duminică, 30 noiembrie 2014

Jurnal de bord

Azi 30 noiembrie 2014, cred că e abia al treilea jurnal pe anul ăsta
Dincolo de ferestre habar n-am, e noapte deja şi am draperiile trase
Ma gandesc că în sfârţit am devenit bărbat, am o răceală uşoară dar sunt convinsă că asta o să mă omoare J
Invat de pe unde pot
Sunt recunoscatoare pentru week-end-ul ăsta prelungit în care îmi tratez liniştită răceala
Din bucatarie mititei cu muştar
Port pijamaua de karate, mno aşa arată ca un costum de karate roz şi gros
Citesc un roman uşurel de Jude Devereaux
Ceea ce astept Sărbătorile de iarnă evident
Ce mai mesteresc botoşei vintage şi în curând o păturică
Ascult nimic, uneori îmi place liniştea
In casa cred că se uită toţi la televizoare
Unul dintre lucrurile mele preferate ciocolata caldă groasă de tot
Citatul zilei „Cum gândeşti, cum te porţi şi cum mănânci îţi pot influenţa viaţa cu  30 până la 50 de ani” Deepak Chopra
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana a trecut deja

O imagine pe care vreau sa o impartasesc

vineri, 14 noiembrie 2014

Ză karma

Ăsta e unul din cele mai ciudate bloguri ale mele, e un fel de dulceaţă de cireşe amare pentru că le are pe amândouă şi dulceaţa şi amărala imposibil de decantat.
E primul blog în care recunosc că am crescut, zi de zi, cu lecţiile mele de fericire, cu pauzele mele de zen cu hazul şi necazul şi hazul de necaz.
Ziua în care ajungi pe culmile lehamitei, că nu mi-s eu Cioran să ajung pe ale disperării, şi totuşi nu abandonezi, ba chiar ai nişte idei de mai bine, e ziua în care ai devenit om mare.
Pe scurt că pe lung e inutil,  mi-am luat încă o fascinantă soluţie cum numai injustiţia română poate pronunţa, una din aia în care nici măcar nu contează problema în care te judeci ci nişte detalii, de data asta problema a venit de la o decizie care trebuia depusă în încă un exemplar la dosar. Culmea decizia a fost depusă în termen şi nu în unul ci în două exemplare, totuşi acţiunea a fost anulată. Optimistă din fire am făcut cerere de reexaminare cu gândul că „errare humanum est” ( ştiu 90% din judecători se simt înjuraţi de rude de câte ori dau cu vreo vorbă latină în ei) şi mi-am zis că judecătorul sigur nu a văzut actul din greşeală.
Azi i-am explicat judecătorului nou ca unui plod de grădiniţă la ce pagină se găseşte actul şi cum a fost el depus nu într-un exemplar ci chiar în două, deci nu se pune problema să mai fi greşit, deşi mă gândesc că la salariul şi sporurile pe care le încasează ar fi putut să dea filă cu filă cele fix 50 de pagini din dosar şi să le vază şi singur.
Soluţia? Menţine hotărârea colegului că deh, corb la corb.
Efectele? În prima  fază m-am deprimat şi am avut reacţia clasică, de mâine mă apuc de împletit botoşei şi căciuliţe. În a doua fază m-am redresat,  şi minunat e că fazele astea au fost aşa rapid una după alta că nici nu le prea pot deosebi bine, şi am decis să rezist până în ziua în care „excepţia incompetenţei instanţei” va avea efecte.
Să am grijă să nu cresc un copil cu un aşa grav handicap sufletesc încât să îl doară în cot nu de dreptate sau adevăr că astea sunt valori relative, ci de propria lui datorie de a face tot ce poate mai bine.
Şi mai ales să aştept, din toată tevatura asta politică în care nici unii nu sunt mai buni ca alţii să aleg raza de soare a norului, dacă ai suficientă răbdare vei ajunge să le urezi tuturor, inclusiv magistraţilor care se cred rupţi din coastă de zeu, „La mulţi ani, cu executare!”

Mi-am  păstrat bucuria indiferent de evenimentele din jur şi ăsta e primul pas în arta fericirii, un singur lucru mă preocupă un pic. Sunt încă păcătos de veselă la ideea de  Karma is a bitch” şi mai ales la continuarea în viziunea mea în care toţi competenţii ăştia din justiţie or să ajungă pe mâna unor doctori la fel de buni ca ei, mai că aş plăti bilete la treaba asta şi aşa o iniţiativă nu bate deloc cu spiritul zen pe care îl cultiv aşa cu patimă.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Cel mai important om din regat

Ştiu ţara arde şi io mă preocup de chestii superficiale. Bine, superficiale după mintea mea  slabă de fomeie, că în rest dacă deschizi televizorul fără să te fi pregătit naibii în prealabil zici că fix de la oamenii cu pricina  o să apară nu numai izbăvirea ţărişoarii noastre ci a omenirii în general.
Nope, nu vorbesc de campania electorală, nici măcar optimista de mine nu poate crede că o să vină vreo salvare din direcţia aia, vorbesc despre emisiunile cu bucătari.
Dacă ai avut o zi proastă şi eşti dăruit de Dumnezău cu trei neuroni cât să poţi face haz de necaz le recomand cu căldură, pe amândouă şi Masterchef şi Iadul bucătarilor.
Se pune pasiune multă domnule, se varsă lacrimi de zici că suntem dracului la terapie intensivă şi ne  mor pacienţii pe capete nu într-o bucătărie în care cel mai mare dezastru care se poate întâmpla este să nu fie mîncarea comestibilă.
Şi se bagă bani în treaba asta, la Iadul bucătarilor de exemplu cred că s-a cheltuit deja bugetul pe câţiva ani al unui spital de provincie pe foie gras, pe care culmea nici măcar nu îl mai mănâncă vreun om ci îl aruncăm, pentru varii motive.
Foie gras ăsta e ficatul unei gâşte sau al unei raţe foarte chinuite, un aliment care ar trebui interzis naibii, dacă asta ar duce la altceva decât creşterea şi mai mare a preţului, care ficat poate să coste şi 1000 de euro pe kil şi pe care concurenţii, cărora li s-a explicat reţeta până am învăţat-o şi eu, îl căsăpesc într-o veselie.
Io una aş schimba regulamentul concursurilor cu pricina, şi i-aş pune pe concurenţi să plătească  ingedientele de care îşi bat joc.
Dar să revenim, deci la emisiunile astea poţi vedea cum o echipă de 10 oameni nu e în stare să să scoată în o oră şi ceva din bucătărie 3 creveţi sau o farfuriuţă cu orez, dap măh, risotto e orez la urma urmelor.
În acelaşi cadru poţi să îi urmăreşti şi pe chefi, ăştia îs toţi adorabili, jur, i-aş lua acasă şi le-aş găti cu mâna mea numai chestii interesante. Încălzirea globală e nimic pe lângă tragedia neechilibrări perfecte a gustului dulce cu  cel acid şi probabil următorul răzbel mondial se va declanşa din cauza unui fel de mâncare insuficient sărat. Adică serios Scărlătescu săracul nici nu mai are păr în cap de la cât şi l-a smuls ca în tragedia greacă suferind profund că nu e caracatiţa  tăiată artistic.
Şi Patrizia, preferata mea indubitabil, care în 21 de ani nu a reuşit să înveţe naibii limba locului dar se aşteaptă ca amărâţii ăia din platou să poată învăţa 4 reţete în 5 minute.
Şi toţi ceilalţi la urma urmelor, care povestesc despre câte au pătimit ei, câte bucătării au spălat, câţi cartofi au curăţat, câtă ceapă le-a înlăcrimat vederea, aproape că mi-e jena că nu am fost în stare să dezvolt decât o nenorocită de scolioză în băncile nepotrivite ca înălţime ale patriei şi un amărât de ulcer de la zilele de stres din sesiune în care uitam să mai şi mănânc.
Mă gândesc cu milă la toţi ăştia, inconştienţii ca mine, care ne-am dus dracului la şcoală şi am ajuns doctori, profesori şi alte chestii inutile când puteam să devenim CHEFI şi să rupem gura târgului la audienţă.
Dacă nu ai simţul umorului, mai bine evită emisiunile astea că o să îţi vină să spargi televizorul când îl auzi pe vreunul din ei spunând cât sunt de incredibil de minunaţi. Frate eşti bucătar, găteşti, cam orice om din lume poate să facă treaba asta la perfecţie după vreo 6 luni de muncă, hai să mai vorbim despre minunatul de tine când ţi-o ieşi primul transplant de rinichi să zic.
Eu una chiar mă gândesc să mă duc la preselecţie deşi nu cred să ajung departe, că nu mă văd pe culmile disperării din cauza vreunui ou poşat insuficient


duminică, 5 octombrie 2014

Moartea caprioarei cover cum ar veni

Mulţămesc lui Dumnezeu că există firma asta de cosmetice. Nu –i dau numele, nu că  m-ar deraja să le fac reclamă la câţi bani mi-au adus dar am neşte planuri diabolice care îi implică pe unchii mei, Eva şi produsele cosmetice cu pricina.
Cu unchiul Matei a fost noroc chior, omul a văzut-o pe Eva la farmacie într-o dimineaţă binecuvântată de iunie, când ea începuse deja să îşi acopere trupul zvelt numai cu două voaluri simbolice.
E drept Eva arată într-un mare fel, căpreoarele lui State Potcovaru îs vaci de jug pe lângă ea, dar nu se aştepta nimeni ca unchiul Matei să înceapă brusc să se creadă adolescent şi să se voiască taur comunal după ce avea să dea cu ochii de ea. Şi ca să fim înţeleşi e unchiul mare, adică unul din cei 6 fraţi ai bunicului, care bunicul a murit de vreo 10 ani, trecut de 70 şi era mezinul, unchiul Matei era lejer sărit de 90 în mai.
Şi de aici începe norocul, unchiul emoţionat a întrebat-o cu glas sugrumat de emoţie pe farmacistă ce ar putea folosi să aică sorţi de noroc cu Eva şi femeia, complet normal de alfel pentru că unchiul Matei mirosea lejer a cadavru, i-a recomandat cosemticele ăstora.
Omul le-a luat pe toate şi a crezut că e vreun fel de Viagra românească, jumătate le-a înghiţit cu linguroiul, cu restul şi-a alifiat temeinic zonele ruşinoase. Evident nu a reuşit să termine stocul, organele interne au cedat pe la jumătatea tratamentului şi omul a murit convins că e pe calea bună fiindcă simţea nişte furnicături prin zonele tratate.
De Eva n-a apucat să aibă parte, dar căprioară are în meniu, că după ce i-am citit testamentul am decis că ne permitem extravaganţa asta la înmormântare, başca n-am mai dat banii pe îmbălsămare că doar omul are tot felul de parabeni şi pe interior şi pe exterior.
Dar de cucerit a cucerit-o că mi s-a părut corect să îi scriu şi ei un cec serios după evenimente că în lipsa ei nu mai pupam nici eu moştenirea, de acum Eva e mare fan al firmei de cosmetice, a fermecat-o de-a dreptul ce să zic.
Hai că vă las, de un sfert de oră se uită popa urât la mine că scriu în timpul slujbei şi acum tre să legăn şi colivile de Veşnica Pomenire, dar bunicul  mai are 5 fraţi în viaţă şi Eva e interesată de o colaborare  aşa că mai trec eu pe aici să vă povestesc cum e că vânătoarea de căprioare în mediul urban sau poate angajez naibii pe cineva să îmi scrie şi blogurile că mulţămită lui Dumnezeu şi cosmeticelor ăstora mi s-a schimbat viaţa în excelent.


sâmbătă, 27 septembrie 2014

Jurnal de front... aia de casa noua

Să vă povestesc despre primele mele 2 săptămâni în casa nouă? Nici nu mă prindeam că au fost atâtea dacă nu vedeam de când nu am mai scris pe aici.
În prima săptămână am încercat evident să dăm drumul centralei care produce apă caldă, pentru spălat că de căldură nu era nevoie la ora aia. Centrala a refuzat îndârjit să iese din avarie şi să intre în programul de lucru.
Am sunat evident la un doctor de centrale care e mai ocupat decât doctorii din Grey’s Anatomy ca atare nu a putut să vină decât duminica următoare.
Prima săptămână a trecut lent cu mine făcând baie la birou şi venind acasă numai pentru cine pe păturică în mijlocul sufrageriei, cine reci să avem chestia asta în clar, aproape supeuri la miezul nopţii.
A doua săptămână a început cu vizita la domiciliu a medicului de centrale, care a scos ceva apă din instalaţie şi a decis că e stricată electrovalva de gaz deci tre’ să sun la gaze.
Ceea ce am făcut luni, le-am spus frumos ce nu merge oamenii mi-au trimis un nene să verifice dacă am dreptate şi să îmi comunice că trebuie să vorbesc cu cei de la centrale să o schimbe pe electrochestia aia că e în garanţie.
A urmat un alt foileton telefonic între mine şi vânzător, între mine şi doamna Carmen, între mine şi prima echipă de la centrale care a venit evident să verifice dacă io, doctorul de centrale şi ăla de la gaze aveam dreptate.
Culmea aveam aşa că mi-au promis că marţi la prima oră vin să o schimbe. Aşa a fost, marţi dimineaţa pe o ploaie fundamental bacoviană echipa doi mi-a bătut la uşă.
Logic şi echipa doi a venit tot fără scară, ca şi echipa unu, ca şi nenea de la gaze ca şi restul lumii, nu că nu ar fi avut dar de ce să care ei scara de jos când ar fi putut folosi un scăunel de la mine?
La fel de logic, ca şi cei dinaintea lor au coborât după scară deoareşce că io nu posed scăunele. O oră mai târziu aveam electrovalvă nouă şi senzor nou că pe ăla vechi în infinita lor inteligenţă mi-l montaseră astfel ca între ştecher şi priza dedicată erau  15 cm . De asemenea aveam o gaură în perete că senzorul nou nu necesita două alea de agăţat ci numai una şi un prosop ruinat pe vecie că a trebuit să îl pun pe capătul scării, inteligenţii intenţionând să sprijine jaful de scară pe peretele meu alb şi nou nouţ.
Dar centrala mergea. Aleluia, era timpul să merg la lucru cu numai 3 ore întârziere.  Fix la 15 minute de mers prin ploaia bacoviană susmenţionată mi-a sunat telefonul. Băieţii de la cablu erau prin zonă.
Despre cum funcţionează creierul lor aflasem cu o săptămână în urmă când ratasem trecerea prin cartier şi rămăsesem o săptămână fără televizor.
Rds-ul e aparent o companie foarte spontană, ei nu ştiu unde or să meragă mâine ca să te anunţe naibii cu o zi înainte, să fii şi tu acasă. Mi se pare corect de altfel când ai monopol pe piaţă soarele răsare şi apune prin fundul tău, chestie dureroasă de altfel îmi imaginez.
Aşa că m-am întors şi am mai stat o oră privind fascinată cum cei doi membrii ai echipei se întrebau ce culori de fire au de conectat, ba chiar aş zice că ar acceptat şi nişte variante de la mine.
Cu chiu cu vai internetul a mers, mă rog aşa credem pentru că în lipsa unui calculator pe care să verificăm asta e numai o prezumţie. Cu semnalul tv a fost mai greu că aveam televizor şi deşi teoretic era perfect pe ecran nu se vedea nimic.
După lupte seculare care au durat peste o oră s-a descoperit problema, prizele de tv aşa că le-am scos, oricum specialiştii m-au asigurat că nu sunt tipe de încredere şi fură din semnal. Trecut direct doar prin mască semnalul a fost ok, foarte ok chiar şi merge până în ziua de azi.
Aşa că 5 ore mai târziu abandonând casa cu tălpiţe vesele de noroi peste tot, prize, nituri, capete de liţă, plastic de izolare şi alte minunate chestii, am plecat şi eu victorioasă la lucru.
Mă gândesc că putea fi şi mai rău, măcar am plecat având o centrală funcţională şi semnal în televizor.

O să vă mai povestesc de pe front  data viitoare când mai ajung la mama

duminică, 14 septembrie 2014

Caruta fara cai :P

Anul ăsta mi-am luat casă şi a fost epic, probabil treaba asta va ocupa câteva  capitole bune în romanul autobiografic. Acum sunt încă în perioada de adaptare şi procurare de mobilă şi dacă vă spune cineva că e treabă uşoară să ştiţi că vă minte. Grav. Atât de grav că nu se merită să mai vorbiţi cu el ever again.
Însă nu sunt genul de om care să facă un singur lucru într-un interval de timp, creierul meu are nevoie de cel puţin trei obiective care să îl ţină ocupat permanent şi dacă se poate în domenii cât mai depărtate unul de celălalt aşa că am început să mă preocup şi de dobândirea unei maşini pentru că deh casa asta nouă vine cu avantajul/dezavantajul ( dap este în acelaşi timp şi una şi alta) de a fi oarecum departe de Madre.
Mi-aduc aminte Rosi, Dacia 1310 a lu’ tata pe care am vândut-o la un an după ce a murit el pentru că nimeni nu a fost în stare să îi mai dea vreodată de cap având în vedere inovaţiile şi adaptările făcute de el, mare susţinător al ideii de DIY şi dacă se poate cu materiale care să blocheze neuronii celorlalţi.
Mi-aduc aminte cum îi scârţîiau discret arcurile suspensiei în vreme ce o încărcam până dincolo de limita umanului cu dovleci şi porumbi şi îi ataşam şi o remorcuţă tot hand made cum ar veni, şi brusc mi-e foarte simpatică, pentru că nici una din maşinile moderne  nu ar reuşi să repete faptele ei de vitejie pe toate tarlalele şi câmpurile cu gropi ale patriei.
Ştiu, după sufletul meu mi-aş alege o maşină cu suspensie pneumatică, fiind eu mare amatoare de confort, chit că deh caracterul dinamic mai suferă, dar nu îmi pot închipui o maşină cu perne de aer mercedes ml, să zicem, venind peste câmp cu remorca de  nuiele.
Şi da, nişte amortizoare mercedes ml mi-ar face drumul lin dar copilul din mine ar fi lipsit un pic de veselia aia a ţopăirii involuntare pe bancheta din spate la fiecare denivelare întâlnită în drum şi har Domnului avem atâtea în România chiar şi pe drumurile europene că te dai jos din maşină ameţit bine ca din carusel.

Aşa că deocamdată citesc, mă gândesc şi mă răzgândesc pentru că nu mă pot decide dacă vreau o maşină confortabilă la extrem sau una în care să simt drumul şi vibraţia, dar nu-i bai că oricum la cum stau financiar mai am vreo 2 ani de gândire, până atunci poate îmi permit un tanc la mâna a doua că tare sigure mi se par în trafic.

vineri, 5 septembrie 2014

Ipochimen la ananghie

Să vă povestesc boieri dumneavoastră despre osânda ce s-a prăvălit pe capul meu amărându-mi zilele.
Am auzit eu de la tătâne-meu voroava ceea veche din norod că este cuvenit a avea boierul pe lângă preacinstita soaţă şi nurlie ibovnică şi aşa că am purces în căutarea unei jupâniţe pline de viaţă şi cu trupul pietros.
         În scurtă vreme pohta mi s-a împlinit şi am dobândit ibovnică, amar de zilele mele. Că nu îmi ajungea o femeie, mi-au trebuit două şi apăi şi asta noua e tot un ipochimen ca şi ceea ce-o aveam acasă şi nu trece zi să nu trântesc de câteva ori cuşma de pământ din pricina uneia dintre ele.
         Şi dacă ar fi fost numai atât ar mai fi fost cum ar fi fost  numai că amu’ vreun suflet binevoitor din târg i-a povestit jupânesei de acasă de jupâniţa din târg şi mare pocinog s-o iscat.
         Ieri când am ajuns acasă un vătăşel mă aştepta în faţa casei cu un ispisoc în care zice să mă duc la giudecată pentru că jupâneasa nu mai vrea să îmi fie soaţă şi nici în casă cu mine nu poate să mai steie.
         Şi uite aşa în loc să fac vreo ispravă şi să am la casa mea soaţă şi în târg ibovnică s-ar putea preacinstii boieri să mă vedeţi sărac lipit pământului şi lipsit de toată agoniseala mea.

         Dacă are cineva să îmi deie de folos povaţă cum să ies din pocinogul aista, peste cîteva sute de ani fundă o să îi dăruiesc .
Alti jucausi arhaici pe acilea 

miercuri, 3 septembrie 2014

Cum a fost cucerit Vestul

Când m-am apucat eu de bloguri, pagini de Facebook şi croşetat aveam o viziune dulceagă despre mediul ăsta online, ca o ilustrată din aia pastel de la începutul veacului, completată cumva cu o poveste din vremea Vestului Sălbatic în care îţi puneai averea şi nevasta, dacă aveai, în căruţă şi plecai să îţi alegi pământuri întinse pentru o fermă.
Fix aşa vedeam eu mediul cu pricina, un vast teritoriu în care eu urma să îmi scriu pe blog ideile măreţe şi vizitatorii urmau să curgă implorându-mă să postez de mai multe ori pe zi şi să îi preafericesc până la sfârşitul timpurilor consemnându-mi geniul şi în nişte cărţi pe care ei să le achiziţioneze, eventual cu autograf şi să le pună cel puţin în vitrina cea mare din sufragerie lângă Biblia de la Bâtu, aia de la 1800 toamna.
Că lucrurile nu stau chiar aşa nu are rost să vă povestesc, nu că eu nu aş fi geniu pur, dubludistilat pe puţin, sau că ideile mele măreţe nu ar merita să fie preluate mai ceva decât citatele din Paulo Coehlo, anonimul ăla brazilian care nu scrie pe sfert ca mine. Zic, nu e cazul să vă povestesc pentru că am un acces de sinceritate şi vă provoc şi pe voi la unul, hai să recunoaştem că ne citim noi între noi şi ştim cu toţii cum e cu numărul de unici , afişările, comentariile sau în ziua aia unica a anului, momentul în care cineva chiar cumpără intrând de pe blogul tău.
Cu timpul am învăţat că 200 de mii de publicări ale articolului pe peretele tău, in cele 400 de grupuri în care te-ai înscris, pe pereţii prietenilor şi eventual pe peretele din Realia al căminului cultural, nu fac treaba unui specialist cum ar fi crisdeveloper.ro.
Sa va mai povestesc că fix la fel se întâmplă în domeniul handmade şi că deşi păturicile mele pentru bebeluşi mă fac să vreau să mă întorc la stadiul ăla, pe care la vremea lui l-am urât din rărunchi, nimeni nu a apucat să afle de existenţa lor pentru că noţiunea de optimizare seo , mi-era la fel de cunoscuta precum chineza mandarin când m-am apucat de treabă?

Sincer aş putea dar ne-am pierde timpul şi eu şi voi fără nici un rezultat, mai bine mă duc să îmi împletesc o pereche de balerini că deja a fost septembrie luni.

vineri, 29 august 2014

Galeata cu duzina


Dap, aveam azi chef să îmi exprim pe larg, pe lung şi pe coclauri părerile despre Ice Bucket ăsta.
Treaba a început pentru a atrage atenţia asupra unui beteşug mărginaş al creierului şi când spun mărginaş nu înţeleg minor ci ignorat, ca mai toate problemele înghesuit undeva la marginea cunoaşterii. Doar nu ne punem în centrul oraşelor mahalalele, focarele de infecţie, zonele cu probleme, cam aşa e şi cu boala Lou Gehrig, ea există, e gravă dar puţină lume ştie de ea.
         Mi-ar fi plăcut să scriu puţină lumea ştia de ea, pentru că în fond asta s-a urmărit prin campanie, să se producă o scânteie, să îi determine măcar să dea un search pe Google pentru a vedea despre ce e vorba şi poate apoi să doneze un ban pentru a contiuna studiile pentru înţelegerea mecanismelor bolii.
         Nu ştiu dacă a fost gândită şi de un medic, dar în mintea mea găleata aia cu gheaţă are un scop precis, când ţi se revarsă în cap cascade de apă cu sloiuri este imposibil să nu simţi simptomele de torsadă a vârfurilor, să nu ţi se taie respiraţia şi să simţi o lejeră amorţeală a zonei expuse, greutăţi cu care se confruntă pacienţii bolii Lou Gehrig.
         Numia că undeva în drumul ei prin media campania a luat un viraj, nici nu pot spune neaşteptat că nu-i cred  pe piţiponcii americanilor mai inteligenţi decât pe ai noştri, care a dus la un rezultat incert.
         Găleata asta în setul de reguli a campaniei avea rolul unui discount de 90 de dolari. Dacă participi la campanie fără complicaţia cu apa donezi 100 de dolari, dacă îşi trânteşti apa în cap donezi 10 dolari. Nu cred să se fi precocupat cineva de reguli din ce văd că se întâmplă.
         Ne-am ales în schimb cu cohorte de oameni care îşi toarna în cap ligheane cu apă, nu se ştie la ce temperatură că doar nu au fost proşti să pună şi gheaţă în ea, care ţipă ca nişte soprane de coloratură şi cred că filmările astea sunt upgrade-ul selfie-urilor de postat pe Facebook şi le dă posibilitatea să dea din plisc public şi să se dea mari în faţa prietenilor.
         Duduie, serios, tu ştii de ce s-a iniţiat campania asta sau crezi că e concurs de tricouri ude care să îţi crească ţie cota în cartier?
         După ce am văzut mai multe variante de găleată şi mai tragic mai mulţi chiloţi străini decât aş fi vrut ever, am ales varianta ideală, în faza 1 are loc o dezlipire mai mult sau mai puţin dureroasă de o sumă de bani, apoi se aruncă alcoholul preferat într-un pocal, cu gheaţă dacă alcoolul permite şi se savurează delicioasa alunecare a amstecului pe gâtul propriu şi personal.
         Şi toată lumea e în câştig: cercetătorii au bani pentru treburile lor, bolnavii poate or să aibă o şansă, donatorul se hidratează şi EU nu dau nas în nas cu burta lui revărsată peste chiloţi pe Facebook.
         Aştept cu nerăbdare o campanie care să strângă fonduri pentru studierea bolii Parkinson în care să ai de ales între a da 10 lei sau 10 dolari sau mă rog 10 ce bani foloseşti tu şi a mânui o foarfecă de unul singur prin pletele personale, că vorba aia apa se usucă dar şuviţa măcelărită creşte greu.
         Îs tare curioasă ce idei le-au trecut altora după cuvintele astea.



luni, 25 august 2014

Se duce vara :P

Ar trebui să scriu despre psiluneli, ar trebui să mă gândesc la o poveste brodată în jurul ideii că se duce vara, dar... nu o să o fac. Se duce vara, este menirea ei în toarcerea vremii şi nu ar trebui să ne întristăm, după încă trei anotimpuri care îi urmează şi o preced se va întoarce, la fel de sigur cum soarele va rasari din nou mâine.
Nu ar trebui să ne lăsăm gândurile libere pe câmpiile melancoliei. Ce dacă se duce vara? Va veni toamna cu valurile ei de ceaţă şi perdelele de ploaie şi apoi iarna cu baletul fulgilor şi primăvara cu horbota florilor, să ne bucurăm de fiecare la timpul ei fără a-i pândi venirea sau a-i plânge plecarea.
Verile sunt repetabile, tu eşti unic. În tot universul ăsta, despre care se spune că e mai nelimitat decât prosita omenească, tu eşti un fenomen singular, nu a existat şi nu va mai exista cineva identic. Se duce vara? Las-o să meargă în drumul ei şi gândeşte-te că se duce şi viaţa şi poate ocupat să regreţi verile nu o vei face să conteze.
Pentru că mă simt sfătoasă rău pe ziua de azi hai să îţi subliniez 5 idei, numai 5 că deh trebuie să mai faci şi altceva nu numai să mă citeşti pe mine.
1.     Viaţa este temporară. Ai numai una, asta pe care o trăieşti acum şi ea este fără îndoială finită, nu o lăsa să treacă pur şi simplu, spre deosebire de vară, ea nu se va mai întoarce, bucură-te de fiecare clipă. Da, şi de cele în care crezi că nu ai nimic de sărbătorit.
2.     Nornele au chestii mai mişto de făcut decât să ne scrie povestea vieţii, chit că ele sunt destul de nemuritoare tot nu pierd timpul cu aşa ceva, nu îl pierde nici tu gândindu-te că ţi-e scris ceva în stele. Viaţa are fix scopul pe care tu te decizi să i-l dai. Ai găsit deja unul?
3.     Toate lucrurile pe lumea asta se pot schimba, tu o poţi face. Nu ridica din umeri, nu accepta o stare de fapt ca bătută în cuie, tot ce faci, sau nu faci, influenţează rezultatul final. Şi da, viaţa ta e influenţată de bătaia din aripi a unui fluture din Tibet. Îţi dai seama câte ai putea influenţa la rândul tău?
4.     Cam toate greşeleile pot fi reparate, important e să admiţi că a fost o greşeală şi să faci ceva în sensul ăsta, statul în trecut şi plânsul în batistă fără acţiune nu ajută, din contră. Care e prima greşeală pe care vrei să o îndrepţi?
5.     Nu eşti singur. Sau nu ar trebui să fii. E plină lumea de oameni veseli şi pozitivi, oameni care luminează camera numai intrând în ea, de ce ai vrea să stai singur sau să te înscrii în vreun club de bocitoare (n-am noroc, viaţa e grea, aşa a fost să fie – recunoşti genul)?
Cum spuneam se duce vara. Şi ce dacă? Îţi poţi scrie basmul în orice anotimp, numai să vrei.



joi, 14 august 2014

the one with electrica

Şi m-am întors, nu că s-ar fi strâns lumile la poarta cetăţii cu lacrimile în barbă că lipsesc eu, dar am zis că nu se face să trec pe acilea ca o cometa, daca nu eşti în stare să fii supernovă mai bine nu te mai apuci de bloguri.
Şi acum să vă povestesc ce am făcut, păi mi-am luat în sfârşit casă şi ca atare am zis că merit şi eu o pauză, că de vacanţă nu prea mai poate fi vorba, fondurile fiind direcţionate spre chestii mult mai cool ca mobila şi frigider.
Vacanţa asta fiind cam ultima petrecută acasă la mama am decis să o folosesc cum se cuvine, respectiv ţintuită în faţa calculatorului unde am jucat Caesar 3 până în creierii nopţii sau, mai degrabă, până dimineaţa devreme.
Printre picături m-am ocupat de chestii serioase, respectiv am apucat să îmi fac contractul la corent, a se citi energie electrică, unde m-am distrat copios.
Deci să ne înţelegem, sediul instituţiei cu pricina, foarte modern de altfel este situat fix în buricul târgului în zona în care zici că eşti pe Dune de la praful care pluteşte în toate direcţiile şi  nisipul care îţi intră în sandale, că taman punem granit pe jos.
Clădirea arată bine şi evident a fost gândită la standarde europene, cu o cale de acces pentru persoanele cu handicap, pe o strada si una pentru alpinişti, pe cealaltă stradă, că între momentul construirii ei şi zilele noastre cum v-am spus, am schimbat pavajul şi ăsta nou e mult mai jos ca ăla  vechi, sau or fi desfiinţat o treaptă, n-am idei, cert e că între stradă şi prima treaptă sunt vreo 50 de cm pe care trebuie să îi acoperi din surse proprii.
Interiorul e la fel de drăguţ, cu mult portocaliu şi gri şi  o ciurda de birouri în sala de jos.  Deasupra este ditamai panoul de afişaj cu cine la ce birou trebuie să meargă, chestie anunţată şi sonor iar în dreapta este un soldăţel din ăla cu ecran activat prin atingere care eliberează bonuri de ordine.
La aparatul cu  pricina se ajunge greu, deşi este amplasat ideal, pentru că în jurul lui se găseşte constant o grămăjoară de oameni pe culmile disperării având una din următoarele probleme: sunt prea în vârstă să vadă ce dracu’ scrie pe el, sunt prea de etnie ca să ştie să citească, sunt prea neobişnuiţi cu tehnicile moderne ca să ştie să îl folosească. Aşa că oamenii şed şi se plâng unul la altul şi pierd o groază de timp,  nervi şi energie încercând să primească bon de ordine.
Lângă acelaşi susnumit aparat se mai există şi trei angajaţi ai firmei de securitate, care ajută aleatoriu lumea de la coadă. Probabil unde am faţa asta de neajutorată imediat ce am pus piciorul în hol şi deştiul pe panou a venit întâi o tanti să mă întrebe dacă ştiu ce vreau
-Da!
Din partea opusă un nene s-a interesat dacă am formularele date de ei
-         Da!
-         Completate? A intervenit al treilea
-         Da!
Se vedea pe faţa lor aşa un regret vag, nu mi-e clar de ce: pentru că nu mă puteau ajuta sau pentru că eram prea al dracului de eficientă. Înclin spre varinata doi că de ajutat har Domnului ar fi avut pe cine dacă voiau musai iar mie mi-au comunicat vag ameninţător că dacă nu erau actele în regulă urma să mă întorc la ei.
Mi-am aşteptat cuminte rândul, evident nu am avut noroc de birou liber la parter ci la etaj, într-o cameră în care erau îngrămădite vreo 7 cucoane deci nu mai rămăsese loc pentru un scan al petentului şi am sta graţios în picioare pe durata evenimentelor.
Care au durat fix 55 de minute  pe ceas, atât am avut nevoie să generăm un contract de 3 pagini din care două erau informaţii standard.
La plecare am zis să îmi fac datoria şi să întreb dacă tre să fiu acasă când mă conectează dat fiind că oricum contoarul e în hol deci treaba este externă locuinţei. Tanti s-a uitat la mine de parcă eram balaurul Sf. Gheorghe şi mi-a comunicat că la ea contoarul arată ca fiind sub tensiune. Am mai pierdut însă încă 15 minute modificând nişte ceva prin calculator iar la final mi-a zis să mă întorc dacă tot nu mi se aprinde becul în casă. Încă nu ştiu dacă se aprinde că mi-a fost prea cald să mă duc să verific.
În rest aşa cum spuneam am jucat Caesar şi am tras neşte concluzii despre care vorbim în alt blog, că ăsta e deja lung.



luni, 4 august 2014

Aurul, consumatorul si economiile

Nu ştiu cum aţi crescut voi dar eu am crescut pe lângă bunică-mea care a prins tot felul de schimbări: de regim, de viziune, de politică.
Aşa că peste ea au trecut stabilizarea, împroprietărirea, întovărăşirea, cooperativizarea şi din nou reîmproprietărirea şi apoi denominarea. Bunică-mea le-a văzut şi simţit pe toate pe pielea ei.
A văzut găini puse să clocească în coşuri pline cu bacnote care cu 2 zile înaintea puteau cumpăra moşii întregi şi care acum aveau mai puţină valoare decât puii ce urmau să fie scoşi. Şi atunci a ajuns la concluzia că omul mai bine investeşte în terenuri şi case.
A văzut pământurile cumpărate cu greu trecute „de bună voie” la întovărăşire şi apoi în CAP-uri, şi-a văzut luate din curte spre „binele societăţii socialiste” oile şi boii pe care îi îngrijea ca pe copii şi atunci a ajuns la concluzia că mai bine şi-ar fi cumpărat galbeni, chiar dacă nu putea să îi folosească o vreme, chiar şi îngropaţi în ulcică în grădină tot ar fi prins mai bine decât pogoanele pentru care nu a primit nimic.
Şi cînd  creşti aşa, pe lângă unul care a văzut cum toate pe lumea asta se schimbă, începi să te gândeşti la rândul tău  dacă nu cumva în locul contului gras din bancă nu ar fi mai bine să trimiţi ceva aur în Elveţia şi să păstrezi un pic ascuns ca monedă supremă de schimb. Plus că eşti destul de motivat să citeşti despre bani, investiţii şi alte trucuri de siguranţă financiara.
Aşa că m-am gândit la aur, destul de mult ca alternativă de investiţie şi am ajuns la următoarele concluzii.
1.     Aurul nu este un instrument de speculaţie financiară, valoarea lui creşte lent aşa că dacă te decizi să îl cumperi aşteaptă-te să verifici cât ai câştigat la afacere abia peste 15 ani minim.
2.     Dacă tot l-ai cumpărat nu îl vinde curând, mai bine economiseşte în altceva dacă te ştii cam neechilibrat financiar, din tranzacţiile pe termen scurt pierzi la sigur, mai toate băncile vânzându-l cu primă şi răscumpărându-l cu discount.
3.     Nu cumpăra bijuterii, bine, ia-le ca podoabe dar nu ca investiţie, pentru că pe lângă preţul metalului, care e de regulă de 18 k sau 14 k deci nu calitatea ideala, ei plăteşti şi manopera care costă cât încă un gram sau chiar două de aur şi se demodează rapiduţ.
4.     Ceva aur prinde bine la casa omului, ca sistemul suprem de siguranţă pentru apocalipsa tuturor monedelor, un fel de Ragnarok financiar, dar nu exagera cu el, la urma urmelor într-o astfel de societate postapocaliptica cei mai bine asiguraţi vor fi ăia cu armele, apoi cei cu mâncarea şi abia în al treilea rând cei cu aurul, dar tot mai bine decât cu monedă.
5.     Ca element de nesiguranţă e drept nu o să ştim niciodată cum va evolua lumea de aici încolo, totuşi mai bine de 3000 de ani în care scoietatea umană a pus preţ pe aur mă face să îi dau şanse şi de aici încolo.
6.     Dezavantajul aurului este că el nu creşte, cumperi azi 10 grame tot 10 grame o să ai şi peste 10 ani şi peste 100 de ani, vei câştiga ceva din creşterea preţului dar nu va fi un spor consistent ca în cazul unui fond de investiţii bine ales de exemplu, ba chiar se poate situa sub nivelul unei dobâzi capitalizate pe aceeaţi perioadă a sumei investite.
7.     Avantajului lui este că la urma urmelor toate monedele de pe lumea asta sunt frunză în vânt, pierzându-şi de mult acoperirea în aur şi mai devreme sau mai târziu ne vom vedea în situaţia în care, pe rând sau simultan, nu vor mai valora nici hârtia pe care sunt tipărite.
Pentru a vă forma propriile păreri despre aur puteti incerca sa citiţi despre cine îl cumpără şicine îl vinde şi pe aici.


vineri, 1 august 2014

Zoe, fii barbata!

         Probabil nici nu participam la campania asta dacă prin decembrie nu m-aş fi decis să văz ce înseamnă viaţa #pebarbataadicătelea să plec din sânul lui Avraam, vreau să zic al familiei iubitoare şi să mă aşez la casa mea şi să mă descurc singură.
         Numa’ că era o problemă, nu, nu aia evidentă cu lipsa bărbii pen’că-s femeie, era o problemă mult mai evidentă, nu aveam casă.
         Aşa că mi-am zis „Zoe, fii bărbată!”  şi  a început odiseea:
-         decizia achiziţionării uneia, cu credit evident,
-         căutarea acului în carul cu fân, adică un apartament pentru care să nu fie nevoie să îmi vând vreun rinichi şi pe care proprietarii să nu mi-l laude ca fiind alegerea ideală pentru că „îl pot modifica” pe barba mea, că deh ei nu au mai dat cu var de când au pus piciorul în el în cretacic, însă cumva asta li se pare un avantaj clar pentru cumpărătorul care le plăteşte lor preţul şi trebuie să mai bage încă atât în recondiţionare
-         muncile lui Hercule, adică îndeplinirea tuturor condiţiilor ridiculo- absurde ale băncilor, cum ar fi factura de la utilităţi în condiţiile în care tu ai declarat că nu ai nici o proprietate sau preferata mea faptul că necăsătorită fiind nu deţin împreună cu soţul meu o locuinţă mai mică de 50 mp, evident mai mare nu era o problemă.
Au fost zile în care chiar am fost fericită că nu am barba mai sus pomenită pentru că starea de nevricale m-ar fi putut împinge să-mi scap briciul în beregăţi, bine recunoc,  mai degrabă l-aş fi scăpat în a funcţionarilor, probabil ăsta o fi şi fiind motivul pentru care femeile nu au barbă în dotările standard.
Har Domnului am scăpat, sunt fericită posesoare de casă cu minunate muchii drepte şi indecent de nudă ( casa, nu eu că haine mai am din epoca în care eram copil la mama) că deh, bani de mobilă o să facem tura următoare. Evident chestii cum ar fi  apa, lumina, căldura şi mâncarea nu sunt luate în considerare în aceasta etapă, probabil o să îmi vând barba, pe care tot nu o am, întru fabricarea bărbilor false.
Cu treaba asta la pachet a venit şi primul meu an fără vacanţă, deh barba cere sacrificii, deşi numai în cazul în care eşti femeie. Dacă eşti bărbat îţi faci un selfie, îl trimiţi la Philips  şi te trimit ei în vacanţă pentru că :” În această vară, Philips lansează provocarea „Fii pe barba ta!”, prin gama de produse Click & Style, două modele de aparate de îngrijire versatile, pentru orice stil. Mai multe detalii găsiţi pe site şi pe Facebook.”

         Şi da, m-am gândit să mă înscriu şi acolo dar în antet scrie clar Domnilor , aşa că am venit la campania astălaltă, măcar să fac şi eu ceva pe barba mea în campanai asta.

vineri, 25 iulie 2014

Teoria conspiratiei

Uneori mă gândesc la diverse treburi, de regulă în timpul pauzelor de publicitate, azi s-a întâmplat să mi se declanşeze ideile în timp ce auzeam din nou reclama pentru nu ştiu ce film cu naţiunea vampirilor.
Şi am avut un şoc, nu emoţional, ci din ăla de revelaţie, momentul în care nu numai ştii dar şi înţelegi că pământul e rotund.
Voi nu v-aţi întrebat niciodată de  unde a început obsesia asta cu vampirii? Şi mai ales de ce? Pe vremuri erau priviţi drept ceva real şi rău, apoi i-am transformat în poveşti. Vampirii nu există, vampirii, zânele, vrăjitoarele, dumnezeu, toate au fost trecute în categoria rodul imaginaţiei.
Şi după asta am început să îi scoatem pe rând din lada fanteziei, dumnezeu a redevenit atotputernic, vrajitoarele sunt organizate în convente, traiesc in simbioză cu natura şi manipulează energii, până şi fizicienii au început să admită că poate toate astea nu sunt o reminescenţă a temerilor preistorice, că energia există, ce energia poate fi utilizată după cum vrei, că materia nu este solidă, că Matrix nu e chiar o bătaie de câmpi, nu în totalitate oricum.
Şi vampirii? I-am scos şi pe ei din lada cu lucruri periculoase, le-am înalţat calităţile pe catalige şi i-am transformat în eroi romantici, 90% din tânara generaţie s-ar logodi fără înconjur cu unul din ei.
Ne dorim puterea lor, longevitatea, rezistenţa, corpul fusiform, capabil de viteze incredibile fără să luăm în seamă ce renunţare ne-ar aduce asta. Fără să ne gândim cum am jertfi fără să ezităm o altă viaţă pentru a ne asigura încă o clipă de veşnicie.
Vampirii nu există. Sau da? Se dovedeşte încă o dată că avem parte de un sistem de informare infirm în care cei care ar trebui să ne spună adevărul tac? Suntem supuşi valului ăsta de informaţii romanţate despre vampiri să putem accepta resemnaţi apariţia lor între noi? Şi or să fie mucegăiţi sau stralucitori?  O să  fie totuşi recunoscută existenţa lor înainte ca ultimul grăunte de nisip să se fi scurs din clepsidra omenirii aşa cum o ştim?
Aceasta este o duzina de cuvinte ca atatea altele, poate că spune adevărul, poate că nu, voi alegeţi în ce variantă să credeţi.




marți, 22 iulie 2014

Jurnalele vampirilor - versiunea olteneasca

Era în anul de graţie 2004, nu aş ţine minte aşa bine dar eu am pierdut prima parte a circului mediatic pentru că a fost perioada cu boala şi moartea tatălui meu. Ca atare nu am aflat de la tv sau din ziare de cazul ăsta halucinant ci abia când ne-am trezit cu fiica strigoiului la uşă.
Dap, ştiu, viaţa mea bate filmul şi la un moment dat o să  rezulte un blockbuster când va fi ecranizată. Aveam vreo 26 de ani şi trăisem destul în spital în ultimele luni cât să nu am nici o problemă cu fotografiile din dosar sau povestirile părţilor.
Pe scurt a fost o dată ca niciodată un om care a căzut din căruţă şi s-a lovit la cap, medicina românească mai mult decât performantă evident nu a reuşit să îl salveze şi omul a murit aşa că l-au îngropat undeva în prejama Crăciunului.
Prin ianuarie fiică-sa dusă după obiceiul locului să îşi tămâie tatăl şi să îi aprindă o lumânare la cap, a descoperit mormântul lejer „umblat” semn că se căutase ceva prin el.
Logic s-a dus la poliţie, în prima fază, s-a crezut că hoţii căutaseră ceva bijuterii sau dinţi de aur, deşi cine a fost vreodată prin Marotinu de Sus ştie că mai degraba ar fi descoperit America decât ceva de valoare prin mormânt.
De aici încep filmele americane.
Rezultă că nepoata defunctului ( nora surorii lui dacă ţin eu bine minte) începuse după înmormântare să se simtă rău şi să îl tot vadă pe unchiu prin unghere ale casei gata să o atace. Ce jurnalele vampirilor? Ce Twilight? În Oltenia istorică tradiţiile nu s-au pierdut vampirii omoară oameni nu se căsătoresc cu ei. Dixit!
Măsuri se impuneau a fi luate, aşa că într-o seara după Sf. Ion se strânseră 6 voinici, şi purceseră în cimitir unde au dezgropat mortul, i-au  scos inima şi din grabă un colţ de plămân apoi au dat bir cu fugiţii.
Curajul nu i-a ţinut până acolo încât să recupereze vârful de coasă cu care au relizat operaţia şi nici mănuşile de menaj galben canar, pe care le văd şi acum cu ochii minţii pe colţul sicriului.
Mno, dacă vă ştiţi cu stomacul sensibil, mai bine mergeţi de citiţi altceva, să nu fiţi prezenţi la amintirile de la dezhumare, la fotografiile cu bietul strigoi mucegăit şi împiedicat să îşi doarmă somnul de veci întâi de Buffy local version, apoi de criminalişti şi medicul legist. A fost unul din momentele vieţii mele în care am mulţumit divinităţii pentru limitările tehnice şi anume faptul că fotografiile arată doar imagini nu şi mirosuri, pentru că toată nebunia deshumării avea loc deja pe la final de februarie.
Să ne întoarcem la exorciştii noştri. Din cimitir s-au oprit în prima răscruce unde au făcut un foc şi au trecut prin ea inima strigoiului, apoi s-au despărţit, rudele apropiate ( soţul şi fratele) victimei bântuite, s-au întors acasă, au ars inima aia pana s-a făcut cenuşă, au amestecat-o cu apă şi apoi au băut-o, dap toată familia, una din cauză că era bântuită, restul preventiv, poate se mai făcea strigoiul strigoi o dată.
Mi-aduc aminte audierile în care nici un martor nu părea suprins, şocat sau îngreţoşat de poveste şi cum mă bătea gândul că probabil asta cu scrumul de inimă era un leac răspândit. Chiar a întrebat o tanti revoltată ce era să facă? Să moară tot neamul că s-a trezit ăla să se facă strigoi?
Dacă vă imaginaţi că erau oameni rupţi de orice formă de cultură şi civilizaţie, mno mai gândiţi-vă, Buffy, exorcistul şef care operase strigoiul, ne-a spus că lui nu i-a fost frică în cimitir, că are 8 clase, 2 ani de profesională şi 6 luni de şcoală de şofer, om cult adicătelea.
Victima, care era bântuită, avea diplomă de bacalaureat şi îşi schimba culoarea părului parcă era mag metamorf. Erau oameni pe care întâlnindu-i pe stradă nu i-ai fi privit a doua oară, nu te-ar fi surprins cu nimic.
Încă mă gândesc dacă pe lângă condamnare nu ar fi prins bine şi ceva tratament de specialitate, pentru că exista o convingere colectivă în existenţa strigoiului şi nu numai la cei 6 magnifici.
Pentru înţelegerea completă a faptelor ar trebui să precizez că nu cred să se fi oprit vreun exorcist din băut între Crăciun şi Sf. Ion, asta explică multe din decizia lor curajoasă, dar dacă mă gândesc şi al faptul că în satul ăla existau vreo 6 metode de a descoperi dacă mortul a devenit strigoi şi încă vreo câteva metode de a rezolva situaţia, e drept nu  la fel de spectaculos greţoase, înclin să cred că mâine oamenii sunt gata să repete operaţiunea la fel de convinşi că sunt salvarea unei lumi intregi.


duminică, 20 iulie 2014

Tampoane

IVM m-a făcut printre dinţi „vrăjitoare”, dulce nevinovăţie, dacă mi-ar citi blogul ar şti că recunosc plenar treaba asta si maisunt şi mândră de ea dar chestia m-a făcut să mă gândesc cu nostalgie la ascendenţa mea pe linie maternă, că doar eu ca şi Melania Lupu nu ne-am iscat aşa din neant,( e de ştiut că aia pe linie paternă e rareori interesantă, chiar mă gândesc ce să îi povestesc Emmei pe tema asta să nu creadă că ta-su vine dintr-un neam de nesăraţi).
Nu contează au ai mei destule condimente să ajungă pentru câteva generaţii de aici încolo. Să ne gândim numai la străstrăbunica Mariţa, care a fost la rândul ei o vrăjitoare extrem de modernă.
Amu’noi toţi intelectualii care am citit Harry Potter ştim că orice vrăjitor decent se deplasează cu o mătură, (stră)2 bunica Mariţa  a fost prima din familia noastră care a schimbat obiceiul ăsta învechit.
Era pe vremea secetei, când grâul şi porumbul erau cam la fel de preţioase ca aurul, deşi mult mai utile, că de aur puteai face rost în schimbul lor dar invers era mai greu. Cum la noi seceta era în floare (stră)2 bunica Mariţa  a pus piciorul în prag, a dres un plan de afaceri şi s-a pus pe treabă, ce făcea în timpul ăsta distinsul ei consort nu se poate şti, nimeni nu mi-a vorbit vreodată de el nici măcar nu ştiu cum îl chema pe om.
Femeia a cumpărat deci din oraşul apropiat lucruri strălucitoare, aţe şi mărgele, alifii şi pomezi, ace şi piepteni, ce să mai ceva de genul conquistadorilor  deşi arhivele familiei nu reţin ca ea să fi făcut şcoală prea multă. A profitat de faptul că fix prin capătul satului, la 100 de metri de casa ei trecea linia de cale ferată şi a pornit în călătorii de afaceri pe tamponul locomotivei spre satele dinspre Dunăre.
Cum familia a supravieţuit şi încă bine perioadei de secetă, bănuiesc că afacerile au fost profitabile, (stră)2 bunica Mariţa   a rămas însă legendară, un fel de mascotă a Căilor Ferate Române, aşa cum circula ea cu fustele fluturând pe tamponul locomotivei.
Noi ceilalţi, chiar şi în ziua de azi ne uităm un pic chiorâş când trebuie să ne cumpărăm bilet de tren iar eu una mă gândesc la următorul sabat să pun în discuţie ideea întoarecerii la mături, că doar se poartă din nou chestiile tradiţionale şi în fond e un mijloc de transport economic şi ecologic.
Alte poveşti ale altor tampoane pe aici


joi, 17 iulie 2014

7 secrete magice

Mie mi-a luat o viaţă să învăţ lucrurile astea, vouă vi le dau gratis, aşa că sunteţi simpatici. Oricum nu vă vor folosi decât dacă aţi ajuns şi singuri la un nivel considerabil de înţelegere : a lumii, a vieţii, a voastră.
Acest articol este fără îndoială un advertorial neruşinat care urmăreşte să vă determine să folosiţi din plin, până la overdose (hai că sună mai bine în engleza strămoşilor) câteva elemente fără de care viaţa pe pământ ar fi al fel de grea ca în lipsa gravitaţiei.
1.     Folosiţi magia, ea există şi se găseşte peste tot în jur, numai că suntem prea ocupaţi cu futilităţi să apreciem magia veche, puterea unui zâmbet, a gândului bun, a cuvintelor blânde, a iubirii. Ne aşteptăm ca magia să vină în nori de fum şi scântei, aşteptăm spectacole de bâlci şi aşa reuşim să nu o băgăm de seamă de fiecare dată cînd încearcă să ne stea alături.
2.     Când vă treziţi dimineaţa înainte de orice altă activitate căutaţi-vă simţul umorului, să râzi de chestii bune sau rele, să te iei chiar şi pe tine un pic la mişto, evită efecte secundare extrem de negative. Când ai reuşit să vezi partea amuzantă a fiecărei tragedii viaţa ta va fi lungă şi senină.
3.     Sunt puţine lucruri pentru care se merită să mori, de fapt, nu pot numi vreunul, iar muritul ăsta nu e aşa romantic cum şi-l închipuie toţi, de regulă nu o mierlim aruncându-ne cu pieptul în fata gloanţelor să îi apărăm pe alţii, murim  mocnit, în fiecare secundă în care refuzăm să folosim magia şi umorul, în fiecare clipă de încrâncenare şi de ură.
Imaginează-ţi că fiecare gând de ură, de furie, de nervi este o doză mică de otravă pe care singur o laşi liberă în fiecare celulă a ta. Cam cât o să rezişti?
4.     Bucuraţi-vă de un plin de aer al plămânilor, de o adiere de vânt, de un curcubeu, de torsul unei pisici, bucuraţi-vă de lucruri mărunte şi des, nu o să mai aveţi timp să vă plângeţi de milă că v-aţi născut marţea şi ca atare nu aveţi noroc şi fericire.
5.     Acceptaţi schimbarea, schimbarea e naturală şi minunată, am înnebuni într-un cadru perfect dar imobil, bucuraţi-vă de călătorie fără să vă fixaţi exclusiv pe destinaţie, pentru că în fond călătoria durează mai mult.
6.     Învăţaţi că toate sunt mărunte, nimic nu e un capăt de ţară, tu eşti un punct în miliarde de oameni, oamenii sunt un punct în miliarde de fiinţe, pământul e un punct în sistemul solar, care e un punct al galaxiei, care e minuscula la nivelul universului, în fond toate sunt puncte privite de la o alta scara a spaţiului sau a timpului şi atunci de ce să ne agităm fără rost?
7.     Nu că nu mai am nimci de spus dar titlul va suna mai bine cu 7 puncte de ordinea de zi, în fond 7 e numarul magic perfect nu?


luni, 14 iulie 2014

Psiluneli

Zic sa fim sintetici.
Cand ucenicul vrajitor intreaba

Un adevarat maestru raspunde scurt, clar si la obiect
Pentru alte rapsunsuri poftiti aici 


sâmbătă, 12 iulie 2014

Iubesc ploile.....pardon, advertorialele

De ce îmi plac advertorialele? Bine, nu sunt chiar prima alegere a sufletului meu, aş prefera, ca noi toţii, să scriu, pe terasa vilei mele cu vedere spre Roma, cel mai mare roman american, best seller şi câştigător al cel puţin premiului Nobel.
Dar să revenim la oile noastre, îmi plac advertorialele pentru că într-o lume în care am un blog despre importanţa fiecărui leu, ăia câţiva primiţi pentru un advertorial fac bine la moral, plus că îmi susţin ideea că pot câştiga din scris. Dacă mi-aş autopublica operele artistice, marcate de ermetism profund şi metaforizate până în măduvă, că doar nu oi scrie chestii de duzină,  şi nu aş vinde nici una ar fi mai bine?
Îmi plac pentru că sunt cinstite. În faza negocierii mi se spune ce  se aşteaptă de la mine şi ce mi se dă la schimb, nu vreau sunt liberă să plec. De principiu, un advertorial îmi consumă 20 de minute de viaţă, sincer dacă fiecare 20 de minute de muncă ar fi plătite la fel de bine eu aş fi fericită.
Ce mă enervează zilele astea? Concursurile. Concursurile sunt felul inteligent al comercianţilor de a profita de orgoliul bloggerilor. Suntem prea mândri să scriem advertoriale de 3 euro bucata, suntem pre buni pentru a ne lăsa subapreciaţi în halul ăsta.
Dar ne înscriem, cu mine în frunte, că doar nu sunt mai brează, la concursuri cu premii interesante. Dap, 500 de euro pentru un articol sună bine, dar să le luăm în ordinea de pe tricouri.
Ăla nu e preţul ci premiul, pentru banii ăştia vei fi tentat să scrii toate cele 5 articole, să nu se înscire mai mult de 100 de oameni în concurs şi tot ies lejer 500 de postări, la 3 euro bucata, clientul ar trebui să scoată din buzunar 1500 de euro, economie de 1000 pentru el.
Din cei 100 de oameni, unul singur va lua premiul, restul fac muncă voluntară.
Unul din criteriile de bază la jurizare este cât de mulţi vizitatori le trimiţi pe pagină, dacă se poate chiar cumpărători. Amu’ ca să te asiguri că ajung acolo puhoaie de oameni distribui ca nebunul peste tot pe unde poţi Facebook, Twitter, G+, ba încă mai rogi un prieten doi, să distribuie, să dea cu Like, să intre pe link-uri.
Şi aşa cu o sumă destul de  modestă, că premiul de 500 de euro e mare, majoritatea au 100 de euro, îţi asiguri serviciile entuziaste a cel puţin 500 de oameni, că fiecare din bloggerii înscrişi va mai determina 4 oameni să îl ajute.
De aia iubesc eu advertorialele, spre deosebire de concursuri, advertorialul ( mai Caţavencu) îmi va da înapoi scrisoarea pierdută după primul şantaj, concursul ( un fel de Agamiţă Dandanache) o va păstra să mă şantajeze şi la alegerile următoare. De ce să nu-l aleg pe cel mai cinstiti dintre ele?


joi, 10 iulie 2014

Ai carte, ai parte

Ştiţi deja că m-am lansat cu surle şi trâmbiţe în domeniul economisirii şi mi-am făcut blog dedicat, eh obiceiurile bune trebuie puse în aplicare pe toate blogurile omului şi cum despre cărţi scriu cu sufletul aici, era cazul să acordăm atenţie subiectului.
De când mă preocupă treaba asta citesc, oricum citeam mult, dar am adăugat un segment nou, citesc deci despre tehnici de economisire, cărţi, bloguri, fotografii de pe Pinterest, nu contează unde îţi găseşti inspiraţia important e să te ajute ideile alea să pui un leu deoparte.
Aşa am ajuns la oamenii cu siguranţa financiară şi am aflat în culmea mirării că nu am inventat eu mersul pe jos, apa caldă şi trucurile folosite la cumpărături, la cele de cărţi adică, despre ele vorbind azi.
Când mi-am luat banii la mărunt am ajuns să mă întreb  o dată cu băieţii de pe site care este în fond pretul corect al unei cărţi şi am ajuns la concluzia că au dreptate, e mult mai mic decât preţul de piaţă. Mda, ştiu, la un nivel sunt nepreţuite, dar până la urmă trăim într-o economie de criză iar eu sunt o persoană comodă şi un pic burgheză, prefer să am un acoperiş deasupra capului decât un volum de versuri drept căpătâi sub cerul liber.
         Nu zic dragi mi-s cărţile, le-aş alege în defavoarea multor lucruri, dar nu ar fi minunat dacă aş putea cu aceeaşi sumă să îmi cumpăr mai multe cărţi?
         De când au apărut cumpărăturile online, am început să privesc suspicios preţurile din librării, îmi freamătă degetele să răsfoiască ultima apariţie şi aşa a fost întotdeauna dar un pic de răbdare nu strică.
         Aşa că folosesc trucuri :nu îmi mai cumpăr cărţi din librărie, privesc apariţiile, stabilesc ce aş vrea să citesc, fac o listă cu fiecare carte şi preţul pe care ar trebui să îl dau în magazin şi apoi aştept.
         Cel puţin o dată pe lună una din librăriile virtuale o să aibă reduceri, nici nu aş  ţine eu pasul cu toate campaniile lor, reduceri de vară, de ziua numelui, de luna în care te-ai născut, de vineri, de Crăciun. Reduceri există destule.
         În aşteptarea reducerilor nu stau degeaba, vizitez cuminte librăriile reale şi răsfoiesc cărţile ca să îmi dau seama daca merită sau nu preţul, fie el şi redus ( ştiu e urât din partea mea, dar l-am citit în tinereţe pe Machiavelli şi am învăţat să sar peste nişte detalii), cu ocazia asta actualizez lista, unele pleacă altele vin.
         Tot datorită perioadei de aşteptare pe listă se găsesc întotdeauna suficiente cărţi care fac taxa de transport să se reducă pe bucată suficient încât să ies tot sub preţul de librărie, asta în cazul în care valoarea comenzii nu îmi aduce şi transport gratuit.
         Singurul dezavantaj e că  nu citesc cartea chiar în perioada de maximă agitaţie în jurul ei, după mintea ea o carte de Nobel rămâne de Nobel şi dacă o citeşti al 100 de ani de la apariţie, câteva luni sunt nesemnificative şi niciodată nu am aşteptat mai mut de câteva luni.
         Mie mi se pare că banii salvaţi merită perioada de aşteptare aşa că am declarat obiceiul ca fiind demn de păstrat, bine, până o să îmi public prima carte şi brusc o să consider că nimic nu egalează emoţia ieşirii din librărie cu o carte în braţe, dar pana atunci o să mai treacă o vreme bună.