duminică, 19 mai 2013

Ca o duminica


De ceva vreme aud o reclamă, este vorba despre o bancă dar nu produsul în sine mă interesează ci melodia, cea din  Sunetul muzicii, cea cu lista lucrurilor preferate.
Ar fi bine să îmi fac o listă din asta, lucruri care îmi plac, lucruri pentru care sunt recunoscătoare că există. Mi-ar prinde bine în zilele în care mi se pare că nu se merită să lupţi pentru nimic.
Pe lista asta pe un loc fruntaş s-ar situa duminicile de vară, calendaristic ştiu că e încă primăvară, dar afară sunt 30 de grade constant, trandafirii au înflorit de mult, fluturii zboară în toate direcţiile,  mi-e cald şi bine. E vară.
În duminicile astea timpul curge altfel, mai lent ca o miere aurie scurgându-se încet de pe linguriţă. Îmi aduc aminte toate sfaturile alea despre a savura viaţa, despre a lăsa fiecare experienţă să te cuprindă, să ţi se plimbe încet prin minte, să îi prinzi toate nuanţele şi să te bucuri de fiecare.
Nu că nu aş încerca asta şi în restul zilelor dar atunci nu prea am timp, e greu să îţi savurezi cafeaua în timp ce telefonul sună, oamenii te întreabă diverse, nu ai 5 minute să stai locului. E greu să te bucuri de razele soarelui de dimineaţă şi de parfumul teilor în timp ce alergi cu ochii pe ceas şi lămurit deja că eşti in întârziere.
Duminicile sunt magice, sunt zile fără a to do list în care te apuci de ce îţi trece prin cap la trezire, zilele în care nu răspund la telefon decât dacă îmi eşti prieten, în care e absolut normal să fug din lume cu o carte în braţe şi să nu mă întreb dacă a doua prăjitură nu e cumva o exagerare.
Duminica asta a însemnat o prăjitură cu căpşuni,

 o cafea la umbra caprifoiului

şi o carte de care uitasem.

 Mai târziu poate o să însemne un film vesel, o baie cu spumă, o bere rece.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu de acum ce va mai aduce ziua asta pentru că duminica e un sac săptămânal al lui Moş Crăciun în care vreau să găsesc surprize.
Ce mai punem pe lista lucrurilor preferate?

sâmbătă, 18 mai 2013

Doar azi


Nu m-am legat de nici o credinţă. Îmi plac multe lucruri din multe religii şi îmi displac probabil la fel de multe. Nu stau să le număr, nu stau să lupt împotriva lor, le reţin numai pe cele care îmi plac şi încerc să le aplic în viaţa mea.
Despre reiki am auzit în trecere, nici măcar nu am întrebat ce este la ora respectivă, a rămas o informaţie pierdută printre toate celelalte care şi-au găsit punctul terminus în mintea mea.
Şi totuşi uneori informaţiile astea despre care nu ştiu când şi cum au ajuns la mine se trezesc şi mă bat la cap făcându-mă să caut mai mult, să încerc să le înţeleg.
Şi aşa am nimerit în încă unul din multiplele războaie de credinţe, aşa am citit despre ereziile drăceşti ale Orientului, biodraci şi practici dăunătoare (mda se recunoaşte tonul împăciuitor al creştinismului nu?)
Şi tot aşa am nimerit pe site-uri care vorbesc despre lumina, despre reiki ca o tehnică de vindecare în care se foloseşte puterea lui Dumnezeu.
Nu m-am lămurit ce este reiki, probabil mi-ar lua o viaţă să îi înţeleg regulile, simbolurile şi subtilităţile, nici nu am scopul acesta.
Pentru mine reiki este o altă cale, pe care unii oameni o aleg pentru că este dreptul lor să evolueze pe calea asta aşa cum este dreptul altora să evolueze prin post şi rugăciune, prin meditaţie şi mantre, nu mă amestec.
Am luat din reiki ce mi-a plăcut, 5 principii, nu ştiu dacă sunt mai multe, pe astea le-am întâlnit des şi mi-a plăcut mesajul lor, 5 principii pe care dacă le-am folosi consecvent am trăi într-o lume mai bună.
      1. Doar azi voi renunţa la mânie
Mânia născută de trecut împotriva altora, împotriva ta, împotriva lumii. Dacă am renunţa la ea  doar pentru azi am aduce  o zi pace în lume
2.     Doar azi nu-mi voi face griji
Grijile născute de viitor, pentru tine, pentru alţii, pentru bani, pentru oameni, pentru sănătate, grijile care rezonează cu fiecare celulă din corpul tău până când ele încep să cedeze pe rând. Dacă am renunţa la griji doar pentru azi am avea o zi de sănătate
3.     Doar azi voi fi recunoscător.
Fi conştient de ziua de azi şi numără-ţi binecuvântările, nu trebuie să fie lucruri mari, mulţumeşte-i inimii care bate, celui de alături pentru că te iubeşte, aerului pentru că te ţine în viaţă, plantelor pentru că produc oxigen, soarelui pentru ziua frumoasă. Dacă am fi recunoscători doar azi am avea o zi de bucurie.
4.     Doar azi îmi voi face treaba cu onoare
Nu contează ce vei face azi atâta timp cât e cinstit, cât nu iei de la altul, cât nu minţi, nu furi, nu înşeli, societatea încearcă să ne înveţe că există ranguri, că unii dintre noi sunt mai presus decât ceilalţi, în fond suntem egali, fiecare face ceva important, fără de care ceilalţi ar avea o viaţă mai puţin comodă, sigură, frumoasă. Dacă am munci cu onoare doar azi am invita abundenţa în lumea noastră.
5.     Doar azi voi fi blând cu toate fiinţele vii.
Toate fiinţele vii, nu numai oamenii, arată respect pentru viaţă oricum îţi va ieşi în cale. Dacă doar azi am iubi viaţa ce lume minunată am construi.
     Cinci  principii care nu îţi impun o viaţă legată de ele ci numai o zi, şi poate încă una,pentru că viaţa aşa se trăieşte câte o zi pe rând.
      Voi aţi găsit ceva în reiki?


vineri, 10 mai 2013

Toate stelele


Vreau să-mi iau casă. Cei trei cititori fideli ştiu deja că blogul va fi despre orice altceva decât despre case, am eu talentul acesta nenatural de a porni să rezolv ceva practic şi a mă trezi discutând despre influenţa filozofiei tibetane asupra creşterii muşcatelor creţe.
Cum spuneam vreau să-mi iau casă şi mă tot uit la anunţuri cu apartamente de vânzare. Şi remarc nişte chestii pe care nu ar strica să le punem în aplicare şi în alte zone ale vieţii noastre, nu numai când avem de vândut un imobil. Evident n-ar strica se referă la mine, nu ştiu cum vă vedeţi voi ceilalţi în oglindă.
Văd un anunţ care spune că marele avantaj al apartamentului cu pricina e că i-au scos bucătăria pe balcon şi în fosta bucătărie au organizat un dormitor, în traducere asta înseamnă că nu o să ai loc nici în bucătărie, nici în dormitor, dar anunţul e aşa poetic, mai că ai crede că e un avantaj.
Altul te anunţă că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap fiindcă poţi mansarda apartamentul. Asta înseamnă că eşti la ultimul etaj, că trebuie să te descurci şi cu defectele acoperişului şi cu soarele nemilos al sudului şi cu scările sau grevele liftului, dar ce contează, tu ai posibilitatea mansardării la care se vor opune ca dracu restul proprietarilor, în fond nimeni nu a zis că mansardarea asta va avea si loc. Nu, e numai o posibilitatea să fim înţeleşi.
Şi nimeni nu vrea să lase din preţ, negocierile sunt excluse, pe principiul „Nu rămâne ea casa nevândută”
Măh eu cred că toate cele de mai sus se aplică genial şi la oameni, adică defectele mele dintr-un punct de vedere pot trece drept calităţi. Nu-s afurisită sunt temperamentală, nu-s insomniacă am un mare chef de viaţă care mă împiedică să dorm ca să nu pierd pe calea asta timp preţios, nu-s antisocială sunt profundă şi mă simt bine în solitudine şi în mod clar nu sunt încăpăţânată, am opinii puternice.
Trebuie să fim un pic mai atenţi cu noi şi cu preţul nostru pe piaţă. Toţi avem cel puţin o relaţie, că e de muncă, de prietenie, de dragoste, de familie nu contează în care suntem grav subapreciaţi, consideraţi ca un ceva cuvenit, relaţii inegale din care nu obţinem nimic oricât am investi.
Din când în când ia o pauză, profită de zilele în care oamenii ăia pentru care tu ai da lumea peste cap consideră că e prea mult să îşi schimbe programul să îţi facă şi ţie loc şi  aminteşte-ţi cine eşti.
 Eu sunt o zi de duminică, o zi de bucurie care vine rar şi trebuie aşteptată şi savurată cum trebuie. Eu sunt un soare, am lumină proprie, nu trebuie să o reflect pe a altcuiva pentru a ieşi în evidenţă  şi nu îmi voi domoli strălucirea pentru a nu pune pe altcineva în umbră.
Eu nu merit luna de pe cer, merit un sistem solar întreg numai al meu. Asta este preţul meu şi nu scad din el nici o stea, pentru le merit pe toate până la ultima şi există pe lumea asta suficient de mulţi oameni care îmi ştiu preţul şi sunt dispuşi să-l plătească, pentru că nici o minune a lumii va rămâne vreodată nevândută.

luni, 6 mai 2013

Benedicta sum


Nu sunt religioasă. Sistemul meu de credinţe este mai încâlcit decât o pădure amazoniană (nu că aş şti cum arată de fapt, dar mi se părea o imagine bună). Totuşi, aşa încâlcit cum este, el există şi se descurcă destul de bine.
Ieri am aruncat un ochi pe net înainte de a pleca să-mi petrec Paştele în stil personal. Peretele de Facebook s-a umplut instantaneu de „Hristos a înviat!”, fiecare îşi scrisese asta la el acasă, apoi pe pereţii prietenilor. Stiluri variate, text simplu sau fotografii cu tot felul de făclii şi ouă şi cozonaci şi dintr-un motiv necunoscut minţii mele puişori de găină.
Şi m-am întrebat de ce toţi simt nevoia să anunţe asta? Să fie preaplinul credinţei lor? Sau preagolul?
E primăvară, bine aproape vară, vremea e minunată, cerul este albastru, senin, nori alburii şi pufoşi ca vata de zahăr. Este frumos, este bine, este cert. Apare pe peretele cuiva chestia asta?
Nu, ne decorăm pereţii cu mesaje motivaţionale : „Viaţa e frumoasă”, „Păstrează-ţi credinţa”, „Iubirea învinge tot”, „Oamenii meniţi să fie împreună vor reuşi indiferent de obstacole”. Ne decorăm pereţii cu icoane. Suplinim prin manifestările exterioare ceea ce ne lipseşte în interior. Întărim prin cuvinte opinii, păreri prea slabe să le considerăm credinţe.
Dacă am avea convingerea că lucrurile sunt aşa cum spunem nu am mai simţi nevoia să ne punem însemnele exterioare. Nu spunem  „Cerul e albastru”. „E soare” pentru că sunt certitudini, pentru că e redundant. Ce nevoie am avea să ne transmitem unul altuia lucruri pe care le vedem cu ochii noştri, pe care le simţim până la ultima fibră? Ce nevoie am avea să convingem sau să ne convingem de ceva dincolo de dubiu?
Acum un an  la ora asta îmi era frig, ploua şi sincer aş fi plecat din ploaie dar o mare de oameni îmi bloca accesul la toate căile de ieşire. Eram în piaţa San Pietro şi toţi oamenii aceia aşteptau binecuvântarea papală, pe care am primit-o cu toţii, la modul colectiv,  după care piaţa s-a golit şi am putut pleca acasă.
Ieşisem din catedrală, nu o să spun că nu e frumoasă, impresionantă, minunată dacă vreţi dar nici atunci şi nici acum nu pot să îi văd utilitatea. Avem catedrale uriaşe întru gloria lui Dumnezeu, în care oficiază armate de preoţi întru gloria aceluiaşi Dumnezeu, preoţi care se roagă instituţionalizat pentru noi, care folosesc anumite cuvinte, într-o anumită ordine, care îşi petrec vieţile închişi în biblioteci şi biserici şi mănăstiri.
Avem catedrale uriaşe dar nu avem spitale şi orfelinate şi cămine de bătrâni, avem preoţi dar nu avem medici şi asistenţi sociali şi infirmiere.
Am înfiinţat o instituţie care să facă, sau mă rog, ar trebui să facă un lucru simplu la îndemâna fiecăruia dintre noi. Să vorbească cu Dumnezeu.
Pe la 1500 când a fost construită Basilica San Pietro nu exista Facebook aşa că s-a construit o catedrală de 15 000 m2 , o postare pe perete dacă vreţi care să afirme credinţa, creştinismul şi puterea proprietarului profilului.
Ieri am mers la biserică să iau lumină şi cuminecătură, mai mult ca să stea liniştită bunică-mea, mi-am primit binecuvântarea la individual de data asta de la preotul de parohie. ( având în vedere cât noroc i-am purtat Papei Benedict al  XVI-lea nici pe preot nu-l văd bine). Mi-am amintit de San Pietro şi m-am simţit la fel de ruptă de orice divinitate, la fel de nelămurită cu privire la utilitatea întregului ritual. Trăiesc, iubesc, acţionez, visez nu sunt destul de binecuvântată de Dumnezeu însuşi? Mai am nevoie de încă un gest?
Azi am stat în grădină, sub un gutui înflorit. M-am jucat cu căţeii, am privit norii şi iarba şi ultimele lalele. Miroase a liliac şi  mărgăritar şi vântul adie lejer făcând câte o şuviţă de păr să îţi mângâie fruntea. Azi am stat într-o catedrală adevărată, în care Dumnezeu ( folosesc cuvântul din obişnuinţă, nu pentru că noţiunea mea de Dumnezeu ar avea vreo legătură cu cea clasică) era prezent în fiecare fir de iarbă, o catedrală făcută de el însuşi, în care îmi găseam locul, în care nu aveam nevoie de intermediari.
L-am înţeles o dată în plus pe Coehlo   „Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar, se gândi el, în timp ce privea răsăritul soarelui” şi am înţeles şi afluxul de „Hristos a înviat „ din media cred că oamenii nu sunt pe deplin convinşi de asta şi atunci simt nevoia să o repete, în fond nimeni nu se va îndoi de credinţa ta când stai în mijlocul unei catedrale pe care ai construit-o.