marți, 28 ianuarie 2014

Nu sunt normala

„Nu eşti normală!” dacă aş avea un leu pentru fiecare dată când am auzit asta nu aş mai avea nevoie de credit să îmi cumpră câţiva metri de casă spânzuraţi între cer şi pământ.
Am auzit-o din nou în seara asta şi a trebuit, A TREBUIT,  să stau şi să mă întreb când a devenit normalitatea ceva de dorit şi unde eram eu când a apărut regula asta?
Acum serios, de ce ar trebui să fii normal? De ce ar trebui să te înscrii în medie? Să patrulezi cu umbrele negre şi haine gri prin ploile cotidiene? Care dintre oamenii pe care îi arhivăm cu grijă în istorie şi enciclopedii au fost normali?
Einstein? Hemingway? Picasso?
Care dinte celebrităţi erau catalogate ca făcând parte din categorii normale? Marie Curie? Marilyn Monroe? Coco Chanel?
Câte gospodine normale şi câţi oameni la casa lor care mergeau la slujba lor normală, îşi făceau piaţa lor normală şi îşi vedeau de tabieturile lor normale au schimbat lumea?
De ce ai vrea să fii comun? De ce să te pierzi în milioane de alţi oameni asemeni ţie? În care nimeni nu iese în evidenţă prin nimic? De ce să trăieşti într-o lume în care nimeni nu face lucrurile altfel?
De ce să nu vezi un soare în toate petele galbene? De ce să nu scoţi la păscut unicornii deşi ai ieşit bine merci din copilărie? De ce să nu dansezi în ploaie şi să râzi în hohote în faţa primejdiei? De ce să te îngrijorezi când lucrurile nu merg conform planului în loc să devii fericit că se întâmplă ceva mai bun decât tu şi zâna cea bună aţi fi putut plănui în comun?
Aşa că da! Nu sunt normală şi sincer sper să mor înainte să devin aşa, înainte să devin fir de nisip asemeni altora într-un deşert.
Eu m-am născut  să fiu fulg de zăpadă, am auzit că ăştia sunt unici, deci la ei nu există normal. M-am născut să aleg pe curcubeu, să beau nectar şi să mănânc ambrozie, să dansez unde îngerii se tem să păşească. Eu trebuie să trec prin viaţă licărind şi strălucind şi lăsând în urmă o dâră de steluţe lucitoare, mă îndoiesc că ăsta o fi normalul şi dacă nu e atunci mă bucur că nu-s normală.
Serios acum cine ar vrea să fie normal? Chiar aş vrea să aud şi punctul ăsta de vedere.


luni, 20 ianuarie 2014

Un pumn de clipe

Repede să nu întârziem, inima îi tresaltă în acelaşi ritm cu cozile lungi legate la capete cu funde bogate.Se lovesc de umeri ca  mugurii unor aripi de înger în timp ce ea aleargă pe cât poate să ţină pasul cu mama care se grăbeşte.
Dacă ar putea s-ar grăbi şi ea mai mult dar jumătate de inimă o îndeamnă să zboare, în timp ce cealaltă jumătate o îndeamnă să încetinească pasul, să mai rămână o vreme în odaia copilăriei cu mere coapte şi păpuşi. Acolo ploaia rece de toamnă nu intră niciodată iar zăpezile iernii sunt numai pentru joacă.
Picioarele de gheişă miniaturală bat parcă în altă cadenţă decât ieri  pe trotuarele cenuşii punctate ici şi colo de primele castane ale toamnei.  
Repede să nu întârziem şi prima zi de şcoală a a început.
Repede să nu întârziem, aleargă din nou. De data asta mama se ţine cu greu după ea ducând horbota vălului alb, au înflorit mugurii de aripi, plutesc în spatele ei în valuri şi dantele .
Se grăbeşte cât poate dar inima încă mai întârzie prin unghere din casa în care a crescut. Picioarele încă mici punctează cu sunet clar de tocuri ascuţite fiecare pas care o scoate din casa părinţilor. Pe caldarâm au început să cadă castanele toamnei ca un punct al capitolului care tocmai se încheie.
Buchetul cu ultimele flori ale verii îi tremură în mâini în timp ce din biserică se aude încet „O, vino, vino din Liban mireasă” .
Repede să nu întârziem şi mâna îşi găseşte locul ei menit de veacuri în  mâna lui în începutul unei căsniciii.
Repede să nu întârziem. Ar alerga dar nu poate, nu şi-a mai văzut picioarele de vreo 2 luni şi nu are idei pe unde calcă. Cineva a sunat doctorul, cineva îi spune că totul va fi bine, cineva îi ia în braţe trupul îndurerat şi greoi şi se grăbeşte cu paşi mari. Lumea e diluată între norii de durere şi bucuria de a-şi ţine în braţe fetiţa.
Din văzduh plouă cu castane căutând pământ bogat pentru a prinde rădăcini şi ea simte cum aripile îi ajung la lungimea maximă, trebuie să îşi protejeze pruncul de-acum.
Repede să nu întârziem, o viaţă nouă îşi caută drumul în lume.
Repede să nu întârziem, o lumânare aurie din ceară îşi macină flacăra la căpătâiul ei. Ar vrea să le spună că nu e nevoie să se grăbească, încă nu a venit vremea să treacă dincolo, la toţi cei dragi care au plecat înainte şi care o aşteaptă. O aşteaptă. Aude castanele care cad încet pe acoperiş şi o dor aripile zdrenţuite. Nu trebuie să se grăbească. Le-ar spune atât de multe dacă ar mai avea putere să vorbească, de fapt poate le-ar spune un singur lucru.
Încet chiar dacă întârziem, încet să putem savura fiecare moment, încet pentru că asta este toată averea noastră pe lume un pumn de clipe .


Nu prea mai am eu timp dar tare mi-a plăcut tema de azi, restul oamenilor care numara pumni de clipe sunt în tabelulacesta de la Psi