vineri, 20 iunie 2014

2 duamne

Ăsta nu e un advertorial, deşi dacă o să găsesc o metodă de a pune un link sponsorizat nu vă faceţi iluzii că nu o să o fac, aşa sunt eu mercantilă până în vârful unghiilor mele roşii, dar până atunci ăsta rămâne blogul unei întâmplări adevărate trăite de mine în anno domini 2014.
         În ianuarie 2014 m-am decis să îmi iau un credit aşa că am verificat toate cele 10 sau 12 bănci cuprinse în program, am făcut studii comparative, m-am luat de mână şi le-am vizitat pe fiecare, am ales evident banca la care aş fi avut de plătit cea mai mică rată.
Probabil anul acesta aveam de învăţat că nu întotdeauna cea mai mică rata e cea mai bună alegere. Aşa am intrat eu vioaie pe poarta CEC-ul în care neam de neamul meu nu va mai aplica ever veci pentru nimic.
         Structural oamenii stăteau bine, spre deosebire de alte agentii unde exista un singur ofiter de credite ei aveau 5 în aceeaşi încăpere. Evident am ales la întâmplare una din blonde ( în viaţa mea nu am avut ceva cu blondele, bine, înainte de treaba asta acum sunt ceva mai rezervata).
         Am  nimerit la doamna Nu e nici o problemă, din punctul ei de vedere toate actele erau perfecte, nu era nici o problemă în prelucrarea dosarului, mă calificam pe financiar, deci m-am apucat să caut casă.
         Când s-a întâmplat şi evenimentul ăsta a început distracţia, de unde nu aveam nici o problemă am început să avem puhoaie puhoaie care cădeau sacadat pe capul meu blond.
         Prima idee a fost că are nevoie de o declaraţie autentificată a vânzătorului terenului pe care se construise imobilul că a încasat preţul întreg deşi sub nasul blond al domniei sale se găsea un contract de  vânzare cumpărare autentificat evident în care vânzătorul cu pricina declara negru pe alb că a încasat toata suma la data perfectării contractului.
Da, dar dacă ne mai cerea juridicul ceva? I-am explicat cu duhul blândeţii, încă mai aveam, că este imposibăl cum ar zice confraţii noştrii englezi.
După care a început problema extraselor de carte funciară, poate că juridicul o să vrea toate încheierile de carte funciară date vreodată pentru terenul şi construcţia în cauză, evident şi cele prin care au fost înscrise apartamentele învecinate. Deja extrasul meu de informare se apropia grăbit de expirare şi blândeţea era o dulce amintire aşa că am urlat sănătos că nu, juridicul nu o să vrea toate astea şi să îl trimită naibii o dată la analiză să vedem ce şi dacă vrea juridicul.
Reticentă doamna Nu e nici o problemă m-a sfătuit să fiu atentă al antecontract să nu greşesc adresa şi CNP-ul, i-am comunicat că şi ăsta era sub nasul domniei sale de 3 zile nu avea decât să le mai verifice o dată.
Aaaaaa îl avem? Atunci măcar la declaraţie
Păi şi pe aia o avem.
Mi-era deja clar că încă nu citise dosarul care se strânsese acolo în 2 luni. Era evident prea ocupată să se plângă în solidar cu celelalte 4 pupeze, pardon doamne, că au foarte mult de lucru şi stau peste program, dracu ştie de ce că nici în timpul lui nu făceau vreo brânză.
Şi nu mă am în vedere numai pe mine, de fiecare dată când ajungeam pe acolo, câte un cetăţean ieşea fumegând şi înjurând de diverse rude şi afini, dar deh m-am gândit că la ei o fi mai complicat, eu doar ştiam bine ce acte am în dosar.
Revenind, cu greu vineri doamna Nu e nici o problemă a fost de acord să trimită dosarul al juridic, adică o treabă cumplit de normală, şi pentru că ea pleca în concediu până al 1 iulie de problemă urma să se ocupe colega la fel de blondă de vis-a – vis.
Luni am chiuli de la bancă, dacă vă puteţi imagina asemenea nesimţire,  marţi totuşi m-am dus să văd ce a zis juridicul. Evident am aşteptat 40 de minute sa vina doamna de la cumpărături. Juridicul nu zisese nimic pentru că dosarul era pierdut în negura timpurilor şi birourile instituţiei, cealaltă doamnă blondă nu ştia ce să îmi zică.
Bine, ăsta este crezul ei de viaţă, pentru că şi propriilor clienţi le servea fix aceeaşi replică, fluturându-şi genele, de parcă nu era pe scaunul ăla ca să ştie ce să le zică.
Când şi-a dat seama ce să îmi zică am auzit-o povestindu-mi cum eu fusesem de acord să o aştept pe colega ei să se întoarcă din concediu la 1 iulie, că evident m-aş fi simţit neîmplinită sufleteşte să termin cu creditul ăla cu altcineva. Cum memoria mea de elefant ştia că e invers că i-am zis doamnei Nu e nici o problemă că nici nu mă gândesc să aştept şi să desemneze pe cineva să se ocupe iar ea îi dăduse în faţa ochilor mei dosarul doamnei Nu ştiu ce să vă zic am început să mă comport raţional şi am urlat la ea să găsească actele şi să îmi indice pe cineva care ştie ce să îmi zică.
În vreo 5 secunde urlam deja cu nădejde la şeful departamentului, doamna Nu ştiu ce să vă zic a primit oficial dosarul să îl trimită al juridic şi să mă sune în cursul zilei dacă lipseşte ceva.
Miercuri la fel de vioaie şi evident nesunată de nimeni mă prezint la biroul de credit, asta e am mult timp liber şi ador să îl petrec în instituţii tembele, doamna s-a înnecat cu iaurtul pe care îl savura sau cu linguriţa că n-am fost atentă la detalii şi a deschis gura cu evidenta dorinţă de –mi spune ceva.
Numa că telepata din mine se trezise deja „Ştiu, nu ştiţi ce să îmi ziceţi”, la faza asta chiar ne-am suprapus, mno zic dar nici nu e nevoie că am băgat şi singură de seamă că asta e specialitatea dumneavoastă, am trecut numai să îmi iau dosarul să îl duc la o bancă.
Deja tot biroul se uita panicard spre uşă  să cheme naibii paza, mi-am luat actele, m-am întâlnit în prag cu şefa pe care am felicitat-o călduros pentru că rar mi-a fost dat să văd un departament atât de incompetent ( nu , n-am urlat la ea, că taman mă tunsesem şi îmi aranjase omul buclele la mare stil, mi-era să nu le deranjez ) şi le-am urat să se bucure de clipele pe care le mai au împreună, că la modul cum au lăsat să plece comisioanele de vreo 2 miliarde pe uşă spre altă bancă nu tre să fii tata omid să pricepi că or să fie restructuraţi.
Mi-am depus actele la Transilvania, care era oricum mai aproape cu 800 de metri şi mai scumpă numa’ cu 30 de pe lună (infinit mai puţin decât rudotelul de care aş fi avut nevoie în colaborarea cu ceilalţi), peste 4 ore omul m-a sunat să îmi spună că a dus actele la juridic, azi m-a sunat să îmi spună că am aviz favorabil şi de la juridic şi de la financiar, îmi mai trebuie numa extrasele din nou că evident le-a trecut mama termenului cât m-am jucat de-a v-aţi ascunselea prin CEC.
         O să am un pic de aşteptat după ele că eu personal l-am lăsat pe vânzător să blocheze cartea cu o cerere, în ideea să nu pierdem toţi timpu ldar măcar nu îmi mai cere nimeni actele de stare civilă ale întregii familii.

         După toată treaba asta un singur regret am, nu că am pierdut timpul pe acolo, nu că încă nu am rezolvat o problemă care trebuia să fie gata de mult, în timp ce eu eram acolo, la doamna Nu ştiu ce să vă spun venea de două ori pe săptămână o femeie de la ţară căreia evident i se spunea Nu ştiu ce să vă spun, nici măcar când ar fi trebuit să revină nu ştia să îi spună şi mie îmi pare rău că nu am întrebat-o niciodată ce problemă avea de fapt, că poate o ajutam şi pe ea să rezolve.      

duminică, 27 aprilie 2014

Lumile noastre

Inspiraţia mea vine din locuri neobişnuite, azi e meritul lui Mixy, bine e vina ei pentru că m-a întors spre gândurile alea, care trebuie ţinute bine sub oboroc.
Am murit şi am înviat, nu, nu-s băiatul din Nazareth, mie nu mi-au trebuit 3 zile să fac treaba asta, am reuşit în mai puţin de jumătate de oră. Ăsta a fost primul meu contact cu lumea ailaltă, la 3 ani când nu ai idei preconcepute, nu te aştepţi la pajişti verzi sau cazane cu smoală.
La 3 ani nu ţi-e foarte clar nici că trăieşti, nici că mori, ţi-e cam totuna. Dacă vă gândiţi să îmi puneţi în dubiu amintirile mai gândiţi-vă o dată, am amintiri solide, verificate şi exacte ale vieţii mele de pe la vreo 10 luni, la 3 ani înregistram tot mai ceva ca o cameră digitală.
Pe scurt m-am înecat şi mi-am petrecut ceva timp în alte culori, lumini şi parfumuri decât alea de le ştim noi toţi. M-am întors împotriva voinţei mele, pentru că doctorii au fost al dracului de încăpăţânaţi, m-am întors fără chef de parcă aş fi ştiut exact ce o să mă aştepte în lumea asta, asta e n-am fost suficient de puternică atunci să merg mai departe.
Am câştigat totuşi ceva din treaba asta, certitudinea că sfârşitul nu e aici, că asta e numai o etapă, că indiferent ce păţeşte învelişul meu, eu o să merg mai departe şi îmi va fi bine.
Mai târziu, când a trebuit să stau cuminte şi să îi las pe alţii să se ducă, pentru că doctorii lor nu au fost suficient de încăpăţânaţi sau pentru că ei au fost mai decişi,  mi-am alterat un pic viziunea aia despre ce a fost. Am adăugat detalii pe ici pe colo pentru a face prezentul mai suportabil.
Aşa lumea viitoare a devenit populată de cei dragi plecaţi deja, ce să mai, mi-am întins imaginaţia până am ajuns la o versiune care l-ar face pe Budai Deleanu să arunce Ţiganiada la coş şi să ia notiţe.
Şi oricât de drăguţă este lumea mea de după, trebuie să recunosc are un neajuns, nici aia nu eternă, şi de acolo o să plecăm fiecare când avem treabă în altă parte, evouăm – involuăm, habar n-am, singura constantă a universului este schimbarea. E greu să te obişnuieşti cu ea dar schimbarea e naturală.

Singura problemă pe care o mai am cu trecerea asta între lumi este modul în care are loc, nu pricep de ce trebuie să suferim fizic pentru asta? De ce nu poate fi simplu? Am ajuns la momentul trecerii facem un pas şi gata fără durere, fără privit în urmă, ne alăturăm celor care deja au ajuns acolo şi pregătim cu grijă drumul pentru cei care vor veni după noi. 

vineri, 11 aprilie 2014

5 semne ca v-a fost scris sa fiti impreuna

Când sunt stresată tricotez, când sunt şi mai stresată citesc reviste online pentru femei, mă fac să mă simt mult mai inteligentă decât m-a lăsat Mama Natură. Nu mă gândesc la cei care scriu, am scris destul la viaţa mea să ştiu că poţi scrie lucruri adaptate publicului care ţie nu îţi fac vreo plăcere deosebită şi nici nu te conving prea tare, dar deh urmaşi ai romanilor nu suntem şi noi? Nu am învăţat din fragedă pruncie că popoarele se manevrează cu pâine şi circ?
Oamenilor le plac multe lucruri, unul dintre ele este să se gândească la infinit la relaţiile lor, să le analizeze, să le catalogheze şi să le încadreze în nişte algoritmi de predictibilitate şi să uite să le simtă.
Aşa că azi vă voi reinterpreta după mintea mea cele 5 semne că v-a fost scris să fiţi împreună
1.     Te ignoră când îi spui că nu ai nevoie de el. Dacă tu îi comunici cu toată seriozitatea că eşti în stare să îţi dai jos mustaţa de una singură sau că ai crescut suficient încât să poţi spune ce vrei să mănânci al restaurant sau că nu e nevoie de prezenţa lui impunătoare la cafeaua săptămânală cu cea ma bună prietenă, la care de principiu vă plângeţi fiecare de El-ul din dotare dar el se ţine după tine, pentru că ştie că doar vrei să te arăţi independentă dar de fapt nu eşti, este clar stele v-au adus împreună.
2.     Nesiguranţele voastre sunt compatibile. Asta a fost atât de profuncă încât simt nevoia să citez „Atunci când sunteţi amândoi nesiguri în aceeaşi măsură, însă anxietăţile voastre sunt complet opuse, e semn clar că vă potriviţi”. Bine, când ajungem la anxietăţi deja cred că depăşim sfera normalului dar să nu le stricăm oamenilor articolul, chiar să supralicităm şi să zicem că avem fobii tu ai o frică de singurătate şi el una de socializare, tu vrei să stai cu mai mulţi oameni, el cu niciunul, ba chiar vă simţiţi fizic rău când vă călcaţi în picioare temerile astea, cum să nu vezi clar că sunteţi meniţi unul pentru altul?
3.     Transformaţi orice într-o întâlnire palpitantă. Cine dracu nu şi-ar dori să fie domnul şi doamna Smith tot timpul? Să mergeţi al cumpărături şi să vă ascundeţi pe după rafturi în supermarket sau să vă rostogoliţi cu un salt peste vraful de conserve de roşii, să aveţi aşa câte o descărcare de adrenalină pe minut, să transformaţi orice discuţie într-o ceartă din aia italienească, să fie palpitant 26 de ore din 24, cum să te desparţi vreodată de aşa om?
4.     Căutaţi scuze pentru a fi împreună, nu separat, aici exemplu e cu neste oameni care se ascund de prieteni să steie ei singuri singurei în casă, io înţeleg să nu ne despărţim şi să mergem împreună cu prietenii dar de ce să ne încuiem permanent în casă? Că io tare cred că şi la manifetarea asta i-au găsit psihologii un nume
5.     Nu vă judecaţi. Fiecare din voi are micile lui plăceri vinovate de exemplu tu cum prinzi 2 lei cum faci cumpărături de 10 ( 8 pe credit se înţelege, eventual la nişte procente de dobândă generatoare de vertij), el bea până vine în 4 labe acasă ( pentru că vertical are vertij de la dobânzile cumpărăturilor tale). Esenţial e că nu vă criticaţi şi că acceptaţi aşa cum sunteţi. Sunteţi născuţi unul pentru altul şi sincer sper să rămâneţi împreună, nu de alta dar altfel riscaţi să nenorociţi alţi doi oameni, care nu ştiu în ce intră când se angajează într-o relaţie cu voi.

Cred că aş putea să mai găsesc nişte semne din astea de predestinare dar dacă le bifaţi pe astea 5 e suficient, sunteţi mai lipiţi între voi decât timbrul şi scrisoarea.

duminică, 6 aprilie 2014

PMS la barbati

Mă gândeam acum cu ceva emoţie că mă transform în bărbat, ieri am ignorat nobil toate activităţile gospodăreşti şi am fost la o băută, până seara târziu. Am venit acasă, m-am dotat cu un pahar de vin şi m-am uitat pe net la nişte tutoriale HTML.
Azi m-am trezit cu aceleaşi nobile preocupări, bine fără vin, am cules o cafea din bucătărie şi m-am aşezat iar la calculator. Unde or fi vremurile când până în prânz din toate oalele şi cratiţele familiei se ridicau aburii parfumaţi ai unor ciorbiţe, mâncărici şi prăjituri?
Acum chiar mai prestez ceva pe acolo că deh am famelie pe buletin şi trebuie să le mai hrănesc din când în când, dar să te ţii siluetă după ce m-oi muta că doar nu are cine să se plângă de omleta mea.
Şi cum eram eu aşa preocupată am început să mă simt lejer enervată fără un motiv precis, numai că tare m-aş fi certat cu cineva dacă mi-ar fi trecut prin faţa ochilor. Amu’ crez că nu e femeie pe lumea asta să nu recunoască starea nervii ăia care zumzăie nedefinit, în care nu poţi spune cine  şi cu ce e de vină dar sigur e de vină cineva, numai că nu e perioada potrivită pentru aşa ceva.
Şi cum nu aveam nimic mai breaz de facut m-am pornit pe analiză şi autoanaliză şi am ajuns la neşte descoperiri cutremurătoare, mai ceva decât seismele de la Galaţi, care descoperiri vor revoluţiona toate cărţile alea cu femeile vin de pe pe Venus şi bărbaţii de pe Marte.
Este fals, toţi venim din acelaşi loc şi bărbaţii suferă şi ei de sindrom premenstrual, numai că la ei cu puţină atenţie starea poate fi prevenită, tot ce trebuie să facă e să mănânce naibii la timp şi evită o grămadă de stări nervoase cauzate de foame că jur din punctul de vedere al agitaţiei e la fel.
E drept ei au ceva mai mult noroc că nu îi şi dor diverse în timpul nervilor cu pricina chestie care se poate rezolva că deh nu ştii pe cine calcă pe pantofi la nervi dar imediat dupăa ce mananc ceva o sa ma apuc sa pun bazele unor noi tehnici de terapie individuală şi de cuplu, că doar acum vorbim aproape  aceeaşi limbă.


duminică, 30 martie 2014

Eu cu mine si agentii imobiliari

Că nu prea am avut timp sa trec pe aici. De fapt mint cu neruşinare. Timp s-ar fi găsit dar  trec printr-o fază de autoindulgenţă în care ma scăpat total frânele, cu nobila motivare că sunt stresată de căutările unei case.
Cu toată sinceritatea recunosc în timpul de după, când în faţa ochilor mi se derulează imagini cu bucătării, sufragerii şi holuri iar prin amintiri îmi circulă mirosuri nu foarte fericite ale unor scări de bloc, în loc să pun mâna pe o tastă şi să mă aplec conştiincios asupra duzinei, psilunelilor sau altor subiecte de om normal fac omlete virtuale cu un talent de speriat pe Kitchen Scramble.
Profit de ocazie să îmi cer şi scuze dacă din greşeală v-am invitat şi pe voi să faceţi budinci online, incerc să nu dar la un moment dat îmi mai scapă mouse-ul. Norocul meu că tatăl sau mama jocului s-a gândit să scoată şi el un ban pe tema asta şi nu mă pot juca mai mult de 10 minute la 4 sau 5 ore, altfel ar fi tragic.
Să revenim la oile noastre, respectiv apartamente şi ce am învăţat eu în această săptămână.
S-ar putea să discuţi cu 10 oameni care toţi vor să îţi vândă fix acelaşi apartamente, de regulă la preţuri diferite, doi dintre ei s-ar putea să fie proprietarii, restul agenţii şi vreo 3 s-ar putea să nici nu îl aibă în portofoliu.
Dacă prinzi un agent imobiliar la înghesuială e mare păcat să-l laşi să scape cu viaţă, pentru că au câteva obiceiuri nefericte cum ar ar fi acela de a-ţi cere comision şi ţie deşi vor face tot ce pot ca în negociere să fie în avantaj vânzătorul, pricep preţ mare comision mare, numai dacă te gândeşti că la o vânzare de 40 000 de euro mie mi-au cerut între 500 şi 800 de euro, înţelegi de ce îi doare micşorarea preţului ca extracţia unui molar pe viu.
Mă fascinează la infinit agenţii care nu ştiu ce dracu au în portofoliu, mi se pare genial să îţi spun eu ce apartamente mai ai tu de vânzare pe zona cu pricina în condiţiile în care pe site-ul agenţiei sunt 15 case cu totul.
Îi ador şi pe cei care vin cu idei ca : ar trebui să plătiţi dumneavosată comisionul de retragere şi diferenţa de impozit pe care trebuie să o dea vânzătorul între preţul real trecut în contract că deh îmi trebuie la credit şi cât ar fi declarat el, adică mai puţin, dacă ar fi vândut fără credit.
I-aş lua acasă să îi bat de mai multe ori pe zi pe cei care copiază anunţuri sau le inventează cu apartamente situate genial, la preţ rezonabil şi care s+au vândut fix în secunda în care ai sunat tu, dar nu dispera Fortuna ( asta e o zeiţă da? Nu o marcă de cafea ) taman ţi-a dat cu fericirea în cap şi agenţia lor mai are 2 apartamente la cuca măcăii cum ajungi pe stânga, alea nu te interesează?
La fel de mult mă năucesc proprietarii care vor să vândă ceva şi întârzie 45 de minute la vizualizare în timp ce eu aştept cuminte în faţa blocului. Nu înţeleg cum determină unii valoarea imobilului care constă în nişte pereţi din 1979 şi atât, în care mai trebuie să bagi tu lejer 10000 de euro să îl faci o casă şi care se uită de parcă îi înjuri de rude decedate când întrebi cât mai lasă.
De asemenea mă uluiesc până dincolo de cuvinte proprietarii care se trezesc în mijlocul negocierii ca ei vor vreo 3000 de euro mai mult decat era in anunt pentru ca au decis instant ca trebuie sa le cumperi si mobila si frigiderul si ca trebuie sa te decizi in urmatoarele 4 minute ca el   vrea sa plece pe seara în Italia.
Să ne înţelegem când tu scrii anunţul ăla de vânzare ar trebui să fii precis în puii mei că nu am chef şi timp şi disponibilitate sufletească să văd toate casele din oraş, dacă vrei să îl vinzi eventual cu soacră-ta cu tot fi sigur că nu o să pierd 50 de  minute să vorbesc cu tine, să vin, să văd casa, să negociez, că n-am de ce, că eu ştiu sigur că nu vreau s-o iau şi pe socară-ta.
Dacă scrii negociabil în anunţ să ştii că înseamnă că eşti dispus să scazi din preţ nu să-l creşti cu 7 % în 2 minute
Dacă scrii locuinţă întreţinută apăi nu e a bună  să descopăr la faţa locului că prin ea bat vânturile Bărăganului, că tu nu ai trecut pe acolo de 5 ani şi ai tocărie vintage adică aia din 1970

Timpul este o resursă importantă, poate mai importantă decât banii, dă naibii anunţurile alea cum trebuie şi hai să ne scutim cu toţii de o groază de nervi. 

marți, 28 ianuarie 2014

Nu sunt normala

„Nu eşti normală!” dacă aş avea un leu pentru fiecare dată când am auzit asta nu aş mai avea nevoie de credit să îmi cumpră câţiva metri de casă spânzuraţi între cer şi pământ.
Am auzit-o din nou în seara asta şi a trebuit, A TREBUIT,  să stau şi să mă întreb când a devenit normalitatea ceva de dorit şi unde eram eu când a apărut regula asta?
Acum serios, de ce ar trebui să fii normal? De ce ar trebui să te înscrii în medie? Să patrulezi cu umbrele negre şi haine gri prin ploile cotidiene? Care dintre oamenii pe care îi arhivăm cu grijă în istorie şi enciclopedii au fost normali?
Einstein? Hemingway? Picasso?
Care dinte celebrităţi erau catalogate ca făcând parte din categorii normale? Marie Curie? Marilyn Monroe? Coco Chanel?
Câte gospodine normale şi câţi oameni la casa lor care mergeau la slujba lor normală, îşi făceau piaţa lor normală şi îşi vedeau de tabieturile lor normale au schimbat lumea?
De ce ai vrea să fii comun? De ce să te pierzi în milioane de alţi oameni asemeni ţie? În care nimeni nu iese în evidenţă prin nimic? De ce să trăieşti într-o lume în care nimeni nu face lucrurile altfel?
De ce să nu vezi un soare în toate petele galbene? De ce să nu scoţi la păscut unicornii deşi ai ieşit bine merci din copilărie? De ce să nu dansezi în ploaie şi să râzi în hohote în faţa primejdiei? De ce să te îngrijorezi când lucrurile nu merg conform planului în loc să devii fericit că se întâmplă ceva mai bun decât tu şi zâna cea bună aţi fi putut plănui în comun?
Aşa că da! Nu sunt normală şi sincer sper să mor înainte să devin aşa, înainte să devin fir de nisip asemeni altora într-un deşert.
Eu m-am născut  să fiu fulg de zăpadă, am auzit că ăştia sunt unici, deci la ei nu există normal. M-am născut să aleg pe curcubeu, să beau nectar şi să mănânc ambrozie, să dansez unde îngerii se tem să păşească. Eu trebuie să trec prin viaţă licărind şi strălucind şi lăsând în urmă o dâră de steluţe lucitoare, mă îndoiesc că ăsta o fi normalul şi dacă nu e atunci mă bucur că nu-s normală.
Serios acum cine ar vrea să fie normal? Chiar aş vrea să aud şi punctul ăsta de vedere.


luni, 20 ianuarie 2014

Un pumn de clipe

Repede să nu întârziem, inima îi tresaltă în acelaşi ritm cu cozile lungi legate la capete cu funde bogate.Se lovesc de umeri ca  mugurii unor aripi de înger în timp ce ea aleargă pe cât poate să ţină pasul cu mama care se grăbeşte.
Dacă ar putea s-ar grăbi şi ea mai mult dar jumătate de inimă o îndeamnă să zboare, în timp ce cealaltă jumătate o îndeamnă să încetinească pasul, să mai rămână o vreme în odaia copilăriei cu mere coapte şi păpuşi. Acolo ploaia rece de toamnă nu intră niciodată iar zăpezile iernii sunt numai pentru joacă.
Picioarele de gheişă miniaturală bat parcă în altă cadenţă decât ieri  pe trotuarele cenuşii punctate ici şi colo de primele castane ale toamnei.  
Repede să nu întârziem şi prima zi de şcoală a a început.
Repede să nu întârziem, aleargă din nou. De data asta mama se ţine cu greu după ea ducând horbota vălului alb, au înflorit mugurii de aripi, plutesc în spatele ei în valuri şi dantele .
Se grăbeşte cât poate dar inima încă mai întârzie prin unghere din casa în care a crescut. Picioarele încă mici punctează cu sunet clar de tocuri ascuţite fiecare pas care o scoate din casa părinţilor. Pe caldarâm au început să cadă castanele toamnei ca un punct al capitolului care tocmai se încheie.
Buchetul cu ultimele flori ale verii îi tremură în mâini în timp ce din biserică se aude încet „O, vino, vino din Liban mireasă” .
Repede să nu întârziem şi mâna îşi găseşte locul ei menit de veacuri în  mâna lui în începutul unei căsniciii.
Repede să nu întârziem. Ar alerga dar nu poate, nu şi-a mai văzut picioarele de vreo 2 luni şi nu are idei pe unde calcă. Cineva a sunat doctorul, cineva îi spune că totul va fi bine, cineva îi ia în braţe trupul îndurerat şi greoi şi se grăbeşte cu paşi mari. Lumea e diluată între norii de durere şi bucuria de a-şi ţine în braţe fetiţa.
Din văzduh plouă cu castane căutând pământ bogat pentru a prinde rădăcini şi ea simte cum aripile îi ajung la lungimea maximă, trebuie să îşi protejeze pruncul de-acum.
Repede să nu întârziem, o viaţă nouă îşi caută drumul în lume.
Repede să nu întârziem, o lumânare aurie din ceară îşi macină flacăra la căpătâiul ei. Ar vrea să le spună că nu e nevoie să se grăbească, încă nu a venit vremea să treacă dincolo, la toţi cei dragi care au plecat înainte şi care o aşteaptă. O aşteaptă. Aude castanele care cad încet pe acoperiş şi o dor aripile zdrenţuite. Nu trebuie să se grăbească. Le-ar spune atât de multe dacă ar mai avea putere să vorbească, de fapt poate le-ar spune un singur lucru.
Încet chiar dacă întârziem, încet să putem savura fiecare moment, încet pentru că asta este toată averea noastră pe lume un pumn de clipe .


Nu prea mai am eu timp dar tare mi-a plăcut tema de azi, restul oamenilor care numara pumni de clipe sunt în tabelulacesta de la Psi