte secrete la fel de extraformifantastice de diverse provenienţe – egiptene, francmasone, de la druizi, nu contează exact de unde, cert e că după ce aş primi mesajul cu pricina găina cu ouăle de aur ar fi mic copil pe lângă mine şi probabil i-aş depăşi chiar şi pe minunaţii oameni care sparg seminţe cu un ochi la meci , tranzacţionează Forex şi au câştigat din 100 de Euro cât să acopere deficitul naţional.
De asemenea nu vă imaginaţi că asta e o problemă a pieţei româneşti pe principiul atât ne duce minte, românul crede în toate prostiile deci asta e explicaţia existenţei site-urilor cu pricina. Nope, verificat eu personal piaţa de limbă franceză, engleză, italiană şi spaniolă, la ei site-urile sunt şi mai drăguţe iar mesajele de avertizare şi mai terifiante.
Încă aştept să apară categoria 3 de magi care să-mi trimită mesaje URGENTE despre vreo boală fatală şi letală pe care o pot evita numai dacă îmi ghicesc ei pe unde să nu trec marţea la ceasurile 13 pentru a evita întâlnirea cu virusul Ebola. În ziua în care voi deschide un mail şi cineva se va fi gândit să scrie „ Dragă X,  spiritul lui Montezuma m-a anunţat să te avertizez că trebe să-ţi duci ficatul la service „ cred că vom atinge absolutul în materie, deşi dacă mă gândesc bine e puţin probabil să mi se spună ce nu funcţionează aşa din prima şi mai degrabă e necesară o ghiceală complexă din care să rezulte exact care organ merge în trei timpi.
Şi nici nu mi s-ar părea o problemă existenţa lor dacă ne-am plimba pe acolo numai nebuni ca mine care verifică din ce se mai scot bani în ziua de azi, dar dureros e că există destul de mulţi oameni care se conformează MESAJULUI URGENT şi trimit şi bani să aibă Montezuma în ce ghici.
Aşa de curioasă înainte să scriu asta care evident e inspirată de un mail apocaliptic, chiar dacă nu mai postez nimic înseamnă că în sfârşit am călcat în vreo capcană abilă a Nornelor pe care o simplă consultaţie în tarot putea să mi-o dezvăluie,  am dat un search pe Google după Mesaj Urgent. Nuş care or fi rezultatele la voi dar al mine în afară de o firmă de curierat rapid primele 5 rezultate sunt cu mesaj urgent de la Maica Sfântă, de la un anume Grieg de pe un site de yoga,  Maestra Supremă Ching Hai şi Fecioara Maria. Mă surprinde tăcerea lui Saint Germain şi a lui Merlin sper să nu fi păţit ceva pentru că au ignorat la rândul lor nişte mesaje urgente.

duminică, 1 iulie 2012

Tehnici de meditatie - prima zi


Zilele astea am zis că mă odihnesc deci nu mi-am făcut program de ieşit din casă, numai că la mine odihna e o treabă complexă ce ţine mai mult de refuzul de răspunde le telefon motiv pentru care şi-a şi petrecut week-end-ul pe modului Silenţios.
În rest m-am gândit să dau un search pe Google să văz şi eu cum se mai relaxează lumile şi am văzut. Jumătate din naţiune meditează şi jumătatea cealaltă citeşte despre cum se face treaba asta.
Şi după ce am citit până m-am plictisit am ajuns al concluzia că de fapt nu trebuie să asculţi sfaturile date de noii guru în materie, meditaţia se face cum îţi vine ţie bine la ora aia. Maurice sper să citeşti asta şi să ştii despre ce e vorba când ne vedem în Bootcamp
Ideal să te îmbraci în ceva comod, altfel pantalonii prea strâmţi sau sârmele de la sutien ( mă încăpăţânez să scriu pentru femei) or să te împiedice să te simţi în largul tău. Caută o cameră sau un colţ de grădină liniştit în care să nu auzi telefonul, copilul care vrea apă, jumătatea vieţii tale care are nevoie de numai Dumnezeu ştie ce sau mama care a pierdut a ‚nşpea mia oară ochelarii şi are nevoie URGENT de ajutorul tău că de aia te-a făcut.
Partea bună e că nu trebuie să stai în cap, în poziţia lotus sau în poziţia porcului spinos la amiază, poţi sta pe scaun, în fotoliu, întinsă în pat şi după ceva practică şi în picioare.
Dacă nu ai mai făcut isprava ever veci nu te supăra dacă nu te relaxezi 100% din prima încercare. Dacă eşti foarte obosită s-ar putea să adormi în timpul exerciţiului, nu e ok de principiu dar e totuşi un pas înainte. De asemenea, dacă nu eşti suficient de disciplinată, e posibil să termini mai enervată decât erai dar şi acesta e un pas înainte pentru că ai făcut ceva, te-ai mobilizat să repari o situaţie
Stai în cea mai comodă poziţie care îţi permite să respiri profund, încearcă să simţi respiraţia din abdomen aşa cum respiră bebeluşii, închide ochii şi concentrează-te pe respiraţie, pe un alt sunet ritmic (un ceas, unitatea calculatorului care încearcă din greu să se răceasca) sau pe o melodie pe care ţi-ai ales-o dinainte. Mie îmi place asta de exemplu
Pentru că eşti al început încearcă respiraţia pe 5 adică inspiri în timp ce numeri până la 5, faci o pauză până la 5, expiri şi numeri din nou la 5, faci încă o pauză de 5 şi o iei de la capăt.
Scopul meditaţiei este să îţi golească mintea de gânduri, întâi trebuie să obţii liniştea pentru a putea construi ceva în faza a doua, dar asta va urma probabil după vreo 2 sau 3 luni de exerciţiu.
Le vei auzi, imediat ce începi să respiri. Termenul limită de la lucru se va suprapune cu dorinţa jumătăţii tale de a face sarmale ca ale mamei în week-end, cu cererea înlăcrimată a plodului să-i cumperi nu se ştie ce Pokemon, cu ideea că nu mai ai detergent pentru geamuri, bârfa auzită despre Ioneasca de la contabilitate şi un vag dubiu cu privire la ce naiba să găteşti mâine.
Lasă-le să treacă pe lângă tine, încearcă să îţi închizi urechile în faţa lor şi bucură-te de linişte, de ritmul respiraţiei tale, de pulsul care se stabilizează. Încearcă să stai în lumea ta măcar 15 minute şi încearcă să faci din asta un obicei zilnic, dacă se poate la aceeaşi oră.
Încă un pont pentru începătoare, pune ceasul să sune peste 15 minute altfel te poţi trezi după 2 ore şi situaţia nu va fi deloc roz.
Pentru început ar trebui să funcţioneze, poate că data viitoare voi scrie despre Chakre şi meditaţia colorată dar pentru primele încercări tehnica asta e mai mult decât suficientă.