sâmbătă, 30 iunie 2012

El Retiro


Să ne înţelegem din capul locului, în materie de parcuri sunt snoabă, ar fi şi greu să nu fiu aşa de vreme ce am fost crescută cu ideea că la 10 minute de casa mea se găseşte cel de-al treilea parc natural ca mărime din Europa, adică serios îs 96 de hectare de parc şi un lac de vreo 4 hectare, e greu să mă impresionezi când eu de mică mi-am julit genunchii pe aleile lui.
Şi totuşi când am ajuns în El Retiro, m-a apucat aşa brusc cheful să importăm neşte spanioli care să facă şi din parcul nostru aşa o bijuterie micuţă.
Era, cred, doua zi de Madrid şi Maurice era tare reticentă în vizitarea coclaurilor, adică ea avea vise culturale, Prado, Reina Sofia şi ce alte muzee mai puteau fi găsite prin oraş, a fost totuşi de acord să-mi statisfacă gărgăunele şi să tragem o fugă până acolo.
Primul sfat despre El Retiro nu are de fapt nici o legătură cu parcul dar fiţi atenţi cu ce vă încălţaţi oameni buni. Cele două genii despre care povestesc s-au decis pentru încălţări uşoare, sport, cumpărate cu vreo 2 zile în urmă din Lugojul natal al lui Maurice, la prima vedere ideea a fost măreaţă mai spre seară ne schimbaserăm optica din păcate inutil.
Ca locaţie este foarte aproape de muzeul Prado, iar linia de metrou 2, aia roşie de pe hartă ( am apucat să vă spun că-s îndrăgostită de metroul Madridului?)are o staţie specială pentru Retiro, iar liniile 1 şi 9 au şi ele staţii nu foarte departe.
La prima vedere e un parc ca toate parcurile, mai ales văzut cu ochii mei de snob în materie şi apoi pe măsură ce te afunzi pe aleile umbrite bine începe să ţi se dezvăluie o altă lume.
La intrarea principală, presupunând că noi pe acolo am intrat te întâmpină lacul peste care veghează Monumentul lui Alfonso al XII lea şi care văzut la faţa locului te impresionează prin dimensiuni, scările care duc la el sunt tot timpul pline de turişti şi aparatele de fotografiat declanşează permanent, nu am traversat până acolo pentru fotografiile de rigoare ci ne-am continuat mersul leneş pe marginea apei printre vânzătorii de evantaie şi pălării.

Urmează undeva de-a lungul drumului cele două palate Velazquez şi Palatul de Cristal, construite pentru adăpostirea unor expoziţii şi ulterior transformate în galerii de artă.

Palatul de Cristal l-am admirat de departe, de pe malul iazului plin de ţestoase, Madridul cred că e patria ţestoaselor, pentru că erau în plină desfăşurarea filmările pentru o poveste de epocă în care erau implicate trăsuri cu cai, armuri şi domniţe cu rochii lungi, şi deşi nu am putut intra în clădire agitaţia colorată din jurul ei care părea de acum câteva secole bune parcă i-a dat un plus de farmec.

În faţa Palatului Velazquez, am reuşit să luăm şi prânzul care nu-mi aduc aminte în ce a constat dar ştiu că a fost însoţit de prima Sangria pe care o băusem în viaţa mea. Din acest moment fotografiile mele de Spania sunt pline de zâmbet pentru că aparent Sangria are şi acest efect de înveselire
Mi-a plăcut că din parcul central se deschide pe laterale grădini distincte, fiecare purtând semnătura unui….. habar n-am ce au fost oamenii, grădinari, arhitecţi peisagişti, oricum s-or numi au făcut treabă bună.
Mi-a rămas în suflet grădina semnată de Cecilio Rodriguez, cu aleile ei circulare, o grădină simplă ca un paradis, cu bănci şi coloane de piatră albă acoperite cu o dantelă de iederă, garduri de lămâiţă înflorită, şi arbori de Tuia tunşi atât de exact încât degetele lăsate să rătăcească pe suprafaţa lor erau surprinse să nu întâlnească moliciunea unei catifele.  Dacă ajungi aici şi ai suficientă răbdare vei convinge vedetele grădinii, vreo 15 păuni coloraţi şi albi să îşi deschidă cozile regale pentru nişte fotografii de poveste.


Nu trebuie să ratezi Rosaleda, bine pe asta nu trebuie s-o ratezi în nici un oraş spaniol, o grădină micuţă ca dimensiuni, rotundă, poate de aia mi-a plăcut mie atât de mult în Madrid, îmi împărtăşesc plăcerea pentru lucruri rotunde şi ovale, o grădină toropită de soare în care sunt concentrate atâtea sute de feluri de trandafiri încât parfumul te întâmpină cu mult înainte să o vezi şi te urmează cu mult după ce ai plecat din ea

Aproape de Rosaleda este Statuia Îngerului Căzut cu un Lucifer întunecat, înlănţuit cu şerpi şi apărându-şi ochii probabil de pedeapsa primită, dar la ora când am ajuns acolo, pantofii reuşiseră să-mi procure băşici însângerate aşa că m-am dovedit destul de insensibilă la frumuseţea monumentului, şi în ziua de azi când privesc fotografiile mi se pare că de fapt se apără de soarele pe care şi eu îl resimţeam din greu.

Din spatele statuii porneşte o alee largă ce te coboară spre Gara Atocha, undeva de-a lungul ei se găseşte Pădurea Amintirii, numită înainte Pădurea celor plecaţi, un număr de 192 măslini şi chiparoşi plantaţi în amintirea victimelor atentatului din 2004.
Probabil că ai avea nevoie de o săptămână să poţi asimila parcul acesta, cu statuile, fântânile şi colţurile lui care par complet separate de rest, aşa cum o făcea un pod japonez la care nu am idei cum am ajuns sau pe unde e mai exact în par. Dacă nu ai atâta timp rezervă-i măcar o zi întreagă, în care să te poţi opri pe băncile simple sub coroanele uriaşe ale pomilor, să stai întins în iarba proaspătă, nemişcat pentru a nu tulbura veveriţele care vor începe să ţopăie pe lângă tine  şi să îţi laşi mintea să meargă în urmă pentru a se întreba câte au trecut pe lângă uriaşul sequoia de care te sprijini şi câte vor mai trece după ce tu vei fi devenit de mult amintire.



luni, 25 iunie 2012

El Escorial


Escorialul este frumos ca o poveste de Crăciun, da fapt ca să fim exacţi nu El Escorial are farmecul acesta ci San Lorenzo de El Escorial, orăşelul de munte care se întinde la poalele gigantului de piatră.
Eu l-am văzut în mai când câmpiile Spaniei erau îmbujorate de maci şi grădinile înecate de trandafiri, pe vremea când parfumul teilor te urma credincios ca un căţel în fiecare ungher al oraşului revărsându-se din parcul regelui şi din grădinile mai puţin nobiliare ale contemporanilor şi totuşi………în mintea mea peste porţile de piatră cenuşie arcuite peste străzi de aceeaşi culoare încinse corespunzător de soarele de mai, se întinde un strat de zăpadă alb strălucitoare transformând totul într-o vedere de iarnă.
Iniţial am mers pentru Escorial, El Escorial  cum ar spune băştinaşii, o mixtură rece de palat regal şi catedrală, de muzeu, pantheon şi galerie de artă dar ceea ce m-a încântat de fapt a fost orăşelul.
Despre Escorial nu am multe de spus, e uriaş, e rece, e impunător. Încă una din ideile regelui Filip al II-lea al Spaniei. E încă una din clădirile în care mie mi-e fost menit să mă rătăcesc şi surprinzător să îngheţ în plină vară.

Dacă aveţi de gând să-l vizitaţi vă sfătuiesc să apelaţi la un ghid, poveştile lor fac locul să prindă viaţă şi abia aşa vei fi impresionat de dormitorul regelui care comunică în altarul principal al catedralei pentru că regele era mult prea chinuit de gută pentru a se mai putea ridica din pat să participe la slujbă, vei fi surprins să afli că deşi regina era bine sănătoasă pentru egalitate de tratament aceeaşi soluţie a fost adoptată şi pentru dormitorul său aflat pe cealaltă parte a altarului.
Atracţiile obişnuite ale unui asemenea loc, încăperi imense cu tapiserii, picturi, fresce,  o sală a bătăliilor pe pereţii şi tavanul căreia sunt pictate bătăliile duse de spanioli, de principiu cele în care au câştigat.
Biserica? Uriaşă, şi extrem, extrem de rece, la propriu, este drept El Escorial era palatul regal de vară, dar dacă ai de gând să stai mai mult de 10 minute în biserică gândeşte-te la haine de rezervă altfel clănţănitul dinţilor te va împiedica să mai admiri ceva din graţia şi detaliile arhitecturii.
Ce îţi blochează mintea, bine de fapt pe a mea a blocat-o a fost realizarea bruscă a faptului că tot ce vedeam eu, coloanele alea uriaşe în care ar putea intra lejer un bloc de birouri şi bolţile parcă infinite erau făcute pe la 1560-1600, încă nu am depăşit perplexitatea înţelegerii că nici o maşină automată nu a avut vreo contribuţie la realizare.
De evitat cel puţin pentru mine, după experienţa nu foarte fericită cu Cripta Capucinilor din Viena, ar fi Pantheonul şi al regilor şi al principilor, nu că nu ar fi impresionante, o combinaţie de marmură de Toledo extrem de lustruită şi ornamente din aur, dar la urma urmelor şezi acolo şi te uiţi la sicrie, uite o chestie pe care am tot încercat să o evit prin vacanţe,  fără mare succes.
Cu adevărat frumoase sunt grădinile călugărilor, un joc ordonat de verde proaspăt tuns în iarbă, în gardul viu, e drept le-am văzut de sus dar mi s-au părut nişte grădini foarte sobre, fără explozii de culoare, jocul nuanţelor de verde din plante, forma perfect geometrică a designului şi alb-griul incert al pietrişului de pe alei, uneori o pată de culoare a unei şopârle verzulii dormitând moleşită pe pietrele încinse de soare.

Mi-a plăcut că în clădire, nu că n-ar fi avut unde, funcţiona o şcoală particulară sau mai multe, iar curtea uriaşă din faţa intrării era periodic invadată de ţânci care parcă dau viaţă locului.
Minunat în sine este oraşul, de la gară spre palat drumul te poartă pieptiş printre casă obişnuite ascunse la umbra pinilor, apoi prin parcul din jurul căsuţelor : Casita del Principe sau căsuţa de jos şi Casita del Infante sau căsuţa de sus, în fapt două palate miniaturale folosite ca reşedinţă de vacanţă situate într-un mare parc-pădure  cu alei botezate romantic : Paseo del Principe, Paseo del Rey şi mărginite cu castani, tei sau pini. Dacă ai suficientă răbdare vei putea să te conversezi cu veveriţele care populează parcul şi sunt destul de prietenoase.
Orăşelul în sine are un aer medieval, dar nu unul cenuşiu, e mai degrabă un ev mediu topit în mierea poveştilor, străzi în pantă şi întortocheate, pavate cu pietre cenuşii, care te poartă se sub bolţi din altă piatră, crâşme cu ziduri făcute să adăpostească în faţa maurilor, pieţe cu terase viu colorate şi ciubere uriaşe cu leandri.
Maşinile se strecoară timid pe străzile astea gândite parcă numai pentru picior şi în vreme ce ochii îţi fug din vitrina magazinului de cadouri în care îngeraşi de porţelan şi cristal se odihnesc pe mobilă miniaturală şi dantele din spumă de mare probabil la cât de fine par, ţi se pare brusc deplasat să fii îmbrăcat în blugi şi să nu plutească în urma ta pe caldarâm trena rochiei de bal.
Probabil nu te vei abţine să nu guşti uriaşele bezele pufoase sau omniprezentele gogoşi spaniole cu orice umplutură o poate născoci mintea umană şi dacă eşti în dispoziţie glumeaţă ai putea merge să mănânci la restaurantul chinezesc care e fix din altă poveste în oraşul acesta şi unde tu vorbitor de romgleză împreună cu ospătarul zâmbitor şi autentic chinez vorbitor evident de chingleză vă veţi chinui vreo 15 minute să cădeţi de acord asupra meniului scris în spaniolă şi probabil chineză mandarin sub privirea impasibilă a unor Budha rotofei şi a unor crapi koi extrem de coloraţi.
Una peste alta dacă eşti al Madrid rezervă-ţi o zi, mergi la gară şi porneşte spre Escorial, sunt numai 45 de kilometri şi trenurile lor sunt foarte eficiente, nici nu vei simţi când ai ajuns.

joi, 14 iunie 2012

Schonbrunn



            Dimineaţă clară senină, a unui întâi august despre care auzisem multe. Ceasul rău, pisica neagră, şi nu despre Mirciulică Reloaded este vorba aici , făcuseră ca în ziua dinaintea plecării, să-mi aranjez valiza, a se citi călcat haine şi apoi înghesuit pe principiul Domnul cu mila , în vreme ce alături la Tv-ul, dat la maximul maximului ca să-l poată auzi bunică-mea în timp ce fierbea de zor o colivă, Urania susura apocaliptic şi apoteotic despre  eclipsa de soare de de 1 august. 
         La Viena efectele nu păreau să se simtă, soarele urca voiniceşte pe cer, o adiere de vânt se juca prin copaci, se vestea o zi caldă dar nu una caniculară ca acasă. 
              După cum îmi povestea Madre într-un stil de comenatator sportiv în târgul nostru jocul mergea pe principiul : 35 de grade are mingea, un nor îi iese în cale, 35 se  descurcă, driblează, caută din ochi şi da, la centrul terenului 36 aşteaptă. Pasă lungă de angajare a lui 36 care la rândul lui scoate balonul printre un nor şi o idee de vânt, un un-doi cu 37 de grade care porneşte cu balonul al picior pe flancul drept al târgului. Tribunele nu mai respiră, nu pricep ce face apărarea echipei favorite, 37 centrează, 38 preia mingea! Bară! Dar la recuperare a apărut 39,  care pasează scurt şi 40 înscrie. Incredibil stimaţi telespectatori, nu era offside golul este valabil! 
           Mă aşteptam ca în cea mai optimistă variantă să găsesc târgul pârjolit şi tot ce însemna metal în forme noi, recent topite.
          Dar eu eram departe de casă, plecată cu restul „cireşarilor „ să văd Schonbrunn-ul. De-a lungul traseului din faţa Prater-ului ne recuperăm ghidul local.
           Asta e altă chestie care mi-a plăcut la Viena, există locuri în care sunt biciclete, introduci un cod de pe telefonul mobil, este deblocată bicicleta, te deplasezi cu ea până unde te cheamă datoria, o duci în „staţia de biciclete” din zonă, o parchezi frumos, o încui şi gata 3 străzi mai încolo dacă ai terminat treaba iei altă bicicletă şi te întorci acasă sau unde ai lăsat maşina.
           Revenind, ne recuperăm ghidul venit cu bicicleta şi pornim vioi, dar respectând limita de viteză, spre palat.
        Pozele le-am încărcat ieri. Ca senzaţie imediat ce dai cu ochii de el, chiar şi prin dantela de metal a porţii e copleşitor. Treci de paza celor doi vulturi şi ajungi într-o curticică de vre 24 000 m2 , sau aşa îmi aduc eu aminte.
          Acesta e momentul în care grupul nostru omogen de 46 de oameni, în care nu găseai 2 la fel s-a polarizat pe interese. 
        Din păcate pentru cultura mea încep să-l aud selectiv pe nenea ghidul şi aud din ce în ce mai tare comentariile, pe care deja le asociez cu persoanele recunoscând vocile.
      -  Auzi tu, 24 000 de m 2 , îţi dai cu seamă câte tituri de proprietate se puteau emite acilea pe legea 18? 
       - Alice aşa aş vrea şi eu o curte
        - Eşti nebună Nuţico? Tu abia mături apartamentul odată pe lună 
        - Dragă, câtî loc şi nu au şi ei o terasă, de o cafea ş-un suc ceva. 
        În momentul acesta îni dau seama că acasă la ea, la Moldova,  Dori e patroană de butic. Mă enervez pe mine că aud toate prostiile în loc de poveştile lu’ nenea ghidu’ şi mă plasez de-a dreapta acestuia stâlcind cu pasul meu uşor de elefant grupa mică piciorului soţului lu’ Dori, dar omul are antrenament şi nu crâcneşte.
        Castelul în sine, amestec de fast de casă imperială şi detalii de familie. Mi-a plăcut camera în care îşi lua Maria Tereza ceaiul sau cafeaua mai degrabă, dar poate datorită fixaţiei mele pe camere rotunde.
       Mi-a mai plăcut şi una din camerele chinezeşti, în care în lambriuri erau prinse desene făcute de copiii împărătesei, preluate dintr-o carte  chinezească de miniaturi.
        Mi-a plăcut la nebunie intervenţia disperată prin care nenea ghidu a prins-o pe Nuţica înainte de a cădea dincolo de cordonul de catifea ce ne stabilea teritoriile: ai casei şi restul lumii. Simţise ea o curiozitate de a cerceta în detaliu o măsuţă de ceai în care era prinse pietre preţioase uriaşe, dar cum am citit la cineva aici de curând că incultura începe unde moare curiozitatea  nu mai zic nimic despre eveniment.
       Mi-au plăcut la maxim grădinile despre care nu are rost să mai povestesc  că fotografiile spun mai mult decât mine.
        Cam asta a fost dimineaţa mea la Schonbrunn şi de aici am plecat să călcăm Viena în picioare la turul pietonal 

sâmbătă, 9 iunie 2012

Ursul cu struguri


M-aş întoarce la Madrid oricând, de fapt cândva în decursul următorilor 40 de ani cred că voi trăi cel puţin un an acolo.
Madridul a fost programat pentru luni dimineaţa, adică să facem lucrurile corespunzător, de la începutul săptămânii. Şi a fost bine, sunt multe lucruri de care m-am îndrăgostit în oraşul acela, şi locuri, şi oameni.
În primul rând m-am simţit ca acasă şi nu fac bancuri, am avut cartierul general în Coslada care ar putea fi la fel de bine oraş românesc, îmi amintesc că am coborât din maşină, ameţită de emoţia primului meu zbor cu avionul şi mi-a trecut prin cap „frate îs genială, pricep tot ce vorbesc spaniolii”, aiurea toată lumea vorbea în română iar în vitrina unui magazin pe care îmi căzuseră ochi scria negru pe alb, pe o coală A4 fix ca acasă „Avem mălai” şi în câteva secunde magia talentului meu nenatural la comunicare în spaniolă a dispărut.
În Coslada există mezelărie românească, aşa scrie pe firmă, cofetărie românească, la fel, discotecă românească, iar în supermercado rafturi întregi cu mâncarea şi berea din România, e o bucată de casă departe de casă în care să te regrupezi în plină aventură iberică.
Dacă că imaginaţi că românii se găsesc fix şi numai acolo vă înşelaţi, Madridul e semănat cu români, îţi vor răspunde la întrebări puse în română prietenilor care te însoţesc, îţi vor da instrucţiuni de folosire a oraşului, îţi vor dona un bilet de metrou sau vei sta răbdător în spatele lor în timp ce se vor decide greu ce bijuterii să îşi ia de data asta. Eu le-am făcut pe toate cele de mai sus şi multe altele.
Să ne întoarcem la oraş şi ce nu trebuie ratat.
 Simbolul Madridului: Ursul cu struguri, care de fapt e cu căpşuni, sau mai bine zis un arbore înrudit cu căpşunile „El Madrono”, e o statuie de vreo 20 de tone pe care o găsiţi în Plaza del sol, la kilometru 0 al oraşului.

Mie una mi-e drag ursul acesta din cauza unei poveşti, aflând că merg al Madrid, un coleg a decis să-mi spună fix ce e mai important de vizitat şi îl citez din memoria mea inuman de exactă „te duci al ursul cu struguri şi te uiţi aşa în direcţia în care priveşte ursul, în faţă e o străduţă şi pe ea al doilea magazin pe stânga e un outlet de la Zara”. Amu’ de ce m-aş fi dus eu în Madrid fix  în outletul cu pricina mă depăşeşte grav  dar cert e că mi-a rămas în cap să văd Ursul cu struguri ocazie cu care am înnebunit cu nervi vreo 3 români stabiliţi în Madrid care nu puteau pricepea exact ce urs voiesc a vede.
Până ne-am lămurit cu toţii a mai trecut ceva, ursul l-am văzut, la outlet nu am mai ajuns că între timp mutaseră ursul şi privea în altă direcţie şi nici mu mă dădea interesul afară din casă.
Am vizitat însă La Mallorquina una din cele mai celebre cofetării ale oraşului de unde m-am ales cu neşte interesante gogoşi cu vanilie (spaniolii au clar un gărgăune cu gogoşile) şi foietaje cu ciocolată (eu am în mod clar un gărgăune cu ciocolata), locaţia este fix pe colţul străzii ce te duce din Plaza del Sol în Plaza Mayor şi coada este tot timpul dar tot timpul impresionantă, asta aşa ca să simţi celebritatea locului.

Viena


Despre oraşele prin care am trecut nu o sa spun nici cine şi când a pus prima piatră, nici structura demografică sau clasificarea populaţiei pe ocupaţii, astea se pot afla oricând cu un search pe Google.
    Şi o să încep, ca să nu-mi pierd obiceiul bun, invers, cu ultimul oraş adică.
     Viena e un oraş în care m-aş putea obişnui să trăiesc şi încă foarte repede, un oraş logic, bine organizat, în care nici chiar eu care mă rătăcesc uşor în târgul de acasă nu m-aş putea pierde. Un oraş pe care l-am acceptat, cu care am convieţuit dar de care nu m-am îndrăgostit. Oraşele sunt la urma urmelor ca şi oamenii, nu îţi pierzi capul după cel mai potrivit pentru tine. 
    M-am întâlnit cu Viena prima dată în viaţă într-o joi după amiază, o zi de iulie cu soare mult, şi nori pufoşi  cocoţaţi în înaltul cerului ca într-un cufăr cu jucării. Şi, după ce am traversat unul din canalele Dunării a fost primul lucru pe care l-am pierdut, intrată în oraş, nu pe Ring, am pierdut cerul.
   Clădiri înalte, solide, ridicate cu simţ de răspundere, mărginind cenuşii sau verde atât de pal încât te întrebai dacă e verde, străzi trasate drept, curat, intersectându-se  în unchiuri de 90 de grade. 
    Multă vreme mergând minute întregi de-a lungul unei singure străzi, mai târziu aveam să descopăr că străzile astea atât de lungi sunt caracteristice , am avut sentimentul unui oraş trist, în care clădirile prea înalte îţi ascund soarele.
      Nu am stat suficient în oraş pentru a pricepe dacă ieşind din centru în orice direcţie ai merge este aşa, dar partea pe care am văzut-o eu a fost un amestec surpinzător. Îmi plăceau docurile din cărămidă groasă roşie, prin arcadele cărora vedeam în trecere Mac Donalds, baruri, magazine, mă surprindeau desenele care marcau ca o emblemă fiecare din clădirile de pe partea dreaptă, clădiri de locuinţe, uneori gri, alteori din cărămidă aparentă, complet lipsite de balcoane sau ornamente. Şi totuşi nu am reuşit sub nici o formă să scap de ideea de oraş trist în vreme ce străbăteam străzile acelea.
      Primul zâmbet pe care l-am văzut în Viena aparţinea unui ţigănuş de vreo 2 ani ţinut de maică-sa la aerisire pe geamul foarte înalt al unei clădiri albe , cu locuinţe sociale. Din agitatia ambelor personaje am ramas cu convingerea ca era un zambet in limba romana
      M-a uluit alternanţa dintre serele de pe acoperiş şi florile de staniol şi plastic din ferestre.  Adică totuşi, floarea soarelui albastru electric din staniol si ghivece cu flori de hartie?
       Şi cum mergeam aşa la pas, da, până şi şoferii români respectă regulile de circulaţie în Viena, oprim la un semafor, mă uit în dorul lelii pe fereastră şi ce văd ochii mei?
        Un magazin care arăta respectabil, în culorile stinse ale oraşului, iar pe firma lui, mare şi frumos cu litere care pun pariu că noaptea luminau electric trei străzi împrejur scria  cu majuscule MEGA MANELE. Până să-mi revin din uluială, să scot aparatul şi aşa mai departe, s-a schimbat culoarea la semafor şi am plecat.
     Au fost şi lucruri care mi-au plăcut în Viena. Cel mai tare mi-a plăcut Maria Tereza, sau cum spun ai casei Maria Terezia. Un împărat care  reuşeşte să conducă un imperiu şi să aibă 16 copii nu e impresionant dar o împărăteasă care face acelaşi lucru e ceva. 
      Surprinzător pentru mine care plecasem să văd oraşul, am descoperit că acasă la ei mi-au plăcut Habsburgii. Revin la Maria Tereza care a decis că învăţământul  minim de 4 ani trebuie să fie obligatoriu. Mi-a plăcut împărăteasa dar şi mai mult mi-a plăcut mama ai cărei copii, fete sau băieţi, fără diferenţiere brodau goblene ulterior încastrate în lambriurile Shonbrunnului. Mi-au plăcut  membrii familiei imperiale care ştiau fiecare o meserie, chiar dacă nu din exercitarea ei trăiau. Nu avusesem idee până atunci că Franţ Iosef a fost împărat  şi tâmplar. 
      M-am simţit extrem de mică pe străzile  din centru şi m-am simţit şi mai uluită când mi-am dat seama că acum vreo 300 de ani cineva avusese inspiraţia să lase suficient loc între clădiri pentru a intra acum un bulevard, benzile pentru biciclişti, trotuarul, spaţiul verde, liniile de tramvai şi o zonă de protecţie a clădirii. Şi totuşi deşi mi-ai plăcut atâtea, nu aş alege să trăiesc în Viena

vineri, 8 iunie 2012

Alcala de Henares


Mno, cu Maurice plecat în lume şi un Morty multitasking de nici ea nu ştie ce face mai întâi, m-am găsit în situaţia de  a face ceva interesant eu şi cu mine şi cumva am ajuns la pozele din Spania, cele din Italia fiind păpate între timp de un virus (alo Maurice când vine dvd-ul?) şi mi-am adus aminte că în afară de coridă nu am apucat să pun pe hârtie sau monitor alte bucăţi de Spania.
  Nu mi-a luat  decât un an şi ceva să ajung să scriu şi asta dar mai bine mai târziu decât niciodată, plimbarea prin Spania a început la Alcala de Henares pe care am văzut-o într-o duminică însorită de mai pe motiv că Madridul e prea aglomerat duminica.
Aşa că ne-am trezit noi cu nopţile în cap, ne-am prezentat la gară, ador sistemul de transport din Spania nu e ultima dată când veţi auzi asta, şi ne-am îmbarcat într-un tren cu direcţia Alcala.
Numele oraşului s-ar traduce prin Fortăreaţa de pe râul Henares iar târgul în sine e vechi, pentru comparaţie multe din clădiri sunt de pe vremea când noi încă fugeam în munţi otrăvind fântânile în calea turcilor.
Cuprinde trei culturi: maură, evreiască şi creştină şi asta e destul de evident în structura şi construcţii.

Ce mi-ar fi plăcut să fac aici? Tare aş fi vrut să îmi petrec studenţia în Alcala de Henares şi nu că oamenii nu ar fi fost pregătiţi universitatea fiind fondată de la 1496 dar nu am fost sigură cum ar arăta să am numele pe lista de absolvenţi în care figurează şi Ignatius de Loyola ( mi s-a spus ocazional că există certe asemănări şi dau dovadă de mare potenţial în domeniul inchiziţiei)
Oraşul este o mică bijuterie, inventariată pe lista de patrimoniu a UNESCO, e multă poezie şi multă istorie în Alcala, sunt trotuare miniaturale şi sunt străzi înguste, întortocheate, pavate cu piatră cubică tocită de timpuri şi paşi celebri.

Serios cum te simţi mergând pe strada lui Cervantes sau pe acelaşi drum care l-a purtat pe Cristofor Columb spre prima întâlnire cu regii Spaniei? E ca şi cum istoria ţi-ar pătrunde prin pori obligându-te s-o asimilezi

În Alcala sunt berze, zeci de berze care sunt numărate şi studiate, berze cu care locuitorii se mândresc şi pe care le privesc drept emblemă şi nu ştiu dacă are vreo legătură cu numărul mare de berze dar în Alcala sunt mulţi gemeni în cărucioare, la grădiniţă, la facultate, peste tot.

Ce să vezi în târg? Musai casa memorială Cervantes şi apoi Catedrala şi grădina de trandafiri care se întinde în mijlocul centrului vechi şi prin care trece metaforic azi vechea linie de demarcaţie care împărţea oraşului : jumătate literaţilor, jumătate comercianţilor.
Nu te grăbi să mănânci chiar al terasele cu vedere spre catedrală, meniul zilei este la jumătate de preţ la restaurantele înşirate de-a lungul străzii, la fel de bun iar ochii ţi se vor desfăta cu balcoane scăldate în garoafe sângerii.

Altă chestie recomandată este Turnul Sfintei Maria singurul din biserica Sfânta Maria  rămas în urma unui incendiu parcă spunea ghidul, din vârful lui poţi vedea întreg oraşul. Fi atent dacă ai rău de înălţime treptele sunt dintr-un profil metalic cu  găurele care te fac să vezi până jos s-ar putea să îţi ia ceva timp să ajungi din nou pe pământ solid, mie una aspectul acesta nu mi-a plăcut deloc, dar panorama a meritat.

Aş fi vrut să văd pe interior şi Palatul Laredo dar pare-mi-se era în renovări la vremea când am trecut eu pe acolo, însă chiar şi aşa am văzut grădina mică dar frumoasă care dă o notă de pace construcţiei

Când am ajuns noi în oraş era cald şi după ce am colindat toată ziua şi am văzut cât s-a putut vedea, iar eu m-am ars corespunzător de la soare, pe la 4 după amiaza ne-am plasat strategic pe una din terasele de al marginea grădinii de trandafiri şi ne-am bucurat de o bere Shandy pe care vă recomand să n-o rataţi, e o bere cu limonadă, uşoară şi de vară. Legenda spune că abia după aceea au reuşit să-mi facă prima fotografie în care zâmbesc în vacanţa cu pricina.

Cam aşa mi s-a părut Alcala de Henares mie, dacă treceţi prin zona Madridului nu o rataţi în plus vă veţi simţi destul de acasă 18% din locuitorii oraşului sunt români.

joi, 7 iunie 2012

Musikverein


So, m-am întors acasă şi am aşteptat să mi se aşeze cumva în minte întâmplările ca să pot scrie cronologic Vineri seara mi-am dat seama că nu se poate  aşa că m-am apucat să consemnez haotic isprăvile  întregii găşti.
        În prima zi a excursiei mă înscrisesem veselă pe lista de participare la un concert în Viena, înainte să-mi fi dat seama că va fi practic imposibil să fac tot ce avea de gând. După înscriere uitasem total de evniment.
       Până joi pe la amiază, când tanti ghida, femeie serioasă de altfel, pe la vreo 60 de ani, năvăleşte în autocar cu un zâmbet până la urechi.
       Veşti extraordinare pentru cei care merg la concert, o să mergem la Musikverein, în Sala Mare. Tocmai aflaserăm că puteam vedea ori concertul ori Praterul, ca atare toţi am privit cu un aer de « aşa şi ? » 
       Femeia ne precizează : Sala în care are loc Concertul de Anul Nou de la Viena.
       Dacă turna în maşină trei pahare de termite şi nu începea o foială mai serioasă. Cei de 70 de ani se simţeau de 50, cei de 50 de 30, cucoanele se agitau, cine nu se înscrisese la concert se grăbea să o facă.
        Pentru că noi, 4 eram din târgul nostru, ne obişnuiserăm se fim Gică Contra nu ne-am dus înapoi cu autocarul la hotel cu restul grupului ci am rămas să baladăm pe Strase până mai aproape de eveniment. Oamenii serioşi s-au uitat la noi de parcă sufeream de ceva incurabil şi au plecat să se pregătească. Nu îmi pot închipui de ce aveau nevoie de 5 ore pentru chestia asta.
         La un moment dat cedăm şi noi de oboseală, ajungem acasă cum ar veni, aglomerăm duşurile, răscolim valiza şi identificăm neşte haine purtabile la event, facem cu rândul al fierul de călcat, ne declarăm apte de ieşit în lume şi descindem în faţa hotelului . 
         Trece timpul se face ora, în afară de nişte tanti cu copii licenii care nu au putut fi determinaţi să renunţe la Roata Mare din Prater grupul merge la concert , lumile începe să coboare.  
         Organizăm în stilul nostru răutăcios un concurs. Câştigătoare după mintea noastră e o tanti care bate lejer la 70 îşi pusese inclusiv părul pe moaţe, înţelegem de ce aveau nevoie de 5 ore pregătire.
        Locul doi îl căştigă detaşat o pereche tânără dotată cu blugi şi tricouri cu note muzicale, sclipitoare.
       Nu mai avem timp de locul trei că vine autocarul, ne îmbarcăm cu maxime precauţii. Politicoasă din fire şi conştientă că domnu’ Costel nu era să-şi schimbe obiceiul taman în ziua aia şi să pornească aerul condiţionat în maşină înainte de a urca toată lumea, urc ultima. Suntem echipaţi într-un mare fel cu haine  cât de cât de concert asortate cu şlapi, adidaşi şi pe alocuri sandale romane.
          Oprim la Prater, coboară tantile cu copii şi domnul general cu soţia, ne spun că au de gând să încerce caruselul panicându-ne, sunt în vârstă şi fragili nu-i prea văd bine  dar deh fiecare cu ale lui.
        Autocarul ne debarcă  la ceva distanţă. Pornim de jos în modul nostru preferat de deplasare: Dezorganizare bezmetică.
        Trotuarele din Viena au marcate foarte clar benzi pentru biciclişti, de altfel oamenii se iau în serios umblă pe ele, poartă căşti, ce să mai sunt mai echipaţi decât mulţi motociclişti de la noi.
         De departe avem aerul unui monstru diform cu multe mâini şi multe blitzuri, se fac poze în prostie. Din când în când în liniştea serii vieneze se aude vocea preocupată a domnului din Moldova „Dori dă-ti jos dupî banda bicicliştilor”
        „Undi vezi tu biciclişti dragî? Să vie ei şi mă feresc eu”
        Ghinion bicicliştii chiar vin strigând Achtung, Dori se sperie şi uită să se ferească. Bineinteles pricep din catilinarele ulterioare ca biciclistii au fost de vina   Îmi dau seama că pentru bieţii localnici turismul acesta trebuie să fie înnebunitor uneori.
            Ajungem cu vreo 30 de minute mai devreme, traversăm să facem poze cu bazilica din faţă. Nu putem intra, urmează să înceapă un concert, ne întoarcem. S-a deschis sala putem intra. Bineînţeles la uşa principală cineva are un atac de emoţie artistică şi ţipă al noi să încremenim aşa să ne facă o poză de grup.
        Trei amărâţi de japonezi trec în neştiinţă de cauză între noi şi artist. Tanti Alice ţipă la ei să-i dinamizeze,  necunoscători de română oamenii nu pricep că „Japonezilor mişcaţi-vă odată!” de referă al ei.
       Reuşim să intrăm în  foaier, altă serie de poze câtă vreme  tanti ghida ridică biletele. Le împarte, sunt scrise numai în germană şi  o luăm spre dreapta că aşa ni se pare nouă. Doi trec, nimeriseră partea restul ne întoarcem să intrăm pe uşa din stânga.
       Alice şi Nuţi, echipa de şoc, schimbă impresii. Sunt undeva între 50 şi 60 de ani, individual ar trece neobservate împreună însă sunt cri-mi-na-le. 
        Avem locuri în primele rânduri, soarta mă aşază lângă Alice, care se luptă cu ochelarii, desfac lanţul buclucaş. Toată lumea face poze, inclusiv japonezii. În loja din dreapta îi văd pe cei de din Moldova lângă un musulman venit cu cele 4 soţii, sau poate numai cu cele melomane.
       La 8, 30 punct uşile sălii se închid şi intră orchestra. Alice lângă mine schimbă aparatul foto cu camera, lângă ea Nuţi întregistrează temeinic.
      Dunărea Albastră se revarsă în sală, furată de moment Alice şuieră, fluieră şi bate temeinic ritmul în podea cu piciorul. Aşa o ţine până la final.
        După ultimul bis observ că Între Alice ridicată in picioare şi scaun se întinde o lungă şuviţă albă. Cineva înaintea noastă îşi lipise guma de mestecat pe scaun. Până şi aici.
        E târziu şi ne întoarcem acasă cu tramvaiul dar asta e altă poveste deja 

miercuri, 6 iunie 2012

Demel cofetaria imperiala a Vienei


La Demel, aş putea să-mi petrec fericită restul zilelor mele, fără să am mintea tulburată de FF-ei sau mai rău de PC în persoană. Din păcate pentru umanitate pozele cu bomboanele şi şocolăţile de acolo au fost făcute pe aparatul altcuiva şi nu le-am recuperat încă.
       Deci cu mâna pe inima, despre care am auzit de n şpe  mii de ori că îmi lipseşte, pot spune: pentru iubitorii de prăjituri cofetăria aia e raiul. Habar nu am ce am mâncat, eu vorbind germana la perfecţie, vezi să nu,  şi prăjiturile nefiind traduse în engleză Am arătat cu degetul că aşa procedau mai toţi turiştii şi am mulţumit discret Parcelor că Dori, considerase că acasă la Moldova sunt aşeleaşi prăjituri dar mai ieftini, şi îşi luase soţul din zonă. Altfel cred că s-ar fi simţit jenată să afle lumea că e din acelaşi grup cu mine care arătam cu degetul . 
        În mijlocul cofetăriei, în fosta grădină interioară probabil, într-un cilindru de sticlă şi metal, se desfăşoară chiar în faţa ochilor tăi magia laboratorului de prăjituri, ab initio de la ou şi făină până la forma ornată frumos care va ateriza pe farfuria ta.
        Peste tot miroase a Ajun de Crăciun cu scorţişoară, coji de portocală şi ciocolată topită. Şi mi-a părut rău, poate cel mai rău din toată vacanţa, că nu am avut la dispoziţie cele trei ore necesare pentru cursul rapid de ştrudel pe care un nene îl ţinea chiar în ţilindrul cu pricina.

             Dar  Viena era mare şi timpul limitat. Dacă ajungeţi pe acolo, nu evitaţi nici cofetăria cu pricina şi nici muzeul bijuteriilor casei imperiale, pentru care m-am dat eu dusă din faţa prăjiturilor.
        Mi-a plăcut atât de tare muzeul cu pricina încât am dobândit cu mari eforturi un cucui în semn de suvenir de amintire, eu fiind prea ocupată cu admirarea unor fleacuri de diamante am omis să mai bag de seamă geamul gros care le despărţea de mine  şi am intrat sănătos cu capul în el. Deşi eu cred că era vina organizatorilor, prea era curat geamul acela dom’le, în Românica mea s-ar fi văzut că e un geam acolo înainte să se simtă. 
         Pentru că tot ne învăţaserăm cum e treaba cu tramvaiul ne-am orientat în pas vioi spre el să ajungem la hotel pentru programul de depăduchiere pesonal de vreme ce seara mergeam cu toţii la o cină tradiţională.
        So, baladam prin parcul de trandafiri din faţa Parlamentului,dacă închizi un pic ochii te crezi prins întro sticlă de Very Irresisteble, dap doamnele vor pricepe ce spun, asta e sunt femeie.  Frumos, incredibil, plase jos, sesiune de foto şi tocmai când ziceam că mai bine nu se poate am descoperit că reuşiserăm să ieşim vesele nevoie mare pe aceeaşi poartă pe care intraserăm.  

        Houston aveam o problemă, noi trebuia să fim fix pe partea opusă, dar nu reuşeam să găsim poarta, logic era să ocolim, dar când ma fi avut noi vreo legătură cu logica? Ne înarmăm cu răbdare şi atacăm iar parcul, mai facem neşte poze aşa în trecere 
       Reuşim să găsim poarta, ochim staţia de tramvai, ne ducem cuminţi la trecerea de pietoni şi aşteptăm să se facă verde. Acum să ne fie clară imaginea, suntem patru şi toate femei, pradă unui acces de râs din acela cu lacrimi care te apucă fix când nu e cazul şi se autoalimentează până dă în lacrimi, din ăle bune.
       Toată lumea e îmbrăcată în pantaloni, una are o pălărie uriaşă, eu datorită unui regretabil incident cu maşina de spălat proprie şi personala, un tricou micşorat aşa o idee, cât să nu mai curgă regulamentar peste blugi, a treia cară un ditamai rucsac iar a patra ne dă ocol şi ne face poze. 
         Peste stradă doi domni extrem de arabi îşi debarcaseră  haremurile corespunzătoare  dintr-o maşină şi acum stau şi se uitau, mă rog, ele se uitau în pământ, ei se uitau la noi, cu o insistenţă care ne dădea de gândit 
       Traversăm strada de altfel destul de pustie la ora aia, vreo 3 maşini, noi şi arabii de mai sus. Ajungem lângă ei, acum se vedea clar pe faţa lor că aveau o dilemă, trecem uşor pe lângă ei gata să mai traversăm odată spre tramvai.
       Şi da, dom’le unul din ei şi-a călcat pe inimă şi ne-a întrebat deşi eram femei, îmbrăcate cum eram şi cuvântul „haraam” fusese rostit destul de des şi nervos de celălalt, mai tradiţionalist se pare. 
       Voiau să ştie unde e muzeul. Acum nah, Viena e plină de muzee, şi noi stam ca un pumn de bomboane în vârful unei colivi de casă mare între două din ele, gemene de altfel Muzeul de Artă şi cel al Ştiinţelor Naturale. Aşa că i-am trimis la cel de Artă, ni s-a părut mai interesant. 
       Deşi mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe cel supărat tot pomenind de haraam, a venit tramvaiul şi a trebuit să plec din peisaj dar şi mâine e o zi