joi, 29 octombrie 2015

Trăiești în sepia?

Nu am studii de specialitate, sunt doar femeie și am multe prietene, culmea, tot femei. Așa am ajuns eu la concluzia că în mod clar creierele noatre sunt diferite de ale bărbaților. Hai să îi zicem concluzie empirică.
De exemplu amintirile. Nu am idei cum stochează bărbații amintirile dar au fără îndoială un sistem mai precar, care îi împiedică să își bată joc de prezent și să își arunce la gunoi viitorul de dragul trecutului.
Noi ne amintim în detalii totul, amintirea noastră are dimensiuni olfactive și tactile, auditive și gustative, ne amintim locul și persoana și senzația, mai ales senzația. Amintirile noastre sunt colorate ca un balon de săpun plutind într-un peisaj alb negru și au capacitatea de a ne absorbi în ele, de a ne oferi o ascunzătoare în fața realității.
Câte zile din viața ta ai pierdut pentru că într-un colț obscur al minții tale se găsește perfect conservată amintirea bătăilor lui de inimă, calme și calde și dătătoare de siguranță. O inimă spunându-și povestea sub urechea ta într-una din îmbrățișările fără sfârșit ale începuturilor.
Câte nopți ți-ai îndesat perna sub cap și ai adormit cu amintirea asta pusă pe replay în minte, în timp ce el era Dumnezeu știe pe unde, cu băieții la bere sau în căutarea fericirii în brațele altcuiva.
De câte ori ai vrut să pleci și te-ai întors din drum pentru că ai simțit adierea unei mângâieri cu dosul degetelor pe obraz, ca atunci, de mult.
De câte ori ai renunțat să îți iei viața înapoi, ai privit prezentul trecând pe lângă tine leneș pentru a se pierde în marea cenușie a viitorului și ai rămas încremenită acolo într-o relație moartă de mult cu speranța că una, cel puțin una din amintirile alea perfecte se va întoarce la viață și va trage după sine inapoi veselia și culorile .

Stai un minut și numără clipele alea. Dacă ai ajuns la doi deja e prea mult, închide-ți amintirile undeva unde nu te mai pot atinge, întoarce-le spatele și începe din nou să trăiești în culori.

miercuri, 28 octombrie 2015

Fără văl

Mare lucru și timpul ăsta pe capul omului, uneori trecerea lui îți face organele să funcționeze deficitar, alteori are efecte incredibile asupra lor.
Uite eu, m-am întâlnit azi cu o femeie, una din cele cărora pe vremuri le zâmbeai tu atât de fermecător făcându-mi inima să se chircească dureros de panică. Știi cum înainte îi scrutam fiecare gest, fiecare cuvânt și îi analizam nuanțele la infinit? Cum căutam un indiciu , cât de mic, oricare că și ea face parte din cohortele de femei al căror unic scop în viață este să ”mi te fure” și de regulă le și găseam.
Cum spuneam, m-am întâlnit azi cu ea și mi-am adus aminte de vremurile alea în care credeam că dacă te las singur 10 minute te voi găsi cu altcineva, chestie total verificată, nici măcar tu nu mai știi decâte ori ai plecat sau cu cine.
Și, în timp ce mă gândeam la trecutul acela în loc să mă întreb dacă situația ar mai fi al fel, dacă și azi ar mai încerca alta să te fure m-am trezit întrebându-mă de ce ar încerca așa ceva? Pentru că în fond nu ai nimic extraordinar și aura aia magică exista numai în ochii mei.
Așa cum spuneam uneori timpul ne ridică niște văluri de pe ochi și ne trezim în fața unei realități surpinzătoare total diferită de cea văzută prin ele .

marți, 27 octombrie 2015

Indrăgostiți anonimi

Azi sunt serioasă, bine, în ultima vreme sunt cam des și cam mult serioasă. Am avut mult de mers cu mașina azi și am avut timp să îmi urmăresc gândurile,
Am constatat că suntem nedrepți, că punem mai mult preț pe trup decât pe suflet, că deși cu greu ne recunoaștem infinit mai ușor greșelile la nivelul ăsta.
Nu mă crezi? Privește în jur. Avem Alcolicii Anonimi, grupuri de suport pentru dependenții de tutun, alcool, droguri, pentru obezi și anorexici, avem soluții pentru toate efectele de pe lume și nici una pentru cauze.
Nu bei pentru că nu ai altceva mai bun de făcut, bei să uiți ca Delia sau bei să nu bagi de seamă, ceea ce oricum e mai complicat decât să uiți, nu mănânci în neștire pentru că ți-e foame de nutrienți  ci pentru că ți-e foame de siguranță sau de liniște sau de iubire.
Dacă te ridici în picioare și spui sunt X și sunt alcoolic cineva se va grăbi să te bată pe spate, să îți spună că  există soluții, să te ajute.
Dar dacă te ridici în picioare și spui sunt X și sunt îndrăgostit de cineva cu vreo 100 de nivele sub mine sau și, mai grav, de cineva minunat care pur și simplu nu mă (mai) iubește? Oamenii vor ridica din umeri și îți vor spune că e un moft, că există probleme serioase ca alcoolismul, dependența de droguri sau anorexia, că există inflație și șomaj, că unii oameni nu au ce mânca sau nu au un acoperiș deasupra capului și ție îți arde de prostii.
Dacă te-ai îndrăgostit fă bine și dezdrăgostește-te și nu mai ocupa timpul altora cu nimicuri.
Peste câteva luni sau peste câțiva ani, când în ciuda eforturilor tale treaba asta nu ți-a reușit și vei ajunge cu sufletul pulbere și viața aproape de nereparat la prima ta întâlnire AA sau una similară și le vei spune că tu bei, fără să precizezi motivul, vei primi ajutor, inclusiv un numră de telefon de folosit oricând simți nevoia de alcool în sistem.
Și mă întreb nu ar fi mai simplu să fi primit numărul ăla de telefon înainte și să fi trimis acolo mesajele la care nu ți se răspunde ? Sau să fi sunat în loc să-l suni pe cel care te va ajuta să îți faci viața praf?
Pe de altă parte câți am avea curajul să ne ridicăm în picioare și câți am suporta să ascultăm o asemenea declarație fără să ne fugă gândul la propriile derapaje sentimentale și la cât de aproape de limita rezistenței suntem noi înșine?


luni, 26 octombrie 2015

Cuvinte

Ar trebui, desigur, să scriu acum altceva, o treabă complicată care cuprinde terenuri și drepturi și linii drepte și poate unele curbe. Dar nu-mi stă sufletul la ele. Mintea poate, cu mintea e ușor, tu îi spui încotro să o ia și ea se duce.
Cu sufletul e mai greu, el are propriile lui afinități și nu îl poți convinge să se întrepte spre direcțiile care nu îi plac. Îl poți forța desigur dar va trebui să plătești un preț pentru asta și dacă am vorbi numai de onorariul psihologului pentru terapie ai scăpa ieftin. Prețul constă în orele de depresie în care lumea ta se face gri, în anii de viață supraviețuiți cu unghiile înfipte adânc în palme și trăiți cu numai la 5% din cât ai putea. Așa că da, poți forța sufletul să meargă pe unde nu vrea dar eu prefer să nu.
Și am ajuns în loc de terenuri cu linii drepte și curbe, cu hotare mai mult sau mai puțin corecte, să mă gândesc la cuvinte.
Se spune că o faptă rea o poți repara prin una bună dar un cuvânt rău odată scăpat în lume e dincolo de reparație. Și atunci iei toate cuvintele și le îneci în tine, că marea e departe și oricum ar fi o licență poetică. Toate reproșurile pe care ai fi putut să le faci, tot răul pe care ai fi putut să îl vrei îndreptat, toată înțelegerea și veselia și iubirea pe care ai fi putut să le ceri și pe care le-ai tăcut fiindcă ar fi deranjat viața altcuiva.
Nu le dai drumul în lume pentru că o vorbă rea scăpată afară o va modifica negativ pe vecie, dar înăuntru te întreb nu vor produce efecte? Cuvintele de care ai apărat universul nu se vor strânge în tine măcinându-te, ocupând rând pe rând celulă după celulă până cînd tu vei deveni numai învelișul unei tumori pietrificate de cuvinte înghițite?
Ajunsă în punctul ăsta deja încep să mă îndoiesc despre zicerile astea pline de înețelepciune din vechime. În ce lume ar fi drept să înghit un cuvânt rău meritat de celălalt și să mă autodistrug pentru a proteja lumea lor?

În nici una . Nu îți înghiți cuvintele, bune sau rele, ele au fost determinate de ceva, nu lăsa cauzele fără efect pentru că în mod nedrept cele rele se vor repeta iar cele bune se vor opri în lipsa efectului. Lasă universul să își poarte singur de grijă sau să se autodistrugă din cauza unui viciu de proiectare și vorbește. Ai grijă de sufletul tău pentru că e tot ce ți-a fost dat și e tot ce vei lua cu tine și în runda următoare, dacă există undeva, cândva.

duminică, 25 octombrie 2015

Proba focului

Adevărul e că românul s-a născut poet și din cauza asta Nornele îi seamănă în cale diverse chestii,. treburi și întâmplări numai așa să vază cât, cum și până unde poate metaforiza diversele necazuri.
Dacă treaba asta i se întâmpla unui american probabil amu' era cu mitraliera prin vreun centru comercial să își exprime părerile, un englez redacta conștiincios nește plângeri de bun simț iar un rus căuta a doua sticlă de vodca.
Eu, româncă fiind, vorbesc cu oaia în cel mai pur stil mioritic ca să îi pot povesti maică-mii într-o variantă frumoasă cum era să mă duc la ăle veșnice din cauză de nervi.
Vă aduceți aminte că anul trecut după multe lupte cu banca și agenții imobiliari mi-am achiziționat casă. Eh anul ăsta am ajuns cu organizarea în bucătărie. Prin august am decis eu că rezervele financiare îmi permit achiziționarea tuturor celor necesare așa că am purces la comandarea mobilei.
Care a venit cu electrocasnice cu tot săptămâna asta, ceea ce culmea a fost ok, că mă obișnuisem să nu gătesc ba chiar mi-era mai ușor să redactez un sandwich măiastru decât vreo chestie în 5 etape pe muzică de Mozart.
Evident o dată cu ideea că am cu ce mi s-au trezit nește idei de supe creme și plăcinte, ce să mai joi abia așteptam să plece băieții de la montat să țip cuptorul în priză, eram mai emoționată ca o pitzi înainte de primele ei silicoane.
Și au plecat băieții, am luat cartea tehnică în brațe, toate cele 335 de pagini m-am așezat în genunchi în fața cuptorului, evident în sens reverențios  și m-am întrebat unde dracului e ștecherul.
Trei rugăciuni musulmane, din alea cu plecat fruntea pe gresia bucătăriei, mai târziu am descoperit un ștecher în spatele cuptorului, abia atârnând și m-am agățat de el. Amu nu mai trebuia decât să
 îl bag în priză.
În acest moment de adâncă revelație mi-am dat seama că dulapurile, inclusiv fundul lor, au fost montate și blatul sigilat blocând astfel priza destinată cuptorului și plitei care evident era în partea de jos a peretelui.
Evident nu mi-a, făcut griji, convinsă fiind că problema e la mine, că în creierul meu feminin lipsesc acele complexe legături neuronale care le permit bărbaților să rezolve diverse tâmpenii tehnice. Așa că am așteptat o mână musai bărbătească de ajutor.
Care a venit,  pe la zece seara și relativ inutil, amu' ori io am un ghinion al dracului și am găsit un bărbat atât de în legătură cu latura lui feminină că nici el nu vede soluția. ori aia cu bărbații și tehnica e folclor depășit și această realitate mitizată nu există.
Așa că am contemplat în tandem situația și am decis să ne ocupăm de ceva mai simplu, să racordăm chiuveta. Soarta noastră fuse crudă și astă dată, echipa de geniu care a construit blocul a tăiat țevile de la apă cu 4 cm mai scurte decât necesitau furtunele bateriei.
Să nu credeți însă că ne-am dat bătuți, fără cuptor și fără chiuvetă, ne-am orientat asupra ultimei chestii accesibile nouă. plita. Moment în care am descoperit că nu avem cum să facem racordul la gaz pentru că echipa de la montajul mobilei ne lăsase, după fixarea și siliconarea blatului, fix 6 cm pentru manevre, spațiu în care nici măcar mâinile mele anormal de mici nu pot face nimic. Ca bonus am descoperit însă cordonul cuptorului încolăcit frumos la spate și destul de imposibil de scos de acolo fără strămutarea electrocasnicului cu pricina.
Ca atare acum practic meditația zen și aștept întrunirea echipelor de montaj și racordare al diverse ca după un an fără bucătărie și 2 luni de glorioasă așteptare a montajului să pot face și eu o omletă como dios manda în propria mea casă.
PS Dacă aveți nevoie de ajutor la montat și demontat chestii anunțați-mă, deja știu mai multe decât trei specialiști cu vechime, bașca îs extrem de calmă cum se vede și în selfieul de mai jos


În afara cutiei

O vreme am renunțat să mai scriu pe blogul acesta, mai postam din când în când o recenzie sau o bucată scurtă scrisă cu degete scânteind de nervi, își îndeplinise rolul, mă ajutase să cresc și era timpul să mă dezvolt și în alte domenii.
Apoi m-am gândit cât de bine mi-ar fi prins blogul ăsta gata scris când m-am apucat de el, știu că nu m-ar fi ajutat la fel ca trecutul prin fiecare experiență dar poate aș fi recunoscut mai repede niște lucruri, aș fi ieșit mai grăbit din niște situații și m-am decis să mă întorc, să îmi consemnez în continuare gândurile aici, poate ajută și pe alții să crească.
Azi este vorba despre un videoclip care mi s-a părut genial, nu, nu în sensul în care crede doamna care l-a făcut, ea a crezut că e amuzant, mie mi se pare esența unei filozofii de viață, nimic nu vă poate explica mai clar decât clipul ăsta modul în care reușim să ne ratăm viața.
Așa cum Diesel se plimbă în sus și în jos cu o cutie de carton care îi e absolut inutilă, ocazie cu care intră în pereți, riscă să fie călcat de o mașină și în mod clar nu vede nimic din ce e în jur, frumos sau urât, așa ne plimbăm și noi prin viață.
Ne încăpățânăm să credem că ne trebuie, ne e vital, cine știe ce mărunțis.  Și atât suntem de fixați pe el încât lumea din jurul nostru ne dispare din minte. Sigur uneori intrăm în pereți și ne doare, sigur uneori ne trezim în mijlocul străzii și poate că o mașină pune punct vieții, uneori nimerim într-o gură de canal ( de regulă în cazul nostru se numește depresie) și rămânem să ne petrecem restul vieții acolo. Uneori nici măcar pe astea nu le băgăm de seamă obsedați fiind de cutia noastră de carton.
Știi relația aia din care nu obții decât lacrimi? Casa aia cu 6 dormitoare? Mașina aia sport roșie? Silueta aia de vis? Copilul frumos deștept și devreme acasă? Funcția aia de top care te va ține de fapt departe de viața ta? Depozitele regale din bancă? Îți sunt la fel de utile cum îi este câinelui cutia aia de carton. Dar nimic pe lume nu te va convinge să scoți capul din ea și să vezi alternativele, drumurile mai plăcute care te vor duce în acelați loc.
Crede-mă tot ce vrei e să fii fericit, restul sunt doar imagini născute dintr-un joc al umbrelor din mintea ta, imagini false despre ce te-ar face fericit. Așa că fă un efort, lasă cutia jos numai 5 minute și privește în jur s-ar putea să îți placă alternativele. Iar data viitoare când lumea își va pierde contururile și o să vezi numai cutia cea nouă încearcă să îți amintești de Diesel. Câinele ăsta s-ar putea să îți salveze cândva viața.

miercuri, 14 octombrie 2015

Șoc și Groază

Și așa am zis că mă las dracului de blogurile de opinie și mă apuc în sfârșit să scriu marele roman american, dap știu că eu nu sunt americancă dar încercați voi să vindeți literatură în România, scrisă de un român.
Dar să nu eludăm meandrele concretului și să ne întoarcem la ce mi-a stârnit nervul pe ziua de azi :Facebook , bine el în sine nu are nici o vină poate mai degrabă eu că am cont și că intru pe acolo și cu siguranță tot eu pentru că am în lista de prieteni oameni care popotamizează, trandafirează și în general culturalizează pe câmpiile internautice ale patriei.
De vreo  două săptămâni nu pot face un pas fără să dau undeva de poza asta



Și mi se pare atât de emblematic pentru noi, că de aia suntem neamul Mioriței, noi metaforizăm, hiperbolizăm, umplem de stil și rime dar unul nu pune mâna să schimbe ceva.
Hai să vă spun un secret vouă, ăștia care tot postați poza cu pricina și altele la fel, nimeni nu va lua vreo măsură fiindcă voi tot afișați o fotografie. Cerurile nu se vor deschide brusc și vocea sobră a lui Doamne Doamne nu va umple difuzoarele platourilor de filmare spunându-le susarătaților ”Rușinică, treceți la colț și fără desert o săptămână!”
Și hai să vă mai spun un secret și mai mare uite așa v-ați scos cu două secrete la preț de unul, nu ei sunt de vină, nu ei sunt promotorii prostiei, maneliștilor etc ci voi.
De fiecare dată când sufocați de indignare sfântă și culturală butonați telecomanda spre oricare din emisiunile astea și încremeniți acolo pentru că nu vă puteți crede ochilor așa hal de degradare evident.
Pentru că trăim într-o lume liniar de simplă în unele aspecte iar pe băieții ăștia din poză și pe televiziunile aferente îi interesează un singur lucru: banii. Între bani și audiență există o relație direct proporțională, cu cât mai mulți idioți șed cu televizorul pe programul respectiv (inclusiv din sfântă și îndreptățită indignare) cu atât minutul de publicitate se va vinde mai scump. Răzbunați-vă pe ei lăsați-i cu audiența unui concert de Haciaturian, lăsați-i fără slujbă. Și înainte să urlați că ăia se închină numai banului verificați cât voluntariat faceți voi fiecare prin ograda locală măcar.
Așa că în loc să postați la infinit același rahat luați niște măsuri simple :schimbați canalul, poate chiar Doamne feri stingeți televizorul și deschideți o carte sau chiar netul că nah să există de citit și pe aici ( blogurile mele de exemplu).
Fiți chiar atât de activi încât să vă implicați social, formați un grup de Consumatori de televiziune de rahat Anonimi și țineți ședințe, la birt sau la cafenea e irelevant dar întâlniți-vă fix la orele emisiunilor cu pricina că două sunt pe zi din câte știu, promovați peste tot beneficiile somnului de dinainte de miezul nopții și cu asta l-ați scos din schemă și pe chel, despre Ionescu nu am cum să vă dau sfaturi că mi-e lene să îl gugălesc să văd cine e și cu ce se ocupă.

Și ultimul secret și cu asta chiar am terminat: nu mai arătați cu degetul spre alții, că e proastă creștere, ci asumați-vă treaba asta, recunoașteți că aveți partea voastră de vină și faceți ceva, activ, mă rog ceva care nu implică distribuirea pozei cu pricina.

miercuri, 7 octombrie 2015

Madame Mallory și micul bucătar indian

                Madame Mallory și micul bucătar indian  a lui Richard C. Morais, e o carte care ar trebui să se vândă ca pâinea caldă într-o țară atât de obsedată de concursurile între bucătari, e o carte pe care nu ar trebui să o citești decât după ce ai mâncat cu o cană de ceai sau un pahar de vin lângă tine pentru a te concentra și asupra acțiunii sau personajelor și nu numai asupra gusturilor pe care mintea le imaginează din marea cuvintelor indiene sau a ingredientelor cu care suntem noi obișnuiți.
Dacă vi se pare că haute cuisine e un nou El Dorado citiți cartea asta care arată și cealaltă față a oglinzii, lupta cu TVA-ul, lupta cu sindicatele, orele lungi de muncă susținută, perioada de ucenicie în care speli doar vase sau te ocupi de jumulirea păsărilor.
Alergătura permanentă după reinventare până când mâncarea devine atât de fusion încât își pierde înțelesul de bază.
E o carte despre mai mult decât mâncare, o carte despre intoleranță, despre părăsirea locurilor pe care le iubești, despre ieșirea din zona de confort, despre oameni în cea mai mare parte și despre lecțiile pe care le au de învățat.
”- Acum câteva săptămâni, un turist fără minte a intrat prea repede cu mașina pe aleea de la fermă și a călcat-o pe mama acelor șase boboci. Când se întâmplă așa ceva, s-a zis cu ăia mici. Celelate rațe îi ciupesc până-i omoară. Dar pasărea aia bătrână a avut grijă de bobocii fără mamă. I-a lăsat să se alăture bobocilor ei.
-O, înțeleg.
-Non, non, madame. Rața aia o să moară de bătrânețe. Eu n-o omor. Pentru ce? Un ficat? Nu aș mai putea să dorm noapte. Imagnează-ți : o rață care e mai bună ca un om. Nu pot să-i fac nici un rău”
Am citit în recenzii că ar avea un loc comun cu Ratatouille dar în vreme ce deviza lui Gusteau era că ”oricine poate să gătească”, aici întâlnim opinia că există bucătari înnăscuți și că numai ei vor ajunge starea de graței necesitată de haute cuisine .
În general dacă nu ești dispus să metidezi asupra unor  chestiuni ca diferențe culturale, dezrădăcinări și intoleranță, privește cartea asta ca pe una de vacanță, o lectură ușoară olfactivă și gustativă care te va lăsa mereu cu nostalgia unui gust bun, bildungsromanul unui bucătar pe care îl poți găsi aici pe hârtie sau ca ebook


Orele îndepărtate

Am ajuns la Orele îndepărtate, dap citesc tot ce a scris Kate Morton, mai trebuie să vă spun că îmi place?
Evident rădăcinile cărții se vor întinde până în timpul celui de al doilea război mondial și chiar dincolo de el, până la primul. Ne-am obișnuit deja cu toții până acum cu stilul autoarei de a pendula între planurile temporale, ca un fel de vestitor al epocii aceleia viitoare în care se spune că timpul va fi ușor de străbătut ca și spațiul în orice direcție vrei.
Am așteptat desigur și acea răsucire de poveste care apare undeva în ultimele 20 de pagini și care dacă nu ai prins indiciile pe parcurs îți crează senzația că ai citit o altă carte decât cea care se termină, un final surpinzător ca artificiile chinezești.
Pe lângă evidenta ei dragoste pentru poveștile încâlcite de familie cartea asta mai aduce ceva, un anume fel de a privi relațiile părinți – copii, un fel de a pricepe că părinții tăi cei plicticoși și convenționali au avut cândva vise și strălucire, o reașezare a raporturilor dintre generații în care copilul devine protectorul iar părintele cel fragil.
Mai evidențiază și o altă parte a legăturilor de familie, cele care te împovărează, care îți modifică destinul dar de care nu te poți scutura oricât ți-ai dori și asta este povestea surorilor Blyhte, legate de secretele tatălui lor, de clauzele moștenirii, de propriile firi, de dragostea dintre ele, trei surori în permanentă rotație în care te întrebi mereu care este de fapt cea puternică și care cea fragilă.
Mie mi-a plăcut, Kate Morton e unul din scriitorii care face să pară totul ușor, de parcă tu însăți ai fi rezervorul unor povești minunate care abia așteaptă să fie spuse și că ar fi suficient să pui mâna pe un stilou iar cuvintele ar tâșni fermecate din peniță în cea mai potrivită formă.

Dacă nu vreți să o luați de la bibliotecă puteți cumpăra Orele îndepărtate de aici și să le ascultați cântecul curgând prin ziduri.