duminică, 26 iulie 2015

Clubul norocoaselor

Trec printr-o perioadă ciudată, indiferent ce am eu in cap cartea pe care pun mâna va privi fie vreun secret al templierilor fie o relaţie de familie, aşa am ajuns să citesc Clubul norocoaselor de Amy Tan, după ce avusesem parte de Fiica Norocului şi Fiica Alchimistului.
Dacă mă gândeam că e vreo carte despre cum fetele bune ajung în rai şi alea rele oriunde vor ele m-am înşelat, este despre fiice şi mame şi mamele lor şi aşa mai departe în seria nesfârşită a străbunilor că doar vorbim de chinezi.
Este o carte care mi s-a potrivit, o carte a nostalgiilor, a amintirilor dulci amărui, o carte a tuturor femeilor pentru că sigur nici una dintre noi nu şi-a cunoscut cu adevărat mama, nu aşa cum ne cunoaştem o prietenă din aceeaşi generaţie să zicem.
Structurată pe poveşti scurte în care prezentul şi trecutul se intercalează, cartea ne duce în trecutul îndepărtat la 1000 de li în timp şi spaţiu, în China anilor 1930- 1940. Ne aduce apoi în America în care mamele chinezoiace s-au adaptat atât cât au putut şi şi-au crescut fiicele să nu înghită umilinţă.
Ne întoarce în copilăria fiicelor la acel moment în care fiecare dintre ele şi-a conştientizat relaţia cu o sufocantă mamă chinezoaică şi mai ales ne arată un episod privit de fiecare dinte ele mamă şi fiică deopotrivă.
Ştiţi că nu obişnuiesc să fac vreun rezumat explicit al cărţilor pe care le citesc, pot să vă spun că aveţi în faţă un fel de ArtaConversaţiei scrisă din perspectiva unui dezrădăcinat care îşi dă seama mult prea târziu că rădăcinile sale chinezeşti sunt mai profunde şi mai complexe decât a crezut el vreidată.
Eu citesc repede dar nu cred să vă ia mai mult de 2 – 3 zile în care să îi acordaţi vreo 2 ore, e o carte care se citeşte pe nerăsuflate şi sunt sigură că se şi reciteşte cu plăcere.

Dacă aveţi un pic de timp liber în vacanţă  Clubul norocoaselor vă aşteaptă aici  să vă schimbe un pic felul în care priviţi oamenii în general şi în care vă priviţi mamele.

vineri, 24 iulie 2015

Fiica alchimistului

Aşa cum spuneam recuperez din greu la categoria lectură. Azi Fiica alchimistului de Katharine McMahon.
Povestea în sine este plasată undeva în prima parte a secolului al XVIII –lea şi totuşi al dracului de actuală pentru toţi părinţii pe care mintea îi poate duce dincolo de rezultatele şcolare ale copiilor lor.
Istoria Emiliei Selden, fiica unei prostituate, crescută de un mic nobil de ţară ca fiind propria fiică, închisă practic de la naştere în laboratorul alchimic unde mintea i-a fost cultivată cu latina, chimia, fizică, biologie şi alchimie este un serios semnal de alarmă pentru părinţii generaţiei emo, pentru părinţii micilor genii ştiinţifice inadaptate social, acei copii sclipitor de inteligenţi care pricep calculul diferenţial şi fizica cuantica din gradiniţă dar care sunt victime sigure ale cuceritorilor de profesie.
Este o carte care te face să te întrebi dacă vrei să creşti un geniu care va plăti cu suferinţă faptul că tu nu l-ai lăsat la joacă sau că l-ai împiedicat să dezvolte nişte abilităţi sociale minime ţinându-l în lumea ideilor.
Este dacă vreţi şi o carte despre Nu înseamnă Nu, că tot este un subiect la modă, o carte care te învaţă că un Nu spus suficient de tare, poate chiar cu un şut în părţile sensibile ale masculului te poate feri de ratarea glorioasa a unei vieţi.
Pentru că violul îmbracă multe forme, nu numai pe cea de pitecantropus care îţi trage doua palme de îţi pierzi cunoştinţa şi te târăşte  de păr în peştera lui.
 Asta e violul lejer indiferent cât de dur fizic , pe care îl percepi ca un act de agresiune, pe care îl ştii din capul locului ca pe o acţiune împotriva voinţei tale.
Oricât de grave rănile fizice se vindecă mult mai uşor decât trauma psihică, când ştii că tu ai fost împotrivă lucruile sunt în alb negru, dar când ai fost pe jumătate sedusă pe jumătate siluită, când Nu a venit pe undeva pe la jumătatea visului romantic şi roz, când te va roade pe lângă umilinţă şi o uşoară vină că poate tu ai spus Nu prea târziu, lucrurile sunt mai degabă gri şi foarte greu vindecabile.
Ca atare recomand cartea asta părinţilor şi, dacă aveţi un copil liceean, nu vă sfiiţi să îl lăsaţi să o întâlnească, s-ar putea să îl ajute în viitor mai mult decât credeţi.

Bineînţeles cartea este despre o gramada de alte lucruri, asta e numai ce mi-a rămas mie în cap din ea, aşa că citiţi-o şi voi, dacă frumuseţea e în ochii privitorului şi sensul unei cărţi e în mintea cititorului la urma urmelor.

Azi am fost bestie si sunt mandra de asta

Azi am fost o bestie, bine, mai bestie decât de obicei, Nornele au stabilit sa îmi cumpăr casă în apropierea Spitalului Judeţean, aşa că pe lângă elicopterul SMURD care îmi face praf somnul dulce din când în când sunt binecuvântată zilnic cu diverse babe şi moşi şi plozi defilând în pijamale şi papuci de spital prin piaţă.
Amu şi ultimul dobiteuque de pe pământ ştie că nimic nu e mai al dracului ca un stafilococ crescut în spital şi că până şi împătimiţii de igienă preferă să nu treacă prin baile de acolo darmite categoriile mai sus menţionate.
Azi s-a nimerit să nu fiu ZEN şi să ajung la  coadă la pâine pe la orele 13, 30 când aia cu ulei de măsline preferata mea abia ajunsese rumenită, crocantă şi aburindă la vânzare într-un coşuleţ frumos de rafie.
Tot Nornele au decis ca fix în faţa mea să se situeze o babă, dap, ştiu că în 50 de ani nici eu nu o să evoluez în Zâna Zorilor dar e prea devreme să ne simţim solidare.
Şi baba noastră gătită în pijamale în care eu nici pe culoarul blocului nu ies fără ceva peste şi papuci începe temeinic să pipăie fiecare pâine din coşuleţ, să strâmbe lejer din nasul împodobit cu neg şi să treacă la următoarea.
La a treia pâine deja nervii mei cedează aşa că iniţiez un dialog paşnic
-Mamaie da’ o cumperi pe toată sau ce? Că nu vreau să o manânc eu după ce ai verificat-o aşa în amănunt
- Şi dacă am pus mâna pe ea ce?
- Păi eu de unde să ştiu mamaie ce pulă ai frecat matale înainte să pui mâna pe pâinea mea că de supt nu crez să se mai pună problema.
Să mor dacă ştiu de ce aplecat în trombă salutând-o pe mama care a crescut o nesimiţită.
PS Cred că mama mă susţinea 100% dacă ar fi fost de faţă.


sâmbătă, 18 iulie 2015

Grimpow. Drumul nevazut

Recunosc n-am citit Numele trandafirului, poate ar fi prins bine în compararea lui Grimpow, aşa că am plecat la drum fără să ştiu la ce să mă aştept de la cartea lui Rafael Abalos.
Aş zice că e o carte de vacanţă, un fel de Codul lui  Da Vinci mai puţin înclinat spre blasfemie şi evident încă o întoarcere spre secretul templierilor.
Pentru că istoria nu a fost niciodată punctul meu forte nu pot confirma datele istorice strecurate de autor în cartea sa, cu privire la momentul căderii templierilor şi numele importante din ierarhia ordinului, dar sunt destul de convinsă că a făcut ceva cercetări înainte şi datele sunt exacte.
Drumul nevăzut este un alt fel de a privi piatra filozofală, o altă explicaţie a isoriei alchimiei, una care pare mult mai plauzibilă decât cele avanasate anterior.
Un amestec de invitaţie spre ştiinţele exacte, de poveste de dragoste şi roman de mister mi s-a părut numai bun de atacat pe plajă sau la piscină, o cale de a te pierde în răcoroasele păduri din jurul castelelor din cerc.
Stilul scriituri nu este înflorat, este o descriere destul de obiectivă aproape jurnalistică, la modul jurnalismului elegant nu genul „Şoc şi groază”, a oamenilor, peisajului şi relaţiilor dintre caste la acea vreme.
Evident pe undeva prin povestea asta trebuie să se amestece şi Sfânta Inchiziţie, ce război împotriva templierilor am avea fără ea, apar în scenă mănăstiri, cavaleri şi turniruri, domniţe frumoase şi simboluri încastrate în vitralii, constelaţii şi cimilituri.
După aproape 300 de pagini  care nici nu ştii cum au trecut ajungi alături de Grimpow să afli secretul îmbogăţirii templierilor şi motivul pentru care catedralele contemporane nu mai au farmecul şi nici raţiunea de a fi a celor din vechime.
Bine, poate sunt eu paranoică, dar cartea asta mi se pare că ascunde şi un semnal de alarmă discret cu privire la catastrofa care ne paşte dacă vom continua să răspundem la întrebarea cât fac doi plus doi cât vrea Dumnezeu că la o adică Isus a multiplicat peştii şi pâinile.





vineri, 17 iulie 2015

Fiica norocului

Sunt în pline recuperări la planul de lectură pe anul ăsta şi m-am decis să verific cum stă treaba şi cu Isabel Allende.
Începem aşadar cu Fiica norocului, dacă vă aşteptaţi să vă povestesc cartea aşa într-un rezumat drăguţ puteţi pleca de acum, voi credeţi că link-ul ăla afiliat e degeaba acolo? Să nu fac şi eu un ban de vacanaţă?
Să revenim, Isabel Allende nu e scriitoare şi poate să se deie tot globul cu fundul de univers că de pământ globul în sine nu are cum . Ea este povestitoare, nu vorbeşte în imagini atent caligrafiate ci povesteşte calupuri mari de întâmplări, de relaţii, de sentimente, îţi transmite stări şi imagini dar fără ca în spatele lor să simţi munca înlocuirii unui cuvânt cu altul sau a unor expresii între ele până când ansamblul este perfect. Cuvintele îi curg pur şi simplu.
Fiica norocului este, ca mai toate cărţile, o carte despre cele două forţe care ne conduc înainte şi înapoi : dragostea şi banii, ordinea este aleatorie.
Este o carte cu rădăcini istorice bine plasate, cu referiri exacte la date şi locuri, un pic carte documentar.
O lume învârtită cumva în jurul Elizei Sommers, care deşi are talentul de a face bani va alege să cutreiere lumea purtată de dragoste şi chiar va reuşi deşi nu exact cum ai fi crezut din capului locului, tu, cititorul sau ea.
Mie mi s-a potrivit cartea şi se va potrivi tuturor aventurierilor oprimaţi, celor care visează să fi cucerit Vestul numai pentru că evenimentul a avut loc într-o epocă inaccesibilă lor. Contemporană goanei după aur mă îndoiesc că m-aş fi îmbarcat de nebună pe un vapor să plec să pun bazele unei lumi noi dar din liniştea fotoliului meu confortabil cu o cană de ciocolată în braţe mă şi văd îmbrăcată în haine bărbăteşti cutreierând spaţiile încă nedomesticite din jurul  tânărului San Franciso, pe care culmea îl chema iniţial Yerba Buena.
În Fiica norocului se întâlnesc molcom trei culturi: europeană, sud americană şi chineză şi vezi din împletirea asta cum urmează să izbucnească cea americană, dacă suntem în categoria optimiştilor care îi creditează pe americani cu o cultură proprie.
Cartea nu se citeşte ci curge lin, de la o imagine la alta, de la o cultură la alta de la un fel de a vedea viaţa la altul, este o poveste a arhetipurilor, care ne arată că oamenii cu bani vor şti întotdeauna să facă alţii, că din dragoste se comit aceleaşi erori, că încăpăţânarea din iubire este o boală împotriva căreia nici sfinţii catolici şi nici vrăjitoarele indiene nu au remedii ca atare ne putem calma dracului cu psihoterapia şi să lăsăm timpul să rezolve problema.
Şi ca să fim complet fericiţi este o carte terminată în coadă de peşte, în care deşi ştii ce urmează să facă Eliza în viitor,  cu pretul vieţii tale nu poţi spune sigur ce a determinat-o să îngroape fantoma primei iubiri, pentru că există mai multe variante lăsate elegant de autoare la alegerea ta.
Cam asta despre Fiica norocului, v-am convins să o citiţi?