luni, 30 noiembrie 2015

La mulți ani!

Poate ar trebui să fac asta mai des, de fapt, nu poate. Sigur ar trebui să o fac. Dar dacă nu mi-a ieșit până acum știu că mă va ierta la un moment dat pentru că nu e ușor să fii mamă. Și nici tată.
În cea mai mare parte a timpului o critic, așa părintește, nu îmi plac multe din câte face și i le spun pe toate, în fiecare zi îmi tânguiesc dezaprobările, pe viu, pe Facebook, pe blog. Îi spun ca la copilul meu cum ar veni ca să știe că nu e bine, ca să știe să nu mai facă, să devină mai bună.
O vreme doar îi spuneam, acum când am mai crescut am învățat că exemplul educă, un copil face ce vede nu ce îi spui, așa că am început să mă schimb eu, să îi arăt, să fac eu ce vreau să văd la ea și să aștept răbdătoare până îi reușește.
Pe urmă am învățat că trebuie să îi spun și când se descurcă bine, să îmi spun bucuria mai des și mai mult decât o fac cu tristețile, că zilele alea  când totul i-a ieșit perfect trebuie lăudate de o sută de ori mai mult decât greșelile.
Copilul tău este frumos sau deștept sau descurcăreț, bine îmbrăcat și educat dacă tu ai grijă să fie așa, zi de zi, din clipa în care apare fiecare decizie a ta este influențată de el, de efectul pe care îl are asupra lui, începi cu mâncatul     sănătos în timpul sarcinii și termini cu supravegherea colesterolului mult după ce copilul e la liceu pentru că un tu sănătos înseamnă un sprijin mai îndelungat pentru el, un ajutor în loc de o lipsă sau mai grav o povară.
Știu că nu o pot abandona, nu o pot arunca la ghenă și nici măcar să o las la ușa unei biserici în ideea că o va ajuta cineva, altcineva, că e prea mult sau prea greu pentru mine singură.
Poate e vremea să ne dezbărăm de obiceiul ăsta de a ne privi țara ca pe cineva responsabil de bunăstarea noastră și să începem să o privim ca pe copilul nostru. Să înțelegem că ea depinde de noi, că e frumoasă în măsura în care noi avem un suflet frumos, că e prosperă în măsura în care noi o lăsăm mai ușor cu cheltuielile aiurea și îi punem deoparte bani pentru șocală.
Țara noastră e la urma urmelor o altă oglindă în care ne vedem pe noi.
Mâine o să fie plin de steaguri și urări, așa că eu o să îi dau cadoul de azi, nu mă dau în vânt după petrecerile mari și nici nu voi posta vreun mesaj cu ”mândru că sunt român”, recunosc la mine a fost mai degrabă un fel de acceptare decât mândrie.

Cadoul? Nu e mare lucru, numai o speranță încăpățânată că la un moment dat eu, ea și voi o vom scoate la cap și vom deveni cu toții o familie frumoasă care a crescut un copil minunat.

vineri, 27 noiembrie 2015

Diavolul sta in detalii

Știm cu toții că mi-am luat casă și știm și cât am pătimit cu organizarea ei, nu pentru că m-ați citi frecvent ci pentru că mă citesc de regulă rudele și amicii care oricum au participat la proceduri.
Eh bine, după lupte seculare care au durat un an, a venit vremea să termin cu bucătăria. Trec grațios peste patimile conectării la apă și gaz și sar direct în cuptor.
L-am băgat în priză și taman când ne pregăteam să deschidem șampania s-a făcut întuneric, surprinzător numai la mine în casă, pe hol era lumină și frumos.
Am făcut o excursie la parter si am ridicat siguranta la loc și încă una, și încă una.
La un moment dat am renunțat, era ceva în neregulă cu priza așa că s-a decis chemarea unui electrician.
Care a venit, a pornit hota și surpriză s-a făcut întuneric. Și am început aventura. Profesionist de data asta, au fost scoase fire din tablul electric, au fost verificate idei, au fost șterse podele cu coatele și genunchii de vreme ce priza pentru cuptor e în spatele dulapurilor de jos și accesul se face prin sertare, bine le scoatem și intrăm prin locul sertarelor dar nah dacă ai peste 60 de kile ești o cauză pierdută, nu poți avea acces.
Am cumpărat prelungitor nou și priză și a doua zi ne-am întors în focul luptei. Am sunat echipa care a montat mobila să vină să o demonteze ca să putem ajunge în spate la mârșava priză, am pus în alertă juma de oraș și pe când scoteam prelungitorul inițial din dulap ne-a pocnit curiozitatea.
Am desfăcut prelungitorul, nu avea nici pe dracu´ am desfăcut ștecherul și să vezi ce surpriză minunată, cineva la fabrică a legat firele invers in interior.
Dacă vă pricepeți ca mine la treaba asta, ei bine în ștecher intră 3 fire ”faza, nulul și împământarea”, care fiecare are culoarea lui pentru a nu le folosi aiurea în tramvai. Cineva legase firul maron în locul celui galben și invers, ca să nu mai zic înfiorător de urâte culori frate.
Drept urmare când l-am băgat în priză asta s-a puțin ars și ca să fi  fericiți firul din spate s-a retezat astfel ca o zi intreaga ne-am distrat pe principiul scoasă din perete priza mergea , pusă la loc nu mai aveam corent în ea.
Dacă nu aveam totuși curiozitatea asta de a desface ștecherul la ora asta probabil aș fi avut mobila dezasamblatăm un perete spart în căutarea problemei pe circuit și tre meșteri scărpinându-se filosofic în cap .

Una peste alta a fost disctractiv ce să mai, cine zice că detaliile nu contează se înșeală grav frate.

duminică, 15 noiembrie 2015

L-au omorât pe Moș Crăciun

Încep să cred că ar trebui să îmi petrec toate vinerile vieții mele la mama, bine, încă nu sunt sigură că restul zilelor merită trăite în Realia. Programul vinerilor mele e simplu, bere în familie, cină în familie, fără internet, fără televizor, dacă totuși oboseala strânsă grijuliu toată săptămâna nu mă răpune la orele 20 fix fac o chestie de neconceput deschid o carte și chiar o citesc până adorm.
De Colectiv am aflat sâmbătă târziu când m-am întors acasă, de Paris la fel și pe cuvânt viața fără informație are un farmec aparte.
Nu mă solidarizez nici cu unii, nici cu ceilalți, nici cu victimele cutremurelor, nici cu alții orice probleme ar avea.
La mine în ogradă ”În solidar” înseamnă că ăla care are ceva de luat de la doi sau mau mulți oameni obligați în solidar, poate lua tot de la oricare din ei și după nu au decât să se descurce înte ei.
Îmi pare rău, ajut acolo unde pot sau unde se poate dar refuz cu îndârjire să mă solidarizez, pentru că numai prostul se pune cu magia cuvântului ( nu că ar fi cazul să vă explic fix acum construcția matematică a universului în care trăim și modul în care energia își face treaba prin el).
Pentru că ne-am lămurit cu asta să vedem dacă dăm și de capăt reacției determinate de eveniment.
Au murit oameni. Așa  și? Pot număra în 3 secunde fără efort evenimente în care au murit mai mulți oameni și care nu ne-au încremenit așa.
Reacția noastră e dată de simboluri, nope, n-am înnebunit și nu o iau pe urmele distinsului domn Svârlefus.
De când deschidem ochii pe lumea asta suntem educați prin simboluri: o căzătură înseamnă buba, buba înseamnă durere, o arsură la fel, focul înseamnă pericol, pericolul ne sperie. Și după ani și ani în care creierul nostru formează potecile neuronale între cuvintele astea la un moment dat nu mai folosim drumul lung, folosim scurtături căzătură –durere, foc- teamă ( am scos intermediarii buba, pericol).
Uneori scurtăturile astea nu se fac la nivelul fiecărui om, le facem atât de greu încât ne ia generații întregi să le formăm și luați la întrebări nici măcar nu știm care e punctul intermediar.
Asta se întâmplă cu Parisul, am crescut visând la el, am crescut cu poveștile despre la vie en rose, a Paris , les champs elysees toate versurile melodiilor din tineretea bunicilor și mamelor noastre. În mintea noastră Parisul a devenit un loc magic în care nu există decât frumusețe, dragoste, regatul în care grijile sunt interzise.
Atentatele de la Paris, nu au determinat reacția asta atât de puternică prin ele însele, prin urmările lor, reacția ne –a fost dată de uciderea unui simbol.
Nu știu cum e la voi dar mie mi-e greu să mai privesc Parisul ca înainte de Charlie Hebdo sau de vineri seara, nu va mai fi niciodată în mintea mea locul acela roz, pufos și sigur în care să te îndrăgostești și să mănânci un croissant cu cafea pe o terasa aurită de toamnă.
Și la nivelul ăsta, îmi explic reacția . Alte atentate cu efecte mult mai ample nu ne-au mișcat într-atât pentru că nu au distrus ceva din noi și încă un simbol al fericirii.

Mă aștept ca una din sâmbetele astea când o să mă întorc acasă să aflu că l-au omorât și pe Moș Crăciun. De fapt, stai, au început deja să îl omoare nu-i așa?

joi, 12 noiembrie 2015

Teoria Yusupoviana a cozii

Am jurat că ăsta o să fie blogul meu, totuși am ajuns la primul guest post al marelui meu prieten de la răsărit deși momentan mai occidental ca mine Yusupov
Prima întâlnire cu patria mumă a doamnei a fost brutală, nici măcar copilăria petrecută între maică-mea, convinsă că probabil tot eu am reușit cumva înaintea erei mele să determin și cele șapte plăgi ale Egiptului Antic, și vacanțele cu pronunțat scop educativ reformator în sânul poporului nu a reușit în nici un fel să mă pregătească pentru izbirea asta totală de civilizația română.
Evident ciocnirea civilizațiilor s-a datorat maică-mii și cum eram încă minor la vremea aia m-am trezit în țara vecină și prietenă fără să mă fi întrebat cineva despre preferințele personale, nu că acum fiind major de mult și mare rău s-ar obosi vreuna din doamne să mă întrebe.
Dacă aveam impresia că rusul verde e pregătit pentru orice a trebuit să mi-o revizuiesc rapid și cu scuzele de rigoare obiceiurile băștinașilor fiind capabile să răsucească neuronul unora muuult mai pricepuți ca mine în tulburările personalităților nervoase. Maică-mea de exemplu a părut complet adaptată fenomenelor.
Din care fenomene cel mai des întâlnit era ”coada”. Nu conta la ce, nu era important dacă le trebuia sau nu ce se vindea, nici măcar dacă le plăcea, în genele lor există undeva codată extrem de complex o dependență față de fenomenul cu pricina.
În cele mai neașteptate momente ale zilei și vieții mele pe străzile urbei se stârnea așa un vânticel de opinie și în maxim 5 minute mai ceva decât veteranii mamei Rusii, în fața unui aprozar, la bilete la cinema sau la pâine se organiza cu mare talent o coadă.
Și nu oricum ci cu maxim spirit de răspundere, babe moarte de mult care insitau încă să se preumble ca și când ar fi vii se călcau în picioare cu plozii cartierului, moși cu pălării antebelice se călcau pe blugi cu depechiștii, nu existau diferențe de vârstă, sex sau naționalitate toată lumea călca elegant pe toată lumea.
Ba nu, de naționalitate existau că eu a trebuit să merg destul pe jos până mi-a demonstrat olteanca din dotare modul corect de folosire a coatelor pentru a avansa cu spor în coada de la troleu.
Și chiar când am învățat tehnica a trebuit cu jenă în priviri să recunosc că nația rusă nu e la fel de dotată, pur și simplu coatele noastre nu au gradul necesar de ascuțire și indiferent cât aș potrivi unghiul de penetrare în coasta vecinului nu o să obțin niciodată aceleași efecte.
Paradoxal ciocnirea cu țara mumă a doamnei a făcut in mine un rus mai bun. Slava Rasii

PS Abia cum mă gândesc că incapacitatea mea de a înțelege toate profunzimile tehnicii de organizare a unei cozi perfecte a determinat refuzul îndârjit de acordare a cetățeniei și eu care îmi luasem păcate pe iapa lu Ștefan cel Mare. 

luni, 9 noiembrie 2015

Leacuri

Îmi plac de leșin articolele astea de sănătate din reviste populiste, nu, nu am vrut să zic populare, trebuie să mă crezi pe cuvânt. Încă de la denumirea fițuicii simt un fior de anticipație Cap limpede, Ochiul de veghe, Asul de trefla cum dracu să nu ai senzația siguranței absolute? E ca și cum cerurile s-ar deschide și Dumnezeu în persoană s-ar obosi să îți deie o rețetă personalizată. Cum ar putea să nu funcționeze dacă vine de la însuși creatorul tuturor inclusiv al tău?
Azi mi-a sărit în ochi titlul unuia din ăla cu ”o linguriță pe zi din amesectul ăsta de scapă de 10 kile pe zi”, n-am mai intrat să văd ce conține amestecul, că n-am chef de 10 ceraceafuri de reclame deschise pe ecranul calculatorului.
Pot să bănui destul de întemeiat că trebuie musai să cuprindă hrean, usturoi, ghimbir, poate ceva ardei iute, neapărat lămâie, cu ceara de pe coajă cu tot și poate dacă ai noroc și ai nimerit un ”specialist” mai blând miere.
Mda o linguriță din treaba asta pe zi, desigur înainte de a mânca altceva ca să prinzi mucoasa stomacului cât mai expusă o să te scape de kilogramele în plus cât ai zice pește.
E desigur posibil să capeți un ulcer dar ce mai contează detaliile?

Numai că ai grijă remediul este extrem de eficient atât de eficient încât e posibil să te scape  de toate kilogramele, inclusiv alea minime care îți trebuie să trăiești, pentru că uneori funcție de rețetă și de cât se potrivesc cu propria stare de sănătate leacurile astea se pot dovedi cum zic purtătorii de cuvânt de pe la spitale ”incompatibile cu viața” ceea ce e numai un mod mai complicat de a spune mortale.

duminică, 8 noiembrie 2015

Încet cu indignarea pe scări

Da. Știu, azi trebuie să ne chefuim și să ne urăm La mulți ani și să ne întoarcem în bula noastră fericită din tort și mititei în care realitatea nu ne poate atinge.
După ce am văzut protestele legate de corupție, după ce am fost să văd cu ochii mei cum se cere schimbarea azi am dat de articolul ăsta în care ieșenii se tăvălesc de indignare pentru că au lăsat mașinile parcate în loc nepermis și când s-au întors surpriză fuseseră sancționați.
Poliția spune că a dat avertismente, ieșenii că amenzi, sincer e irelevant, toți ar fi trebuit să primească amendă.
Să ne intre bine în cap dacă încălcăm regulile în drum spre o faptă bună nu înseamnă că nouă nu trebuie să ni se aplice sancțiunea.
Asta înseamnă schimbarea pe care o cerem atât de înfocat dar o așteptăm numai de la alții:  să aplicăm regulile pentru toți, tot timpul, fără excepții. Dacă le aplicăm numai pentru unii dintre noi nu am făcut nimic. Dacă mita primită de unii este ”de iertat ” dar cea primită de alții ”o jignire” nu numai sistemul are o problemă ci și noi.
Cu o notă specială pentru boul care crede că dacă a urcat mașina pe trotuar e mai deștept ca alții, toate mașinile pe care le găsesc pe trotuar ca să ”nu blocheze traficul ” dar care mă obligă pe mine pietonul să cobor în trafic uneori chiar mult, uneori în puncte în care o mașină venită din sens invers nu are cum să mă observe decât după ce m-am spoit pe parbriz vor fi premiate cu oglinda retrovizoare distrusă și zgârieturi atât de lungi și de adânci cât îmi vor permite cheile din mână. Între rabla ta și viața mea ghici ce aleg să protejez?
Cu o notă la fel de specială pentru deputatul Viorel Blăjuț, nu, nu e o rușine și nici stigător la cer, e aplicarea legii față de toți indiferent cât de salvatorii neamului se cred ei al ora aia. Pe pariu că și Oprea se credea în vreo misiune capitală când avea coloană oficială?
Dacă ți-ai rupt din timpul tău să donezi sânge fă un bine și lasă mașina câteva sute de metri mai departe de ușa instituției, acolo unde o fi un loc potrivit, nu de alta dar ideal era să nu vii cu mașina că poate ți se face rău după și nu mori neapărat tu ci ăia în care intri cu mașina că ai leșinat la volan.
Sau nici ăia nu ar conta pentru că tu tocmai ai fost atât de nobil încât ai dat sânge?

Dacă tu crezi că regulile sunt numai pentru ceilalți sau numai pentru anumite situații atunci nu ai înțeles deloc cum stă treaba asta cu schimbarea mai bine taci și ușor cu indignarea pe scări

joi, 5 noiembrie 2015

Schimbarea de dragul schimbarii

Am fost aseară în stradă, pentru că dacă vrei să vezi cum merge ceva trebuie să o faci cu ochii tăi, nu prin camerele televiziunii sau fotografiile ziarelor. Trebuie să te strecori printre oameni și să îi asculți ca să îți dai seama singur încotro se duce și mișcarea asta și ce îi mână pe ei în luptă.
După aia m-am întors acasă și am privit același lucru prin lentilele rozalii ale media. Diferența între cele două lucruri a fost covârșitoare.
Ce am văzut în stradă? Am văzut niște grupuri de copii veniți cu ”doamna ” direct de la ore, cu niște foi de desen pe care copii se presupune că își scriseseră gândurile, mesajele. Mesaje pe care, când li s-a dar cuvântul a fost nevoie să le citească de pe foaie, cu greu, adică nu cred că dacă ai scris ceva din sufletul tău e nevoie să te uiți de 4 ori la foaie ca să repeți 3 cuvinte.
M-am întrebat dacă aveau habar ce fac pe acolo dincolo de entuziasmul ieșirii în grup organizat cu școala, de diferența dintre programul plicticos obișnuit școală-teme-acasă și excursia asta aventuroasă într-o mare de oameni și ocazia de a fi fotografiați.
Ce am văzut acasă? Fotografiile cu aceeași copii și foile lor din care nu se băga de seamă dezorientarea. Aproape m-am simțit liniștită de ce viitor de aur avem cu așa generații tinere care știu ce vor de la viață la vremea când eu încă alergam după mingea de fotbal pe tăpșan. Aproape, pentru că tot ce văzusem direct nu mă lasă să fiu liniștită.
Ce am mai văzut? Mulți tineri care au găsit o ocazie să fluture steagul și să ceară schimbarea, unii voiau legalizarea marijuanei, alții nu voiau nimic decât să participe la adunarea asta. E drept aparteneța la o mulțime te face să te simți mai sigur, devii al dracului de convins că tu ai dreptate deși habar n-ai în ce subiect.
Ne-am oprit în fața primăriei și s-a cerut demisia primarului ( povestea asta nu a fost în București, e vorba despre primarul unui oraș de provincie, unul cu care eu personal am avut multe și sîngeroase meciuri, să nu se înțeleagă în vreun moment că îmi place persoana). În spatele meu un grup de protestatari care mestecau vârtos niște shaorme au ajuns la un punct sensibil.
”Da´de ce vrem să demisioneze?
Pentru că e corupt , a răspuns înțeleptul grupului care probabil organizase picnicul ăsta. Ai înțeles?
Nu prea, a venit răspunsul promt. Dar pe cine punem în loc?
Om vedea, sunt mulți oameni capabili.”
Ce am văzut de acasă? Mai multe mii de manifestanți care au blocat circulația orașului scandând lozinci de solidaritate.
Aproape m-am simțit în siguranță într-o țară în care poporul ”s-a trezit”, a ieșit în strada și cere schimbarea.
Aproape pentru că de jos, dintre ei mi-am dat seamă ca habar nu au în ce constă schimbarea, că știu numai ce nu vor dar nu au nici o idee despre cum să obțină ce vor.
În schimb și din stradă și de la tv mi s-a făcut al dracului de frică, pentru că știu forța unei mulțimi, dacă te poziționezi bine pe creastă și îi conduci cum trebuie ai la dispoziție o aramată care face mult și gândește puțin.
Mi-ar fi plăcut ca în locul petițiilor online pe care toată lumea le semnează într-o veselie cu satsifacția că el chiar a făcut ceva pentru schimbare  să aud mai des despre inițiativa legislativă cetățeanească, dap aveți nevoie de 100 000 de oameni și puteți iniția o lege. Asta e pentru domnișoara care era aseară convinsă că va sta în stradă până se schimbă legile dar nu îi era clar care legi.
Mi-ar fi plăcut ca în loc de ”sunt o mulțime de oameni deștepți și capabili să ne scoată din rahat ” să aud un nume, unul urmat de informații complete cu privire la capacitățile omului în cauză.
În loc de entuziasmul general  legat de trezirea asta pe mine mă încearcă o lejeră teamă, pentru că de jos din stradă am avut senzația că sunt într-un tren care merge cu viteză maximă și a decis să nu mai urmeze calea desenată de șine, a decis să fie liber, numai că libertatea asta fără un plan temeinic seamănă al dracului cu o deraieire.

Diseară mă duc din nou în stradă, să văd dacă între timp ne-am dat seama nu ce nu vrem, ci cum să constuim ce vrem.

marți, 3 noiembrie 2015

Dumnezeu trăiește, BOR nu se simte prea bine

Dumnezeu îți dă dar în pătul nu-ți bagă. În blogul ăsta nu am nimic de spus despre religie și nici despre credință. Fiecare e liber să creadă în cine sau ce vrea, așa cum e liber să nu creadă în nimic.
Blogul ăsta este despre uriașa oportunitate pe care cumva BOR a reușit să o transforme în inversul ei. Dap, e un blog rece, pentru că nu privește în nici un fel evenimentul din Colectiv în sine, nici durerea, nici vina. Privește numai ce s-a întâmplat după, când biserica a avut ocazia să își spele imaginea, când un mănunchi de decizii raționale, umane, creștine în esența lor ar fi schimbat situația cu 180 de grade și poate le-ar fi adus un plus de credibilitate nesperat.
Dacă în noaptea aia când oamenii își pierdeau speranța și aveau nevoie de un umăr pe care să plângă și un om care să le spună că va fi bine preoții ar fi fost scoși din rutina și trimiși între oameni, în fața clubului, la spitale, oriunde era nevoie de o vorbă bună că miracole nu le cerea nimeni.
Dacă în noaptea aia sau de dimineață în biserici și în parohii s-ar fi pornit acțiunea de ajutor pornită de societatea civilă: apă, mâncare, medicamente sânge. Ar fi fost așa ușor ca la slujba de dimineață și la cea de duminică să li se spună asta oamenilor în locul discursurilor halucinante despre halloween, sataniști și pedepse divine.
Dacă s-ar fi rupt un colț insignifiant din veniturile BOR și s-ar fi redirecționat spre cheltuielile urgente pentru care colectele ar fi venit prea târziu.
Erau trei lucruri atât de mici care le-ar fi adus atât de mult.  Era nimic față de efortul pe care l-au depus în văicăreala asta inutilă despre unde se pot face rugăciuni și unde nu, și mai ales în judecarea aproapelui. Ce căuta el aproapele noaptea în club? De ce nu sta eventual tot noaptea la o coadă imensă să pupe niște moaște. De ce asculta altceva decât muzica aprobată de BOR?
Se încearcă din greu crearea unei imagini false, nu de Dumnezeu ne îndepărtăm ci de biserică și e trist să vezi că exact instituția care ar trebui să ne apropie face totul să ne țină departe.
Mi-e dor de biserica veche, aia care mai știa de la ce vine termenul de creștin, aia care construia școli și bolnițe, biserica aia care i-a dat o bursă lui Brâncuși. M-aș întoarce la ea cu drag dar a murit și pe morți e bine să îi lași în pace.
Nu mă pot opri să nu mă întreb cum ar fi gestionat Papa o astfel de criză și să mă gândesc un pic invidioasă că ar fi făcut lucrurile cum trebuie, că el și biserica lui ar fi ieșit aureolați din treaba asta prin care a noastră se zbate în mocirlă. De fapt cred că deja s-a descurcat infint mai bine, chiar în criza noastră .

            Pe scurt Dumnezeu trăiește, BOR nu se simte prea bine.




Ziua în care am făcut curat

Evenimentele de la Colectiv nu mi-au schimbat viața direct. Nu cunoșteam nici o victimă, ar fi culmea să pretind că am izbucnit în lacrimi și încă nu mă pot opri, deși am văzut multe declarații din astea.
M-am gândit în trecere că puteam fi și eu acolo sau în alt club sau în vreo clădire șubredă din țara asta dar nu am insistat cu gândul, eu cu moartea mea m-am împăcat de mult, copii n-am ca să îmi fac griji pentru ei. Așa cum spuneam nu mi-au schimbat viața în mod direct.
M-au schimbat însă pe mine. Am descoperit că atitudinea zen de ”fie-ți milă de proști” e dăunătoare. Mila nu are loc în ecuațiile în care se decide viața mea. Nu numai somnul rațiunii naște monștii ci și mila. Prostul pe care nu îl pui la locul lui în clipa în care a deschis gura va începe să se creadă deștept și va începe să aibă inițiative.
Hoțul pe care îl tolerezi cu șpaga lui măruntă au ba pentru un aviz sau o autorizație se va organiza până nu vei mai scăpa de el.
Cu ocazia asta am devenit un pic mai exigentă. Mi-am petrecut o zi făcând curat în conturile de pe rețele sociale. Au zburat toți inițiatorii petițiilor anti că e halloween sau muzica satanica, toți anti au ieșit din lista mea.

Sunt sigura că îi doare în cur așa că de mâine îmi folosesc ora de Facebook și mai util voi raporta toate postările cretine. Așa că dacă rămân fără cont de la asta mi s-a tras. Cine e cu mine?

luni, 2 noiembrie 2015

Și mai vine și ziua aia în care nu mai vrei să taci

Nu vreau să scriu un blog pe tema asta, e de ajuns o postare, cât să îmi exprim părerea .
Am citit declarația asta halucinantă
Preotii nu pot tine slujbe daca nu sunt invitati si, in plus, ele trebuie sa se desfasoare in anumite conditii, nu oricum, a explicat, luni, Constantin Stoica, purtator de cuvant al Bisercii Ortodoxe Romane (BOR).
Scurmându-mi memoria nu țin minte să fi invitat niciunul din ei să îmi vestească nici Crăciunul, nici Boboteaza, asta nu i-a împiedicat să se prezinte la poartă cu o icoană, trei fire de busuioc și să încaseze minim 10 lei, că io-s rea și nu dau mai mult , pentru a behăi următoarele Nașterea Ta Hristoase, respectiv În Iordan botezându-te Tu Doamne, prin curte în drum spre casa, că deh parohia e mare și alți credincioși sunt simțiți și contribuie la fondurile  de Crăciun.
De asemenea nu țin minte să fi văzut vreodată chitanță pentru treaba asta, dar ăsta e deja alt subiect aici vorbim de invitația de a ține o slujbă sau măcar să spui o rugăciune.
De fapt nici asta nu era musai să facă, era suficient să meargă acolo și să le vorbească amârâților ălora care nu știau dacă mai au copii sau frați sau soți sau familie, să le vorbească atât.
Nici asta nu puteau neinvitați?
De acum încolo de câte ori se va găsi vreunul să îmi atragă atenția că port culori prea vii sau machiaj, că nu postez și contribui la bunăstarea bisercii o să îi aduc aminte că nu l-am invitat să deschidă gura. Sper să fie la fel de valabil.
Și îmi mai aduc aminte o perioadă în care sloganul era ”Nimeni la meci”, apoi ”Nimeni în club”, sper ca următorul să fie ”Nimeni în biserică”, poate așa or să își dea seamna unde ar trebui să fie și ce ar trebui să facă.
Cât despre faptul că nu umblu prin biserici ”Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.” indiferent că suntem în stradă sau în templu.
Și e drept că nu m-a preocupat niciodată aspectul dar nu țin minte ca Isus să fi cerut îndeplinirea anumitor condiții că el nu face minuni oricum.
Există preoți care nu au uitat că sunt oameni, care ajută, care se implică și care pun umărul dar e aberant ca asta să fie poziția BOR. Rar am văzut o formă atât de îndepărtată de fondul ei încât să nu mai păstreze nici măcar o fărâmă din principiile creștinismului.