sâmbătă, 30 iunie 2012

Eu cred



Blogul acesta a venit dintr-un mail sau mai bine zis ideea lui. Am primit un mail în care cinema mă întreba în ce cred  şi mi-am dat seama că eu nu-mi mai pusesem de mult întrebarea asta.
A fost o vreme când credeam în multe şi apoi una câte una credinţele au căzut, am constatat numai căderea lor fără să mă întreb vreodată ce am pus în loc sau dacă am făcut aşa ceva.
Soluţia a fost simplă, mi-am făcut o cafea, dap, eu funcţionez minunat pe bază de cafea şi m-am aşezat în faţa unei foi goale, iniţial pentru a răspunde omului că aşa e politicos şi apoi pentru a-mi răspunde mie pentru că e important să mai vorbeşti şi tu cu tine din când în când.
1.Cred în mine fără limite, fără perechea „dacă….atunci…”, cred că pot face orice miracol să se întâmple atâta timp cât vreau să-l fac, indiferent că e unul fizic sau la nivelul personalităţii mele, pot învăţa orice, pot schimba orice şi da,  pot aduce şi ploaia când mi se pare esenţială treaba asta
2. Cred în vise. În ziua în care nu vom mai avea nici un vis timpul oamenilor va fi trecut, aşa suntem noi făcuţi, să visăm la ziua de mâine, la lucrurile care ar putea fi, la soare şi stele. Dacă nu le-am visa ele nu ar exista niciodată pentru că energia noastră nu ar şti în ce forme să se aşeze. Visele oamenilor sunt ca ideea olarului, fără ea în locul oalelor încondeiate ar ieşi de pe roată mormane inutile de lut. Visele ne structurează viaţa şi ne definesc personalitatea
3 Cred în iubire, cred că ea în toate formele ei ( maternă, fraternă, pasională, generală sau individuală) poate să vindece orice de la neînțelegerile mărunte  la gaura din stratul de ozon . Chiar dacă am iubi toţi sau cel puţin 80% din noi planeta asta, dar să o iubim cu sufletul şi nu cu vorba credeţi că am putea repara ceva?
4. Cred în magie, nu în cea de bâlci ci în magia încorporată în noi, prin care putem face atâtea lucruri incredibile, de la respiraţie la imaginaţie, în lumea mea totul e magie, firele invizibile care mă leagă de pământul în care am rădăcini şi cele care mă poartă spre alte locuri, emoţiile care mă leagă de oameni, dragostea necondiţionată a căţelului  care mă aşteaptă să mă întorc acasă, încrederea pe care ceilalţi mi-o acordă de fiecare dată când îşi deschid sufletul în faţa mea, adierea vântului intr-o zi înăbuşitoare. Trăiesc într-o lume magică şi intenţionez să rămân în ea pentru totdeauna.
5 Cred că toate lucrurile nu pot evolua decât spre mai bine şi dacă toţi am avea părerea asta lucrurile neplăcute s-ar diminua până al dispariţie în lipsa unei matrice.
Cumva punctul acesta e un corolar al punctului 2, răul, dezechilibrul, negativul sunt urmarea unui vis prost gestionat, de fiecare dată când cineva, şi nu puţini sunt oamenii aceştia, într-o situaţie dată îşi va imagina cel mai rău rezultat posibil acesta nu va întârzia să apară. Visele sunt aduse la îndeplinire exact şi eficient aşa că încercaţi să nu vă irosiţi în coşmaruri.
6. Cred în pasiune, orice faci fă cu tot sufletul. Chinezii cred că aveau proverbul acesta care m-a ajutat de multe ori „Când speli ceaşca, spală ceaşca”, nu-ţi ocupa mintea sufletul sau mâinile cu mai mult decât pot duce, fă lucrurile pe rând, în ce ordine vrei tu dar dă fiecăruia din el 100% din tine. Nu te împărţi şi astfel vei evita să faci lucruri de mântuială iar cele ieşite din mâinile tale îţi vor purta întreaga magie.
Astea sunt unele din lucrurile în care cred eu. Tu în ce crezi?

El Retiro


Pe vremea când am fost în vacanţă la Madrid şi mă rătăceam al fiecare 2 ore  nu m-aş fi gândit că voi ajunge să povestesc lumii ce sa facă prin oraşul cu pricina 
 Să ne înţelegem din capul locului, în materie de parcuri sunt snoabă, ar fi şi greu să nu fiu aşa de vreme ce am fost crescută cu ideea că la 10 minute de casa mea se găseşte cel de-al treilea parc natural ca mărime din Europa, adică serios îs 96 de hectare de parc şi un lac de vreo 4 hectare, e greu să mă impresionezi când eu de mică mi-am julit genunchii pe aleile lui.
Şi totuşi când am ajuns în El Retiro, m-a apucat aşa brusc cheful să importăm neşte spanioli care să facă şi din parcul nostru aşa o bijuterie micuţă, aproape concomitent am dat şi într-o frenezie a fotografiilor 
Era, cred, doua zi de Madrid şi Maurice era tare reticentă în vizitarea coclaurilor, adică ea avea vise culturale, Prado, Reina Sofia şi ce alte muzee mai puteau fi găsite prin oraş, a fost totuşi de acord să-mi statisfacă gărgăunele şi să tragem o fugă până acolo.
Primul sfat despre El Retiro nu are de fapt nici o legătură cu parcul dar fiţi atenţi cu ce vă încălţaţi oameni buni. Cele două genii despre care povestesc s-au decis pentru încălţări uşoare, sport, cumpărate cu vreo 2 zile în urmă din Lugojul natal al lui Maurice, la prima vedere ideea a fost măreaţă mai spre seară ne schimbaserăm optica din păcate inutil.
Vola.ro Ca locaţie este foarte aproape de muzeul Prado, iar linia de metrou 2, aia roşie de pe hartă ( am apucat să vă spun că-s îndrăgostită de metroul Madridului?)are o staţie specială pentru Retiro, iar liniile 1 şi 9 au şi ele staţii nu foarte departe.
La prima vedere e un parc ca toate parcurile, mai ales văzut cu ochii mei de snob în materie şi apoi pe măsură ce te afunzi pe aleile umbrite bine începe să ţi se dezvăluie o altă lume.
La intrarea principală, presupunând că noi pe acolo am intrat te întâmpină lacul peste care veghează Monumentul lui Alfonso al XII lea şi care văzut la faţa locului te impresionează prin dimensiuni, scările care duc la el sunt tot timpul pline de turişti şi aparatele de fotografiat declanşează permanent, nu am traversat până acolo pentru fotografiile de rigoare ci ne-am continuat mersul leneş pe marginea apei printre vânzătorii de evantaie şi pălării.

Urmează undeva de-a lungul drumului cele două palate Velazquez şi Palatul de Cristal, construite pentru adăpostirea unor expoziţii şi ulterior transformate în galerii de artă.

Palatul de Cristal l-am admirat de departe, de pe malul iazului plin de ţestoase, Madridul cred că e patria ţestoaselor, pentru că erau în plină desfăşurarea filmările pentru o poveste de epocă în care erau implicate trăsuri cu cai, armuri şi domniţe cu rochii lungi, şi deşi nu am putut intra în clădire agitaţia colorată din jurul ei care părea de acum câteva secole bune parcă i-a dat un plus de farmec.

În faţa Palatului Velazquez, am reuşit să luăm şi prânzul care nu-mi aduc aminte în ce a constat dar ştiu că a fost însoţit de prima Sangria pe care o băusem în viaţa mea. Din acest moment fotografiile mele de Spania sunt pline de zâmbet pentru că aparent Sangria are şi acest efect de înveselire
Mi-a plăcut că din parcul central se deschide pe laterale grădini distincte, fiecare purtând semnătura unui….. habar n-am ce au fost oamenii, grădinari, arhitecţi peisagişti, oricum s-or numi au făcut treabă bună.
Mi-a rămas în suflet grădina semnată de Cecilio Rodriguez, cu aleile ei circulare, o grădină simplă ca un paradis, cu bănci şi coloane de piatră albă acoperite cu o dantelă de iederă, garduri de lămâiţă înflorită, şi arbori de Tuia tunşi atât de exact încât degetele lăsate să rătăcească pe suprafaţa lor erau surprinse să nu întâlnească moliciunea unei catifele.  Dacă ajungi aici şi ai suficientă răbdare vei convinge vedetele grădinii, vreo 15 păuni coloraţi şi albi să îşi deschidă cozile regale pentru nişte fotografii de poveste.


Nu trebuie să ratezi Rosaleda, bine pe asta nu trebuie s-o ratezi în nici un oraş spaniol, o grădină micuţă ca dimensiuni, rotundă, poate de aia mi-a plăcut mie atât de mult în Madrid, îmi împărtăşesc plăcerea pentru lucruri rotunde şi ovale, o grădină toropită de soare în care sunt concentrate atâtea sute de feluri de trandafiri încât parfumul te întâmpină cu mult înainte să o vezi şi te urmează cu mult după ce ai plecat din ea

Aproape de Rosaleda este Statuia Îngerului Căzut cu un Lucifer întunecat, înlănţuit cu şerpi şi apărându-şi ochii probabil de pedeapsa primită, dar la ora când am ajuns acolo, pantofii reuşiseră să-mi procure băşici însângerate aşa că m-am dovedit destul de insensibilă la frumuseţea monumentului, şi în ziua de azi când privesc fotografiile mi se pare că de fapt se apără de soarele pe care şi eu îl resimţeam din greu.

Din spatele statuii porneşte o alee largă ce te coboară spre Gara Atocha, undeva de-a lungul ei se găseşte Pădurea Amintirii, numită înainte Pădurea celor plecaţi, un număr de 192 măslini şi chiparoşi plantaţi în amintirea victimelor atentatului din 2004.
Probabil că ai avea nevoie de o săptămână să poţi asimila parcul acesta, cu statuile, fântânile şi colţurile lui care par complet separate de rest, aşa cum o făcea un pod japonez la care nu am idei cum am ajuns sau pe unde e mai exact în par. Dacă nu ai atâta timp rezervă-i măcar o zi întreagă, în care să te poţi opri pe băncile simple sub coroanele uriaşe ale pomilor, să stai întins în iarba proaspătă, nemişcat pentru a nu tulbura veveriţele care vor începe să ţopăie pe lângă tine  şi să îţi laşi mintea să meargă în urmă pentru a se întreba câte au trecut pe lângă uriaşul sequoia de care te sprijini şi câte vor mai trece după ce tu vei fi devenit de mult amintire.



vineri, 29 iunie 2012

Cealaltă faţă a Twilight-ului


Şi premiul pentru inspiraţie pe ziua de azi îi revine lui Maurice, pentru că premiul e o  bere receee  cu merişoare băută lent la marginea unei piscine o să-mi acord şi mie unul văd eu pentru ce până atunci.
Vedeam eu aşe liniştită Twilight-ul în seara asta când s-o trezit Maurice, precum spuneam, să se înscrie la cuvânt că vrea şi ea un vampirel aşe pentru uz personal. Amu’ gândind profund şi din mai multe unghiuri aş fi vrut şi eu unul, cine n-ar vrea un nenea forever young, incredibil de puternic, rapid, bogat şi care să te mai şi iubească
Şi fix aici m-a pocnit revelaţia. Trăim în Twilight, în cel real nu versiunea hollywoodiană, cartea, filmul şi toate cele sunt numai ambalajul frumos al realităţii. Când o să pricepem că toate poveştile sunt în esenţă adevărate numai că aşa mult frumos s-a pus pe esenţa aia de adevăr încât am început să-l vedem idilic?
Vrei Twilight? Vrei vampirul tău propriu şi personal? Eşti sigură că nu îl ai? Întoarce-te către bărbatul din viaţa ta şi şi compară-l cu minunatul şi incredibilul Edward, numai că nu trebuie să priveşti sclipiciul. Da, aşa e, vampirul tău de acasă nu sclipeşte când stă în lumina directă a soarelui, şi nu e incredibil de rapid sau de puternic sau de bogat şi clar nu toate la un loc.
Dar are cel puţin două elemente comune cu versiunea perfectă a filmului, care versiune luată al bani mărunţi nu e aşa perfectă.
1.     Bărbatul din viaţa ta are cel puţin o trăsătură care te înnebuneşte în sens pozitiv, ceva care îţi dă jos toate barajele emoţionale, care te face să îi ierţi orice şi oricând, dacă elementul acesta lipseşte crede-mă el nu ar mai fi în viaţa ta deloc, cu atât mai puţin pe scaunul din capul mesei.
2.     Bărbatul din viaţa ta are cel puţin o trăsătură care te înnebuneşte în sens negativ, ceva care te seacă de viaţă, care te face să trăieşti în nesiguranţă.
În fond e legea echilibrului îţi dă ceva pentru că îţi ia ceva.
Să ne întoarcem în viaţa reală, mă îndoiesc că bărbatul din viaţa ta e însetat să îţi bea sângele, nu la modul propriu şi totuşi……..
Te iubeşte, te vrea acolo şi nu vrea să îţi facă rău dar  găseşte mereu un mijloc de a-ţi face franjuri stabilitatea emoţională, poate că bea, poate e violent, poate te înşeală, poate fumează exagerat, poate nu vrea copii, poate banii îi fug printre degete, poate nu este făcut pentru o viaţă domestică, poate simte nevoia să fugă în lume o vreme pentru a se întoarce la tine şi când se întâmplă asta te plângi, aduni o prietenă, două sau trei câte ai în dotare şi le expui pe lung şi pe lat cât de nesimţit e animalul.
Atât de des am auzit în ultima vreme vreau şi eu un Edward care să mă iubească atââââât de muuuult dar eşti pregătită să plăteşti? Eşti pregătită să spui şi să simţi  nu-mi pasă, am încredere în tine , nu mă interesează că ai ucis? Poţi să ştergi cu un singur gest trecutul să nu te raportezi la istoria lui, să îl accepţi  aşa cum este? Că doar nu am văzut-o niciodată pe Bella întrebând dacă el nu ar putea să se transforme..
Adevărata provocare în povestea asta nu e să găseşti un Edward ci să găseşti puterea de a fi Bella
Aşa că data viitoare când vei plânge după un vampir întreabă-te care ar putea fi de fapt anomalia lui şi dacă tu poţi accepta asta ca pe un dat fără a-i cere vreodată să se schimbe, dacă tu poţi iubi un om cu toate limitele şi defectele lui atât de mult încât să consideri că felul lui de a fi deficitar în sine e de fapt perfecţiunea.



joi, 28 iunie 2012

Chiar ma iubeşte?


Uite un subiect care nu credeam să mă preocupe vreodată. Nevoia absolută a oamenilor de certitudini. Acum nu că aş fi eu coborâtoare din zei, deşi această ipoteză nu a fost încă infirmată, e drept nici confirmată dar parcă eu am mai puţină nevoie de ele decât restul prietenilor mei.
Într-un fel sunt norocoasă, bine eu sunt norocoasă în multe feluri dar acesta e unul mai special: Dumnezeu mi-a dat prieteni! En general e un lucru bun, uneori înnebunitor dar aşa când trag linie şi adun rezultatele descopăr că prietenii mei mă ajută să cresc destul de mult  prin experienţele lor de viaţă.
Prietenii mei, salutări pe această cale lui Morty, Maurice, Rico, Disperatei şi lista e deschisă au nevoie de certitudini ca de aer numa’ că azi din neşte motive pur subiective mă voi opri la nevoia lor de certitudine sentimentală.
Să fim serioşi în afară de romanele de mare amor şi preştientul acela de Paul Atreides care din noi are harta exactă a gândurilor, sentimentelor şi restului curenţilor de aer care trec prin mintea şi inima jumătăţilor noastre?
Recunosc eu nu. Deşi pot citi destul de binişor mintea omului din gesturi şi microexpresii taman gândurile şi emoţiile alea care mă interesează îmi scapă din cauză de subiectivism dar în loc să şed filozofic pe canapea şi să mă întreb dacă va merge mi-am făcut un plan de acţiune, am stabilit un rezultat final şi-s gata să iau gâtul de o manieră foarte democratică oricui e capabil să-mi zică „Da’ vezi că poate nu e aşa”
Nu spun că nu e bine să ai certitudinea că omul acela pe care tu l-ai ales e cel mai bun, va fi lângă tine în momente de neagră deznădejde cum ar fi dispariţia lui Fifi animalul tău de companie care e o muscă sau în chestii mai puţin importante cum ar fi boala ta sau a cuiva drag, pierderea slujbei, a chefului de viaţă şi a altor treburi din astea neesenţiale. E minunat să ai convingerea asta să ştii că va trece prin foc şi spadă cu tine.
Dar dacă omul nu vine însoţit de un certificat de garanţie conform căruia relaţia va dura până la nunta de aur ce faci? Refuzi să te implici? Îţi petreci timpul inventând teste tembele prin care să îi verifici fidelitatea, rapiditatea de reacţie, capacitatea de rezistenţă?
Dacă omul te sună şi spune creştineşte că e la ţară cu un amic stai de strajă în faţa casei lui vreo 5 ore să vezi dacă se aprinde cumva lumina şi pe cine recunoşti în contururile ferestrei? Mergi acasă în lipsa lui să verifici coşul de gunoi? Îl suni din 5 în 5 minute şi îi trimiţi mesaje?
L-ai ales dintr-un motiv, te-ai gândit la problema asta şi din restul candidaţilor ţi s-a părut că el/ea satisface în cel mai minunat mod nevoile personalităţii tale.
Şi atunci mă întreb când te străduieşti să afli din exterior dacă va merge, când îi verifici programul la secundă, când nu crezi nimic din ce îţi spune în cine nu ai încredere de fapt? În capacitatea lui/ei de a fi fidel, în onestitatea şi implicarea lui sau în capacitatea ta de a te înţelege pe tine, nevoile tale şi de a decide ce e mai bine pentru tine?
Când în mintea şi în inima ta cântăreşte mai mult posibilitatea de a merge rău decât posibilitatea unui miracol a cui oglindă crezi că o vezi? A celuilalt sau a ta?

luni, 25 iunie 2012

El Escorial


Escorialul este frumos ca o poveste de Crăciun, da fapt ca să fim exacţi nu El Escorial are farmecul acesta ci San Lorenzo de El Escorial, orăşelul de munte care se întinde la poalele gigantului de piatră.
Eu l-am văzut în mai când câmpiile Spaniei erau îmbujorate de maci şi grădinile înecate de trandafiri, pe vremea când parfumul teilor te urma credincios ca un căţel în fiecare ungher al oraşului revărsându-se din parcul regelui şi din grădinile mai puţin nobiliare ale contemporanilor şi totuşi………în mintea mea peste porţile de piatră cenuşie arcuite peste străzi de aceeaşi culoare încinse corespunzător de soarele de mai, se întinde un strat de zăpadă alb strălucitoare transformând totul într-o vedere de iarnă.
Iniţial am mers pentru Escorial, El Escorial  cum ar spune băştinaşii, o mixtură rece de palat regal şi catedrală, de muzeu, pantheon şi galerie de artă dar ceea ce m-a încântat de fapt a fost orăşelul.
Despre Escorial nu am multe de spus, e uriaş, e rece, e impunător. Încă una din ideile regelui Filip al II-lea al Spaniei. E încă una din clădirile în care mie mi-e fost menit să mă rătăcesc şi surprinzător să îngheţ în plină vară.

Dacă aveţi de gând să-l vizitaţi vă sfătuiesc să apelaţi la un ghid, poveştile lor fac locul să prindă viaţă şi abia aşa vei fi impresionat de dormitorul regelui care comunică în altarul principal al catedralei pentru că regele era mult prea chinuit de gută pentru a se mai putea ridica din pat să participe la slujbă, vei fi surprins să afli că deşi regina era bine sănătoasă pentru egalitate de tratament aceeaşi soluţie a fost adoptată şi pentru dormitorul său aflat pe cealaltă parte a altarului.
Atracţiile obişnuite ale unui asemenea loc, încăperi imense cu tapiserii, picturi, fresce,  o sală a bătăliilor pe pereţii şi tavanul căreia sunt pictate bătăliile duse de spanioli, de principiu cele în care au câştigat.
Biserica? Uriaşă, şi extrem, extrem de rece, la propriu, este drept El Escorial era palatul regal de vară, dar dacă ai de gând să stai mai mult de 10 minute în biserică gândeşte-te la haine de rezervă altfel clănţănitul dinţilor te va împiedica să mai admiri ceva din graţia şi detaliile arhitecturii.
Ce îţi blochează mintea, bine de fapt pe a mea a blocat-o a fost realizarea bruscă a faptului că tot ce vedeam eu, coloanele alea uriaşe în care ar putea intra lejer un bloc de birouri şi bolţile parcă infinite erau făcute pe la 1560-1600, încă nu am depăşit perplexitatea înţelegerii că nici o maşină automată nu a avut vreo contribuţie la realizare.
De evitat cel puţin pentru mine, după experienţa nu foarte fericită cu Cripta Capucinilor din Viena, ar fi Pantheonul şi al regilor şi al principilor, nu că nu ar fi impresionante, o combinaţie de marmură de Toledo extrem de lustruită şi ornamente din aur, dar la urma urmelor şezi acolo şi te uiţi la sicrie, uite o chestie pe care am tot încercat să o evit prin vacanţe,  fără mare succes.
Cu adevărat frumoase sunt grădinile călugărilor, un joc ordonat de verde proaspăt tuns în iarbă, în gardul viu, e drept le-am văzut de sus dar mi s-au părut nişte grădini foarte sobre, fără explozii de culoare, jocul nuanţelor de verde din plante, forma perfect geometrică a designului şi alb-griul incert al pietrişului de pe alei, uneori o pată de culoare a unei şopârle verzulii dormitând moleşită pe pietrele încinse de soare.

Mi-a plăcut că în clădire, nu că n-ar fi avut unde, funcţiona o şcoală particulară sau mai multe, iar curtea uriaşă din faţa intrării era periodic invadată de ţânci care parcă dau viaţă locului.
Minunat în sine este oraşul, de la gară spre palat drumul te poartă pieptiş printre casă obişnuite ascunse la umbra pinilor, apoi prin parcul din jurul căsuţelor : Casita del Principe sau căsuţa de jos şi Casita del Infante sau căsuţa de sus, în fapt două palate miniaturale folosite ca reşedinţă de vacanţă situate într-un mare parc-pădure  cu alei botezate romantic : Paseo del Principe, Paseo del Rey şi mărginite cu castani, tei sau pini. Dacă ai suficientă răbdare vei putea să te conversezi cu veveriţele care populează parcul şi sunt destul de prietenoase.
Orăşelul în sine are un aer medieval, dar nu unul cenuşiu, e mai degrabă un ev mediu topit în mierea poveştilor, străzi în pantă şi întortocheate, pavate cu pietre cenuşii, care te poartă se sub bolţi din altă piatră, crâşme cu ziduri făcute să adăpostească în faţa maurilor, pieţe cu terase viu colorate şi ciubere uriaşe cu leandri.
Maşinile se strecoară timid pe străzile astea gândite parcă numai pentru picior şi în vreme ce ochii îţi fug din vitrina magazinului de cadouri în care îngeraşi de porţelan şi cristal se odihnesc pe mobilă miniaturală şi dantele din spumă de mare probabil la cât de fine par, ţi se pare brusc deplasat să fii îmbrăcat în blugi şi să nu plutească în urma ta pe caldarâm trena rochiei de bal.
Probabil nu te vei abţine să nu guşti uriaşele bezele pufoase sau omniprezentele gogoşi spaniole cu orice umplutură o poate născoci mintea umană şi dacă eşti în dispoziţie glumeaţă ai putea merge să mănânci la restaurantul chinezesc care e fix din altă poveste în oraşul acesta şi unde tu vorbitor de romgleză împreună cu ospătarul zâmbitor şi autentic chinez vorbitor evident de chingleză vă veţi chinui vreo 15 minute să cădeţi de acord asupra meniului scris în spaniolă şi probabil chineză mandarin sub privirea impasibilă a unor Budha rotofei şi a unor crapi koi extrem de coloraţi.
Una peste alta dacă eşti al Madrid rezervă-ţi o zi, mergi la gară şi porneşte spre Escorial, sunt numai 45 de kilometri şi trenurile lor sunt foarte eficiente, nici nu vei simţi când ai ajuns.

duminică, 24 iunie 2012

5 metode de motivare instantanee


Azi despre motivaţie pentru că eu sunt centrul universului şi azi în timp ce leneveam lejer la umbra nucului din grădina m-a pocnit revelaţia că eu aş putea face multe pentru că Nornele mi-au dat resursele necesare dar n-am motivaţie să mişc un deget. Ca  atare dacă eu trebuie să elucidez problema motivaţiei şi restul lumii trebuie să facă la fel.
Ce este motivaţia de unde vine şi unde se duce ea?
Motivaţia este o combinaţie de impulsuri nervoase şi foarte nervoase care te determină să-ţi mişti fundul din fotoliu şi să faci ceva într-un domeniu dat în baza unui plan de acţiune şi a unor mijloace pe care fie le ai, fie le obţii în baza unui alt plan de acţiune.
Unde se duce ea? În chiar acţiunile pe care le faci în baza ei, nu contează că speli aragazul, faci baie câinelui, scrii marele roman american sau găseşti leacul pentru leucemie, orice acţiune, oricât de măruntă pe care ai făcut-o determinat de motivaţie va schimba o viaţă sau mai multe.
Problema apare la de unde vine motivaţia adicătelea cum facem rost de impulsul nervos care să ne pună în mişcare şi aici depinde de la om la om dar zic eu putem să scoate aşa nişte categorii.
1. Imaginativii. Dacă Nornele ţi-au dat darul imaginaţiei ar trebui să le mulţumeşti, pentru categoria asta e cel mai uşor, tu poţi simţi ce se va întâmpla în urma acţiunilor tale înainte să se întâmple, imaginaţia ta îţi va da acces să miroşi, atingi, admiri şi să te înfăşori în realitatea rezultată din acţiune şi după ce 5 , 10 sau 500 de minute ai trăit în starea aia nu vei mai putea trăi fără aşa că te vei da jos din pat, vei suspenda un joc stupid pe calculator şi vei face efectiv ceva cu viaţa ta.
Gândeşte în urmă la lucrurile care ţi-au schimbat viaţa, dacă le-ai făcut după ce imaginaţia personală ţi-a oferit nişte flash-uri ale lumii care ar putea să fie atunci închide ochii o secundă şi proiectează-ţi viitorul.
2. Inspiraţii. Nici aici nu e rău, acesta este categoria care înfloreşte în umbra unor exemple pozitive. Spiritul lor e pus în mişcare de cărţi motivaţionale, de filme care te îndeamnă să schimbi lumea, de mesaje şi fotografii.
Imediat ce ai văzut Secretul sau ai citit Puterea ai simţit nevoia de a lua măsuri, de  a schimba ceva în viaţa ta, de a pune la punct un plan în urma căruia să ajungi mai sus decât azi?
Când asculţi un orator motivaţional eşti gata să iei lumea de coarne şi s-o pui la locul ei, nimic nu te poate înfrânge? Atunci caută-i, citeşte-i,  ascultă-i, urmează-i, la urma urmelor fiecare sistem religios sau filozofic  are un orator motivaţional puternic în el, alege unul sau mai multe şi urmează-l nu are cum să îţi facă rău.
3. Prietenoşii. Visele voastre au nevoie de puţine lucruri să se îndeplinească, ideea în sine şi cel puţin un prieten care să vă susţină, care să aibă grijă să stea la fiecare cotitură şi la fiecare obstacol şi să strige „Hai că poţi, am încredere în tine”, „Eşti cel mai tare”.
Voi şi prietenii voştri care vă seamănă vă strângeţi periodic al un ceai, o cafea sau o bere, vă felicitaţi din suflet pentru realizările măreţe anterioare chiar dacă ele constau în faptul că ai dus gunoiul, în fond primul pas pe calea feng shui e să faci loc noului alungând vechiul iar dusul gunoiului poate deveni o întreagă filozofie.
Voi discutaţi al infinit despre ce visaţi iar ceilalţi vă aprobă şi vă mai completează pe ici pe acolo, aveţi nevoie de susţinere şi sprijin pentru a realiza ceva dar odată ce aţi găsit măcar un om care să facă asta pentru voi puteţi schimba lumea fără efort .
4. Gică Contra. Aici nu e nevoie de sprijin, sprijinul te moleşeşte, ştii singur că eşti suficient de frumos, deştept şi devreme acasă ca să reuşeşti orice pe lumea asta inclusiv să aduci ploaia, ori dacă ştii deja a priori ce rost are să te oboseşti pentru demonstraţie ? Tu ştii că poţi şi asta e suficient, încă un prieten care să spună  „Aşa e : poţi” ar fi redundant.
Tu ai nevoie de altceva, de un inamic numărul unul, un adversar declarat sau nu pe care să simţi nevoia să-l depăşeşti, să-l laşi în urmă în nori de praf.
Înfloreşti când în viaţa ta apare cineva care să pună în dubiu multiplele şi multilateralele tale talente un „ Când o zbura porcul „ . Spus pe tonul corespunzător şi la momentul potrivit te poate trimite în spaţiu şi te poate face să obţii rezultate pe care nimeni nu le credea omeneşte posibile. Tu  schimbi lumea zilnic numai aşa pentru că poţi şi pentru că nu te credea nimeni.
Ştiu în titlu am spus  cinci căi de a te motiva instant şi am dat numai patru pentru că pe ultima o aştept de la voi.
Când ţi se pare că nimic nu merge ce te face pe tine să mergi înainte şi să faci un miracol?


miercuri, 20 iunie 2012

Cum sa te binedispui in 15 minute


Să recunoaştem cu toţii le avem: zilele alea în care Universul nu se învârte în funcţie de dorinţele noastre. Diferenţele constau în frecvenţă şi durată, pentru unii se întâmplă atât de rar şi se rezolvă aşa uşor încât nici nu-şi amintesc foarte clar evenimentul, pentru alţii, ei bine e povestea vieţii lor ca totul să le meargă întotdeauna pe dos.
Şi e normal, pentru că odată ce un lucru a mers prost nu te poţi debarsa aşa uşor de teama că se va repeta, că va merge la fel prost sau mai rău şi concentrându-te pe cât de prost ar putea să  meargă aşa va fi. Cineva undeva spunea că un lucru care s-a întâmplat o singură dată e posibil să nu se mai repete dar dacă a avut loc de două ori repetarea lui de acum înainte e destul de sigură, aşa că imediat ce ai reuşit să produci un dezastru de două ori ai intrat deja într-un ciclu negativ pentru care te vei simţi gata să dai vine pe oricine: guvern, sindicate, familie, duşmani, karmă, oricine cu excepţia ta.
Poate sfaturile astea ţi se par greu de urmat şi totuşi ele funcţionează: garantat pentru că le-am încercat pe pielea mea.
Când ceva merge prost încetează să găseşti neapărat o modalitate de a-l repara, chiar dacă nu crezi în cele mai cumplite lucruri poţi găsi ceva care te ajută, ceva care te schimbă în bine într-un fel în care 1000 de experienţe pozitive nu o puteau face.
Când ceva merge prost las-o aşa o vreme şi apucă-te de altceva, de o treabă care îţi face plăcere şi aici gama e largă alege ce ţi se potriveşte din mulţime:
-         mergi să te plimbi
-         joacă-te cu căţelul sau pisica
-         mergi la un film
-         ascultă muzică (versurile de la Let it be te pot învăţa muuulte)
-         găteşte
-         fă ordine
-         pictează
-         ieşi la o cafea sau la o bere cu amicii
-         mergi la cumpărături, nu e musai să cumperi un toată marfa din mall, există lucruri mici cu preţuri modice care te pot face să zâmbeşti
-         aprinde un beţişor parfumat sau o lumânare şi concentrează-te asupra respiraţiei, chiar dacă nu te aduce întotdeauna la gânduri mai vesele cel puţin le opreşte pe cele negative
-         merg al pescuit sau mergi la sală
-         dansează fie şi de unul singur în casă
-         vorbeşte cu tine aşa cum ai vorbi cu un prieten aflat în dificultate , da, la partea asta e de preferat să fii singur pentru că altfel normalitatea ta va fi pusă în dubiu
-         îngrijeşte-ţi plantele din grădină sau balcon
-         fă o baie cu muuultă spumă şi arome, apoi răsfaţă-te cu un masaj la fel de parfumat
-         citeşte ceva, de preferat nu tragedie greacă
Dacă ai făcut măcar una din cele de mai sus cel puţin 15 minute ţinându-ţi mintea departe de cauza problemei - dap din păcate statul într-o baie spumoasă în timp ce mintea ta întoarce la infinit idei de genul „Cum am ajuns în situaţia asta? Cum am făcut greşeala asta? Nu o să găsesc niciodată rezolvarea! De data asta chiar am comis-o! „ nu va da rezultatele aşteptate –este practic imposibil să nu te simţi puţin mai bine şi un minut în care te-ai simţit liniştit îl va atrage pe al doilea iar de vreme ce ai reuşit de două ori a treia este clar să se va produce curând.
Tu ce trucuri foloseşti în caz de probleme?

sâmbătă, 16 iunie 2012

poveste de iubire


Că de multă vreme nu-mi mai exprimasem opiniile despre viaţă en general. Şi acum am timp suplimentar din neşte cauze care sunt dar nu fac subiectul prezentei discuţii, aşa că m-a apucat filozofia adâncă mai ceva ca Groapa Marianelor.
  Despre relaţii şi de ce dracului bărbaţii şi femeile vin din lumi diferite. E simplu, rareori un bărbat şi o femeie care au o relaţie împreună trăiesc aceeaşi relaţie, că nah aşa suntem noi sentimentale şi gânditoare şi reflexive şi cum mai vreţi.
     Studiu de caz: Gogu şi Tanţa
   S-au văzu şi s-au plăcut şi au decis ei să meargă la un ceai, cafea, bere, pricepeţi ideea să vadă cam cât de bine s-ar înţelege de principiu.
So, întâlnirea durează vreo 30 de minute şi e ok, adică au avut ce discuta şi vor să mai repete figura dar imediat ce s-au despărţit lucrurile o iau razna.
         Tanţa se gândeşte de vreo 3 ori al întâlnire, adică o pune pe replay în mintea personală, după care începe să caute nuanţele, parcă Gogu s-a uitat aşa adânc în ochii ei când a zis că lui îi place berea, clar acolo nu era vorba despre bere, era vorba despre „îmi place”  şi i s-a părut omului că avansează prea repede şi ca să-i protejeze moralul sensibil a dat-o în bere.
        Şi când a povestit el ce frumos era pe Valea Cernei era aşa ca o semiinvitaţie
        Şi Tanţa mai pune de 50 de ori întâlnirea pe replay upgradând-o corespunzător.
După ce s-a bucurat suficient în mod egoist de deliciile acestei întâlniri Tanţa le sună pe Nuţica, Fănica şi Maricica şi le povesteşte pe rând cum a fost. Din experienţa proprie cele trei prietene bune mai aduc propriile nuanţări.
        La vreo 5 zile de la întâlnire fetele fac un brainstorming în care deja se avansează ipoteze de lucru: dacă Gogu zice varianta a, b sau c atunci tu vei face varianta d, e şi f , dacă el vine cu un h surprinzător tu, foarte spontan, vei executa un i şi un j numai aşa de amorul artei.
      Gogu in timpul asta a fost la meci, la bere, la gratar, la o cafea sa vada cum sa intelege cu Marlena, la munca, la somn, la munte etc
       Următoarele 5 zile Tanţa perfecţionează mental tehnicile mai sus menţionate. Aşa încât atunci când merge iar cu Gogu al o cafea diferenţa de viziune începe să se vază pe ici pe acolo.
       E logic Tanţa e deja în a treia săptămână de relaţie intensă că doar şi-a petrecut fiecare minuţel treaz şi probabil şi câteva vise cu Gogu iar omul e în minutul 31 al aceleiaşi relaţii.
        Mno şi decalajul se măreşte cu fiecare întâlnire . În curând Tanţa are deja nişte aşteptări clare de la Gogu care încă n-a băgat de seamă că e într-o relaţie exclusivă şi de viitor.
     Poate lucrurile ar fi mai clare dacă fiecare am veni cu instrucţiuni de folosire  de ex: Dacă Gogu a spus că treceţi pe doamna maică-sa  că a uitat ceva acolo atunci înseamnă că a uitat ceva acolo şi nu că vrea în mod secret să te prezinte familiei. Şi varianta inversă : încercaţi să nu ne luaţi la mama, sora sau mătuşa Tamara când aveţi efectiv de făcut comisioane, mintea noastră va broda 90% ceva care nu vă convine.
       Încă mai meditez la posibilitatea scrierii unor ghiduri pe această temă : Cele 100 de lucruri pe care să NU le faci într-o relaţie (varianta masculină) şi Cele 100 de lucruri pe care să NU le subînţelegi într-o relaţie (varianta feminină)

vineri, 15 iunie 2012

Viorele


E frig. E o dimineaţă îngheţată de martie cu un vânt tăios ce pătrunde prin orice haină, Abia a trecut de 8 dimineaţa şi toată lumea aleargă cu capul plecat în faţa vântului, nu atât spre lucru cât spre un adăpost care să oprească atacul rece.
        Vânzătoarea de la ziare  şi cea de alături, de la covrigi, se mişcă încet de pe un picior pe altul, vorbesc să le treacă timpul, să uite de frig. Au apărut vânzătorii de flori, e poate cea mai bună perioadă a anului, se cumpără în draci şi zgribuliţi oamenii se calcă pe ghete şi pe nervi încercând să plece cât mai repede din stradă, să cumpere înaintea celui de alături.
       Trandafiri de dimensiuni supranaturale, care nu vor lăsa să plutească în jurul lor nici un parfum, o ştiu din experienţă, focuri bengale de garoafe, azalee care vor mai trăi câteva zile după frigul în care stau acum, orhidee ascunse bine în cutiile lor de carton sau tremurând subţiri în hârtii strălucitoare.
       Tehnici de marketing diverse de la strigătele entuziaste la atacul direct cu plasarea unui buchet sub nasul trecătorului, mă deplasez cu grijă printre cumpărătorii matinali.
      Un domn cară după el un buchet uriaş în care se amestecă mai toate florile oferite de piaţă. E un buchet care practic strigă la tine „Am bani, pot cumpăra orice, simte-te mică şi neînsemnată în faţa mea!”. Un licean care ascunde în haină trandafirul roşu, pe care mintea lui îl substiuie deja cu cea pentru care l-a cumpărat.
       Luăm şi pentru aia de franceză? se interesează de undeva o fată trimisă să  aducă în nume colectiv ofrande unor dascăli de care nu îi pasă.
      Trec mereu printre ei, nu mă opresc să privesc florile, să ascult ofertele, trec şi înregistrez din mers, mâinile prea încărcate cu inele prea mari ale vânzătoarelor., hainele prea strălucitoare, banii ce trec dintr-o mână în alta.
        Am văzut-o din întâmplare, cumva la un moment dat marea de vânzători specializaţi s-a destrămat pentru o clipă şi am zărit-o.
        Sta în spatele primei linii, nu avea nici dimensiunile, nici atitudinea necesare pentru a intra în „elită”.
       Era o bătrână micuţă, înecată într-o haină multe prea largă, care în mod evident aparţinuse altcuiva şi pe pieptul căreia se putea citi inscripţionat cu un alb măcinat „El peor bario del mundo, de puta madre”.Capul dispărea învelit într-o broboadă de lână neagră din care răsărea un chip palid, uscat de icoană bizantină, pe care viaţa îşi lăsase toate liniile.
       Picioarele se pierdeau subţiri în nişte galoşi de cauciuc prea mari în care puteau să intre însă şi perechile de ciorapi de lână pe care le ghiceai mai multe decât una.
       Ţinea în mână timid o stachină mare de pământ plină cu viorele. O marfă care cu greu putea concura cu gărdinile Semiramidei întinse în jur. Şi parcă atât florile cât şi bătrâna conştiente de asta se ascundeau ruşinate.
        La început nici nu cred că a crezut că vorbesc cu ea, privea pierdut trotuarul cu pavele mici, cenuşii, aşteptând ceva. S-a hotărât cu greu să-şi ridice privirea din pământ  şi să mă privească, în mijlocul feţei brăzdate de ani doi ochi, fraţi ai viorelelor din strachină, umbriţi de o tristeţe fără margini şi uşor diluaţi de lacrimi  încuiate cu străşnicie.
       - Cu cât să le dau maică? priveşte florile, pe ale ei, pe cele din jur, apoi din nou pământul şi în final pe mine.Cinci mii chita.Crezi dumneata că ar fi de ajuns pentru o colivă? Sâmbătă face moşul 4 ani de când s-a dus, ferice de el.
        Ultimele cuvinte de fapt le ghicesc, le simt regretul, ştiu că ar prefera să fie dincolo, cu ai ei, cu duşii.
     - Măcar o colivă să-i fac şi lui, mai şopteşte vorbind în continuare numai cu ea. Câte să vă dau?
        I-aş da banii şi fără flori dar mi-o amintesc pe bunica  mea care ar prefera să nu mănânce dar şi-ar strânge banii din pensia minusculă „să-l potrivească „ pe bunicul cu aceeaşi colivă. Îmi aduc aminte cum insistă să plătească tot, „că poamana aşa se face să fie primită, cu bani munciţi şi din tot sufletul, altfel e degeaba”. Mă întreb cu o fracţiune de gând la ce naiba o ajută pe bătrâna din faţa mea că e cetăţean european.
        Le iau pe toate, cu coada ochiului observ privirea ironică a vânzătoarei de trandafiri din spatele meu, ştiu şi singură că dau de vreo patru ori cât ceruse bătrâna, dar tot nu mi se pare suficient. Una câte una chitele legate cu fir roşu trec din strachină la mine. Cu grijă, ca odoarele, cu aceeaşi grijă cu care au fost culese ieri fir cu fir, din marginea pădurii, sub acelaşi vânt de gheaţă, grija cu care au fost numărate şi legate, puse în apă, privegheate toată noaptea şi pornite la oraş a doua zi înainte ca eu să mă fi trezit măcar.
       Mâinile bătrânei sunt înroşite de frig şi muncă, pleznite, le simt atingerea aspră când accidental ne lovim în timpul acestui transfer lent şi simt cum şi în ochii mei joacă nişte lacrimi, îmi dau seama câtă muncă e în buchetele mici cu care mi-am umplut mâinile şi ce mic preţ  cere pe ea.
        Bâtrâna îşi scote de sub multe straturi de haine batista mare, strălucitor albă şi leagă banii în ea grijulie, apoi îşi pune strachina în plasă. Tot ea îmi mulţumeşte, apoi o pornim fiecare pe drumul ei.Înainte să intru în clădirea de birouri mai privesc odată în urma ei, coboară spre piaţă, cu mers liniştit, măruntă şi dreaptă, cu mâinile ascunse în mânecile prea largi, tresărind la fiecare claxon nervos ce se aude lângă ea.
       La intrarea în firmă, secretara blondă, filiformă şi de cel puţin 2 metri, priveşte florile, apoi pe mine surâzând ironic şi îmi şopteşte cu o nuanţă de otravă „Hm, un iubit sărac?”
        Îi zâmbesc larg şi o trimit să mobilizeze toate paharele din firmă. Execută că nu are de ales.În timp ce mă urmăreşte punând viorelele în pahare aproape o aud întrebându-se dacă nu am înnebunit.
       Inspir parfumul de crud, de viaţă nouă care se răspândeşte în birou şi o ignor, oricât i-aş explica nu ar pricepe că primăvara nu poate fi cumpărată, numai uneori,dacă ai noroc, vreun înger deghizat ţi-o va aduce în dar.

joi, 14 iunie 2012

Motivational bullshit


Treceam zilele astea ca tot omu’ care nu are ceva mai breaz de făcut cu viaţa lui pe facebook. Şi cum priveam aşa în virtutea inerţiei un perete nu mai ştiu al cui am dat peste o fotografie despre Motivationla bullshit. Cineva era supărat de postarea pe acelaşi facebook a unor fotografii cu mesaje de motivare dar supărat rău de tot şi n-am înţeles de ce.
Adică în primul rând nu te obligă nimeni să le citeşti, dacă ai în listă prieteni care postează aşa ceva este clar că ei nu au valoarea deosebită a spiritului tău de lup solitar şi atunci poate ar trebui să-i scoţi naibii de acolo că îţi strică imaginea de om incredibil de inteligent.
În al doilea rând chiar trebuie să creezi un antimotivational bullshit ca să-l postezi la rândul tău?
În al treilea rând ce ai cu citatele astea? Care parte din personalitatea ta mirifică se simte atât de atacată încât simte nevoia să atace la rândul ei?
Ştiu blogul meu pare să fie exact ce a făcut şi celălalt un răspuns exagerat al un stimul dar eu nu scriu acum din furie, nu mi-e lehamite de geniile neînţelese care trebuie să ai peste picior tot ce fac „oamenii mărunţi”, eu aş vrea numai să îi înţeleg : care este până al urmă problema cu citatele astea?
Mie una îmi plac de la cele filozofice ale lui Einsten la cele ironic amare ale lui Murphy dacă ai un pic de timp şi disponibilitatea sufletească plimbarea de 20 de minute pe o pagină cu aşa ceva s-ar putea să te lase nu mai înţelept cât mai destupat al mine, mai dispus să înţelegi că lumea nu e  musai alb negru.
În fond am avut mereu nevoie de ele numai că în diverse etape le spuneam pilde, erau cuprinse în cărţi sfinte sau zicale şi dacă stai să demontezi până al semnificaţia primară o să descoperi că bunicii şi străbunicii noştri aveau aceeaşi apetenţă pentru motivational bullshit.
Mă îndoiesc că măcar o dată în viaţă nu ai avut nevoie de un prieten care să debiteze fraze de genul „Totul va fi bine”, „Dacă vrei poţi” sau ultamegacunscutul citat din papa Coelho „Când îţi doreşti cu adevărat ceva tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău”. Pentru că suntem oameni, pentru că suntem un amestec complex de fragilitate şi forţă, pentru că avem uneori nevoie să oftăm din tot sufletul înainte de a continua să urcăm pe ce munte ne-om fi propus să cucerim.
În plus nu putem nega faptul că o convingere este numai o idee pe care o tot repeţi, dacă îţi vei repeta de suficient de multe ori o frază pozitivă, o afirmaţie plină de forţă până al urmă te vei convinge de adevărul ei şi vei obţine rezultatul dorit, este suficient să priveşti succesul pe care l-a avut Marie Louise Hay cu treaba asta.
E la fel de adevărat că dacă stai încremenit pe canapea toată ziua repetându-ţi că eşti bogat banii nu vor veni din cer dar dacă stai pe o canapea toată ziua postându-ţi negativismul pe facebook crezi că viaţa ta va deveni mai bună, dacă respingi calea mesajelor de motivare crezi că vei evolua mai repede şi coeficientul tău de inteligenţă va creşte brusc?
Care e părerea ta despre mesajele astea?


Schonbrunn




            Dimineaţă clară senină, a unui întâi august despre care auzisem multe. Ceasul rău, pisica neagră, şi nu despre Mirciulică Reloaded este vorba aici , făcuseră ca în ziua dinaintea plecării, să-mi aranjez valiza, a se citi călcat haine şi apoi înghesuit pe principiul Domnul cu mila , în vreme ce alături la Tv-ul, dat la maximul maximului ca să-l poată auzi bunică-mea în timp ce fierbea de zor o colivă, Urania susura apocaliptic şi apoteotic despre  eclipsa de soare de de 1 august. 
         La Viena efectele nu păreau să se simtă, soarele urca voiniceşte pe cer, o adiere de vânt se juca prin copaci, se vestea o zi caldă dar nu una caniculară ca acasă. 
              După cum îmi povestea Madre într-un stil de comenatator sportiv în târgul nostru jocul mergea pe principiul : 35 de grade are mingea, un nor îi iese în cale, 35 se  descurcă, driblează, caută din ochi şi da, la centrul terenului 36 aşteaptă. Pasă lungă de angajare a lui 36 care la rândul lui scoate balonul printre un nor şi o idee de vânt, un un-doi cu 37 de grade care porneşte cu balonul al picior pe flancul drept al târgului. Tribunele nu mai respiră, nu pricep ce face apărarea echipei favorite, 37 centrează, 38 preia mingea! Bară! Dar la recuperare a apărut 39,  care pasează scurt şi 40 înscrie. Incredibil stimaţi telespectatori, nu era offside golul este valabil! 
           Mă aşteptam ca în cea mai optimistă variantă să găsesc târgul pârjolit şi tot ce însemna metal în forme noi, recent topite.
          Dar eu eram departe de casă, plecată cu restul „cireşarilor „ să văd Schonbrunn-ul. De-a lungul traseului din faţa Prater-ului ne recuperăm ghidul local.
           Asta e altă chestie care mi-a plăcut la Viena, există locuri în care sunt biciclete, introduci un cod de pe telefonul mobil, este deblocată bicicleta, te deplasezi cu ea până unde te cheamă datoria, o duci în „staţia de biciclete” din zonă, o parchezi frumos, o încui şi gata 3 străzi mai încolo dacă ai terminat treaba iei altă bicicletă şi te întorci acasă sau unde ai lăsat maşina.
           Revenind, ne recuperăm ghidul venit cu bicicleta şi pornim vioi, dar respectând limita de viteză, spre palat.
        Pozele le-am încărcat ieri. Ca senzaţie imediat ce dai cu ochii de el, chiar şi prin dantela de metal a porţii e copleşitor. Treci de paza celor doi vulturi şi ajungi într-o curticică de vre 24 000 m2 , sau aşa îmi aduc eu aminte.
          Acesta e momentul în care grupul nostru omogen de 46 de oameni, în care nu găseai 2 la fel s-a polarizat pe interese. 
        Din păcate pentru cultura mea încep să-l aud selectiv pe nenea ghidul şi aud din ce în ce mai tare comentariile, pe care deja le asociez cu persoanele recunoscând vocile.
      -  Auzi tu, 24 000 de m 2 , îţi dai cu seamă câte tituri de proprietate se puteau emite acilea pe legea 18? 
       - Alice aşa aş vrea şi eu o curte
        - Eşti nebună Nuţico? Tu abia mături apartamentul odată pe lună 
        - Dragă, câtî loc şi nu au şi ei o terasă, de o cafea ş-un suc ceva. 
        În momentul acesta îni dau seama că acasă la ea, la Moldova,  Dori e patroană de butic. Mă enervez pe mine că aud toate prostiile în loc de poveştile lu’ nenea ghidu’ şi mă plasez de-a dreapta acestuia stâlcind cu pasul meu uşor de elefant grupa mică piciorului soţului lu’ Dori, dar omul are antrenament şi nu crâcneşte.
        Castelul în sine, amestec de fast de casă imperială şi detalii de familie. Mi-a plăcut camera în care îşi lua Maria Tereza ceaiul sau cafeaua mai degrabă, dar poate datorită fixaţiei mele pe camere rotunde.
       Mi-a mai plăcut şi una din camerele chinezeşti, în care în lambriuri erau prinse desene făcute de copiii împărătesei, preluate dintr-o carte  chinezească de miniaturi.
        Mi-a plăcut la nebunie intervenţia disperată prin care nenea ghidu a prins-o pe Nuţica înainte de a cădea dincolo de cordonul de catifea ce ne stabilea teritoriile: ai casei şi restul lumii. Simţise ea o curiozitate de a cerceta în detaliu o măsuţă de ceai în care era prinse pietre preţioase uriaşe, dar cum am citit la cineva aici de curând că incultura începe unde moare curiozitatea  nu mai zic nimic despre eveniment.
       Mi-au plăcut la maxim grădinile despre care nu are rost să mai povestesc  că fotografiile spun mai mult decât mine.
        Cam asta a fost dimineaţa mea la Schonbrunn şi de aici am plecat să călcăm Viena în picioare la turul pietonal 

duminică, 10 iunie 2012

Te bagi?


Am citit şi tot citit despre zona de confort, despre obiceiuri nesănătoase, despre creare de obiceiuri noi. Şi am zis că am citit destul, e timpul să şi facem ceva în sensul acesta, să ne mişcăm.
Prezentul blog este de fapt primul pas pe calea asta, conform studiilor mele exhaustive, glumesc desigur, e nevoie de 30 de zile pentru a stabili un obicei nou. Aşa că acum vreo 40 de zile, am început să scriu şi am încercat să mă ţin de treabă.
Uşor n-a fost, în mod clar. Au fost zile în care venind acasă mă uitam aşa cu lehamite la monitorul alb alb şi nici un cuvânt măcar nu mi se forma în minte, frazele sau poveştile erau undeva în altă galaxie.
Au fost zile în care nu am avut timp să scriu sau chef sau inspiraţie şi nu am făcut-o  dar ca medie am reuşit, încă nu este un automatism dar acum în vreme ce fac diverse ideile îmi trec prin cap ordonat gata să fie împărtăşite iar seara când apuc să mă aşez în faţa monitorului nu mai rămâne alb pentru multă vreme.
Am descoperit despre mine că am idei frate, idei multe, zglobii şi colorate, idei despre orice şi despre oricine iar pagina asta albastră mă ajută să le spun şi altora.
Dar cred că e timpul pentru încă un pas înainte şi potrivit aceloraşi surse e muuult mai uşor să faci treburile astea în doi sau în trei sau în grup, e o chestie cu unirea energiilor ceva de pomină.
Am găsit idei chiar mai zglobii ca ale mele cum ar fi să te trezeşti la 5 dimineaţa împreună cu încă vreo câţiva dezaxaţi ca tine şi măcar o dată pe săptămână să conversaţi despre proiectele voastre, aparent din discuţiile astea fluxul de idei se va amplifica, la grăuntele tău de nisip restul grupului va adăuga până când toată lumea se va trezi că pleacă acasă cu perle.
Şi sincer mi-a plăcut ideea asta.
Acum majoritatea materialelor se ocupă la maxim cu gândirea pozitivă, cu aprecierea, cu simţirea exuberantă, ai nu ai treabă tu ar trebui să fii vioi ca o vrabie, relaxat ca o pisică  în toiul siestei şi bine dispus  ca un căţel cu chef de joacă. Poate asta şi voiau oamenii să spună cu întoarcerea la natură, noi raţionăm prea mult, ne punem superpiedici prin gândire.
Gândindu-mă în urmă nu ţin minte să-mi fi văzut vreodată căţelul uitându-se după o minge ce se rostogoleşte şi zicând „Nu frate, nu pot să alerg după ea că mi se strică freza şi taman mi-a făcut nebuna baie şi dacă mă murdăresc îmi mai face una”.
Nu mi-am văzut nici pisica tulburată din somnul ei de frumuseţe de ideea că tre’ să pună masa mâine sau să traverseze curtea pe sub nasul câinelui când se va trezi.
Şi au dreptate dacă te îngrijorezi rezolvi ceva ? Cel mult îţi strici câteva ore sau zile bune concentrat pe un eveniment viitor şi inventând mai multe variante în care ar putea să meargă prost decât în care ar putea să meargă bine.
Şi acum aşa cum am văzut cu toţii al televizor sau nu în şedinţele de la AA e timpul să recunoaştem:
Am obiceiul să mă stresez exagerat, sunt perfecţionistă şi îmi folosesc mult prea mult timp cu scenarii paralele care se desfăşoară în mintea mea şi au rezultate apocaliptice, culmea în astea negative pun mai mult suflet decât în alea pozitive. Păstrez prea mult timp ranchiună, nu din aia vizibilă, poate nici nu o conştientizez, dar acolo la nivelul 1000 resentimentul există, mă aştept să o comiţi din nou.
Buuun şi pentru că vreau să schimba asta voi începe un nou ciclu de 30 de zile, în care să-mi formez neşte obiceiuri mai sănătoase. Amu’ cică nu trebe să începi mai multe proiecte simultan aşa că nu voi încerca să îmbunătăţesc decât un aspect şi acesta ar fi relaţia mea.
Din cauza unor obiceiuri nocive reuşesc cumva să fac din relaţia asta un yoyo emoţional, ştiu că mie îmi aparţin numai 50% din relaţie dar nici pe alea nu le gestionez corespunzător. Şi fac asta la nivelul gândurilor care alimentează emoţii, care se transformă în cuvinte şi sunt urmate de acţiuni.
Asta trebuie să se schimbe şi pentru că angajamentele asumate public au cele mai multe şanse să fie duse la capăt cu bine o să fie o aventură în văzul lumii, în care sper să mi se mai alăture careva.
Nu spun că trebuie să ne trezim la 5 dimineaţa şi nici că toţi aveţi de reparat vreo relaţie dar fiecare are acolo undeva ceva care îl ţine în spate, un obicei nesănătos care îi sabotează viaţa.
Găsiţi-l, hai să vedem dacă în 30 de zile putem să schimbăm împreună câte ceva prin vieţile noastre.
Te bagi?

sâmbătă, 9 iunie 2012

Ursul cu struguri


M-aş întoarce la Madrid oricând, de fapt cândva în decursul următorilor 40 de ani cred că voi trăi cel puţin un an acolo.
Madridul a fost programat pentru luni dimineaţa, adică să facem lucrurile corespunzător, de la începutul săptămânii. Şi a fost bine, sunt multe lucruri de care m-am îndrăgostit în oraşul acela, şi locuri, şi oameni.
În primul rând m-am simţit ca acasă şi nu fac bancuri, am avut cartierul general în Coslada care ar putea fi la fel de bine oraş românesc, îmi amintesc că am coborât din maşină, ameţită de emoţia primului meu zbor cu avionul şi mi-a trecut prin cap „frate îs genială, pricep tot ce vorbesc spaniolii”, aiurea toată lumea vorbea în română iar în vitrina unui magazin pe care îmi căzuseră ochi scria negru pe alb, pe o coală A4 fix ca acasă „Avem mălai” şi în câteva secunde magia talentului meu nenatural la comunicare în spaniolă a dispărut.
În Coslada există mezelărie românească, aşa scrie pe firmă, cofetărie românească, la fel, discotecă românească, iar în supermercado rafturi întregi cu mâncarea şi berea din România, e o bucată de casă departe de casă în care să te regrupezi în plină aventură iberică.
Dacă că imaginaţi că românii se găsesc fix şi numai acolo vă înşelaţi, Madridul e semănat cu români, îţi vor răspunde la întrebări puse în română prietenilor care te însoţesc, îţi vor da instrucţiuni de folosire a oraşului, îţi vor dona un bilet de metrou sau vei sta răbdător în spatele lor în timp ce se vor decide greu ce bijuterii să îşi ia de data asta. Eu le-am făcut pe toate cele de mai sus şi multe altele.
Să ne întoarcem la oraş şi ce nu trebuie ratat.
 Simbolul Madridului: Ursul cu struguri, care de fapt e cu căpşuni, sau mai bine zis un arbore înrudit cu căpşunile „El Madrono”, e o statuie de vreo 20 de tone pe care o găsiţi în Plaza del sol, la kilometru 0 al oraşului.

Mie una mi-e drag ursul acesta din cauza unei poveşti, aflând că merg al Madrid, un coleg a decis să-mi spună fix ce e mai important de vizitat şi îl citez din memoria mea inuman de exactă „te duci al ursul cu struguri şi te uiţi aşa în direcţia în care priveşte ursul, în faţă e o străduţă şi pe ea al doilea magazin pe stânga e un outlet de la Zara”. Amu’ de ce m-aş fi dus eu în Madrid fix  în outletul cu pricina mă depăşeşte grav  dar cert e că mi-a rămas în cap să văd Ursul cu struguri ocazie cu care am înnebunit cu nervi vreo 3 români stabiliţi în Madrid care nu puteau pricepea exact ce urs voiesc a vede.
Până ne-am lămurit cu toţii a mai trecut ceva, ursul l-am văzut, la outlet nu am mai ajuns că între timp mutaseră ursul şi privea în altă direcţie şi nici mu mă dădea interesul afară din casă.
Am vizitat însă La Mallorquina una din cele mai celebre cofetării ale oraşului de unde m-am ales cu neşte interesante gogoşi cu vanilie (spaniolii au clar un gărgăune cu gogoşile) şi foietaje cu ciocolată (eu am în mod clar un gărgăune cu ciocolata), locaţia este fix pe colţul străzii ce te duce din Plaza del Sol în Plaza Mayor şi coada este tot timpul dar tot timpul impresionantă, asta aşa ca să simţi celebritatea locului.

Viena


Despre oraşele prin care am trecut nu o sa spun nici cine şi când a pus prima piatră, nici structura demografică sau clasificarea populaţiei pe ocupaţii, astea se pot afla oricând cu un search pe Google.
    Şi o să încep, ca să nu-mi pierd obiceiul bun, invers, cu ultimul oraş adică.
     Viena e un oraş în care m-aş putea obişnui să trăiesc şi încă foarte repede, un oraş logic, bine organizat, în care nici chiar eu care mă rătăcesc uşor în târgul de acasă nu m-aş putea pierde. Un oraş pe care l-am acceptat, cu care am convieţuit dar de care nu m-am îndrăgostit. Oraşele sunt la urma urmelor ca şi oamenii, nu îţi pierzi capul după cel mai potrivit pentru tine. 
    M-am întâlnit cu Viena prima dată în viaţă într-o joi după amiază, o zi de iulie cu soare mult, şi nori pufoşi  cocoţaţi în înaltul cerului ca într-un cufăr cu jucării. Şi, după ce am traversat unul din canalele Dunării a fost primul lucru pe care l-am pierdut, intrată în oraş, nu pe Ring, am pierdut cerul.
   Clădiri înalte, solide, ridicate cu simţ de răspundere, mărginind cenuşii sau verde atât de pal încât te întrebai dacă e verde, străzi trasate drept, curat, intersectându-se  în unchiuri de 90 de grade. 
    Multă vreme mergând minute întregi de-a lungul unei singure străzi, mai târziu aveam să descopăr că străzile astea atât de lungi sunt caracteristice , am avut sentimentul unui oraş trist, în care clădirile prea înalte îţi ascund soarele.
      Nu am stat suficient în oraş pentru a pricepe dacă ieşind din centru în orice direcţie ai merge este aşa, dar partea pe care am văzut-o eu a fost un amestec surpinzător. Îmi plăceau docurile din cărămidă groasă roşie, prin arcadele cărora vedeam în trecere Mac Donalds, baruri, magazine, mă surprindeau desenele care marcau ca o emblemă fiecare din clădirile de pe partea dreaptă, clădiri de locuinţe, uneori gri, alteori din cărămidă aparentă, complet lipsite de balcoane sau ornamente. Şi totuşi nu am reuşit sub nici o formă să scap de ideea de oraş trist în vreme ce străbăteam străzile acelea.
      Primul zâmbet pe care l-am văzut în Viena aparţinea unui ţigănuş de vreo 2 ani ţinut de maică-sa la aerisire pe geamul foarte înalt al unei clădiri albe , cu locuinţe sociale. Din agitatia ambelor personaje am ramas cu convingerea ca era un zambet in limba romana
      M-a uluit alternanţa dintre serele de pe acoperiş şi florile de staniol şi plastic din ferestre.  Adică totuşi, floarea soarelui albastru electric din staniol si ghivece cu flori de hartie?
       Şi cum mergeam aşa la pas, da, până şi şoferii români respectă regulile de circulaţie în Viena, oprim la un semafor, mă uit în dorul lelii pe fereastră şi ce văd ochii mei?
        Un magazin care arăta respectabil, în culorile stinse ale oraşului, iar pe firma lui, mare şi frumos cu litere care pun pariu că noaptea luminau electric trei străzi împrejur scria  cu majuscule MEGA MANELE. Până să-mi revin din uluială, să scot aparatul şi aşa mai departe, s-a schimbat culoarea la semafor şi am plecat.
     Au fost şi lucruri care mi-au plăcut în Viena. Cel mai tare mi-a plăcut Maria Tereza, sau cum spun ai casei Maria Terezia. Un împărat care  reuşeşte să conducă un imperiu şi să aibă 16 copii nu e impresionant dar o împărăteasă care face acelaşi lucru e ceva. 
      Surprinzător pentru mine care plecasem să văd oraşul, am descoperit că acasă la ei mi-au plăcut Habsburgii. Revin la Maria Tereza care a decis că învăţământul  minim de 4 ani trebuie să fie obligatoriu. Mi-a plăcut împărăteasa dar şi mai mult mi-a plăcut mama ai cărei copii, fete sau băieţi, fără diferenţiere brodau goblene ulterior încastrate în lambriurile Shonbrunnului. Mi-au plăcut  membrii familiei imperiale care ştiau fiecare o meserie, chiar dacă nu din exercitarea ei trăiau. Nu avusesem idee până atunci că Franţ Iosef a fost împărat  şi tâmplar. 
      M-am simţit extrem de mică pe străzile  din centru şi m-am simţit şi mai uluită când mi-am dat seama că acum vreo 300 de ani cineva avusese inspiraţia să lase suficient loc între clădiri pentru a intra acum un bulevard, benzile pentru biciclişti, trotuarul, spaţiul verde, liniile de tramvai şi o zonă de protecţie a clădirii. Şi totuşi deşi mi-ai plăcut atâtea, nu aş alege să trăiesc în Viena

vineri, 8 iunie 2012

Alcala de Henares


Mno, cu Maurice plecat în lume şi un Morty multitasking de nici ea nu ştie ce face mai întâi, m-am găsit în situaţia de  a face ceva interesant eu şi cu mine şi cumva am ajuns la pozele din Spania, cele din Italia fiind păpate între timp de un virus (alo Maurice când vine dvd-ul?) şi mi-am adus aminte că în afară de coridă nu am apucat să pun pe hârtie sau monitor alte bucăţi de Spania.
  Nu mi-a luat  decât un an şi ceva să ajung să scriu şi asta dar mai bine mai târziu decât niciodată, plimbarea prin Spania a început la Alcala de Henares pe care am văzut-o într-o duminică însorită de mai pe motiv că Madridul e prea aglomerat duminica.
Aşa că ne-am trezit noi cu nopţile în cap, ne-am prezentat la gară, ador sistemul de transport din Spania nu e ultima dată când veţi auzi asta, şi ne-am îmbarcat într-un tren cu direcţia Alcala.
Numele oraşului s-ar traduce prin Fortăreaţa de pe râul Henares iar târgul în sine e vechi, pentru comparaţie multe din clădiri sunt de pe vremea când noi încă fugeam în munţi otrăvind fântânile în calea turcilor.
Cuprinde trei culturi: maură, evreiască şi creştină şi asta e destul de evident în structura şi construcţii.

Ce mi-ar fi plăcut să fac aici? Tare aş fi vrut să îmi petrec studenţia în Alcala de Henares şi nu că oamenii nu ar fi fost pregătiţi universitatea fiind fondată de la 1496 dar nu am fost sigură cum ar arăta să am numele pe lista de absolvenţi în care figurează şi Ignatius de Loyola ( mi s-a spus ocazional că există certe asemănări şi dau dovadă de mare potenţial în domeniul inchiziţiei)
Oraşul este o mică bijuterie, inventariată pe lista de patrimoniu a UNESCO, e multă poezie şi multă istorie în Alcala, sunt trotuare miniaturale şi sunt străzi înguste, întortocheate, pavate cu piatră cubică tocită de timpuri şi paşi celebri.

Serios cum te simţi mergând pe strada lui Cervantes sau pe acelaşi drum care l-a purtat pe Cristofor Columb spre prima întâlnire cu regii Spaniei? E ca şi cum istoria ţi-ar pătrunde prin pori obligându-te s-o asimilezi

În Alcala sunt berze, zeci de berze care sunt numărate şi studiate, berze cu care locuitorii se mândresc şi pe care le privesc drept emblemă şi nu ştiu dacă are vreo legătură cu numărul mare de berze dar în Alcala sunt mulţi gemeni în cărucioare, la grădiniţă, la facultate, peste tot.

Ce să vezi în târg? Musai casa memorială Cervantes şi apoi Catedrala şi grădina de trandafiri care se întinde în mijlocul centrului vechi şi prin care trece metaforic azi vechea linie de demarcaţie care împărţea oraşului : jumătate literaţilor, jumătate comercianţilor.
Nu te grăbi să mănânci chiar al terasele cu vedere spre catedrală, meniul zilei este la jumătate de preţ la restaurantele înşirate de-a lungul străzii, la fel de bun iar ochii ţi se vor desfăta cu balcoane scăldate în garoafe sângerii.

Altă chestie recomandată este Turnul Sfintei Maria singurul din biserica Sfânta Maria  rămas în urma unui incendiu parcă spunea ghidul, din vârful lui poţi vedea întreg oraşul. Fi atent dacă ai rău de înălţime treptele sunt dintr-un profil metalic cu  găurele care te fac să vezi până jos s-ar putea să îţi ia ceva timp să ajungi din nou pe pământ solid, mie una aspectul acesta nu mi-a plăcut deloc, dar panorama a meritat.

Aş fi vrut să văd pe interior şi Palatul Laredo dar pare-mi-se era în renovări la vremea când am trecut eu pe acolo, însă chiar şi aşa am văzut grădina mică dar frumoasă care dă o notă de pace construcţiei

Când am ajuns noi în oraş era cald şi după ce am colindat toată ziua şi am văzut cât s-a putut vedea, iar eu m-am ars corespunzător de la soare, pe la 4 după amiaza ne-am plasat strategic pe una din terasele de al marginea grădinii de trandafiri şi ne-am bucurat de o bere Shandy pe care vă recomand să n-o rataţi, e o bere cu limonadă, uşoară şi de vară. Legenda spune că abia după aceea au reuşit să-mi facă prima fotografie în care zâmbesc în vacanţa cu pricina.

Cam aşa mi s-a părut Alcala de Henares mie, dacă treceţi prin zona Madridului nu o rataţi în plus vă veţi simţi destul de acasă 18% din locuitorii oraşului sunt români.

joi, 7 iunie 2012

Inelul Arabelei


A mai crescut cineva cu mine în perioada în care cel mai tare film ever era Arabela? Dacă nu aveţi idee despre ce vorbesc atunci sunteţi prea tineri pentru blogul acesta, treceţi mai departe.
Aşa-i că nu aţi plecat? Cel mult aţi dat un search pe google să  aflaţi cine e Arabela asta şi ce treabă avem noi cu ea.
Ei bine, recunosc dintotdeauna am avut o preferinţă pentru rezolvările miraculoase, aşa că e perfect normal să am chiar şi acum nostalgia acelui inel fermecat care printr-o simplă răsucire făcea totul posibil. Nu-mi aduc aminte prea bine restul poveştii, mie mi-a rămas în minte numai Inelul care era absolutul dorinţelor mele în copilărie şi nici acum nu suntem departe.
În ultima vreme în căutarea unor soluţii miraculoase mai la îndemână am citit şi am tot citi cărţi de dezvoltare personală, de NLP, de manipulare, de programare şi ce nu oi mai fi citit şi am ajuns la concluzia că încă mai caut acelaşi lucru numai că mi-l reprezint altfel şi culmea restul planetei îl caută cu mine, altfel nu s-ar explica piaţa uriaşă pe care materialele de mai sus o au.
Acum am trei veşti una bună, una proastă şi una excelentă.
Pentru că mi-s optimistă o să încep cu aia bună. Inelul face TOTUL posibil  şi s-ar părea că am descoperit cu toţii sau mare parte din noi inelul, e drept că îi zicem în multe feluri şi suntem gata să plecăm al lupte sângeroase cel puţin mediatic pentru a ne apăra definiţia proprie, dar în fond la ce te aştepţi de la indivizi care au vreo nşpe mii de reprezentări ale divinităţii în numele cărora poartă războaie la fel de sângeroase. Unii dintre noi îl numesc subconştient, alţii Eu extins sau Eu superior, alţii Univers infinit, mno fiecare cu numele care îi face bine la moral.
Vestea proastă e că inelul face TOTUL posibil inclusiv ce nu vrem pentru că  nu ştim ce să facem cu el şi, din nou mă întorc la filmul copilăriei mele în care Inelul Fermecat pe mâna unui profan transforma profesoara de pian în vacă parcă, cam aşa facem şi noi cu forţa asta uriaşă pe care o reprezintă propriile gânduri şi emoţii, le avem şi le folosim aiurea uneori împotriva noastră.
O vreme m-am gândit să păstrez blogul acesta la general şi rece, fără implicaţii personale, fără poveşti din casă  dar în fond e al meu, e parte din mine şi ar trebui să mă reprezinte aşa că partea asta e dedicaţie specială pentru Morty, ştie ea care, nu că eu nu aş face destul de des acelaşi lucru ca ea.
Morty are foarte multă putere de proiecţie aş zice că a avut noroc şi o găsit un inel neuzat, absolut tot ce Morty vrea şi planifică are loc, cel puţin în prima fază e absolut superb, după care Morty a mea intră în modelul comportamental „Mă obsedez deci exist” şi se apucă de o treabă pe care noi ca popor o moştenim în gene că altfel nu văz cum ar fi apărut povestea aia cu drobul de sare.
Pe scurt în loc să se gândească e bine, mi-a ieşit într-un mare fel treaba asta şi o să fie şi mai bine Morty începe să se gândească al toate lucrurile care ar putea merge rău şi când le termină pe astea începe o serie cu lucrurile care ar putea merge tragic.
Ghici ce se întâmplă?Inelul se răsuceşte în partea opusă şi lucrurile rele încep să apară aşa că Morty îşi imaginează unele şi mai rele până când tot potenţialul  bun al evenimentului se duce pe apa sâmbetei.
Vestea excelentă e că putem învăţa să-l folosim pas cu pas, chiar dacă la început pentru lucruri simple, ordinare, mi-aduc aminte că oamenii ăia care se pricepeau la treaba asta nu mai făceau nimic fără inel, nu îl păstrau pentru zile mari, pentru misiuni speciale, pentru miracole.
Şi când înveţi că ai la dispoziţie tot timpul aşa o ustensilă minunată pe care nu ţi-o poate lua nimeni, care te va ajuta sau îţi va frânge gâtul după cum înţelegi s-o foloseşti, când exersezi cu ea întâi note, apoi game şi în final melodii, viaţa îşi schimbă culorile şi lumea ta devine nelimitată.
Inelul tău ce culoare are?