vineri, 31 mai 2013

vieti paralele

 Sunt nopţi în care îmi amintesc ochii tăi  cu iris perfect negru, deşi ştiu că nu pot exista ochi perfect negri, că sunt o licenţă poetică din era romantică.
         Îmi amintesc atât de multe, detalii pe care nu le băgam de seamă la vremea lor : cum mâinile mele se pierdeau mici în ale tale, închise ca miezul crud de nucă în coaja brună, joaca nesfârşită dintre degetele tale şi şuviţele de păr ce îmi cădeau aiurea,  gestul lent în care îţi treceai mâna peste frunte când erai obosit.
           Şi sunetele…….Nu, nu te aud vorbind, îmi amintesc clinchetul linguriţei lovite de cană în timp ce pregăteai cafeaua cu scorţişoară, râsul liniştit pe care îl simţeam în jurul meu ca pe un şal moale şi cald.
        Parfumul de ceaţă şi frunze umede care intra cu tine în odaie toamna târziu şi crengile de piersic în floare pe care la aduceai pentru toate vazele primăverii.
        Şi primul meu inel de logodnă, nu cel pe care-l ştie restul lumii, primul, cel pe care l-ai meşterit o zi întreagă dintr-o romaniţă şi staniolul unei ciocolate. Am vrut să-l păstrez dar nimic nu rezistă timpului……
        Atâtea prime lucruri din viaţa mea au numele tău alături. Am fi împlinit 17  ani de căsătorie anul acesta şi recunosc sunt nopţi în care nu dorm întrebându-mă dacă ar fi ieşit totuşi nunta cum ar fi trebuit şi cum ar fi arătat copii.
      Te aştept încă şi te caut în toţi cei care trec prin drumul meu, deşi ştiu că nu vei fi acolo, dar sunt om şi am primit şi eu cutia Pandorei. Şi îmi doresc să-mi fii alături, aşa cum mi-ai fost în fiecare zi din viaţa ta.
         Mi-e dor de tine, bine că nu se întâmplă des, nu aş suporta asta aşa că mi-e dor întotdeauna

Vineri citesc bloguri

Articolul aniversar pe capul meu, adica implinesc o luna intreaga de cand fac treaba asta
Foarte potrivit pentru o zi de vineri
Foarte trist pentru o zi de vineri
Foarte dulce pentru o zi de vineri
Foarte vioi pentru o zi de vineri 
Foarte demn pentru o zi de vineri
si gata ca e vineri :)

joi, 30 mai 2013

Prea usor

Veneam azi spre casă, drumul meu spre casă este lung şi destul de complicat, poate e vreo metaforă psihologică a regăsirii de sine, n-am idei. Oricum am ajuns cu vreo jumătate de oră mai devreme în locul din care trebuia să iau o maşină şi a trebuit să aştept.
Amu’ printre altele celebre târgul meu de baştină are şi un părculeţ de trandafiri pe care multă vreme l-am ignorat. E un parc de buzunar cu o catedrală şi câteva bănci, cu alei pavate cu piatră cubică şi mărginite de tei şi mai ales cu trandafiri, ronduri, grilaje, tuneluri de trandafiri.
Şi cum stăteam eu aşa pe o băncuţă complet singură, numai eu şi alter ego malefic, m-a pocnit aşe o revelaţie cum că la ora aia eram fericită, complet şi total.
Nu vă gândiţi că trăiesc în vreun basm Disney, primesc destule facturi de la viaţă zilele astea, pierd mai ceva ca un cartofor bătrân părăsit de noroc şi am cam toată garderoba de vise la ajustat. Dar se vor rezolva, facturile se descurcă singure, norocul se va întoarce, visele or să apară într-o colecţie nou nouţă.
Ideea e că deşi nici una din problemele mele nu se rezolvase miraculos în momentul respectiv, eram totuşi fericită. Era cald, vântul adia cu valuri de parfum de tei şi trandafir, nişte păsări grăsuţe se dădeau în spectacol de triluri în copaci, iarba era verde. Nu aveam nimic mai mult decât cu 5 minute înainte dar cumva, am ajuns la concluzia că nici nu aveam nevoie de nimic mai mult. Era bine şi era suficient.
Nu cred  în vieţile fără probleme, nu cred în poveştile cu zâne dar cred că putem fi fericiţi cea mai mare parte a timpului, pentru că în fond nu avem nevoie de mare lucru pentru asta. Un acoperiş deasupra capului, o bucată de pâine, un prieten. Vitalul e compus din lucruri simple de care am uitat să ne bucurăm.
Ne ignorăm binecuvântările cu ochii după cioara de pe gard. Nu spun să nu ai vise sau ambiţii, nu spun să nu vrei cioara aia, dar până faci rost de ea, bucură-te de vrabia din mână, în funcţie de cum priveşti lucrurile vrabia e în fond mai drăguţă decât cioara.
Îţi consumi timpul şi energia alergând după  bani pentru casa aia cu 7 dormitoare pentru familia ta de doi sau trei membri, maşina aia care prinde instant 100 de km la oră deşi în general vei merge cu 50 -70, rochia aia genială pe care o vei purta de două ori în viaţă în timp ce zilnic foloseşti haine gri.
Fericirea e un lucru simplu, e o opţiune, e un fapt cotidian pe care nu apucăm să îl băgăm de seamă fiindcă  în viziunea noastră ea nu poate fi obţinută decât prin luptă şi jertfă. Aţi auzit vreodată vreo poveste care să spună „A fost odată ca niciodată un prinţ care stătea în grădina tătâne-su şi era fericit”? Nu, prinţii trebuie să hrănească armăsari cu jaratic, să se lupte cu zmeii şi balaurii, să se zbată, abia după aia va trăi fericit până la adânci bătrâneţi.
Aşa am fost poate crescuţi să nu recunoaştem fericirea pentru că ea este un lucru simplu şi noi nu ştim să ne bucurăm de lucrurile obţinute prea uşor.



miercuri, 29 mai 2013

Intr-o alta viata

Într-o altă viaţă am fost grăunte de nisip în deşertul lui Allah, un fir mic şi strălucitor, purtat încoace şi încolo de vânt, detaliu minuscul şi capital al dunelor mereu schimbătoare.
În viaţa aceea am iubit ploaia. Ea venea rar, uneori o aşteptam ani întregi dar când venea, când fuioarele lungi de apă scăldau dunele simţeam irumpând viaţa printre miile de grăunţe de nisip asemenea mie şi deşertul lui Allah devenea paradis de flori. În viaţa aceea am iubit ploaia şi am vrut să fiu ploaie dătătoare de viaţă, dar pe ploaie o aducea vântul.
În viaţa aceea am iubit vântul, lumea mea se năştea şi dispărea după toanele lui, era vesel sau înfuriat, aducea viaţă sau moarte după cum îi era voia. Vântul putea fugi de unul singur dintr-un capăt în altul al deşertului şi mă putea face şi pe mine să merg cu el. Vântul era stăpânul absolut: al lui, al nostru, al tuturor. În viaţa aceea am iubit vântul şi am vrut să fiu vânt liber, dar vântului îi puteau rezista oamenii.
În viaţa aceea am iubit oamenii, care mi se păreau absolutul, mă strecuram în încălţările lor, mă ascundeam în faldurile hainelor şi speram mereu să mă poarte cu ei spre câmpiile înflorite. Ei mergeau unde voiau ei să meargă, pe ei vântul nu îi mâna după voinţa lui, se putea abate asupra lor cu furie, îi putea învălui în ceţuri dese de praf şi mii de grăunţe de nisip ca mine, le schimba desenul dunelor ca să –i îndrepte încotro voia el dar nu îi putea înfrânge . Oamenii veneau şi plecau după propria lor voinţă din deşertul lui Allah. În viaţa aceea am iubit oamenii şi am vrut cel mai mult să fiu om şi să decid singur unde vreau să merg.
În viaţa asta sunt om. În viaţa asta iubesc vântul şi ploaia şi copacii. În viaţa asta iubesc zâmbetele şi râsul şi poveştile de dragoste. În viaţa asta mă topesc după curcubee şi după valurile verzi ale mărilor.
În vieţile viitoare o să fiu vânt şi ploaie şi poveste de iubire brodată în zâmbete pentru că devii ceea ce iubeşti. Eu ştiu asta. Într-o altă viaţă eu am fost un grăunte de nisip în deşertul lui Allah  şi am iubit cel mai mult oamenii.



the bucket list :)

N-am idei cine a venit primul cu termenul acesta de „bucket list” îmi place numai cum sună, îmi place ideea unei liste cu lucruri de făcut, lucruri pentru care să adormi cu planuri în cap şi să te trezeşti entuziast că te aşteaptă în viitor, atat de multe  încât niciodată nu se vor termina şi tu vei trăi veşnic. Unele sunt de făcut mâine, altele vara asta, altele viaţa asta, lista e lungă şi va deveni probabil şi mai lungă pe zi ce trece
1.Să zâmbesc mai mult, să zâmbesc des, să zâmbesc mai tot timpul, nu pentru ce spune Garcia Marquez ci pentru mine însămi.
2. Să citesc cărţi geniale
3. Să scriu cărţi la fel de geniale
4. Sa descopăr un gen de sport care să îmi facă plăcere.
5. Să învăţ germana sau poate japoneza, mai degrabă japoneza
6. Să văd sakura la ea acasă
7. Să trăiesc într-o casă înecată în verdeaţă şi flori
8. Să mă îndrăgostesc
9. Să învăţ să dansez
10. Sa îmi pun la punct tehnicile de prăjitureală
11. Să prind răsăritul pe plajă
12. Să fac ceva cu pasiunea mea pentru lucrurile manufacturate
13. Să nu mai fac analize detaliate fiecărei acţiuni
14. Să găsesc îngheţata perfectă
15 Să-mi aduc aminte cum e să fii copil
16. Să trăiesc 6 luni într-o insulă tropicală
17. Să văd carnavalul de la Rio
18.Şi cel de la Veneţia
19. Să completez mereu lista asta, pe măsură ce termin unele din proiecte şi chiar fără
20. Să………….
Pe lista ta ce ar fi ?


marți, 28 mai 2013

Cum o fost la nunta

În uichend ca tăt omul am fost al nuntă, nuş cum o fi la voi acasă dar la mine e inflaţie de nunţi şi botezuri, aşa că m-am luat de mână şi m-am dus. Logic, la nuntă ,m-am trezit filozofând la o grămadă de chestii interesante.
Cum ar fi de ce în repertoriu de nuntă se există cântece triste, dar rău de tot, cum e acela cu pasărea suferindă de artroză, pe care o dor aripioarele şi care deşi posedă 6 plozi moare de foame, că ăştia se organizează aiurea şi vin toţi cu mâncarea prin a 6 a zi taman bine pentru pomană.
Adică frate eşti la nuntă, unde se presupune că se întemeiază o familie, respectiv celula de bază şi acid a societăţii, peste vreo 3 luni deja pe ăştia micii o să-i ia  lumea la întrebări legate de momentul producerii unui plod. Păi la ce să te mai chinui să-l faci şi să-l creşti dacă tot ţi-au cântat oamenii ăia nişte poveşti înţelepte la nuntă? Bonus mai toate mamele cu copii peste 15 ani lăcrimau în batistă cu gândul la odoarele lor care se înscriau perfect în versuri, ce să mai vreo juma’ de oră s-a lăsat aşa apatia peste nuntaşi de nu le mai luneca nici sarmaua pe gât.
După care mi-am adus aminte de blogul de acum vreo 4 ani al unei dudui care plângea de te gândeai că nu termină bine pe tema că ea trebuie să se ducă la nuntă singură. Nu, nu de al faptul că pe asta cu mersul individual am comis-o eu m-a găsit ideea, ci de la multe dudui care avuseseră grijă să nu se ducă singure şi care au stat aşa singurele la masă între momentul sosirii şi momentul plecării pentru că însoţitorul era prea ocupat să zburde pe alte meleaguri.
Aici după mine toată lumea trebuie să-şi revizuiască atitudinea.
Nenea eu înţeleg că o ai acasă, că te toacă la cap tot timpul, că te-ai săturat de personalitatea ei fermecătoare dar totuşi dacă ai ieşit cu ea în lume, măcar când e timpul să mănânci mergi înapoi la masa aia unde ai abandonat-o şi prefă-te că nu mori de plictiseală.
Tanti, serios nu trebuie să fiţi siamezi, eşti într-o locaţie cu încă 200 de persoane dacă ai ghinionul ghinioanelor şi nu cunoşti pe nimeni de acolo măcar cu vecinii de la masă schimbă şi tu o vorbă sau profită de faptul că românii au ştiut ei ce au ştiut şi au dansuri din astea populare colective, mergi acolo şi prestează, măcar slăbeşti juma de kil şi nu eşti în pierdere totală.
Mi-a umplut sufletul de neţărmurită admiraţia o tanti care trebuia să cânte, o vreme m-am gândit să o las în anonimat, dar poate mai vrea cineva să o angajeze, poate cineva acela nu are prudenţa mirilor la care am fost eu să mai aibă şi rezerve, poate vreo 45-50 de minute cât o avea ea în contract sau Doamne  fereşte toată nunta trebuie să organizeze karaoke pentru întreţinerea atmosferei. Aşa că pentru viitorii miri dacă vi se pare o idee bună să o aveţi în program pe Oana Radu, aham de la Vocea României, să aveţi pregătite variante de înlocuire sau măcar ceva xanax, e posibil să vă trimită un sms că are treabă şi nu apare.
O fi fost un week-end cu ghinion la altă nuntă am auzit că n-a mai ajuns tortul, noi fără Adele de România am fost bine merci, cei fără tort nu ştiu cum au fost.
În rest despre nunţi numai de bine, cine a avut în program să se îmbete a făcut-o, cine a avut în program să se distreze a reuşit, cine a avut chef de deprimări existenţiale a fost de asemenea servit. Ce să faci nunţile astea sunt evenimente mari cu mulţi oameni la care fiecare are grija lui, cam aşa ca în viaţă, nu te aştepta să aibă alţii tot timpul grijă ca ţie să îţi fie vesel şi bine, mai ocupă-te şi singur.



duminică, 26 mai 2013

Azi gatim

N-am devenit blog de gătit deşi cunosc nişte oameni foarte dispuşi să mă ajute să degust rezultatele, am dat numai în patima concursurilor, din nou. Aşa că azi m-am bucătărit, de fapt m-am prăjiturit cu mintea la campania Beko.
Nu-mi plac reţetele în bucătărie, e clar că dacă vrei prăjituri nu foloseşti ficat, dar în afară de regulile de bun simţ bucătăria ar trebui să fie un loc în care să fii liber. Ai o idee generală despre ce vrei să obţii, te uiţi ce ai prin casă şi le combini cum te lasă sufletul şi inspiraţia. Cam aşa s-a născut prăjitura mea alba neagra cu pere.
Ce îţi trebuie :
A) Pentru pere
- Vreo trei pere galbene şi parfumate cu trup pietros ca al cadânelor de pe vremuri
- O cană de 250 ml de vin musai alb, nu neapărat dulce, eu mi-am sacrificat Frâncuşa de Cotnari în sensul acesta, că mi se părea taman potrivită, caută un vin cu note citrice, proaspete că ţi trebe nu numai în prăjitură ci şi în alte nobile scopuri, ar fi bine să ai chiar 2 sticle când te apuci.
Cantităţile sunt destul de aproximative, eu gătesc muuult după ochi, dap am auzit că la deserturi reţetarul e echivalentul Bibliei, numa’ ca eu le respect pe ambele selectiv.
- Vreo 6 linguri de miere parfumată şi aurie, îhm, am auzit că la neşte temperaturi devine toxică dar nici zahărul nu crez să devină fântână de sănătate pe flacără. Dacă nu ai miere să-ţi fie ruşine că nu ţii aşa ceva în casă şi foloseşte zahăr.
- o lingură rasă de scorţişoară măcinată ( dacă ştii că te ţine poţi pune mai mult dar asta e numai pentru dependenţii de scorţişoară, cum sunt eu)
B) Pentru prăjitura
-         5 ouă daca se poate din cele cu coaja mai închisă la culoare ( am eu gărgăunele că prăjitura va ieşi mai aurie, dar nici cu alte ouă nu o să vă pice rău)
-         10 linguri de zahăr
-         7 linguri de făină
-         5 linguri de ulei
-         5 linguri de apă minerală
-         un praf de sare ( n-am înţeles în viaţa mea ce înseamnă cantitatea asta, pentru mine e un vârf de linguriţă, nuş ce susţine restul doctrinei)
-         vreo 2 linguri de rom, dacă nu aveţi marinari în familie merge şi esenţa dar nu bate originalul ( părerea mea)
-         un vârf de linguriţă de bicarbonat de sodiu ( în caz că o fi nevoie de precizare)
-         o lingură de oţet de mere.
-         2 linguri de cacao
Frumuseţea constă în faptul că reţeta asta e gândită după dimensiunile tăvii mele de prăjituri, dimensiuni pe care nu le ştiu şi nici nu mă duc s-o  măsor. Fiecare ce noroc o avea cu tava lui.
Ce ai de făcut
În primul rând trebuie musai să te afişezi cu un şorţ, un prosop de bucătărie atârnat trendy pe umăr şi să anunţi cunoscuţii că te pregăteşti pentru vreun show culinar ca să steie prin bucătărie  cu tine, cu gândul al momentul când or da ei interviuri pe tema, îl ştiu de când învăţa să spargă oul. Da măh, gătitul fără oameni în jur nu e vesel .
În al doilea rând  se pune un pahar mare cu vin alb şi rece pentru bucătăr, publicul primeşte numai dacă se poartă frumos.
Acum ne spălăm pe mâini şi ne apucăm de treabă.
Pe un tocător sacrifică ritual cele trei pere aurii, tăindu-le în sferturi, scoate seminţele şi codiţa, sigur se va găsi cineva să le pună într-un ghiveci cu speranţa că de acolo o să răsară un păr. Taie sferturile de pară în felii subţiri pe lungime.
Pune pe foc o tigaie neaderentă şi varsă cu regret jumătate din cana de vin sau mai puţin funcţie de cât de mare e tigaia, adaugă mierea, scorţişoara şi amestecă binevoitor cu o lingură de lemn, când mierea s-a topit în vin pune cu grijă feliile de pară una lângă alta în tigaie. Încetează cu amestecatul, feliile alea trebuie să rămână întregi. După vreo 5 minute întoarce feliile pe partea cealaltă şi când au devenit translucide scoate-le.
Repetă până când termini perele, adaugă vin în tigaie când scade nivelul siropului, mai ia şi tu din când în când o gură din paharul pe care ţi l-ai pus. Când ai termina cu ultima felie de pară scurge siropul rămas într-o cană.
Buuun ai terminat cu perele, ce a fost mai greu a trecut. Te apuci de prăjitură dar înainte dai drumul cuptorului să se încălzească, al meu e electric îl pun la 200 de grade pentru 45 de minute şi mă duc cu treburile mele.
Separă fără păreri de rău albuşurile de gălbenuşuri. Pe primele pune-le într-un vas mai mare, pe cele din urmă în unul mai mic.
Presară praful de sare peste gălbenuşuri şi apoi adaugă pe rând cele 5 linguri de ulei, amestecând cu viteză constantă şi în aceeaşi direcţie, continuă cu cele 5 linguri de apă minerală şi termină apoteotic cu romul sau esenţa de rom.
Abandonează proiectul acesta şi întoarce-te la albuşuri, pune mixerul al treabă că de aia îl ai şi bate-le cu violenţă până când se întăresc. Dacă eşti curajos verifici asta întorcând vasul cu gura în jos, dacă nu eşti curajos întorci mixerul, spuma de pe picioruşe are trebui să steie în picioare ca o coafură dată cu Taft.
Pune una câte una lingurile de zahăr, şi treci la o nouă serie de lupte şi bătăi. De data asta nu e suficient să nu pice din vas, trebuie să nu mai simţi granule de zahăr când freci bezeaua între degete.
Când ai ajuns în momentul acesta adaugă cu grijă gălbenuşurile în albuşuri. Doctrina zice să te apuci de aici încolo de amestecat blând cu o paletă de lemn de sus în jos, eu folosesc şi în fazele următoare mixerul şi nu mi s-a întâmplat nimic catastrofal.
Amestecă bezeaua cu gălbenuşurile şi adaugă treptat câte o lingură de făină, poţi pune 5 linguri cum zice reţeta clasică dar să nu-mi plângi mie că ţi se lasă opera de artă la scoaterea din cuptor.
Când ai terminat şi cu făina adaugă bicarbonatul, toarnă repede peste el oţetul şi amestecă în prăjitură când încă reacţionează.
Mai ia o gură de vin şi apucă-te de tavă. Recomand cu căldură hârtia de copt, în lipsă unge destoinic tava cu ulei, tapetează cu făină şi roagă-te să nu se lipească.
Toarnă jumătate din compoziţie în tavă, redu temperatura cuptorului la 180 şi aruncă tava înăuntru pentru 5 minute.
Pune cele două linguri de cacao în compoziţia rămasă şi amestecă. Scoate tava, vezi că ai un prosop pe umăr, nu de alta dar poate mai ai nevoie de amprente. Pune tava pe un tocător ceva şi înjură-mă, este momentul în care foarte repede trebuie să pui feliile de pară una lângă alta pe toată suprafaţa prăjiturii, eu n-am zis că reţeta e floare la ureche, dacă ai mai multe felii pune stratul mai gros, toarnă compoziţia cu cacao peste pere şi mai bagă al cuptor odată.
Ar trebui să fie gata în 15 minute dar aici fiecare cuptor este cu personalitatea lui, fă testul scobitorii şi abia după scoate prăjitura.
Când s-a răcit tai-o în ce forme te simţi inspirat, o poţi mânca simplă sau cu un strop din siropul de vin ori cu smântână, mă rog posibilităţi nenumărate . Daca eşti bun ţi-a ieşit cam aşa


Şi nu uita să-ţi termini vinul :P
Cu acest articol m-am alăturat campaniei Blogchef.ro – Gatim ce poftesti!, în care Andreea Patrascu,  Cetin Ametcea, Sebastian Bargau şi Radu Bazavan se lupta pentru titlul de „Blogchef „, powered by BEKO



vineri, 24 mai 2013

Versatile Blogger award

Pe principiul lucrurile pe care nu le trăieşti al timp nu le mai trăieşti niciodată, m-am decis să completez leapşa asta la ceas de noapte când am primit-o.
Îmi place partea aia cu spune 7 lucruri despre tine, pentru că rareori o fac pe blog aşa că mulţumesc pentru nominalizare şi acum este acel moment ciudat în care îţi dai seama că nu ştii cum se numeşte de fapt Spunsieu.

Regulile ar fi
1.     Să mulţumeşti persoanei care te-a nominalizat
2.     Să incluzi un link spre blogul cu pricina
3.     Să selectezi 15 bloggeriţe pe care le-ai descoperit recent sau le urmăreşti constant. Mno şi dacă eu citesc mai mult bărbaţi ce fac?
4.     Anunţă-i de isprava ta cu un link la ultima lor postare
5.     Spune-i persoanei care te-a nominalizat 7 lucruri despre tine
Nu mi-e clar dacă să fie lucruri vesele sau triste, nici nu ştiu dacă există 7 lucruri care să mă definească.
1.     Citesc mult, în bloc, cu viteză de autostradă, am înghiţi Războiul Tronurilor în 10 zile.
2.     Eu şi simţul meu olfactiv suntem un cuplu de legendă uneori cred că în viaţa anterioară am fost câine.
      3 Trebuie să fugi din calea mea când vorbesc aproape în şoaptă şi foarte calm, înseamnă că deşi nu voi exploda s-ar putea să fii expulzat din viaţa mea.
     4. M-am educat să am în minte preponderent scenarii pozitive, uneori nu-mi iese dar repetiţia este mama învăţării.
    5. Folosesc des expresii în latină şi ignor total că e o limbă moartă aşa că nu mă obosesc să le traduc
 6. Pornesc de la premiza că oamenii cu care interacţionez sunt cel puţin la fel e inteligenţi ca mine, unii cred că fac mişto de ei pe tema asta, nu fac.
7. Când îmi voi scrie în sfârşit memoriile un capitol întreg va fi dedicat berii şi influenţei ei pozitive asupra stărilor mele de spirit.
Dacă au chef de mărturisiri complete următoarele se pot simţi invitate să o facă


Descult prin viata

Am citit zilele astea mult despre încălţări pentru că îmi cumpăr pantofi. Nu-s mofturoasă din fire, nu stau în magazine sute de ani să mă decid, toate lucrurile pe care mi le-am cumpărat vreodată şi-au dorit să fie ale mele. Este probabil vreun talent necatalogat încă acela de a şti ce este al tău înainte de a-l vedea, înainte de a şti că există şi ca atare să-l recunoşti din secunda 1.
Au existat în viaţa mea pantofi care m-au strâns, care m-au bătut, care mi-au înnegrit tragic şi prelung unghiile degetelor mari. Am ştiu de când i-am încălţat în magazin că mă vor roade, că îmi vor împodobi picioarele cu băşicuţe şi răni şi totuşi i-am cumpărat şi i-am purtat, pentru că erau ai mei, pur şi simplu.
Undeva în mintea mea existau experienţe de viaţă prin care trebuia să trec cu încălţările alea, în lipsa lor evenimentul pur şi simplu nu ar mai fi fost acelaşi.
Blogul acesta nu are drept scop să vă determine să vă luaţi pantofi nepotriviţi, numai că oameni buni hotărâţi-vă odată ce pantofi vreţi, ce experienţe, ce oameni.
Văd zilnic în jur oameni care ar face ceva dar nu se apucă pentru că peste 5 minute sau 5 ore este posibil să apară o ofertă mai bună, ar intra într-o relaţie cu cineva dar nu o fac pentru că poate de după colţ va răsări Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana fix după fatidicul moment în care ei ar fi făcut mişcarea.
Nici măcar nu mă obosesc să o dezvolt pe aia clasică „Viaţa e scurtă”, pentru că dacă stai aşa încremenit fără să alegi o cale e posibil ca viaţa să ţi se pară tare lungă tocmai pentru că este plicticoasă.
Am zis de multe ori că mie îmi place tanti Esther Hicks asta, ei bine la una din prelegerile ei s-o prezentat un dudui, americanii sunt mult mai dispuşi să îşi lase sufletul desfăcut aşe în public, care dudui o zis că el a avut o serie de relaţii care tăti s-or dus dracului pentru că mnealui nu putea să îşi dea seama dacă vreuna din femeile alea era „The One” sau mă rog, cea potrivită cred că a zis el.
Sfatul lui tanti Hicks a fost să nu mai stea aşa de mult în meditaţie şi să facă din relaţia în care este relaţia potrivită, din femeia cu care este The One, pentru că a ales-o din nişte cauze, are trăsături care îi plac, să se concentreze pe lucrurile pozitive, pe motivele care îl fac să vrea să petreacă timp cu ea. Cu cât va sta mai mult în dubiu, dacă este sau nu potrivită cu atât va găsi mai multe argumente împotrivă.
Nu există relaţia perfectă, omul perfect, slujba perfectă, pantofii perfecţi. Există relaţia, omul, slujba sau pantofii care ne plac, pentru care închidem ochii la părţile negative. Ne aduc atâta bucurie încât nici măcar nu mai observăm părţile rele sau dacă le vedem, avem capacitatea de a le integra în imaginea mai mare şi a stabili că plusul e mai mare decât minusul.
Nu o să spun că viaţa e scurtă, o să spun numai că pe cât de absurd ar fi să mergi desculţ pentru că nu ai găsit pantofii perfecţi, pe atât de absurd ar fi treci prin viaţă singur pentru că nu ai găsit omul perfect.
În fond nu trebuie să porţi toată viaţa aceeaşi pereche de pantofi, să ai aceeaşi slujbă sau să îmbătrâneşti lângă acelaşi om, toate se potrivesc unei perioade din viaţa ta, daca va veni vremea unei schimbări vei şti şi o vei face iar dacă nu o să constaţi surprins la sfârşitul drumului că ai făcut alegerea corectă din prima.


Vineri citesc bloguri

Am ajuns la editia a treia cred, rar sunt asa consecventa dar.....
Despre sentimente 
Femeile la cumparaturi sau mic tratat de ilogica 
Pisici inteligente 
Pentru viitoarele mame 
Si unul de calatorie 

joi, 23 mai 2013

simply the best


Te-ai gândit cum ar fi viaţa ta dacă ai avea la dispoziţie ultimul şi cel mai tare gadget în materie de comunicare? Să poţi scrie de oriunde, oricui, oricând, fără să fii limitat de condiţii?
Este minunat. Eu mi l-am cumpărat, este micuţ şi se potriveşte perfect în buzunar, am dobândit autonomie, îmi pot nota ideile atunci când îmi vin,  pe petecul de hârtie pe care îl port în acelaşi buzunar.
Eu mi-am cumpărat Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală. De acum nu trebuie să mai duc grija infamei călimări care mereu mi se sparge în bagaje de nici Vanish-ul roz, pe care-l vor inventa peste mai bine de un veac, nu mi-ar mai putea salva hainele. Nu vrei să ştii cât de uşor ar fi să poţi pleca în lume fără toc şi călimară? Dacă da, ce mai aştepţi? Cumpără-l chiar acum din magazine ( scuze, pentru comenzi online trebuie să mai aştepţi vreo 150 de ani).
 Cam aşa cred că ar fi sunat reclama stiloului al vremea la care a apărut pe lume. Vă vine sau nu să credeţi pe la 1827 noi eram vârful tehnicii în comunicare, un român inventase cel mai grozav dispozitiv în materie şi îl brevetase la Paris.
M-am gândit o vreme să  păstrez blogul acesta pentru 25 mai, să sărbătoresc 186 de ani de stilouri şi tot ce au însemnat ele pentru oameni de-a lungul istoriei. Dap, eu sunt o fosilă, am învăţat să scriu cu stiloul şi multe asemenea creaturi au murit răpuse de forţa cu care apăsam peniţa întru obţinerea unei caligrafii mai de soi.
Acum aproape nu mai scriu de mână, am renunţat la stilouri de când am împrumutat unui coleg stiloul meu de suflet, cu care îmi trecusem toate examenele importante, îi trebuia să noteze un termen, acum 13 ani, încă nu a terminat bănuiesc.
Să-l limitez pe Petrache Poenaru la „inventatorul stiloului” este pe undeva o blasfemie, omul a fost volintir, fondator de şcoală, întemeietor de tradiţii, sfetnic domnesc şi membru de lojă masonică.  Deşi prin toate astea a tras România un pic mai sus pe harta civilizaţiei, stiloul a fost marca lui asupra lumii întregi aşa că atunci când mă gândesc la Petrache Poenaru îmi vine în minte formula „inventatorul” pentru că asta a fost trăsătura lui dominantă.
Şi avem mulţi inventatori în ţara asta, am avut dintotdeauna şi probabil ne vom păstra tradiţia pentru că pe lângă inteligenţă, avem şi calitatea de a căuta lucruri care să ne simplifice viaţa. Asta fac în fond inventatorii în spatele formulelor complicate pe care le folosesc, în  spatele anilor de cercetare, fiecare idee pe care ei o lustruiesc până devine gadgetul din mâna noastră are un singur ţel, să ne simplifice existenţa.
Avem mulţi şi în cea mai mare parte a timpului nici nu-i băgăm de seamă, îşi duc viaţa în laboratoarele lor subdotate, cu nasul în studii subfinanţate şi ne amintim de ei numai când miraculos, date fiind condiţiile precare, unul, doi, poate chiar trei dintre ei reuşesc să simplifice viaţa lumii atât de mult încât lumea le conferă un premiu, o medalie, un loc I.
Atunci ne aducem aminte de inventatori, redevin brusc ai noştri, fii preferaţi ai familie, despre acre am ştiut întotdeauna că vor ajunge departe şi probabil i-am lăsat să se zbată aşa pentru ideile lor numai pentru a le întări rezistenţa.
PR3MIAZĂINOVAŢIA iese din tipare, oamenii de aici îşi aduc aminte de inventatori şi în restul timpului, le recunosc şi premiază munca, o fac cunoscută publicului, încearcă să creeze punţi între lumea noastră şi lumea inventatorilor prin proiecte cum au fost întâlnirile de ieri 22 mai de la Cluj şi azi 23 mai la Iaşi. Întâlniri despre care aţi fi ştiut dacă eu nu m-aş fi gândit să aştept cei 186 de ani ai stiloului şi aş fi scris de duminică.
Dar dacă le-ati pierdut pe astea două nu aţi pierdut totul în toamnă se mai organizează un tur de evenimente, o să aveţi ocazia să mai aflaţi despre invenţii care v-au schimbat viaţa, pe care le-aţi integrat aşa de bine în programul zilnic încât deja par un fapt natural şi nu creat de mintea omului şi mai ales despre invenţiile care vă vor schimba viaţa.


miercuri, 22 mai 2013

5 metode sa iti faci ex-ul gelos


N-am înnebunit şi nici nu îmi pierd somnul căutând metodele cu pricina. Îmi place numai să mă minunez cu ce îşi pot ocupa unii timpul şi cu ce îşi pot strica alţii viaţa.
Din motive necunoscute minţii mele primesc pe mail mesaje de la Cosmopolitan, uneori nu ajung direct în spam unde le-ar fi locul, mesaje din alea cu titlurile enumerate pe scurt cât să te incite să le cumperi revista. Eh când nu ajung în spam le mai deschid înainte de a le şterge.
La ritualul cafelei de la ora 5 m-am trezit în faţa unui asemenea mesaj. „5 metode să ţi faci ex-ul gelos”, cum multe pisici au murit din cauza curiozităţii normal l-am citit. Citesc în bloc, o pagină dintr-o dată, altfel nu cred că m-aş fi riscat şi la cantitatea uriaşă de informaţie din articolul cu pricina probabil aş face faţă şi cu 5% din creier.
Să purcedem deci la analiza articolului şi mai ales a nelămuririlor mele legate de el, dap aşa sunt eu mă nelămuresc din orice.
1.     De ce ai avea nevoie să îl faci gelos pe ex-ul tău?
Adică este ex-ul, aparţine trecutului tău, un loc în care tu nu mai locuieşti şi spre care nu e tocmai bine să te întorci dacă vrei să trăieşti într-un viitor colorat. Undeva, cineva a luat decizia să vă despărţiţi, bănui că el, altfel nu te-ar preocupa pe tine să-l faci gelos, în fond când tu ai decis să pleci nu te mână în luptă nevoia să îi demonstrezi ce a pierdut, se presupune că ştie.
Crede-mă e chiar bine că a plecat, pentru un motiv foarte simplu, nu vă potriveaţi, chiar dacă ţie ţi se pare că el a pus soarele pe cer, câtă vreme el nu te creditează că ai făcut acelaşi lucru măcar cu luna, nu prea  aveţi ce căuta împreună.
2.     Sfaturile în sine sunt ridicole.
Postează fotografii cu alţi bărbaţi, care bărbaţi nu trebuie să îţi fie musai iubiţi, numai aşa să vadă el ex-ul ce viaţă socială activă ai. Dar ce înainte de a vă despărţi nu aveai o viaţă socială activă? Că dacă răspunsul este „Nu” poţi să nu te mai preocupi de geloziile omului şi să vezi dacă nu cumva tu ai o problemă. Şi de ce să le postezi? În opinia mea cea neavizată că doar nu scriu articole de gen al reviste glossy nu trebuie să  închiriezi ditamai panoul publicitar sau să  mobilizezi peretele de facebook în sensul acesta şi să afişezi o nouă relaţie, prea pare o treabă făcută cu intenţie, lasă-l să afle de noile tale relaţii din surse independente, atunci când relaţiile astea or să existe.
Nu e cazul să ieşi în fiecare zi în oraş şi să îţi faci 200 de poze pe oră numai pentru a-i demonstra lui că lumea se învârte în continuare.
Updatează-ţi statusul, dar nu posta citate, nope numai constatări simple despre lumea nebună în care trăim. Dar dacă mie mi se pare că trăiesc într-o lume minunată? Şi în fond toată obsesia asta cu fotografii şi statusuri nu lasă de înţeles că ai un pic cam mult timp liber? Că deşi se presupune că ieşi în lume te plictiseşti aşa de tare încât stai într-un colţ cu nasul în mobil?
Serios când eşti undeva şi te distrezi  îţi setezi alarma: Au trecut 45 de minute tre’ să iau o pauză să –mi updatez statusul să vadă el Gogu ce bine mi-e mie fără el? Nope, uiţi şi de status şi de Gogu şi cam aşa ar trebui să fie.
Data viitoare când vă întâlniţi spune-i că vrei să-i prezinţi o tipă care i se potriveşte. Mno, să ne înţelegem tu clar încă îl iubeşti pe Gogu, altfel te-ar durea în başcheţi dacă el e gelos au ba, apucă-te de-i prezintă pe careva, poate de acolo sare iepurele şi te mai trezeşti şi invitată al nuntă ca zâna bună care le-a făcut cunoştinţă.
Ca să nu mai zic că nu pricep de ce Gogu ar fi gelos că vrei tu să-i prezinţi pe cineva, dar poate e vina mea că-s  mai limitată la capitolul cu înţelesul.
După care urmează neşte sfaturi ok dacă nu ar fi date în contextul acesta. Ai grijă de cum arăţi, fă ceva cu viaţa ta, pleacă într-o aventură.
Pe bune dar până acum  nu aveai grijă de cum arăţi? Şi mai ales nu aveai aşa nici un scop cu viaţa ta în nedeterminatul spaţiu mioritic decât să serveşti drept element de decor feng shui prin viaţa lui Gogu?
3. Eu nu o să-ţi dau sfaturi despre cum să-l faci gelos. Îţi spun că nu are rost să încerci, că trebuie pur şi simplu să îl ignori, nu de maniera să traversezi pe partea cealaltă când îl vezi, nu susţin comportamentul necivilizat, ignoră-l în sinea ta. Nu îţi petrece timpul întrebându-te ce face Gogu la orele 18, 45 şi mai ales cu cine. Nu îţi stabili scopuri cu singurul rost de a-l face pe el gelos.
Trăieşte-ţi viaţa pentru tine, nici pentru a-l face fericit pe Gogu, nici pentru a-l face nefericit. Nu spun că nu ai putea să-l enervezi te întreb numai ce ai câştigat din asta? În afară de faptul că ai prelungit timpul în care emoţional ai stat blocată într-o relaţie care nu merge.
4. Şi acum întrebarea mea fundamentală oamenii chiar plătesc că cumpere reviste cu sfaturi din astea de doi lei treizeci şi mai ales după ce au pierdut neşte bani în schimbul cărora s-au ales cu revista în cauză mai pierd şi ceva timp din viaţă punând în aplicare treburile astea?

luni, 20 mai 2013

Eurovision


N-am văzut Eurovisionul şi spun asta la modul concret, nu l-am văzut dar l-am ascultat în vreme ce îmi vedeam de scrisul meu cu nasul în tastatura calculatorului.
E motivul pentru care  în general nu am idee despre ce s-o fi întâmplat pe acolo. Nu îmi aduc aminte prea bine cum sună melodia câştigătoare şi nici mare parte din restul. Mi le amintesc numai pe cele care m-au făcut să mă întorc trei secunde ca să văd ce se petrece pe scenă.
M-am întors deci la melodia Maltei, la a Islandei şi, dah ştiu îs complet nepatrioată, la melodia Ungariei. Frate este Eurovision, melodia aia trebuie să rămână lipită de creierii publicului, să o poţi auzi în minte lejer, amu serios care din voi şi-ar cronometra spălatul pe dinţi de dimineaţă pe It’s my life?
Mă gândesc la treaba asta din perspectiva mea de om complet lipsit de cultură muzicală, recunosc nu-s în stare să citesc un portativ ştiu numai că melodia mă prinde sau nu. De ce să ne complicăm atât ? Melodiile  câştigătoare au nişte linii destul de simple care se repetă de vreo 3ori pe durata lor ca să ţi se imprime bine în memorie, când se deschide votul să dai banii pentru aia pe care o ai în cap.
Nu ştiu o boabă de ungară şi încă mai puţină islandeză, deşi încă nu mi-a trecut ideea emigrării în Islanda unde, mă gândesc aş avea o piaţă frumoasă pentru pulovere tricotate individual, dar când s-a terminat concursul pe astea le fredonam.
Amu’ despre melodia islandeză recunosc tare mi se pare cunoscută, parcă începutul seamănă rău de tot cu Chances are al Vondei Shepard şi nici refrenul nu mi-i străin, însă iar mă amestec unde nu mă pricep.
Nu zic nimic de Cezar al nostru, ceva îmi zice că am fi pierdut în aceeaşi glorie şi dacă o trimiteam pe Mariana Nicolesco în persoană pentru că genul acela de muzică nu prinde la publicul căruia i se adresează concursul.
Nu zic nimic nici de decor şi coregrafie la care încă nu pricep dacă este numai mitul vampirului sau e puţin combinat cu Castelul din Carpaţi, că mie una la aia mi-a zburat gândul în combinaţia de pietre levitând în spate şi muzică .
Nu mă leg nici măcar de faptul că o cântat în engleză, în fond de aia am dat de pământ cu regula care cerea să fie folosită una din limbile statului reprezentat şi poate engleza dă mai mare deschidere la public.
Ce m-a uluit pe mine la concursul acesta a fost  atitudinea celor de acasă, a presei, a comentatorilor. Noi am dat 12 puncte Moldovei şi ea ne-a dat numai 10. Noi am dat nu ştiu câte puncte nu ştiu cui şi ei nu ne-au dat de loc. Nu ne-a votat diaspora, nu ne-au votat ţările în care sunt mulţi români.
Aşa şi? Dacă noi am dat 12 puncte Moldovei numai pe principiul că sunt de-ai noştri ne spune că noi avem o problemă. Noi votăm emoţional în loc să alegem pur şi simplu ce ne place. Şi asta nu ni se întâmplă numai la Eurovision, dacă am pierde numai punctele alea pe decizii emoţionale chiar am fi un popor fericit dar noi luăm multe decizii aşa. Ne trezim de multe ori cu treburi care nu ne plac pentru că ne-a părut rău de cel care le vindea, distribuia, promova etc.
Dacă ai votat cu o melodie înseamnă că aia ţi-o fi plăcut şi pe undeva e ca în dragoste, dacă Sofronica îl iubeşte pe Gigel nu înseamnă că el e obligat să-i răspundă al sentimente şi nici că ar fi de bun simţ să îl alerge pe uliţă şi să-i bată obrazul.
Ori asta am făcut noi, public, la tv, în presă, în toate formele posibile. Să le fie ruşine moldovenilor că ne-au dat numai 10 puncte, să le fie ruşine românilor plecaţi din ţară că nu au votat pentru România. Ne-am purtat de parcă într-adevăr nu meritam punctele alea, melodia noastră era atât de proastă încât în lipsa unui vot emoţional pe motive naţionale nu am fi avut nici o şansă şi mai ales ne-am purtat de parcă ne-am fi pierdut undeva bunul simţ.
Nu am văzut sub aspectul acesta nici o deosebire între cei care se plângeau în media că nu ne-or dat puncte fraţii noştri şi conaţionalii, tot ai noştri, care îţi vâră un puradel sub nas la ieşirea din mai toate catedralele Europei cerşind de un covrig.
Şi când am ajuns la concluzia asta deja nu m-a mai interesat de ce nu am câştigat şi nici dacă, la o adică, am fi avut resursele să organizăm panarama anul viitor, cu atât mai mult cu cât în mintea mea se dezvoltau scenarii în care luam ostatici reprezentanţii celorlalte ţări şi ameninţam să-i omorâm, eventual prin tragere în ţeapă, dacă ai lor nu ne dădeau 12 puncte.

duminică, 19 mai 2013

Ca o duminica


De ceva vreme aud o reclamă, este vorba despre o bancă dar nu produsul în sine mă interesează ci melodia, cea din  Sunetul muzicii, cea cu lista lucrurilor preferate.
Ar fi bine să îmi fac o listă din asta, lucruri care îmi plac, lucruri pentru care sunt recunoscătoare că există. Mi-ar prinde bine în zilele în care mi se pare că nu se merită să lupţi pentru nimic.
Pe lista asta pe un loc fruntaş s-ar situa duminicile de vară, calendaristic ştiu că e încă primăvară, dar afară sunt 30 de grade constant, trandafirii au înflorit de mult, fluturii zboară în toate direcţiile,  mi-e cald şi bine. E vară.
În duminicile astea timpul curge altfel, mai lent ca o miere aurie scurgându-se încet de pe linguriţă. Îmi aduc aminte toate sfaturile alea despre a savura viaţa, despre a lăsa fiecare experienţă să te cuprindă, să ţi se plimbe încet prin minte, să îi prinzi toate nuanţele şi să te bucuri de fiecare.
Nu că nu aş încerca asta şi în restul zilelor dar atunci nu prea am timp, e greu să îţi savurezi cafeaua în timp ce telefonul sună, oamenii te întreabă diverse, nu ai 5 minute să stai locului. E greu să te bucuri de razele soarelui de dimineaţă şi de parfumul teilor în timp ce alergi cu ochii pe ceas şi lămurit deja că eşti in întârziere.
Duminicile sunt magice, sunt zile fără a to do list în care te apuci de ce îţi trece prin cap la trezire, zilele în care nu răspund la telefon decât dacă îmi eşti prieten, în care e absolut normal să fug din lume cu o carte în braţe şi să nu mă întreb dacă a doua prăjitură nu e cumva o exagerare.
Duminica asta a însemnat o prăjitură cu căpşuni,

 o cafea la umbra caprifoiului

şi o carte de care uitasem.

 Mai târziu poate o să însemne un film vesel, o baie cu spumă, o bere rece.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu de acum ce va mai aduce ziua asta pentru că duminica e un sac săptămânal al lui Moş Crăciun în care vreau să găsesc surprize.
Ce mai punem pe lista lucrurilor preferate?

sâmbătă, 18 mai 2013

Doar azi


Nu m-am legat de nici o credinţă. Îmi plac multe lucruri din multe religii şi îmi displac probabil la fel de multe. Nu stau să le număr, nu stau să lupt împotriva lor, le reţin numai pe cele care îmi plac şi încerc să le aplic în viaţa mea.
Despre reiki am auzit în trecere, nici măcar nu am întrebat ce este la ora respectivă, a rămas o informaţie pierdută printre toate celelalte care şi-au găsit punctul terminus în mintea mea.
Şi totuşi uneori informaţiile astea despre care nu ştiu când şi cum au ajuns la mine se trezesc şi mă bat la cap făcându-mă să caut mai mult, să încerc să le înţeleg.
Şi aşa am nimerit în încă unul din multiplele războaie de credinţe, aşa am citit despre ereziile drăceşti ale Orientului, biodraci şi practici dăunătoare (mda se recunoaşte tonul împăciuitor al creştinismului nu?)
Şi tot aşa am nimerit pe site-uri care vorbesc despre lumina, despre reiki ca o tehnică de vindecare în care se foloseşte puterea lui Dumnezeu.
Nu m-am lămurit ce este reiki, probabil mi-ar lua o viaţă să îi înţeleg regulile, simbolurile şi subtilităţile, nici nu am scopul acesta.
Pentru mine reiki este o altă cale, pe care unii oameni o aleg pentru că este dreptul lor să evolueze pe calea asta aşa cum este dreptul altora să evolueze prin post şi rugăciune, prin meditaţie şi mantre, nu mă amestec.
Am luat din reiki ce mi-a plăcut, 5 principii, nu ştiu dacă sunt mai multe, pe astea le-am întâlnit des şi mi-a plăcut mesajul lor, 5 principii pe care dacă le-am folosi consecvent am trăi într-o lume mai bună.
      1. Doar azi voi renunţa la mânie
Mânia născută de trecut împotriva altora, împotriva ta, împotriva lumii. Dacă am renunţa la ea  doar pentru azi am aduce  o zi pace în lume
2.     Doar azi nu-mi voi face griji
Grijile născute de viitor, pentru tine, pentru alţii, pentru bani, pentru oameni, pentru sănătate, grijile care rezonează cu fiecare celulă din corpul tău până când ele încep să cedeze pe rând. Dacă am renunţa la griji doar pentru azi am avea o zi de sănătate
3.     Doar azi voi fi recunoscător.
Fi conştient de ziua de azi şi numără-ţi binecuvântările, nu trebuie să fie lucruri mari, mulţumeşte-i inimii care bate, celui de alături pentru că te iubeşte, aerului pentru că te ţine în viaţă, plantelor pentru că produc oxigen, soarelui pentru ziua frumoasă. Dacă am fi recunoscători doar azi am avea o zi de bucurie.
4.     Doar azi îmi voi face treaba cu onoare
Nu contează ce vei face azi atâta timp cât e cinstit, cât nu iei de la altul, cât nu minţi, nu furi, nu înşeli, societatea încearcă să ne înveţe că există ranguri, că unii dintre noi sunt mai presus decât ceilalţi, în fond suntem egali, fiecare face ceva important, fără de care ceilalţi ar avea o viaţă mai puţin comodă, sigură, frumoasă. Dacă am munci cu onoare doar azi am invita abundenţa în lumea noastră.
5.     Doar azi voi fi blând cu toate fiinţele vii.
Toate fiinţele vii, nu numai oamenii, arată respect pentru viaţă oricum îţi va ieşi în cale. Dacă doar azi am iubi viaţa ce lume minunată am construi.
     Cinci  principii care nu îţi impun o viaţă legată de ele ci numai o zi, şi poate încă una,pentru că viaţa aşa se trăieşte câte o zi pe rând.
      Voi aţi găsit ceva în reiki?


Melodia saptamanii

Felicita


Toată săptămâna am auzit la radio melodii inteligente cum ar fi Dă te-n dragostea mea şi noul Tchu chu cha al sezonului o treabă cu versuri între braziliană şi engleză şi m-am umplut de încântare.
Credincioasă propriilor principii nu o să scriu despre ele, nu o să scriu despre ce nu-mi place, am să mă refugiez într-o melodie cu versuri geniale şi să vă povestesc despre ce îmi mai trece prin cap.
În primul rând mi-a trecut prin cap că la vremea când voi avea un plod acesta va asculta dinainte de a se naşte muzică veche şi va adormi pe Berceuse nu pe ştirile Protv să vedem dacă este adevărat şi gusturile pot fi educate.
În al doilea rând m-am întrebat cine scria versurile pentru Albano şi Romina. Mare om, mare caracter şi nu fac mişto.
Lasă restul versurilor care ar merita analizate mai ceva decât balada lui Toma Alimoş în şcoala generală dar uite refrenul  Fericirea este un pahar cu vin şi un sandwich . Poţi să zici că nu?
Da ştiu că lasă multe chestii nespuse el refrenul, dar el vine în completarea versurilor care spun că fericire este să fugi în lume de mână cu cineva sau să te bucuri de ploaie.
Fericirea este un lucru simplu, e o opţiune, e legată de capacitatea ta de a scoate esenţialul din ce ţi se întâmplă şi de a te bucura de treburi elementare. Fericirea este capacitatea de a înţelege că nu ai decât prezentul, că ieri a trecut şi mâine poate să nu vină, că nu trebuie să amâni, nu trebuie să fii încrâncenat azi pentru că te vei bucura mâine când vei reuşi să …orice vrei tu.
Învaţă din zilele care au trecut, visează pentru cele de mâine dar bucură-te de ziua de azi, de fiecare din ele, învaţă să de bucuri de locul în care eşti, dacă e vremea să munceşti cufundă-te în muncă, dacă e vremea de odihnă opreşte-te şi fă-ţi timp.
Combină-le pe astea două pentru că nici una singură nu te va putea duce acolo unde vrei să ajungi, acceptă ce ai greşit şi nu mai privi înapoi, bucură-te de ce ai făcut bine şi din nou nu privi înapoi. Nici greşelile şi nici reuşitele din trecut nu te definesc, tu eşti acum şi poate vei fi şi mâine, acesta este timpul în care trebuie să trăieşti.
Ia-ţi un pahar cu vin sau o cană de ceai sau ce ţi-o fi făcând plăcere şi o bucată de pâine, mda altă chestie foarte subapreciată, stinge televizorul, ieşi de pe net şi dă-i fericirii o şansă să te găsească.



miercuri, 15 mai 2013

it's my life


Sunt zile în care nu am chef să scriu, pentru că nu m-aş ocupa de lucruri drăguţe şi vesele, de lucruri care să nu te adâncească şi mai rău în starea aia în care te zbaţi zilnic cu griji, cu necazuri, cu nervi.
Alea sunt blogurile care îmi plac mie, cele care mă fac să zâmbesc, chiar dacă la momentul în care treceam prin aventurile în cauză mi se părea că nu voi mai zâmbi niciodată şi în nici un caz chiar cu gândul al respectivele patimi. Aşa sunt eu, marile tragedii din viaţa mea se transformă în poveşti amuzante, în fond de multe ori depinde cum pui lumina pe evenimente,
Azi treceam calmă prin blogurile din lista mea zilnică şi am nimerit aici. Pe Camelia o preocupă problema avorturilor şi sunt de acord cu ea, nu poţi veni tu stat, biserică, ultracredincioasa de la etajul 2 să-mi spui cum să-mi trăiesc eu viaţa. E a mea, ai şi tu una în care să-ţi pui în aplicare credinţele tale, nu fi egoist, nu te întinde şi pe domeniul meu.
Nici cu pedeapsa capitală nu sunt de acord, dacă nu pentru altceva fie pentru procentul acela infim de erori judiciare, pentru o viaţă pe care am putea să o irosim din greşeală merită păstrate toate, condamnă-i  pe viaţă dacă vrei dar nu le-o lua, nu ai cum să mai repari asta dacă ai greşit.
Şi dacă am decis că nu nimeni nu are dreptul să-mi ia viaţa şi nici să-mi spună ce să fac în ea atunci de ce are statul voie să îmi spună cum să mor?
Dacă mâine mi-ar trece prin faţa ochilor vreo petiţie pentru eutanasie aş semna cu toate anatemele care m-ar paşte din partea bisericii. Nu pot înţelege de ce este mai uman să îi supunem pe oameni la suferinţă inutilă decât să le dăm voie să plece încet, cu demnitate.
De ce dacă tu vrei să pui punct acolo, în momentul în care ai aflat că nu se mai poate face nimic, că durerea care te torturează acum va deveni mai mare, că nu îţi vei mai putea mişca decât ochii, că vei uita cine eşti şi cine sunt cei din jur, că vei privi o lume în care tu nu mai ai loc până când ultima celulă din tine se va da bătută, de ce să nu ai voie să o faci?
Ce se obţine cu asta? Eşti numai o fiinţă în cădere liberă, ai optat pentru moarte dar ţi s-a spus că trebuie să o mai aştepţi o vreme în iad, cam care este efectul benefic al acestei aşteptări?
 E chinuitor să nu te mai poţi mişca nici un milimetru, să devii o plantă cu conştiinţă, care suferă legată pentru absolut orice de cineva din exterior. E chinuitor să îţi treacă prin trup cuţite de durere interminabile cu fiecare respiraţie, cu fiecare bătaie de inimă. Şi totuşi le dăm oamenilor ăstora pastile care le amăgesc un pic durerea şi îi forţăm să treacă încă o zi şi încă o zi, îi învăţăm să redescopere religia rugându-şi moartea pentru că undeva cuiva i-a trecut prin cap că aşa e uman.
Sunt zile în care nu am chef să scriu, sunt zilele în care sunt ocupată să strâng fonduri pentru a mă muta în Olanda, just in case.

marți, 14 mai 2013

E.R. versiunea mioritica


Mno n-aveam timp de scris aşa că am zis să citesc asta,  respectiv cum se distrează uniila urgenţă şi mi-am adus aminte neşte  aventuri din zona aia pe care le credeam îngropate în cele 8 straturi ale inconştientului personal.
Mi-aduc aminte cu mare drag de ziua aia, era prin martie cred. Oricum era vreme destul de ok pe afară şi eu eram la coadă la paşapoarte, mă rog vorba vine coadă, eram fix patru persoane pentru că atâtea ne duseserăm  şi completam formulare stupide despre culoarea ochilor.
Mă sună Madre, mare specialist în comunicare, cu o voce menită să anunţe apocalipsa. „Ia un taxi şi vino acasă s-o ducem pe bunică-ta la spital” şi gata. A închis şi nici că i-a mai trecut prin cap să răspundă apelurilor si întrebărilor mele de bun simţ cum ar fi ce are bunică-mea, de ce o ducem al spital şi de ce cu taxiul şi nu cu Salvarea.
Nah, cred că a auzit ea la vreun talk show despre supraaprecierea comunicării. Logic până acasă, vreo 25 de minute, am trecut în inventar toate bolile care ar fi putut s-o pocnească pe bunică-mea.
Am ajuns, le-am găsit gata îmbrăcate de plimbare şi relativ îmbufnate în faţa porţii. Am tras concluzia că nu era foarte grav, în nici un caz „pe moarte” cum sugerase vocea maică-mii şi vreo 3 secunde am cochetat cu ideea de a le da eu motiv să ajungă la urgenţă amândouă.
Bunică-mea la vreo 83 de ani pe vremea aia şi-o frânt mâna aiurea pe al încheietură, cu un scop nobil desigur, alergase după o găina care probabil scormonea neregulamentar sau ceva la fel de grav, alunecase şi aterizase în încheietură. Era rău , dar faţă de alte câte mi le-a făcut  din care cel mai mult mă distrează când reuşeşte să se asfixieze până devine violet, era floare la ureche.
Iniţiez un răzbel cu ea pe motiv că lasă se vindecă şi aşa că nici nu e frântă şi în fond la vârsta ei nici nu trebuie să i se mai sudeze oasele cum trebuie dar înving la puncte, ştiam eu că or să-mi prindă bine la ceva cursurile de retorică, şi o urc în taxi direcţia spital.
Ajung eu cu susnumitele la Urgenţă, pe una o plasez pe un scaun, pe cealaltă o las s-o păzească  şi mă duc să mă bag în seamă. E drept l-am lăsat pe un nenea să o ia înainte dar puşca mea omul prezenta ditamai ţepuşa de lemn pe lângă ficat, cred că voise să vază cum îi şade ca frigăruie.
Amu' văzând atâta bunăvoinţă pe capul meu încearcă să treacă în faţă şi un conaţional mai colorat venit clar mult mai târziu care urla de mama focului ţinându-şi un deget în sus, spre norocul lui arătătorul. Mno se tăiase şi ziceai că îi retezase careva mâna din umăr.
L-am rugat cu duhul blândeţii să steie al coadă, nope că uite ce rană are el  şi mi-o vârât sub nas degetul sângerând pe care înfăşurase o cârpă nu prea curată. Aşa că am făcut şi eu ce am putut, am smuls cârpa să văd situaţia, m-am tăiat mai rău la viaţa mea decupând ceapă la bucătărie, şi i-am dat sfatul medical de care avea maximă nevoie al ora aia şi anume să-şi cumpere o pereche de ……….Hai să fiu delicată în puşca mea 2 pe orizontal simbol al masculinităţii considerat delicatesă în bucătărie….că la vârsta lui e puţin probabil să-i mai crească în mod natural şi să îndure ca un bărbat.
De data asta cred că nu m-a ajutat retorica, aş paria pe faptul că am folosit termenul popular şi extrem de colorat, ba chiar,  după spusele lu’ Madre care se vedea plecată de acolo cu amândouă în ghips, presupunând că eu rămâneam în viaţă, diferenţa de 100 de kile în favoarea lui nici nu se mai băga se seamă iar eu păream chiar înaltă pentru cei 160 de cm ai mei.
Faptul că am reuşit să îl calmez pe suferind împreună cu toată şatra de susţinători mi-a crescut aşa brusc popularitatea că în 5 minute bunică-mea era la radiografii, ori asta, ori oamenii avu vrut să evite vreo bătaie acolo că doar cu 3 zile în urmă Urgenţa fusese invadată de mascaţi din cauză de bătaie între două clanuri.
Foarte târziu, respectiv când alergam după bunică-mea spre radiologie mi-am adus aminte că am pile pentru că efectiv m-am împiedicat de prietena cu pricina. Am băut o cafea în linişte până au venit rezultatele şi i-am făcut bunică-mi rost de un algocalmin pe sub mână că nah ne-o părut rău de ea să-i punem mâna la loc pe viu dar am plecat de acolo convinsă că dacă vrei te poţi pune cu sistemul şi prin forţe proprii.

duminică, 12 mai 2013

5 idei pentru o duminica singuratica


A venit, a venit………practic a venit vara, afară sunt constant 30 de grade Celsius, numai vreme de stat în casă nu mai este.
Şi totuşi…….
Dap blogul  e  îndreptat spre două categorii: cei singuri şi cei prea obosiţi să mai bântuie pe afară într-o după amiază frumoasă de mai.
Dacă ai fost vreodată singur ştii cum este. Tu ai ieşi dar faci repede un inventar al prietenilor dispuşi să te însoţească şi îţi dă cu radical, e duminică, oamenii sunt cu familiile, cu iubiţii, cu copii, fiecare după ce categorie de vârstă are. Şi, deşi nu eşti tocmai pustnicul Daniil, te vei trezi cu chef de ieşit dar fără companie.
Primul meu sfat ar fi să ieşi, să pleci să cucereşti lumea şi să îţi iei cu tine zâmbetul, nu se ştie niciodată cine se va îndrăgosti de el.
Dacă nu ai ales prima variantă atunci măcar nu te plimba prin casă ca o fantomă singuratică plângându-ţi de milă. E o zi de sărbătoare, îţi petreci ziua cu una din cele mai minunate şi mai incredibile persoane pe care le cunoşti: cu Tine.
A doua categorie sunt cei care au cu cine ieşi, dar au tot făcut-o de luni până sâmbătă şi le-a ajuns, ar vrea să ia o pauză dar când eşti obişnuit cu atâta lume în jur casa ta ţi se poate părea un pic cam solitară şi deşi nu mai ai atâta energie să ieşi în lume vei pune mâna pe telefon să pleci undeva pentru că acasă e prea linişte şi nu ştii ce să faci cu tine.
1. Fă ceva ce îţi place şi până acum nu ai găsit timpul necesar: pictează, apucă-te de croşetat ( da, ştiu e duminică şi e ditamai crucea în calendar dar la tine acesta e un hobby), apucă-te să-ţi scrii memoriile, nu contează ce faci câtă vreme treaba asta te pasionează.
2. Fă-ţi o cafea sau un ceai sau o limonadă sau ia-ţi o bere şi aşează-te într-un loc comod în care poţi visa cu ochii deschişi, în curte, pe balcon, pe fotoliul din sufragerie nu contează, stai acolo cuminte şi visează-ţi ziua perfectă, pune suflet, fii atent la detalii şi mai repede decât ai crede ziua aia perfectă va veni. Întrebările alea „Unde te vezi peste 5 ani?”  nu sunt chiar aşa inutile şi tâmpite cum par la prima vedere.
3. Caută un film bun, aici fiecare are propriile criterii, unii vor comedii, alţii filme de groază, care îţi face ţie sistemul să vibreze, închide orice te-ar putea deranja şi pierde-te în lumea aia vreo 2 ore .
4. Redescoperă-ţi baia. Era un episod din Friends în care Chandler descoperă băile cu spumă. Umple cada cu apă, toarnă generos sare şi spumant de baie, rulează un prosop pentru a-ţi sprijinii gâtul şi evadează. Aici gama de accesorii e largă, muzică, lumânărele parfumate. Imaginează-ţi că apa scoate din tine şi ultima moleculă de grijă.
După baie plusează, caută o cremă, o loţiune ce o fi prin casă şi încearcă şi un masaj, te vei simţi un om nou.
5. Împiedică-ţi cărţile să se sinucidă. Nimic nu se compară cu o carte care să te ţină cu sufletul al gură în timp ce tu stai încolăcit ca o pisică în fotoliul din odaie :D, uneori ţi se va încălzi berea sau răci ciocolata pentru că vei uita de ele prea prins în aventurile din hârtie.
6. De la punctul acesta mai departe continuăm altă dată, dacă primele 5 nu au dat rezultate.

Unde esti copilarie?


De dimineaţă am încercat să intru pe un titlul „La vârsta de 6 ani câştigă 1 milion de euro pe an”, v-am mai zis sunt curioasă ca o pisică. Numai că la ora aia titlul era pe o aplicaţie care voia neapărat să apăs butonul de Like şi mie nu-mi place treaba asta aşa că mi-am stăpânit curiozitatea şi mi-am văzut de treabă.
Vreo 6 ore mai târziu ştirea era preluată într-un site fără nevoie de Like, scot ei pârleală din altceva, logic m-am dus să mă luminez.
Deci puştoaica pe numele ei Isabella Barret aparent câştigă din diversele ei activităţi 1 milion de dolari pe an. Genial ce pot să zic, uite dom’le ce noroc pe unii, numai că trebuie să priveşti şi în partea cealaltă a balanţei.
Cât o costă milionul acesta de dolari. Are 6 ani şi munceşte de pe la vreo 5 ani dacă nu 4, la 4 ani munceam toată ziulica într-o grămadă de nisip, îmi plimbam păpuşile, alergam ca smucita după alţi plozi la fel de nemilionari ca şi mine, îmi trăiam copilăria.
Când lucrurile devin maro în jurul meu mă gândesc ce bine era pe vremea aia, când nu aveam nici un contract, nici o scadenţă, nici o obligaţie şi mă simt un pic mai bine.
Copilul acesta îşi plăteşte dolarii cu copilăria. Chiar dacă mâine s-ar opri din afaceri nu ar mai putea recupera ce a pierdut, este o păpuşă prea machiată, prea îmbrăcată în volane şi cocoţată pe tocuri care vrea nu vrea are de făcut faţă unor obligaţii contractuale.
Nu e uşor să pozezi, nu e o joacă, nu e uşor să ai pe faţă tot timpul tencuiala groasă a produselor cosmetice,  să îţi stea părul îmbâcsit de alte cosmeticale fix într-o poziţie, să te plimbi pe tocuri, să zâmbeşti mereu pentru că în fond pentru asta eşti plătit, să îţi foloseşti imaginea cât se poate de mult îmbunătăţită artificial pentru a vinde ceva.

Nu e uşor să ţi se impună o personalitate anume la vârsta la care abia ar trebui să se formeze a ta. Nu e uşor să fii şi să rămâi perfect, nu vreau să mă gândesc cât ar costa o julitură la genunchi aşa că bănuiesc joaca aia clasică iese din discuţie, iar joaca mai modernă şi mai suavă la fel nu poate fi luată în consideraţie pentru că trebuie să meargă la muncă şi probabil şi la şcoală, cine să mai aibă timp sau chef de joacă?

Copilul se laudă că are peste 60 de perechi de pantofi, are note de plată de room service de 2000 de dolari pentru filet mignon şi homar, pe bune nu-i aşa că toţi copii de 6 ani se dau în vânt după treburile astea? Ai voştri nu se tăvălesc în faţa raftului de la supermarket urlând să le cumpăraţi  o friptură bună de vacă şi musai neşte fructe de mare?
Spune că îi place să fie şef, deşi nu cred că ştie exact ce implică asta. Ştie că ea cere nişte lucruri şi le primeşte, şi mai ales nu ştie la ce renunţă în schimbul lor.
Copilul nu are nici o vină, nu va avea nici mai târziu când pe la 13 ani le va fi fumat pe toate, când va merge la terapie, dacă o avea atât stăpânire de sine şi va încerca să îşi pună cumva la punct viaţa.
Sper ca la vremea aia afacerile să meargă în continuare şi să aibă cu ce plăti psihologul pentru că la notele de plată pe care le achită acum e posibil ca un milion de dolari pe an să fie prea puţin şi banii s-ar putea să fie de mult topiţi de părinţi, în fond dacă fiica are un mini Cadillac nu cred că părinţii se plimbă cu bicicleta.
Cu părinţii aş vrea eu să stau de vorbă un pic şi să le caut minţile prin alte părţi ale corpului eventual cu o bâtă, în scopul readucerii lor în cap.
Nu am copii şi tot nu pricep cum poţi să îţi chinui plodul aşa? Tu ţi-ai trimite copilul la muncă în loc de grădi?