sâmbătă, 28 iunie 2014

Bogdaproste

Aşa cum toţi prietenii mei ştiu şi duşmanii speculează, eu personal ador să mă duc la biserică. Are asupra mea cam aceleaşi înălţătoare efecte ca şi o obturaţie de canal fără anestezie.
În ziua Domnului de joi, programele mele de viaţă erau alternative fie mergeam cu IVM la o bere, fie cu Diana la biserică. Ghici ce aş fi ales cu ochii închişi?
Eh, uneori viaţa îţi dă numai lămâile, uitând cu graţie că limonada presupune şi miere şi apă. Aşa am ajuns eu la biserică, nu aş putea preciza exact ce căutam, adică la ce e bună slujba cu pricina, eu eram de suport moral.
Iniţial a fost drăguţ, exceptând partea în care m-am întâlnit cu mai mulţi cunoscuţi decât mi-ar fi plăcut, care veniseră cu temele făcute, adică pâine şi ulei, în nesimţirea mea nici măcar lumânări nu mi-am mai luat deşi erau de vânzare chiar în biserică, adică dacă nu sunt dotată cum trebuie 100% mai bine deloc.
Slujba a început pe nepregătire cu un domn care citea de zor în dreapta în vreme ce preoţii, toţi 3, se plimbau încă prin biserică făcând baie de mulţime şi dicutând cu credincioşii.
După o vreme au plecat în altar unde şi-au tras nişte rochiţe superbe, albastru închis brodate cu auriu şi argintiu, mă cam bate gândul să mă inspir din ele pentru o rochie cu coadă.
Şi a fost prima evanghelie cred. Preoţii taman începuseră cu miruirea, adică pentru exactitate doi miruiau şi al treilea se plimba cu cădelniţa iar lumea se bulucea să îi atingă rochiţa când lucrurile s-au schimbat, brusc toată biserica s-a aruncat în genunchi, ăia de pe lângă preoţi storcoşindu-se să intre sub patrafire.
Cred că în bisericile noastre s-a inventat si rugby-ul ( apropo de discuţia cu dacii pe care o ştim numai noi boierii masoni).
S-a terminat Evanghelia, lumea s-a ridicat una pe alta, eu nu m-am amestecat că deh nu îngenunchiasem şi am zis că nu se cade să îi ating eu, păcătoasa.
Şi am continuat, cu miruirea adică, preotul dotat cu un pahar de ulei de floarea soarelui amestecat cu ulei pentru lampa de aromaterapie, cu parfum de trandafiri şi un beţişor de urechi ne trăgea câte o cruce pe frunte şi pe încheieturile mîinilor.
Lumea era extaziată de tratament şi se înghesuia să îi pupe mâna şi, din nou, obsesia cu atinsul rochiei, eu eram prinsă de firul narativ, nenea care citea tocmai spunea „şi dacă e careva bolnav dintre voi să cheme preoţii bisericii”, chestie din care am înţeles eu că al vremea scrierii cărţii existau pe piaţă şi preoţi ai altor temple.
Ce n-am înţeles era de ce să chem preoţii, că eu în ţara asta ncii doctorul nu-l mai chem, cu atât mai mult cu cât preotul care mă miruia tuşea şi strănuta la liber, că deh ce mână să fi folosit pe aia cu paharul şi să tuşească în mir sau pe aia cu beţişorul?
Apreciez la el că nu făcea economie fiindcă instantaneu am simţit o picătură de ulei alunecând pe frunte gata să îmi ameninţe machiajul neconform locaţiei ( abia acum îmi trece prin cap că poate de aia mi-a şi dat cu atâta ulei)
Şi am crezut că am terminat. Aiurea nu trecuse bine un preot că deja se apropia altul cu alt pahar care şi ăla mi-a pus neşte cruci pe frunte şi mâini. Şi a venit altă evanghelie, şi altă buluceală şi altă miruire.
La un moment dat nici nu am înţeles de ce exact se chinuiau să ajungă la preot pentru că pe al a 4-a gărmadă organizată a trebuit să mă uit urât la preotul care încerca să îmi pună o bucată de rochiţă în cap, chestie dificilă de vreme ce eu tot nu îngenunchiam şi doar ce îmi spălasem părul deci nu era cazul să mi-l strice.
Pe la a 5 –a miruire oricum am avut parte si de atinsul rochiţei preoţeşti pentru că era înghesuială şi am ţinut preotul să nu îl doaboare fanii.
Am scăpat după vreo 7 evanghelii şi tot atâtea ungeri cu ulei, miroaseam a trandafir de zici că eram fabrică bulgărească de parfum, pentru că deh, nu puteam lăsa uleiul pe frunte aşa că l-am întins pe mâini până la coate că în fond uleiul e hidratant.
Am ratat ultima miruire care presupunea o mare ultimă buluceală, am înţeles că la asta ne duceam noi la preot nu mai venea el la noi. Mi-am asigurat prietena că nu mai ajung curând la asemenea evenimente şi mi-am petrecut ziua următoare chinuita de amintiri din vremea când ştiam rusă şi chiar înţelegeam termeni ca utrenie, vecernie si bogdaproste.

Voi cum v-aţi petrecut sfârşitul lumii?

joi, 26 iunie 2014

formula 13

Fiind băiet păduri cutreieram sau, mă rog, aşa zice poetul pentru că evident eu nu aveam cum să fiu băiet şi nici cu pădurile nu am avut vreun talent deosebit , mintea mea fiind perfect opacă în faţa frumuseţilor naturii care implică disconfort.
Numai că trebuia să am şi eu o particularitate acolo, care să mă scoată din monotonia buclelor şi fustelor şi tocurilor cui, mda şi normalitatea mi se pare supraapreciată. Gărgăunele mele au fost maşinile, o vreme am crezut să aibă o şansă reală şi motoarele dar o căzătură impresionantă pe un bulevard central al capitalei m-a lecuit.
În problema maşinilor voinţa mea de fier forjat s-a lovit de voinţa tatălui meu care din motive care mă depăşeau la ora aia refuza să mă lase să fac şcoala de şoferi, la rând cu colegii mei de generaţie, adică prin clasa a 12-a-
Şi ce tămbălău a fost, că în rest aveam voie să fac absolut orice  maşinii, mai puţin să o conduc. Evident până la urma voinţa mea a câştigat, e drept tata săracul nu mai era în viaţă să îmi bage de seamă realizarea, dar la un moment dat al vieţii mele m-am trezit fericită poseseoare de permis de conducere şi Dacie 1310, la vremea când ori Dacie ori roabă cam tot ai era, ba parcă roaba se defecta mai greu.
Şi eram tânără, nu prea aveam bani să o pun la punct cum trebuie, aşa că în fiecare zi de la Dumnezeu căutam un pisoauto, dap ştiu că nu aşa îl cheamă oficial, să găsesc piesa zilei, adică aia care decisese să defecteze fix atunci.
Tare bine mi-ar fi prins pe vremea aia comerţul online, jur că m-aş fi simţit ca în asapteadimensiune.ro, dacă aş fi putut să îmi comand bujii, capace de delcou şi arbori cotiţi fără să bat oraşul în lung şi în lat.
Norocul meu e că m-am prins rapid de ce tata se opunea ideii de permis pentru mine şi mai ales că omul avea dreptate, adică efectiv eu nu am mâna dreapta şi mâna stângă ci stânga şi stanga ailaltă, cred cu tărie în puterile telepatice ale umanităţii ca atare nu văd rostul semnalizării şi încă sunt convinsă că, la Dacie cel puţin, cutia de viteze a fost concepută special să îmi distrugă mie unghiile.
În condiţiile astea nu numai că am renunţat să fiu şofer dar tare îmi e că nici pasager nu mă descurc mai breaz, încă îmi sună în urechi urletul entuziat al prinţului consort când i-am deschis cu vioiciune portiera maşinii noi nouţe, într-un gărduleţ pricăjit de fier ce se ascundea samavolnic într-un gard viu.
Bine, am cumpărat folie carbon de aici, şi am reparat problema dar încă mai cred că era în fapt vina lui care a parcat nesănătos de aproape de  obstacol, nu am şi curajul să susţin ipoteza asta pentru că tare mi-e să nu ajung pieton şi singura mea legătură cu maşinile să se limiteze la amintiri din pruncie, pe vremea când desenam garnituri de chiuloasă pe coperte de bloc de desen. Chiar aşa de ce oi fi vândut eu Dacia? Că  în fond puteam să mă joc oricât cu maşina aia fără să se mai enerveze nimeni.





luni, 23 iunie 2014

Psilunieli: postare după o imagine

- Şi lucrurile mergeau aşa bine, aş fi crezut că măcar partida asta să o terminăm cum se cuvine.
- Mda, dar a trebuit să te amesteci tu în treaba aia cu Orientul Mijlociu
- M-ai provocat, dacă tu nu ameninţai cu butonul roşu, poate aş fi jucat corect.
- Hai să vedem dacă mai putem repara partida asta pe Terra, dacă nu data viitoare mergem în alt sistem solar, de ăsta m-am cam plictisit.
-Tot e bine  avem de unde alege
- Dap şi mă îndoiesc să se prindă cineva că toate regulile alea stupide despre Univers pe care le tot studiază sunt joaca a doi motani demiurgi

duminică, 22 iunie 2014

Alegeri

Din orice punct ar fi privit-o situaţia se arăta fix la fel. Bugetul fusese epuizat de mult, suplimentul de buget îi urmase rapid şi apoi se duseseră şi o grămadă de bani pe care nu avea idei de unde o să îi recupereze în scopul nobil al organizării unei nunţi de vis.
E drept că toate detaliile perfect puse la punct îi umpleau sufletul de bucurie, că fundele de pe spătarul scaunelor se potriveau perfect cu nuanţa de trandafiriu stins a mochetei, că buchetul greu de parcă ar fi fost turnat din plumb şi fragil ca aripile de fluture arăta ca din poveşti, ce să mai, totul era minunat.
Mă rog, aproape totul pentru că sub dantela albă a rochiei picioarele nu erau chiar de acord cu declaraţia asta . Pantofii ei minunaţi de Cenuşăreasă modernă, lucraţi manual şi echivalând bugetul unei mici ţări africane reuşiseră cumva să îi provoace în acelaşi timp băşici şi bătături deşi cam tot drumul parcurs cu ei fusese cel până la altar.
Se întrebă în treacăt dacă ăsta era vreun semn rău prevestitor pentru căsnicia ei începută de vreo 2 ore apoi alungă gândul şi se abţinu cu greu să nu se scarpine în cap în căutarea unei soluţii, pagoda de bucle costase la rândul ei prea mult pentru a fi deranjata.
Când privirea îi căzu pe picioarele naşei care mai că nu zâmbeau în nişte sandale  toc albe îşi aminti că în încercarea de a mai elibera nişte bani pentru restul verii căutase o pereche de sandale ieftine online, pe care le comanase şi chiar veniseră cu o saptamana în urmă, numai că în toată agitaţia pregătirilor uitase de ele.
Iniţial ideea de a purta la nunta ei perfecta nişte banale sandale de vară  o făcu să ezite apoi îşi văzu în oglindă zâmbetul chinuit de încălţări şi poalele lungi ale rochiei, în fond conta să se distreze se decise, nimeni nu avea să ştie cu ce e încălţată.
A trecut ceva vreme de atunci, picioarele s-au vindecat, poveştile despre nuntă s-au mai stins însă de câte ori prinde ocazia recunoaste că pe lângă alegerea soţului, alegerea schimbării încălţărilor a fost secretul zâmbetului ei strălucitor din albumul de nuntă.


vineri, 20 iunie 2014

2 duamne

Ăsta nu e un advertorial, deşi dacă o să găsesc o metodă de a pune un link sponsorizat nu vă faceţi iluzii că nu o să o fac, aşa sunt eu mercantilă până în vârful unghiilor mele roşii, dar până atunci ăsta rămâne blogul unei întâmplări adevărate trăite de mine în anno domini 2014.
         În ianuarie 2014 m-am decis să îmi iau un credit aşa că am verificat toate cele 10 sau 12 bănci cuprinse în program, am făcut studii comparative, m-am luat de mână şi le-am vizitat pe fiecare, am ales evident banca la care aş fi avut de plătit cea mai mică rată.
Probabil anul acesta aveam de învăţat că nu întotdeauna cea mai mică rata e cea mai bună alegere. Aşa am intrat eu vioaie pe poarta CEC-ul în care neam de neamul meu nu va mai aplica ever veci pentru nimic.
         Structural oamenii stăteau bine, spre deosebire de alte agentii unde exista un singur ofiter de credite ei aveau 5 în aceeaşi încăpere. Evident am ales la întâmplare una din blonde ( în viaţa mea nu am avut ceva cu blondele, bine, înainte de treaba asta acum sunt ceva mai rezervata).
         Am  nimerit la doamna Nu e nici o problemă, din punctul ei de vedere toate actele erau perfecte, nu era nici o problemă în prelucrarea dosarului, mă calificam pe financiar, deci m-am apucat să caut casă.
         Când s-a întâmplat şi evenimentul ăsta a început distracţia, de unde nu aveam nici o problemă am început să avem puhoaie puhoaie care cădeau sacadat pe capul meu blond.
         Prima idee a fost că are nevoie de o declaraţie autentificată a vânzătorului terenului pe care se construise imobilul că a încasat preţul întreg deşi sub nasul blond al domniei sale se găsea un contract de  vânzare cumpărare autentificat evident în care vânzătorul cu pricina declara negru pe alb că a încasat toata suma la data perfectării contractului.
Da, dar dacă ne mai cerea juridicul ceva? I-am explicat cu duhul blândeţii, încă mai aveam, că este imposibăl cum ar zice confraţii noştrii englezi.
După care a început problema extraselor de carte funciară, poate că juridicul o să vrea toate încheierile de carte funciară date vreodată pentru terenul şi construcţia în cauză, evident şi cele prin care au fost înscrise apartamentele învecinate. Deja extrasul meu de informare se apropia grăbit de expirare şi blândeţea era o dulce amintire aşa că am urlat sănătos că nu, juridicul nu o să vrea toate astea şi să îl trimită naibii o dată la analiză să vedem ce şi dacă vrea juridicul.
Reticentă doamna Nu e nici o problemă m-a sfătuit să fiu atentă al antecontract să nu greşesc adresa şi CNP-ul, i-am comunicat că şi ăsta era sub nasul domniei sale de 3 zile nu avea decât să le mai verifice o dată.
Aaaaaa îl avem? Atunci măcar la declaraţie
Păi şi pe aia o avem.
Mi-era deja clar că încă nu citise dosarul care se strânsese acolo în 2 luni. Era evident prea ocupată să se plângă în solidar cu celelalte 4 pupeze, pardon doamne, că au foarte mult de lucru şi stau peste program, dracu ştie de ce că nici în timpul lui nu făceau vreo brânză.
Şi nu mă am în vedere numai pe mine, de fiecare dată când ajungeam pe acolo, câte un cetăţean ieşea fumegând şi înjurând de diverse rude şi afini, dar deh m-am gândit că la ei o fi mai complicat, eu doar ştiam bine ce acte am în dosar.
Revenind, cu greu vineri doamna Nu e nici o problemă a fost de acord să trimită dosarul al juridic, adică o treabă cumplit de normală, şi pentru că ea pleca în concediu până al 1 iulie de problemă urma să se ocupe colega la fel de blondă de vis-a – vis.
Luni am chiuli de la bancă, dacă vă puteţi imagina asemenea nesimţire,  marţi totuşi m-am dus să văd ce a zis juridicul. Evident am aşteptat 40 de minute sa vina doamna de la cumpărături. Juridicul nu zisese nimic pentru că dosarul era pierdut în negura timpurilor şi birourile instituţiei, cealaltă doamnă blondă nu ştia ce să îmi zică.
Bine, ăsta este crezul ei de viaţă, pentru că şi propriilor clienţi le servea fix aceeaşi replică, fluturându-şi genele, de parcă nu era pe scaunul ăla ca să ştie ce să le zică.
Când şi-a dat seama ce să îmi zică am auzit-o povestindu-mi cum eu fusesem de acord să o aştept pe colega ei să se întoarcă din concediu la 1 iulie, că evident m-aş fi simţit neîmplinită sufleteşte să termin cu creditul ăla cu altcineva. Cum memoria mea de elefant ştia că e invers că i-am zis doamnei Nu e nici o problemă că nici nu mă gândesc să aştept şi să desemneze pe cineva să se ocupe iar ea îi dăduse în faţa ochilor mei dosarul doamnei Nu ştiu ce să vă zic am început să mă comport raţional şi am urlat la ea să găsească actele şi să îmi indice pe cineva care ştie ce să îmi zică.
În vreo 5 secunde urlam deja cu nădejde la şeful departamentului, doamna Nu ştiu ce să vă zic a primit oficial dosarul să îl trimită al juridic şi să mă sune în cursul zilei dacă lipseşte ceva.
Miercuri la fel de vioaie şi evident nesunată de nimeni mă prezint la biroul de credit, asta e am mult timp liber şi ador să îl petrec în instituţii tembele, doamna s-a înnecat cu iaurtul pe care îl savura sau cu linguriţa că n-am fost atentă la detalii şi a deschis gura cu evidenta dorinţă de –mi spune ceva.
Numa că telepata din mine se trezise deja „Ştiu, nu ştiţi ce să îmi ziceţi”, la faza asta chiar ne-am suprapus, mno zic dar nici nu e nevoie că am băgat şi singură de seamă că asta e specialitatea dumneavoastă, am trecut numai să îmi iau dosarul să îl duc la o bancă.
Deja tot biroul se uita panicard spre uşă  să cheme naibii paza, mi-am luat actele, m-am întâlnit în prag cu şefa pe care am felicitat-o călduros pentru că rar mi-a fost dat să văd un departament atât de incompetent ( nu , n-am urlat la ea, că taman mă tunsesem şi îmi aranjase omul buclele la mare stil, mi-era să nu le deranjez ) şi le-am urat să se bucure de clipele pe care le mai au împreună, că la modul cum au lăsat să plece comisioanele de vreo 2 miliarde pe uşă spre altă bancă nu tre să fii tata omid să pricepi că or să fie restructuraţi.
Mi-am depus actele la Transilvania, care era oricum mai aproape cu 800 de metri şi mai scumpă numa’ cu 30 de pe lună (infinit mai puţin decât rudotelul de care aş fi avut nevoie în colaborarea cu ceilalţi), peste 4 ore omul m-a sunat să îmi spună că a dus actele la juridic, azi m-a sunat să îmi spună că am aviz favorabil şi de la juridic şi de la financiar, îmi mai trebuie numa extrasele din nou că evident le-a trecut mama termenului cât m-am jucat de-a v-aţi ascunselea prin CEC.
         O să am un pic de aşteptat după ele că eu personal l-am lăsat pe vânzător să blocheze cartea cu o cerere, în ideea să nu pierdem toţi timpu ldar măcar nu îmi mai cere nimeni actele de stare civilă ale întregii familii.

         După toată treaba asta un singur regret am, nu că am pierdut timpul pe acolo, nu că încă nu am rezolvat o problemă care trebuia să fie gata de mult, în timp ce eu eram acolo, la doamna Nu ştiu ce să vă spun venea de două ori pe săptămână o femeie de la ţară căreia evident i se spunea Nu ştiu ce să vă spun, nici măcar când ar fi trebuit să revină nu ştia să îi spună şi mie îmi pare rău că nu am întrebat-o niciodată ce problemă avea de fapt, că poate o ajutam şi pe ea să rezolve.      

marți, 17 iunie 2014

Lenjeria mea de pat

Ar fi trebuit să scriu treaba asta pe 13 iunie, pentru că urmează o ştire foarte proastă pentru George R.R. Martin, gloria lui va fi depăşită, Urzeala Tronurilor va deveni un serial desuet mai ceva decât Dallas-ul imediat ce eu voi lansa un nou roman fluviu: Urzeala Lenjeriilor, parte a unui ciclu mai complex intitulat răzbelul prima casa featuring neşte bănci anonime din ţara noastră.
Să ne înţelegem, eu nu am nici o problemă, adică mă calific din orice unghi m-ai privi la credit, casa nici ea nu are vreo problemă , e nou nouţă şi perfectă, problema noastră –a mea şi a casei- rezidă în aceea că tantile de la bancă îs prea ocupate să se plângă cât muncesc ca să şi muncească.
Până rezolvăm problema casei ca orice român cu adevărat tradiţionalist care îşi face iarna car şi vara sanie, mi-am cumpărat întâi lenjerie, că deh dacă mă mutam şi nu aveam ce pune pe patul cel nou ?
Mi-am luat evident una cu margarete, că avea aşa un aer primăvăratic şi mă simţeam eu mai bine dispusă. Întâi am păstrat-o în ţiplă ca pe vreun odor aşteptând să serbăm împreună luna mai în casa nouă. După a treia săptămână în care dosarul trebuia să plece, şi n-a plecat, spre aprobare am decis că deja vremea margaretelor a trecut şi mi-am jerfit lenjeria pe patul cel vechi, din casa cea veche, ca să evit să mă spânzur cu cearceaful de balconul bancii, la naiba am şi eu orgoliul meu, nu mă pot spânzura decât cu un cearceaf nou nouţ
Măcar asta să îmi mai însenineze viaţa, spre deosebire de bancă lenjeria nu m-a dezamăgit, e răcoroasă şi moale, se spală uşor, nu a devenit 2D, în principiu face ceea ce spune că face şi nu pricep în ruptul capului de ce sunt aşa fericită din cauza asta.
Pentru că asta e normalitatea, produsul pe  care îl cumperi să facă exact ce şi cum se presupune că trebuie .
Până una alta amu’ sunt în dilemă, am schimbat banca, or să îmi aprobe creditul şi eu nu mai am lenjerie de pat nouă, mi-aş cumpăra alta dar acum dracu ştie când trece creditul ăla prin furcile caudine? Când se aprobă? Să îmi cumpăr una de vară cu maci? Una de iarnă cu urşi?

Partea bună e că pot să-mi iau două Lenjerii de pat şi încă în „Promoţia 1+1 gratis”, una o să fie sigur cu ceva galben, la a doua mă mai gândesc, poate o să am nevoie de una cu o casă 3D, dacă nu reuşesc totuşi să iau creditul, măcar să am impresia. Oricum aştept, mi-e frică să am la dispoziţie 2 cearceafuri noi nouţe mi-e că dau frâu liber intenţiei de a-mi pune gâtul în ştreang.

duminică, 8 iunie 2014

Gandurile sunt libere

Gândurile sunt libere. Îhm, şi treaba asta nu e aşa de bună cum pare la prima vedere. Aţi băgat de seamă cum ceva care te entuziasmează la prima vedere se dovedeşte a fi un dar otrăvit? Aşa e începând cu Eva şi mărul şi trecând prin istoria omenirii.
Gândurile au zburat libere şi aşa de minunat ni se părea până când s-au cristalizat în fel de fel de monştri.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu despre cum gândurile noastre scapă celorlalţi, cum nu pot fi oprite sau deturnate de la scopul lor.
Nope, mă gândesc acum la gândurile mele, pe care mă chinui din greu să le păstoresc spre pajiştile înverzite ale speranţei, spre râurile de lapte şi miere ale optimismului, spre grădinile paradisiace ale recunoştinţei.
Ţi-ai găsit, ele se revoltă, se întorc şi se încolăcesc pe o rădăcină de melancolie, se împletesc cu tristeţea unei ploi mohorâte şi stau aşa ca nişte uriaşe anaconde într-o baltă de nefericire.
Gândurile sunt libbere şi de câte ori încerc să le direcţionez spre partea însorită a lumii mă privesc gata să mă atace, să mă sugrume lent cu toată forţa lor latentă, pentru că nu au de gând să asculte nici măcar de mine.
Aşa cum spuneam nu e aşa o mare fericire că sunt libere, bine că sunt eu încăpăţânată altfel nu se ştie unde ajungeam cu atâta libertate
Alte psiluneli pe aici

Urmareste-ne ca prostu'

Că de mult timp nu îmi mai sărise ţandăra să scriu ceva pasional, la nervi cu degetele fluturând pe tastatură.
Pe când credeam cu eu că le-am văzut pe toate am nimerit pe un blog intitulat Nu ai să crezi şi aşa e Nu am crezut până nu mi s-a demonstrat.Nu aş putea să spun nimic despre conţinutul blogului, decât că eu una presupun că este execrabil a se citi scris cu piciorul stâng din faţă.
Cum am ajuns la concluzia asta?
În loc să pot citi frumos articolul  în locul textului am găsit următorul mesaj „Inainte de a vizualiza articolul, va invitam sa ne urmariti pe Facebook sau Twitter”
Moment în care miile de Like-uri valorează fix cât o ceapă degerată din punct de vedere al recomandărilor, ba mai sigur ca o ceapă stricată care umple aerul cu mirosul de împuţit.
Dacă omul din spatele articolului ar fi ştiut că are valoare, ar fi avut curaj să lase la liberul arbitru al cititorului posibilitatea de a urmări blogul lui de 2 lei 30 după ce a citit ceva şi a decis că merită.
De altfel pe lângă atitudinea asta cretinoidă , dacă ai răbdare să derulezi comentariile până al final o să găseşti vreo doi oameni care se plâng că nu au fost citaţi în calitate de sursă a articolului de pe blog, deşi deja nu mă mai miră dacă eşti nesimţit o dată nimic nu te împiedică să fii de mai multe ori. Dacă furi textul de ce nu ai fura şi un Like sau o distribuire, că şi forţarea asta într-o acţiune tot un fel de furt e, un pic mai elaborat dar furt la urma urmelor.
Pe ăştia de ce nu îi înjură frate nimeni şi nu se cere excluderea lor din spaţiul
virtual?



vineri, 6 iunie 2014

Traficul


         Azi noapte am visat ciudat, se făcea că am un blog de ceva vreme, un blog care mi-a fost drag, în care am pus timp şi emoţie, pe care scriam când sufletul meu înflorea mai mult decât îi trebuie unui om.
Mă aşteptam să fie un vis frumos dar a urmat un scenariu surprinzător. Pe măsură ce scriam, începeam să cunosc şi alte bloguri, alte suflete care mă gândeam eu poartă povara unor prea multe flori pentru ele însele.
         Cu timpul am început să citesc şi bloguri cu sfaturi despre cum să faci blogging, pentru că deh, stilul meu mi se spusese că nu e tocmai strălucit. Am zis că iau din înţelepciunea celor care au încercat mai multe decât mine, să învăţ de la cei versaţi, să acopăr acel enervant decalaj dintre mine şi cei buni.
         Nu o să vă povestesc totul, o să fac aşa un rezumat sau nici chiar atât pentru că sfaturile alea le-am dat uitării cum le-am citit pentru că prezentam fel de fel de simptome după asimiliarea lor. Mi-a părut rău de timpul irosit în frunzărirea blogurilor marilor maestri pentru că eu nu cred.
-         Că trebuie să îţi foloseşti blogul ca pe un năvod în goana după cât mai mulţi unici. Serios? Şi dacă oamenii intră şi pleacă? Dacă nu te citesc? Dacă nu comentează? Dacă nu pleacă din casa ta virtuală cu un zâmbet sau o întrebare?
-         Că trebuie să dai cu luciu, cât mai mult Luciu ( de preferat în poze trunchiate) care să-l facă pe om să dea un click pe link-ul tău, şi un back la fel de rapid când descoperă că de fapt nu îi spui nimic.
-         Că trebuie să cauţi cu atenţie de ceasornicar nebun scame din viaţa altora pe care să le prezinţi apoi sub lupă ca pe munţi de gunoi, în timp ce tragi discret covorul peste propriile deşeuri.
Şi uite aşa am scăpat eu de ideea de a deveni blogger fruntaş. Mai bine scrii pentru doi oameni si îţi faci poveştile căuş care să îi ducă într-o lume frumoasă, mai bine scrii numai pentru tine şi îţi foloseşti sufletul ca pe o cameră video magică prin care să să filmezi urâtul de zi cu zi şi să pui pe ecranul blogului o capodoperă.
Nu că nu aş vrea să scrie A-lister pe mine dacă pentru asta trebuei să fac ce scrie în tutorialele de doi lei despre cum să îţi creşti traficul mai bine cad de pe listă cu totul.
     Apropo de tutoriale de crescut traficul, am scris şi eu unul în tinereţe, încă mai cred în el.

Textul are la bază o duzină de cuvinte din care alţi oameni au scos alte înţelesuri.