miercuri, 31 iulie 2013

Publicitate din nou

Lumea nu încetează să mă fascineze constant. Jur de câte ori nimeresc în faţa unui televizor mă simt ca un plod al primul bâlci din viaţa lui, cu mintea bulversată de posibilitatea existenţei omului peşte ( despre femeia cu barbă nu am dubii că pricep cât de cât posibilele cauze hormonale ale fenomenului).
         Sunt în vacanţă deci am timp de pierdut, ăăăăă pentru introspecţie vreau să zic, şi m-am decis să fac ceva care îmi place adică să trişcotez (vă arăt rochia când oi termina-o). Cum nu pot face un singur lucru am zis să pornesc şi tv-ul să văz şi eu ce se mai întâmplă pe lumea asta, eventual să audiez vreun film romanţios pe Diva şi să mai trag cu ochiul la scene demne de atenţie nedivizată.
         Doar că am nimerit în pauza publicitară. Eu încep să cred că afacerea momentului este producţia şi distribuirea hârtiei igienice şi nu spun asta cu gândul la perioada economică maro pe care o tot traversăm de o viaţă. Mă bazez pe sumele investite de industria respectivă în publicităţi la tv, că nu cred că au obţinut atâtea intervale orare în sistem de troc. Practic la fiecare oră apare o reclamă la o hârtie pe care o păstrez anonimă, dacă vreţi să ştiţi despre ce e vorba poftiţi de urmăriţi publicităţile.
         Reclama începe cu ultraclişeul acela cu tu eşti o perlă şi lumea e scoica ta şi invitaţia de a-ţi deschide simţurile, dacă adaugi şi melodia oarecum potrivită pentru filme cu micuţa sirenă te aştepţi la cine ştie ce produs revelaţia vieţii. Nope, e hârtie igienică.
         Nu orice fel, să fim înţeleşi, e cu patru modele noi că dacă te plictiseşti prin baie să ai cu ce să-ţi desfeţi ochişorii şi cu 4 arome diferite. Poţi să îţi imaginezi fericire mai mare? Nici nu mai contează că nu îţi trebuie taman la împachetarea unor buchete de margarete şi că un om cu cel puţin un neuron nu stă să inspire adânc la momentul cu pricina din nişte raţiuni mai mult decât logice.
         Oi fi eu exagerat de plebee, că în fond  neamul meu n-a descoperit chiar de 5 generaţii produsul din reclamă sau nu am un simţ critic suficient dezvoltat dar de principiu mi se pare că acesta e un produs prin esenţa lui funcţional, trebuie să nu te zgârie şi să nu fie atâââât de moale încât să se topească de emoţie numai la gândul misiunii care o aşteaptă şi să te lase la propriu cu degetul în fund. În rest nu mă interesează forma, culoarea sau imprimeul. Cât despre arome aş prefera să nu aibă, pentru că aşa plebee cum sunt eu sunt sensibiluţă şi mă irit de la parfumuri prin zone nedestinate la aşa ceva.
         Acum şăd cu nasul în tricotatul meu, bine momentan în blog, şi în mintea mea se desfăşoară viziuni apocaliptice în care întâlnindu-mă cu Tănţica nu o să mai întreb despre parfum ci despre nebunia aia de hârtie igienică datorită căreia miroase atââââât de bine, mai rău o văd cu ochii minţii pe Tănţica extrăgând o rolă din poşetă şi vârându-mi-o sub nas aşa cum pe vremuri primeam capacul sticluţei de parfum. De altfel există o reclamă în care o duduie îţi înfroapă faţa în nişte role desfăşurate de hârtie cu o expresie de fericire extatică de zici că a descoperit Nirvana .

         Şi pentru că nimeni nu m-a acuzat vreodată că aş fi normală viziunea se extinde într-un viitor mai îndepărtat în care ne vom saluta precum căţeii, pentru a stabili din ce haită facem parte pe baza alegerii noastre de hârtie igienică. Şi dap, căţeii se salută mirosindu-şi fundurile. Dar şi aşa prinsă în viziunile mele sumbre nu mă pot opri să mă întreb de ce naiba ai vrea o hârtie igienică parfumată şi cu model?

Posibilul imposibil

Când credeam că am spus tot ce se putea despre vise, despre cum nu trebuie să pleci urechea la ce spune lumea şi să mergi pe drumul tău, am mai citit un blog care m-a motivat.
Pe de o parte, el blogul, mă rog autoarea lui, are dreptate, dacă îţi doreşti lucruri care te depăşesc o să suferi dezamăgirea de a nu le reuşi.
         Pe de altaaaaa. Aici e de mine. Singura constantă în viaţa noastră este schimbarea, la urma urmelor şi moartea tot un fel de schimbare este. Poate că visul tău te va depăşi la momentul la care îl ai, poate o dată, de două, de 100 de ori îţi vei zdreli genunchii sau sufletul în încercarea de a-l realiza. Dar de fiecare dată vei învăţa ce să faci mai bine data viitoare, odată cu visul tău tu vei creşte, vei deveni mai bun, îţi vei dezvolta abilităţile necesare pentru a-l duce la îndeplinire.
         „Nu trebuie să ne dorim ce nu putem realiza „mi se pare cumplit de limitator şi eu folosesc rar cuvinte de genul „cumplit” pentru că nu îmi place energia lor. În fond cine spune că nu putem realiza? Au fost atâtea lucruri considerate fizic imposibile care totuşi au fost realizate şi vorbim de imposibilităţi absolute, dacă ai fi povestit despre televiziune acum 300 de ani ai fi fost considerat visător sau vrăjitoare, depinde de oamenii care te înconjurau.
         În fiecare zi, fiecare dintre noi îşi doreşte cel puţin un lucru pe care a fost educat să creadă că nu îl poate atinge. Unii îşi pleacă privirea în faţa fatalităţii :Eu nu voi putea face niciodată asta. De ce? Pentru că aşa spun alţii.
         Restul îşi pregătesc ţeasta pentru cucuiele pragurilor de sus şi pornesc la drum. De ce? Pentru că „alţii” nu au vreun cuvânt de spus în viaţa lor.
         În fond este o simplă problemă de opţiune, cine alegi să fii? Ce primează pentru tine? Dacă nu vrei cu nici un preţ să ţi depăşeşti zona de confort atunci pentru nimic în lume nu îndrăzni să îţi doreşti ceva, te va duce pe poteci nebătătorite, de fapt s-ar putea chiar să fie nevoie să faci tu poteca.
         Dacă vrei să scoţi cât mai mult din ce ţi-a pus viaţa în desagă când ai ajuns în lumea asta, ia o bardă şi pleacă să tai liane, fă-ţi poteca pe unde ţi se pare ţie că ar trebui să fie.
         Viaţa poate fi un lanţ de evenimente miraculoase dau unul de întâmplări gri, este alegerea ta spre ce parte a scalei vrei să mergi.
         Pentru că lucrurile astea imposibile pe care ni le dorim sunt intim legate de sufletul nostru, eu una nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare. În nici măcar unul din visele mele nu m-am văzut alergând cu vreo medalie olimpică la gât. Subiectul pur şi simplu mă lasă rece. Nu mă îndoiesc că dacă m-ar fi mânat vreun vis în direcţia asta, acum în loc să stau în faţa unui calculator aş fi fost pe undeva pe o pistă de antrenament, chiar dacă nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare.
         Mă gândesc câţi dintre noi ar fi învăţat să meargă dacă nimeni în jurul nostru nu ar fi făcut-o, dacă la vremea mersului de-a buşilea părinţii ne-ar fi aplaudat că am atins maximul posibil, probabil am fi căzut o dată, de două ori şi apoi am fi decis că mersul vertical este imposibil şi dureros. Pentru că a fost acceptat social ca normalitate am învăţat să o facem.
Şi ne pierdem multe dorinţe pentru că le verificăm în lista celor acceptate social, este sau nu posibil să faci ceva? Dacă nu este nici nu încercăm sau o facem odată, fără prea multă tragere de inimă, mai mult ca pentru a ne confirma nouă şi celorlalţi justeţea opiniei generale.
Şi apoi mai există şi categoria celor care încearcă de câte ori e necesar şi până la urmă le reuşeşte, cei pe care îi considerăm norocoşi pentru că în viaţa lor se întâmplă miracole fără să ne gândim că primul miracol sunt ei înşişi.

Aşa că eu mă înscriu în cealaltă tabără. Doreşte-ţi orice, visează oricât de departe şi încasează-ţi toate căzăturile de care ai nevoie să ajungi acolo. La final poate nu vei atinge luna dar vei fi trăit printre stele . 

marți, 30 iulie 2013

Don't come to Romania

Morar face  treabă mai bună pentru că el are public, eu n-am. Sunt uneori dureros conştientă de faptul că am fix 10 cititori cu care e greu să schimbi lumea, dar nu e imposibil.
Mi-aduc aminte vag un film în care un copil a spus că dacă fiecare din noi ar ajuta după posibilităţi trei oameni şi fiecare din cei trei alţi trei, lumea ar deveni un loc mai bun. 
        Dacă ăştia 10 cititori ai mei îşi vor face timp să raporteze fotografiile ca având conţinut violent, si daca mai conving încă vreo câţiva care mai conving încă vreo câţiva, dacă tot distribuim mesajul, dacă ne tot agităm, până la urmă  cineva care ar avea obligaţia să vegheze la fondul cinegetic se va sesiza sau poate va fi demis. Mă ştiţi eu sunt o optimistă şi sper tot timpul la mai bine.
Nu ştiu cine e George Richmond Elliot dar după fotografiile de pe profilul mnealui este destul de clar ce îi poate pielea, despre cap mă îndoiesc că l-ar ajuta mult. Momentan omul organizează într-o veselie o vânătoare la urs brun în Românica. Recunosc nu am citit cu ochii mei declaraţia am copiat-o de la Morar dar mă îndoiesc că s-a apucat să brodeze declaraţii false ale numitului Elliot ''O sa va omoram toti ursii, toate pasarile din Delta Dunarii, toti cerbii lopatari. Sunteti o tara ieftina, aveti conducatori ieftini si politicieni corupti, asta meritati.''
         Şi iar m-au apucat nervii, că oi fi eu zen, dar nesimţirea se cere sancţionată ceva mai devreme decât justiţia imanentă.
         Prima soluţie care mi-a trecut prin cap a fost ca în loc de sezon la urşi să declarăm sezon la politicieni, asta mi se părea aşa o win-win situation. Ei împuşcau ceva, noi mai scăpam de nişte probleme, chiar dacă nu ne dădeau nici 5 bani pe cap, nah că nu pot să-l numesc trofeu.
         Numai că nu e frumos să dai idei de genul acesta şi atunci singura soluţie mi se pare să ne ocupăm de turneul omului de vânătoare, că nu mai avem aşa mulţi urşi şi cerbi lopătari prin ţară să ne permitem să-i decimăm necontrolat.
         La un moment dat nici nu stau să mă gândesc ce mă enervează mai rău, violenţa gratuită împotriva animalelor sau lipsa de bun simţ faţă de ţara în care vrea să vină, mă rog, cu bunul simţ nu îl mai putem ajuta, dacă doamna mă-sa a avut treabă în ăia 7 ani esenţiali asta e.
        Sau poate mă enervează cel mai tare lipsa de reacţie a celor care ar fi trebuit să aibă replică la celebra campanie „Vă rugăm să nu veniţi în Anglia”, poate în loc să facem campania aia cu „Poate vreţi voi să veniţi în România”,  trebuia să ne gândim foarte serios dacă unor oameni crescuţi aşa într-o atmosferă ploioasă şi ceţoasă soarele sudului nu le-o face rău şi să îi rugăm să steie la ei acasă.
         Poate încă nu e prea târziu să o facem, până şi ultima bodegă îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii, România ce o aştepta?
         Pe bune nu veniţi în România, urşii noştri au descoperit caciulile 

        


Miracole

         Dacă nici eu nu v-oi fi scos peri albi cu gândirea pozitivă, atunci nimeni nu a făcut-o ever. Nu o să vă zic că e uşor. E greu, e al dracului de greu să ai nervi din cauza oamenilor sau a situaţilor şi să găseşti un neuron zen în toată fiinţa ta care să îi dea înainte cu principiile pozitive.
         „Stai aşa, poate omul chiar nu vrea să fie bou, aşa s-a născut el. Crezi că lui îi e uşor să treacă prin viaţă aşa ciufut? Lasă, nu-l înjura binecuvântează-l şi treci mai departe”
         „Lasă nu e un cap de ţară că s-a întâmplat asta, caută-i latura pozitivă şi mulţumeşte că ai avut experienţa cu pricina, nu se ştie la ce o să îţi prindă bine.”
         Să ne înţelegem sunt om şi oltean integral, calmul, răbdarea, atitudinea blajină nu fac parte din fondul meu genetic, aşa că la început a fost o luptă ca la Mărăşeşti de fiecare dată când trebuia să mă conving să o las mai moale, să las să treacă de la mine, să iert, să uit, să apreciez şi chestiile mai puţin roz bombon din viaţă.
         După vreun an de şuturi în fundul propriu am început să îmi stăpânesc limba, după încă un an am început să îmi stăpânesc şi mintea să nu mai boscorodească mărunt chestii pe care deja nu le mai expuneam publicului larg, după aproape încă un an am început să şi apreciez diverse.
         Şi nu sunt nici pe la jumătatea drumului spre zen, sunt doar un om pe nişte scări, dar citesc mai departe, scriu mai departe, învăţ mai departe.
         Ieri în timpul acestor minunate preumblări de autoeducare pe net, am găsit o carte Jocul vieţii de o anumeFlorence  Scovel Shinn. M-am mai întâlnit cu cărţile ei pe vremea când îmi căutam cărţi de autoeducare prin librăriile online şi nu m-au impresionat foarte tare, aşa din exterior cum le vedeam, erau mici, subţiri şi nici coperta nu le ajută mult.
         Tanti asta a s-a născut cu 107 ani înaintea mea, asta ca să aveţi idee pe la ce epocă a scris ea cărţile cu pricina, şi a murit cu vreo 11 ani înainte ca Rhonda Byrne să se fi născut.  Ieri când am găsit link-ul către una din cărţile ei de fix 54 de pagini iniţial nu am vrut să o citesc. Nu-mi plăcea formularea învechită cumva, nu mă atrăgea precum cărţile mele moderne şi totuşi la cum citesc eu în bloc mi-am zis că 30 de minute nu sunt aşa mult timp, aş putea să o frunzăresc.
         Am o prietenă care la un moment dat obosită prin Roma a scos o replică celebră pentru noi „Iar o biserică? Ce atâtea biserici? Ai văzut una le-ai văzut pe toate”. Nu că nu aş înţelege-o cumva, după San Pietro cum să te mai impresioneze o biserică de cartier fie el şi cartier roman. Cam aşa stă treaba şi cu cărţile astea. Ai citit una le ştii deja pe toate pentru că în formulări diferite îţi dau aceleaşi principii. Secretul e în fond o transpunere modernă a scrierilor lui Neville Goddard, Charles Haanel, tanti Florence Scovle Shinn asta. Cu regret trebuie să vă informez că de la 1800 încoace nimic nou nu s-a întâmplat în domeniu, am schimbat numai cuvintele şi nu mai facem atâtea referiri la Biblie.
         Ei bine din cărticica asta m-am ales cu ceva care din restul cărţilor citite nu se legase de mintea mea. Ştiu că dimineaţa în loc să-mi fac griji despre cum le-oi scoate pe toate la cap ar trebui să mă gândesc relaxată că totul se rezolvă, să mulţumesc pentru ce am de făcut ca şi când deja am obţinut rezultatele dar uneori modul în care alegi cuvintele şi le pui în propoziţie este esenţial.
         Eu planificam ziua conform viziunii mele despre ce ar fi trebuit sau urmat să se întâmple, eu mulţumeam pentru lucrurile pe care le voiam, deci care îmi treceau prin minte, erau în sfera mea de cunoaştere. Eh printre multele „cuvinte”, aşa numeşte ea formulările astea pozitive „a spune cuvântul” era unul pentru dimineaţa. „Facă-se voia Ta, azi! Azi este o zi plină de realizări; eu mulţumesc pentru această zi perfectă! Miracolele se succed şi nu se mai opresc!”
         Mă îndoiesc să fi folosit fix cuvintele astea, mi-a rămas în minte numai partea aia cu miracolele, aşa la general, nedefinite în anterior, ce miracole o vrea el Universul să-mi arunce în cale. Oricum cât îmi beau cafeaua de dimineaţă şi mă pregătesc de plecare mintea mea e un spaţiu neocupat, ce mă costa să repet „cuvântul” în cauză? Nimic. Aşa că am făcut-o, eram oricum nu foarte mulţumită că trebuie să plec de acasă în vacanţă să muncesc şi încă să merg cu autobuzul.
         Am crezut că binele adus de expresia asta a fost vecinul care mi-a asigurat transportul  scăpându-mă de autobuz. Apoi am crezut că a fost vorba de banii pe care nu îi aşteptam dar totuşi i-am primit, după care m-am gândit că se extinde asupra prietenei care mi-a făcut rost de copiile care îmi trebuiau. Ce să mai îmi plăcea deja expresia asta şi mă gândeam serios să o adopt. Ba încă pe la 3 după o zi cu 50 de grade Celsius la umbră a început să plouă.
         Când am ajuns acasă am găsit doamnele pe scaune în bucătărie arătând vag rătăcite, nici nu prea mi-au explicat în cuvinte despre ce era vorba, mi-au arătat numai aşa cu degetul spre casa mătuşii de care ne desparte o gospodărie abandonată şi plină de buruieni mai  înalte decât mine  şi uscate ca tutunul. Nici eu nu am înţeles despre ce era vorba în primul minut, în locul casei se vedea cerul şi ceva cărămizi arse şi lemne înnegrite.
         Cât timp am lipsit de acasă un incendiu care a necesitat 3 maşini de pompieri (logic trăim în România, prima a venit după vreo 5 apeluri şi fără apă în ideea că la ţară se găsesc hidranţi al toate colţurile), a ars cam 70% din gospodăria mătuşii şi a pârlit cât a putut spre noi, ne-a ocolit milimetric casa.
         E greu de explicat ce lanţ de întâmplări a dus la asta, în primul rând că toţi erau acasă la ora la care de obicei îşi inspectează câmpurile, că unul din acoperişuri a decis să ia foc din primul moment şi a dat alarma, pentru că altfel l-ar fi descoperit prea târziu, că azi apa din fântâni nu a dispărut instant cum face în ultima vreme din cauza secetei şi toţi vecinii au stat cu furtunul în braţe aruncând apă peste foc, că poarta a cedat la presiune şi au recuperat-o pe mătuşa. Amu’ arsurile de gradul 2 nu-s bune dar să sperăm că rămân de doi şi nici faptul că are peste 70 de ani nu e de vreun ajutor dar trăieşte şi cu ceva răbdare se vindecă.
         De mâine mă gândesc că ar fi bine să mulţumesc şi pentru miracolele din viaţa celor dragi mie, că ei ştiu sigur că nu o fac iar pe mine nu mă costă nimic.
        
        


luni, 29 iulie 2013

Lectia de fericire 2


         Ţi-ai stabilit ce înseamnă pentru tine să fii fericit ? Tot ce înseamnă? Şi ce ar putea însemna? Mă îndoiesc că ai stat atât de mult timp să te gândeşti al tine, l-ai fi considerat timp pierdut dar hai să zicem că te cred.
         Acum ia un pix şi o foaie de hârtie şi începe să descoperi lucrurile pe care îţi place să le faci, alea în timpul cărora uiţi că există lumea de afară. Brodat, pictat, citit, tricotat, dansat, alergat, grădinărit, meşterit la diverse, recondiţionat mobilă veche, croit, prajiturit, bai luuuungi în căzi pline cu spumă şi orice te mai face pe tine să ticăi trebuie să fie pe lista aia.
         Ştiu că trăim într-o lume foarte grăbită în care nu avem timp să mirosim trandafirii dar ne vom ocupa despre asta data viitoare. Acum trebuie numai să găseşti lucrurile în care vrei să îţi pui energia, cele care ţi-ar face ziua mai bună chiar dacă până la ora aia ai crezut că ai făcut o excursie de 12 ore în iad.
         Când ai găsit cel puţin 20 de astfel de lucruri opreşte-te şi analizează-le, unele nu pot fi făcute des, mie una îmi place să descopăr oraşe noi, ţări noi, culturi noi. E al dracului de greu să trăieşti aşa într-o veşnică vacanţă aşa că în cea mai mare parte a timpului mă limitez la plăcerile care necesită investiţii minime.
         Ca atare, priveşte-ţi lista şi ordonează-le din punct de vedere al accesibilităţii financiare, sunt unele pe care le poţi folosi zilnic, unele pe care le poţi repeta lunar, altele pe care ţi le îngădui o dată pe an. Stabileşte-ţi pentru fiecare în parte un plan de asigurare a resurselor.
         Probabil ţi se pare la fel de dificil ca şi partea cu timpul, dar dacă priveşti şi lista de cumpărături o să descoperi că ai cumpărat unele lucruri inutile, că altele pot fi înlocuite sau din a treia categorie pur şi simplu cumperi mai mult decât îţi trebuie. Cu un pic de bunăvoinţă banii pentru micile tale plăceri or să iese la suprafaţă.
         Investeşte într-un caiet sau refoloseşte o agendă folosită numai pe jumătate. Încearcă să faci loc în viaţa ta uneia din activităţile alea plăcute pe care tocmai le-ai descoperit măcar de două ori pe săptămână şi notează evenimentul. Fă-ţi o programare pentru tine ca şi când ai fi client, ca şi când ai fi cineva cu care trebuie să te întâlneşti, căruia trebuie să îi dai o mână de ajutor.
         Respectă programarea fără scuze aşa cum ai face cu un terţ. Nu lăsa altceva să se interpună şi nu te simţi vinovat pentru treaba asta. Mda e un pic nefolositor să respecţi  programarea cu tine dar în loc să te  bucuri de ce ai de făcut să îţi ţii lungi discursuri despre ce persoană rea eşti că iroseşti timpul pe tine când puteai să îl iroseşti pe altcineva.
         La început o să ţi se pară greu, o chestie forţată dar în câteva luni va deveni un obicei care te ajută să mai scapi de stres, să priveşti lucrurile cu alţi ochii, să ai o minivacanţă de cel puţin două ori pe săptămână sau de mai multe, în fond există lucruri plăcute care pot fi făcute în fiecare zi şi alea 30 de minute în care te pierzi din lume compensează binişor stresul cotidian.


duminică, 28 iulie 2013

Lecţia de fericire 1

Nu ştiu cum mă apucă pe mine filozofia numai duminică, probabil am mai mult timp decât de obicei că nah, în ziua a şaptea  mă mai odihnesc şi eu.
         Azi am ajuns să mă gândesc la fericire, care ar trebui să fie un lucru destul de uşor de atins şi după care alergăm constant ca nişte şoricei din ăia într-o rotiţă. Mă gândesc în infinita mea inteligenţă că ni se întâmplă asta din două motive mari şi late, bine ar putea fi unul singur depinde cum formulăm : determinare defectuoasă a conceptelor.
         Dacă te-ar opri cineva acum şi te-ar întreba dacă eşti fericit ce i-ai spune? Asta a fost partea uşoară, dacă te-ar întreba ce înseamnă pentru tine fericirea? Mda, aici încep problemele, ne legăm fericirea de diverse obiective. O să fiu fericit când achit ipoteca pentru casă, când primesc avansarea, când mi se dublează venitul, când o să am relaţia de vis, când o să am copilul acela perfect ca în reclamele pentru mâncare de bebeluşi.
         Fericirea ar trebui să fie un concept mai puţin legat de exterior, mai puţin o destinaţie cât o călătorie.
         Te-ai trezit dimineaţa abia aşteptând să faci ceva? Eh ai fost fericit. Te-ai aşezat la umbră într-o zi toridă să bei ceva rece cu prietenii? Şi atunci ai fost fericit. Ai auzit un banc bun sau o replică savuroasă care te-a făcut să râzi cu lacrimi câteva minute? Ghici cum ai fost.
         Şi lista se poate întinde în funcţie de preferinţele fiecăruia, o plimbare în parc, o oră la sală, o carte citită pe nerăsuflate, aranjatul florilor din grădină, o joacă cu pisica, o melodie care îţi place mult când doar ce te-ai urcat în maşină, tu, maşina, o şosea şi senzaţia de libertate.
         Sunt tot atâtea momente în care ai fost fericit dar nu le-ai băgat în seamă. Şi se întâmplă des, zilnic, de mai multe ori pe zi. Ar fi minunat dacă le-ai conştientiza ca atare, dacă ai apăsa butonul de Pauză a grijilor şi ai trăi clipele alea de fericire din tot sufletul.
         Aşa cum spuneam problema noastră e în principal una de concept, argăm în căutarea fericirii fără să îi definim complet nuanţele, fără să acceptăm că ea poate fi şi altfel decât în imaginea aia de care ne-am legat cu lanţuri.
         Lecţia de fericire numărul 1 ar suna cam aşa: află ce te face să te simţi bine, tot ce te face să te simţi bine  şi apoi repetă de câte ori poţi. Fi deschis unor opţiuni noi, fi atent nu ştii când îţi trece o oportunitate prin faţa ochilor. Cel puţin o dată pe zi fă ceva de pe lista ta de lucruri care te fac fericit şi cel puţin o dată pe zi adaugă ceva nou pe ea.

         În fond nu te-ai apuca nici măcar să găteşti cina înainte de a avea o reţetă, de ce ai pleca în căutarea fericirii fără ceva ajutor?

Doamnele din Missalonghi


         Că n-am mai scris de mult despre o carte, m-am gândit să îmi răscumpăr păcatele cu una de vacanţă.
         Doamnele din Missalonghi de Colleen McCullough este alegerea ideală pentru o călătorie cu trenul, cap coadă îţi va lua vreo 2 ore, având vreo 200 de pagini, dar de-a lungul lor te va face să râzi de câteva ori, cel puţin pentru mine a făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că autoarea a scris şi Pasărea Spin aş fi zis că-s drepte paralele.
         Pe scurt este povestea unei Cenuşărese australiene destul de moderne, nici cu preţul vieţii nu aş putea spune când are loc acţiunea. Missy nu este oprimată de vreo mamă vitregă, trăieşte cu mama şi mătuşa ei în casa  Missalonghi, oraşul Byron, domeniul familiei Hurlingford, o familie destul de trăsnită  de vreme ce oraşul întreg îşi are nomenclatorul stradal din poemul Child Harold.
         Pe undeva povestea are şi nuanţe de telenovelă, mai ales în părţile în care ne ocupăm de poveştile amoroase ale clanului.
         Prin alte părţi are nuanţe de manifest al sufragetelor, de vreme ce vorbim despre o latură întreagă a familiei, cea feminină, aflată sub papucul celei masculine, care profită la maxim de poziţia avantajoasă pe care natura prin ruleta cromozomilor le-a dăruit-o.
         Dacă umorul nu ar ţâşni fie sub forma unor replici scurte şi de efect, fie sub forma unui haz de necaz ce priveşte viaţa de zi cu zi şi poziţia celor trei doamne în familie, cartea ar fi destul de tristă, o carte despre o viaţă cafenie, măcinată de grijile unei sărăcii cu lustru. Vă puteţi imagina o lume în care nu ai voie să porţi roşu pentru că e culoarea rezervată locatarelor din piaţa Charlotte Lamb, adică prostituatelor? Cu un ochi în garderoba mea aş zice că aş fi extrem de deprimată să trăiesc fără hainele mele roşii.
        Ajută şi descrierile peisajelor din Munţii Albaştri, recunosc eu nefiind foarte poetică de felul meu pe astea le-am cam rasolit, adică nu am stat să îmi imaginez cu calm straturile de rocă sau ceţurile ce pluteau peste cascade.
         Ca să respecte arhetipul Cenuşăresei, Missy are parte de propria Zână Bună, care adaugă un vârf de cuţit de supranatural.
         Una peste alta aş zice că e o carte drăguţă, cu sfârşit fericit, numai bună pentru o după amiază leneşă de vară. Aici o aveţi onlineaici o puteţicumpăra pe hârtie iar mai jos am scos câteva citate .
         „ Ei bine, eu cred că e păcat că nu eşti şi tu neagră şi scundă, spuse Missy la fel de dulce. Cu toate fetele din jurul tău la fel de înalte şi de blonde şi rozul acela în degradeu, o să te confunzi cu tapetul„

„De data aceasta era mai serios decât ieri dar, tot aşa, nu o văzu pe Missy stând pe buturugă.
   Domnule Smith!
     — La dracu!
Veni repede şi se opri uitându-se la ea fără supărare, dar şi fără plăcere.
   Ce faci iar aici?
   Vrei să te căsătoreşti cu mine, domnule Smith?”

„Poliţia a încercat să mă acuze pe mine, dar, din fericire, imediat ce a terminat cu ţipatul la mine, am plecat şi pe drum, la câţiva metri mai departe, m-am întâlnit cu un prieten. Şi pe el îl dăduse afară, aşa că ne-am dus împreună la un prieten comun –celibatar, norocosul. Am stat la el până a doua zi după masă şi am băut până m-am îmbătat rău de tot„


sâmbătă, 27 iulie 2013

Caut papornita

Vă aşteptaţi la poveşti cu Praga? Pas. Acum am treburi importante spre esenţiale pe cap. Mi-aş lua o geantă nouă. Nu că-mi trebuie, bine aia neagră de mers la lucru cu ea toată ziua bună ziua, dă vagi semne de oboseală care are vreo doi ani cred şi e cumpărată de la chinezi să nu plâng în batistă când o da ortul popii de extenuare. Da’ aşa amărâtă cum e cred că o mai poate duce lejer un an.
Numa’ că m-am săturat de genţi din astea serioase, negre, de fomei aşezate. Nici nu vreau să îmi aduc aminte de epoca în care căram după mine un gentoi din acela serios de bărbat, mare cât un dulap în care intrau lejer 2 topuri de hârtie.  După ce mi-am buşit clavicula stângă şi coloana mi-a revenit mintea la cap şi am ales ceva de dimensiuni mai modeste.
Dar nu mai vreau neagră. E drept că mai am pe acasă vreo 2 noi nouţe, două roşii, da’ nuanţe diferite da? Şi una am primit-o deci nu se pune că aş fi nebună şi îmi tot iau genţi la fel.
Aia de mi-am luat-o eu e frumoasăăăăăă, prea frumoasă să o duc la lucru, e vişinie şi moale că e piele şi are interiorul de satin strălucitor, cum naibii să arunc eu pixuri în ea? Sau s-o ştampilez accidental?
Parcă mai am una pe undeva între maro şi portocaliu şi pe asta am primit-o, dar e mică rău şi nici nu mă văd cu culoarea aia după mine.
Trebuie să intre în ea portofelul, care e mare să aibă loc toate legitimaţiile lu’ peşte şi cardurile de fidelitate la farmacii şi chitanţele pe care trebuie să le scriu în contabilitate  şi le car conştiincioasă după mine zile întregi.
Şi agenda, nu mai am din aia mare, am un fel de carneţel de bal în care nimeni nu pricepe cum îmi au loc notările şi post it-urile roz în formă de inimioară că m-am săturat să caut expertizele pierdute pe la xerox, măcar aşa ţin  minte operatorii cui trebuie să le dea şi veo 5 pixuri şi ştampila.
Musai trebuie să am nişte agrafe de păr că nu ştii când te topeşti de cald, şi rujul şi creionul şi rimelul şi un fard acolo că e  greu să-l convingi pe acela de acasă să stea 12 ore nemişcat pe pleoape.
Ar fi genial să aibă loc şi ceva hârtii că mai trebuie să depui şi tu o copie ceva sau să mai citeşti o cerere că nu te poţi baza numai pe memorie şi cererile de studiu şi taxele de timbru de 1 leu şi timbrele pentru cine ştie ce urgenţă.
Ceva şerveţele, un gel dezinfectant că orice vizită în arhive se lasă cu diverse erupţii pe faţa mea imaculată şi mâncărimi de piele, procedura veche că încă se aplică, pentru alea noi nu se pune problema să le mai car au început să arate naibii cât codurile Hamangiu, pentru asta mi-am luat android să caut online ce legea vieţii mi-o trebui, oricum se schimbă al fiecare 4 ore.
Bine că ăsta nu trebuie să mai aibă loc în geantă că oricum ziua stă mai mult pe silenţios şi din geantă nu am şanse să-l aud ever deci mă plimb cu el în braţe de zici că mă pregătesc pentru vreun campionat de pingpong.
Nu mai trebuie decât să îndes deasupra ochelarii de soare şi ocazional o umbrelă din aia mică tot de la chinezi să nu plâng după marginile ei dantelate când se dezmembrează de stresul la care e supusă în geantă sau o uit pe unde ajung. Ar fi ideal să bag şi o cremă de mâini că de la atâta dezinfectat se usucă, bine că la DM au scos nişte creme liliputane şi tare mi-aş dori să pot vârî şi o carte mitică pentru orele pe care le pierd aiurea aşteptând diverse dar nu mai am unde că buzunarul din exterior este rezervat pentru chei.

Deci cum spuneam mi-aş lua o geantă care să semene cu asta din tinereţe dacă se poate şi să pot băga în ea toate cele de mai sus, eventual fără să-mi frâng vreun os cărând-o. Oi avea vreo şansă?

Jurnalul unei femei simple

Am văzut asta pe mai multe bloguri. Nu am idee care sunt regulile postărilor dar mi-a plăcut ideea de acompleta un jurnal online o zi pe săptămână. Eu mi-am ales sâmbăta, atunci am mai mult timp
Pentru astazi 27 iulie, ora 16,30
Dincolo de ferestre... lumea se topeşte în arşiţă.
Ma gandesc......că lucrurile sunt menite să se rezolve fericit 
Invat ... de la căţeii personali.
Sunt recunoscatoare pentru....capacitatea de a o lua de la început
Din bucatarie....prăjituri cu gem de prune
Port pantaloni scurţi şi tricou
Voi medita în fiecare zi săptămâna asta
Citesc....320 de pisici negre, Rodica Ojog Braşoveanu
Ceea ce sper o vacanţă frumoasă până la sfârşit
Ce mai mesteresc un pulover  subţire roşu.
Ascult...Adele Skyfall
 In casa....toată lumea se ascunde la umbră
Unul dintre lucrurile mele preferate...îngheţata de rom cu stafide
Citatul zilei "Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la neguţători.Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamnii nu mai au prieteni." Antoien de Saint- Exupery
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana... să las timpul să curgă în ritmul lui
 O imagine pe care vreau sa o impartasesc..


Hai hui prin Praga : Hradcany

         Acum că ne-am lămurit cu spiritul oraşului să vedem ce e de făcut prin Praga asta în afară de filozofările prin piaţa publică.
         Partea bună e că nu ai de parcurs decât vreo 5 cartiere, care în sinele lor nu-s mai mari decât o batistă, partea proastă e că o să vrei să faci poze fie şi numai aşa din ochi mai fiecărei case deci ritmul de deplasare va fi lent spre foarte lent.
         După mintea mea cel mai bine ar fi să începi vizitarea oraşului de la castel, care de fapt ar fi o cetate că are ditamai zidurile de jur împrejur şi care se găseşte în cartierul Hradcany. Se spune că acesta ar fi cel mai mare castel din lume, dar nu-s sigură că pe alea din Asia nu le-am văzut încă.

         Undeva lângă poarta de intrare ar fi de văzut mănăstirea Strahov care e acolo de pe la 1140, eu n-am văzut-o că Maurice a decis că nu pare impresionantă aşa cum o privea din spate, numa’ bine să mai am ce vedea şi data viitoare.
         Imediat după ea urmează Loreta asta e mai nouă de pe la 1626, biletul de intrare o fost cam  130 de coroane ( unde 1 Euro  = 24 de coronae), dacă vrei să faci fotografii te mai costă vreo 100 de coroane.
         Numele îi vine de la localitatea Loreto din Italia, unde legenda spune ( că adevărul istoric nu poate fi determinat) că ar fi fost mutată  de către îngeri casa din Nazaret în care s-a născut Fecioara Maria şi unde a avut loc Buna Vestire.
         În curtea mânăstirii Loreta din Praga se regăseşte o copie a acestei case şi o statuie făcătoare de minuni ( nu-mi place cum sună dar n-am altă formulă la dispoziţie).
         Tot în mănăstirea aceasta îi veţi găsi pe Sf Felicissimus şi Sf Marcia, doi sfinţi spanioli, absolut minunat sau macabru, după firea fiecăruia este că rămăşiţele cu pricina se găsesc în 2 vitrine în stânga şi dreapta altarului, purtându-şi hainele de odinioară şi măşti de ceară pe faţă.
         Din prima încercare noi i-am ratat, a trebuit să ne întoarcem în  biserică pentru identificarea lor, chestie care nu m-a încântat în mod deosebit pentru că este ornamentată cu cei mai urâţi îngeri pe care i-am văzut în viaţa mea, dotaţi cu expresii răutăcioase şi destul de croiţi pe dezmembrări, efectiv vreo doi par să-şi scoată ochii.
         Tot aici o veţi găsi pe Sfânta Wilgefortis (Starosta) , o tânără care s-a rugat să nu fie nevoită să se căsătorească cu un rege păgân ales de tatăl ei. Legenda asta mi se pare o exemplificare bună a zicalei cu Fi atent la ce îţi doreşti, pentru că soluţia divinităţii a fost să o doteze pe biata fată cu barbă, devenind atât de urâtă încât mirele nu şi-a mai dorit căsătoria. Furios tatăl ei a crucificat-o drept pedeapsă. La vreme la care am văzut mânăstirea fără ghid nu am priceput sub nici o formă de ce există acolo o capelă cu Isus în rochiţă. Cehii nu ar scrie informaţii lângă obiectivele turistice  în vreo limbă mai cunoscută nici picaţi cu ceară aşa că ori apelaţi la un ghid, ori vă faceţi temele de acasă.
         La etaj se găseşte preferata mea : expoziţia tezaurului care cuprinde diverse obiecte folosite în slujbele religioase şi care pe ortodoxa aici prezentă au depăşit-o. Aş fi luat acasă orice  ostensoriu găsit acolo.  Amu’ obiectele astea minunate îs un fel de struţocămilă în spate având o cutiuţă pentru o relicvă sfântă şi deasupra alt compartiment pentru ostie (prescură) ,
         Şi se găseau la faţa locului destule una cu vreo 7000 de perle, una cu mai puţine dar mai mari, una inelară cu vreo 500 de diamante, 200 de rubine, smaralde, perle etc, una din coral.
         Preferata mea este Soarele Praghez care are o poveste foarte frumoasă. A fost odată ca niciodată o contesă Eva Ludmila Frances Kolovratova, care pe la 60 de anişori se mărita a treia oară, mirele fiind cu 35 de ani mai tânăr, faceţi şi voi calculele, mie îmi iese că omul avea 25 de anişori. Ca dar de nuntă de la tânărul ei soţ a primit 6500 de diamante, pare-se prinse pe rochia de mireasă, pe vreme aia nu existau operaţii estetice deci trebuia să iei ochii nuntaşilor cu ceva. Diamantele au fost lăsate moştenire mănăstirii cu menţiunea de a fi folosite la o monstranţă. Ceea ce s-a şi făcut este din argint aurit, cântăreşte 12 kg şi are încrustate 6222 de diamante restul fiind plata meşterilor, ceea ce dovedeşte că pe la 1699 meşterii nu erau deloc ieftini.
         Când ai ieşit din Loreta cobori agale străzile cu piatră cubică, treci pe lângă vreo două palate bogat ornamentate cu graffitti: Schwarzenberg de pe la 1567, Stenberg 1698 şi ajungi rapid la Castelul din Praga pe care eu l-am văzut numai pe exterior, turul interiorului fiind vreo 350 de coroane pe care nu el-am dat. Turul nu mi-ar fi permis şi vizitarea bijuteriilor Coroanei Boemiei aşa că nu am avut motive să mă agit.
         M-am bucurat însă de spectacolul schimbării gărzilor, prima gardă de castel pe care o văd dotată cu ochelari de soare, spectacol care are loc la fiecare oră de pe la 9 dimineaţa până pe la 8 seara cred.

        Dacă Praga e un oraş scump atunci asta se datorează preţului de vizitare a orice obiectiv, cam orice vrei să vezi costă undeva la 120 coroane obiectivul sau 300 – 450 de coroane pachetul de obiective. (450 de coroane sunt un pic sub 20 de euro ).
         În Hrad în schimbul unui asemenea bilet puteţi vizita catedrala Sf Vitus (altfel accesul este permis numai vreo 20 de metri în interior), biserica Sf. Ghoerghe şi Strada de Aur. Dacă nu plătiţi biletul tot vă veţi bucura de  exteriorul spectaculos al clădirilor.
         Dacă aveţi o preferinţă spre parcuri tot aici se găsesc grădinile regale, vegheate de Turnul de Pulbere.
         Puteţi mânca la restaurantele de lângă palatul Schwarzenberg la preturi accesibile, adică meniul zilei era vreo 190 de coroane pentru o persoană şi 380 pentru două, includea supă, felul doi, desert la prima variantă şi câte o bere mică la a doua. Bonus o să primiţi peste tot în Praga unt cu ierburi aromatice şi pâinici proaspete care merg de minune împreună.
         Turul din Hradcany s-a terminat deja, după câteva fotografii de la zidul din faţa Castelului de unde Praga ţi se întinde la picioare ca o carte poştală, începi să cobori treptele spre Mala Strana (Cartierul Mic) care face legătura între Hradcany şi Centrul vechi, dar povestea lui blogul viitor.



         

vineri, 26 iulie 2013

Orasul cu praf de zane

Despre Praga am mai scris, dar erau gânduri extrase din amintiri prăfuite de ani. Anul acesta planeţii s-au aliniat în aşa fel încât să mă ducă din nou acolo şi cum m-am întors ieri am zis să profit de amintirile proaspete.
         Sunt evident multe lucruri de văzut în Praga şi pe cât posibil mă străduiesc să nu repet povestea de data trecută, dar nu despre arhitectura ei voiesc a vă povesti prioritar ci despre starea de spirit.
         Soarta face ca eu să pun piciorul în Praga în  momente tulburi ale vieţii mele, mă gândesc că acesta o fi şi fost motivul alinierii planeţilor. În cazul meu oraşul îşi face datoria de fiecare dată.
         Dacă despre Roma v-am spus că este linişte, că te poţi reinventa acolo, despre Praga vă spun că este  „buena onda” ( tot ce pot face în materie de traducere este  „good vibe”, nu că nu aş crede că limba română are muuulte cuvinte corespunzătoare numai că mie nu-mi vine în cap absolut nici un sinonim perfect pentru sentimentul acesta ).
         Praga este un oraş al zâmbetului, oameni, căţei, soartă toate îţi răspund zâmbind acolo. Nu spun că nu sunt multe de văzut dar, dacă timpul tău e limitat, în loc să alergi în căutarea obiectivelor turistice mergi în Piaţa din centrul vechi şi trânteşte-ţi fundul pe pietrele cubice ale pavajului, priveşte furnicarul care se strânge începând cu fără douăzeci de minute al fiecărei ore în faţa Ceasului cu Sfinţi şi aşteaptă.
          Lasă soarele să îşi continue mersul pe cer, diluează-te în lumina asfinţitului sau numără stelele surprinzător de luminoase, pierde-te în timp. Spiritul oraşului o să-ţi pătrundă în suflet încet ca o intravenoasă cu bucurie, printre sunetul ritmat al copitelor şi acordurile cântăreţilor care îşi ţin reprezentaţiile în piaţă, grijile se vor topi şi tu te vei simţi mai uşor cu câteva tone de amărăciune.
         Piciorul va începe să ţină ritmul muzicii. Aici nu e nevoie să munceşti tu întru reinventare, Praga o va face pentru tine, vei avea numai sentimentul pregnant că în vreme ce tu te cufunzi în veselia ei, destinul tău se reconstruieşte cu cărămizi translucide şi viu colorate. După un timp drumul  tău în viaţă ţi se va deschide în inimă la fel de clar ca una din străduţele înguste ce pornesc din piaţă şi te vei adăuga dansând vreunuia din grupurile ce străbat oraşul în straie portocalii cântând Hare Krishna .
         Praga este un oraş cu istorie dar nu o vei simţi apăsându-ţi pe umeri, e ca şi cum deasupra ei o divinitate jucăuşă a împrăştiat un borcan întreg cu praf de zâne care continuă să se cearnă o eternitate peste vizitatori, făcându-i să meargă printr-o poveste.

         Am fost de Praga şi voi mai merge, probabil mai mult decât o dată, chiar dacă viaţa mea nu va mai prezenta noduri gordiene, pentru ca mie oraşul îmi încarcă pur şi simplu bateriile de fericire.

miercuri, 17 iulie 2013

Legea Atractiei versiunea mea :)

So, o să cam lipsesc. Maine poate apuc sa intru sa va postez o felie de tort virtual pentru că da, lume, lume, mâine are loc evenimentul şi împlinesc 17 ani  jumătate pe fiecare picior. Tort handmade de mine ca să fim înţeleşi că  nu v-aş îndopa eu cu e-uri.
         Dar nu de aia lipsesc că nu chefuiesc până joia viitore, ba stai puţin exact asta fac. Ştiu sunt o bestie.
         Lipsesc pentru că aveam nervi şi pentru că Dumnezeu sau Universul a ţinut să-mi demonstreze încă o dată că nu doarme şi mi-a trimis aşa un cadouaş de ziua mea adolescentină.
         Cum şedeam io aşa măcinată de gânduri, era să zic negre dar nu au apucat să ajungă chiar la culoarea aia, m-am prins pe undeva prin zona de gri că fac greşit tot ce am învăţat din multiplele mele cărţi de dezvoltare spirituală, cum stăteam eu aşa pe gânduri de o culoare incertă m-am gândit să aplic naibii ăle tone de învăţătură ermetica şi să fac ceva pentru a ieşi din stare.
         În stare intrasem uşor, aţi observat ce uşor ne enervăm şi ce greu ne revenim? IVM mă anunţase cu coada între picioare unde e posibil să i se găsească în curând şi capul că trebuie să meargă de la lucru la Constanţa fix azi şi nu se întoarce de ziua mea că dacă tot ajunge la mare ……….Pricepeţi ideea.
         Amu’ la mare IVM se duce cu Nea Nicu şi tare nu aş fi mers în vacanţă în condiţiile alea, mai ales că şi cazarea e de mare stil la un amic, posesor de saltele gonflabile în sezon.
         Tragedia ar fi fost dacă îmi zicea să merg, că n-aş fi zis pas şi mie la mare nu prea mi se îndeamnă să merg. Adică în ultimii 20 de ani am fost o dată şi nu mi-a plăcut. Nu mă bronzez - mă ard, instantaneu, 15  minute de soare aşa pe la ora 9 dimineaţa mă transformă într-o chestie usturătoare de culoarea zmeurei, nu suport vacarmul de pe plajă dar spatele meu nu suportă nici lipsa de chaiselonguri de pe plajele pustii, plus că de unde naibii umbrelă pe plaja fără populaţie şi o fi el IVM mare dar  nu face suficientă umbră pentru mine.
         Scurt pe doi nu mi-ar fi plăcut la mare dar asta nu înseamnă că nu m-am enervat ca toţi dracii că s-a gândit să plece fără mine. Şi în starea asta de nervi gri mi-am adus aminte că atragi ce simţi, ori eu simţeam nervi, bomba atomică era mic copil pe lângă mine. Ca atare m-am calmat şi am început să citesc neşte bloguri până am ajuns al unul despre Praga, care mie mi-a plăcut la maxim si la care mi-a zburat gandul cu drag. Peste vreo 4 ore am aflat că am prieteni care merg la Praga sâmbătă, logic nici ăştia nu se gândiseră să mă ia şi pe mine, de mă simt aşa mica orfelină pe aici.
         De data asta n-am mai pus la inimă, am început să-mi amintesc tot ce puteam s[ le spun,  să plece oamenii cu nişte ponturi la ei şi cum intram eu într-o stare din ce în ce mai roz cu gândul la Praga şi la vacanţe azi m-am trezit cu rezervări făcute, jumatea enervanta de bagaje gata ( adica aia plicticoasa, pasta de dinti, gel de dus, lotiune) şi cu toată afacerea la un preţ modic.
         Mai pot eu să zic că nu merge Legea Atracţiei ? Când mă întorc, după ce vă povestesc cum a fost pe acolo, musai să scriu un tutorial despre cum să îţi schimbi starea de spirit instant ca de la întrerupător. Dar până una alta lipsesc şi v-am anunţat aşa să nu intraţi al oareşce bănuieli



marți, 16 iulie 2013

Smartphone

Inevitabilul s-a produs, mi-am cumpărat Smartphone. Observ că îmi păstrez în continuare o anume logică strict personală care mă determină la astfel de investiţii. Mi-am cumpărat calculator pentru că voiam musai şi neapărat să mă joc Bejeweled, eh era momentul să fac un pas înainte spre tehnologie şi să îmi iau smartphone pentru că în deplasările în afara casei IVM se juca de unul singur Candy Crush Saga pe telefonul din dotare şi pe mine nu mă lăsa, cu motivarea infantilă că iar o să şterg naibii ceva de prin telefon, de parcă eu chiar am vrut să îi şterg agenda data trecută.
         Deci m-am luat de mână, m-am dus la magazin şi am ales şi eu cel mai accesibil ca preţ telefon că n-am înnebunit să dau banii de vacanţă pe ceva pe care sigur o să-l scap din mână destul de curând. Pe ultimul l-am aruncat din greşeală în cada cu apă călduţă, în afara unui scurtcircuit la nuş ce de la microfon a rezistat bine merci vreo 3 ani de al eveniment, başca multiple trântiri pe jos, că eu sunt mai pasională aşa de felul meu. Încă nu pricep de ce s-a uitat nenea doctorul de telefoane ciudat la mine când am zis că după părerea mea mobilul a scăpat aşa ieftin de la sarea de baie din cadă care era anti aging.
         Cum un smartphone fără abonament cu net e un fel de natură moartă evident mi-am upgradat şi abonamentul apoi am aşteptat calmă ca o piersică  ce se coace în soare să intre în vigoare acela nou.
         Numa’ că în ziua cu pricina am primit un mesaj conform căruia îmi intraseră minutele noi care erau tot cele din abonamentul vechi, motiv pentru care m-am deplasat la sediul operatorului să mă lămuresc. Era evident coadă, de ce naiba ai plăti tu ditamai operatorul mau mult de doi oameni care să se ocupe de sfătuirea clienţilor în ditamai oraşul? Corect nici eu nu am găsit vreun motiv pentru aşa risipă, unde mai pui că le asigură clienţilor şi condiţii, afară sunt 40 de grade deja ei stau cuminţi în sediu, în aer condiţionat şi aşteaptă, dacă erau şi nişte scaune cred că nici nu mai plecam de acolo.
         Coada nu era mare când ne-am apucat de treabă, numai 3 persoane, un domn şi două puştoaice de vreo 49 de ani bucata.
         Domnul era un consumator european, adică omul avea drepturi şi s–a informat prelung despre toate telefoanele disponibile în magazin butonând cu graţie la ele vreo de vreo 20 de minute. Sincer nu am înţeles ce îl împiedica să butoneze modele expuse că doar erau toate împrăştiate pe pereţi şi nu erau machete, la fel cum nu am înţeles nici logica în baza cărei îl întrebi pe acela care o să îţi vândă ceva despre calităţile impresionante al modelului, omul îl are la vânzare îţi imaginezi că o să zică ever acesta nu e bun e o prostie din partea angajatorului meu să îl scoată pe piaţă?
         Dacă ai curiozităţi din astea pune mâna şi citeşte nişte review-uri până te iluminezi. Probabil mintea românului de pe urmă l-a găsit fix în magazin pentru că a plecat fără să îşi cumpere ceva.
         După care au urmat cele două puştoaice. Genul sunt bătrână dar mă tratez, adică botox, piele ultra întinsă, machiaj albastru electric, top-uri ultradecoltate, fuste ultrascurte şi vreo 20 de brăţări de liceană pe braţ.
         S-au aşezat cuminţi pe scaunul petentului, au scos două telefoane identice, din alea de costă vreo 1500 de lei cu abonament de 50 de euro pe lună şi au dat glas doleanţei domniilor lor. Să le conecteze careva pe Magazinul Play că nu pot să descarce aplicaţii şi culmea nici să intre pe Facebook. Nu ştiu dacă că puteţi imagina aşa tragedie.
         Şi am stata aşa cuminţi încă vreo 30 de minute la o coadă care număra cum vreo 15 persoane  în vreme ce tanti de la ghişeu le-a pricopsit pe cele două pupeze cu conturi de gmail că nu aveau şi le-a sincronizat şi le-a conectat pe facebook şi le-a notat conştiincioasă user-ul şi parola pe neşte petece de hârtie şi el-a făcut şi neşte desene cu iconiţele care trebui apăsate şi cum.
         Cam la vremea asta am înţeles mesajul acela de pe Facebook cu ai Smartphone? Şi cum te simţi ştiind că telefonul e mai deştept decât tine? Mă gândesc serios că ar trebui să existe o lege care să le interzică oamenilor să deţină telefoane care le depăşesc inteligenţa şi nu, nu cred că e o măsură discriminatorie, cred că e o măsură de protecţie, aşa cum nu le dăm voie minorilor la alcool sau celor fără permis de conducere al volan. Ar trebui să existe un test standard pe care să îl completezi şi care să spună până la cel nivel de telefon te poţi descurca de unul singur. Dacă evoluezi între timp nu-i bai mai faci testul o dată şi schimbăm telefonul, dar scăpăm de multe necazuri pe calea asta.
         Mno acum mă duc să mai cresc nişte nivele în Candy Crush Saga că IVM e cu vreo 50 înainte şi aşa ceva este inadmisibil.

       
 

21 de motive

Uneori e nevoie să ne amintim si de astea. Motive pentru care te iubesc:
1. Pentru zâmbetul care luminează o lume întreagă.
2. Pentru cum treci prin viaţă ca o flacără.
3. Pentru visele în care mă faci partaşă
4.Pentru tristeţile pe care le duci in suflet
5. Pentru poveştile cu care mă vrăjeşti
6.Pentru cafeaua cu scorţişoară pe care ai învăţat să o faci pentru mine
7.Pentru privirea adâncă în care mă ţii uneori prizonieră
8. Pentru tăcerile care spun atât de mult
9 Pentru telefonul care sună exact când sunt pe marginea prăpastiei şi mă întoarce la tine
10 Pentru că vezi în mine şi în lume lucruri nebănuite de nimeni
11 Pentru răbdarea pe care nu o ai cu nimeni altcineva
11 Pentru ritmul frenetic pe care-l aduci cu tine
12. Pentru umărul pe care mi l-ai cedat
13 Pentru zâmbetul smuls din lacrimi de dragul meu
14 Pentru că mă faci să cred din nou în basme
15. Pentru cum îmi rezervi locul meu în tine în care să mă ghemuiesc când mi-e urât pe lume
16 Pentru curcubeele care nu dispar niciodată
17 Pentru că exişti
18 Pentru ca nu renunţi niciodată
19 Pentru veselia pe care o presari in drumul tău
20 Pentru că eşti tu
21 Pentru ca te iubesc

luni, 15 iulie 2013

Tasta Orice

18 iulie 1978: m-am născut, asta a fost multă vreme considerată o mare realizare pe capul meu şi al familiei, dar n-a ţinut mult, pentru mine cel puţin. Pentru că eu m-am născut cu neşte trăsături foarte aparte adică eram ceea ce s-ar numi precoce.
Dacă aş fi avut norocul să mă nasc aşa mai în perioada postdecembristă spre modern ai mei m-ar fi dus la emisiuni gen „Copii spun lucruri trăsnite”, aş fi devenit o vedetă şi pe la 13 ani deja aş fi fost ocupată să fac schimb de impresii pe blogul propriu şi potopit de fani, cu alţi copii vedetă care până la vârsta aia încercaseră toate substanţele euforice artificiale posibile astfel încât  nici o dilemă nu mi-ar mai fi chinuit creierul.
Numai că nu l-am avut, norocul adică, sau ghinionul că tot timpul e o problemă de optică la urma urmelor. Eu m-am născut de ziua mea cum zicea un celebru şlăgăroi ail tinereţii şi de foarte mică mi-am dat seama de două treburi foarte grave care lăsate de capul lor mi-ar fi marcat în negativ destinul.
1.     Am venit pe lume fără manualul utilizatorului, indiferent cât am ameninţat că dau barza în judecată pentru greşeala de a-mi fi pierdut pe drum instrucţiunile de utilizare nu am obţinut nici o reparaţie în sensul acesta.
2.     Am venit pe o lume profund concurenţială. Frate absolut tot ce vrei pe lumea asta presupune de principiul acordul sau chiar colaborarea activă a altuia. Pe lumea asta tot timpul vinzi, bine te mai găseşti tu şi în postura de cumpărător dar atunci poţi să aplici trucurile învăţate de partea cealaltă a tejghelei ca să nu te tragă nimeni pe sfoară.
Nu contează ce vrei: o casă mai frumoasă, un loc de muncă mai bun, o iubire mai rezistentă, un cont mai bine aprovizionat în bancă, pentru fiecare dintre ele trebuie să vinzi.
De regulă te vinzi pe tine şi abilităţile tale. Poate eşti un geniu care să-l pună în umbră pe Einstein, câtă vreme nu eşti în stare să vinzi pe piaţă minunea pe care o reprezintă mintea ta avantajele vor fi în cel mai bun caz postume. Poate eşti aşa frumoasă că Niagara s-ar opri din cădere numai pentru a-şi bucura moleculele cu vederea gingaşei tale făpturi, dacă nu poţi să faci reclamă la treaba asta vei fi cel mult pomenită de nepoţi în fraze gen „Bunica era o adevărată frumuseţe”. Poate ai inventat remediul minune care repară gratis şi fără efort gaura din stratul de ozon ( înţelegeţi că folosesc metafore doar nu ai inventat tu bagheta magică) dacă nu poţi convinge măcar o companie sau un guvern sau un consiliu local acolo să pună în aplicare treaba asta o să murim toţi din cauza nivelului exagerat de radiaţii şi o să fie vina ta.
Ca să mă asigur că eu nu o să omor accidental omenirea, nu se ştie ce o să inventez până la urmă că speranţa moare ultima, m-am apucat din timp să caut manualul de utilizare,  m-am apucat să citesc serios articole de psihologie.
Dacă ţi se pare pierdere de timp gândeşte-te că problema numărul 2 din cele enumerate de mine poate fi rezolvată lejer numai citind şi aplicând ( teoria fără practică nu e suficientă) informaţiile din articolul acesta .
Încă nu am  descoperit cum să repar stratul de ozon, ar fi şi greu că eu am licenţă în drept, dar cât de bine mi-au prins sfaturile despre convingere ( nu le pot zice trucuri, în fond nu înşel pe nimeni, folosesc numai nişte date de psihologie elementară) în negocierea cu clientul turbat sau şi mai distractiv cu avocatul condiţionat să sară la jugulara adversarului.
Nici nu mă mai apuc să detaliez de câte ori mi-a prins bine să-mi aduc aminte că răbdarea mea îl face pe IVM să se simtă confortabil şi uite aşa îi iese porumbelul din care rezultă că proiectul acela care trebuia neapărat terminat aseară a fost o bere cu băieţii.
Şi un articol este doar începutul abia aştept să văd pe unde se găsesc restul butoanelor care îi pot determina pe oameni să danseze cum le cânt eu şi să mai fie şi convinşi că a fost ideea lor, că eu una m-am săturat să mă simt Homer Simpson 'To Start Press Any Key'. Where's the ANY key? 

Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poțabona gratuit la TheHunger.ro aici.

Je m'en fiche, tu ce mai astepti?

Stam eu aşa şi mă gândeam ca tot românul cum să mai fac un ban pe timp de criză. A nu se înţelege că mă plâng de lipsa banilor dar frate sunt în vacanţă de 2 zile întregi, m-am plictisit deja. Nu ştiu dacă pricepe cineva ce vreau să zic, nimeni nu m-a acuzat vreodată că aş fi normală dar vă pot asigura că e fascinant să fii eu.
Să revenim aveam nevoie de ceva care să îmi ocupe timpul şi mintea, ceva în care să îmi revărs potenţialul creativ şi mi-am adus aminte că, dacă am vreun talent pe lumea asta, atunci mă pricep să îi învăţ pe alţii să facă diverse.
Aşa m-am născut, adică de la grădi când îi „meditam” pe distinşii mei colegi la colorat ( nici acum nu pot crede că la 4 ani ai nevoie să întrebi pe cineva cu ce culoare să faci tu rochiţa Albei ca Zăpada), trecând apoi prin bastonaşe şi tabla înmulţirii şi ajungând la fizica lentilelor tot timpul am avut pe cineva după mine căruia să îi explic misterele universului.
Lume, lume numai azi la preţul de data trecută, cum zicea un email primit de mine azi prin care eram invitată la webminarii de făcut bani pe net, se deschid nişte cursuri absolut fundamentale care vă vor schimba vieţile şi nu aşa oricum ci din ţâţâni [ hai manuţa sus toţi care aţi dat fuga pe goagăl să vedeţi  ce e aia din care vi se schimbă viaţa (bonus veţi învăţa neşte cuvinte absolut minunate din fondul lexical românesc şi nu numai)].
Titlul cursului „Cum să ridici je m’en fiche-ismul la rang de artă în 4 paşi simpli”.
O să ziceţi că umblu cu cioara vopsită că la urma urmelor puteţi să vă enfichaţi şi singuri, fără cursuri de specialitate. Eh bine aici greşiţi, je m’en fiche nu e o treabă pe care să o aplici aşa empiric, pentru asta poţi să aplici sistemul bielă- manivelă la nivel biologic ( alt bonus aşa înjurături elegant ştiinţifice se plătesc cu bani grei la alte case .PS cititoarele sunt rugate sa intrebe masculii din casa despre ce dracu vorbesc ).
Acum serios je m’en fiche merită toată atenţia pentru că este o mare artă să te poţi detaşa. Pentru că nu înseamnă pur şi simplu nu-mi pasă, este ceva mai mult, este o stare de indiferenţă grefată pe un principiu sănătos de autoapeciere.
De regulă je m’en fiche de părerea lumii, asta nu înseamnă că o să mă dau cu capul de toţi pereţii indiferent de ce or vrea să mă sfătuiască binevoitori terţii care văd masacrul în cauză. Nu, înseamnă că am ajuns la gradul de cunoaştere a mea şi a lumii, care îmi permite să iau nişte decizii bine fundamentate şi care nu pot fi răsturnate de orice pală de vânt a unei păreri contrare.
Înseamnă că nea Gică şi baba Mariţa, aceşti guru ai străzii pe care trăiesc eu, nu vor putea să mă facă să spun că albul e negru sau măcar bej. Eu ştiu care este situaţia şi m’en fichez fără jenă de părerea lor.
Je m’en fiche de atitudinea de mic Zeus  sau Hera (după caz) a lu’ tanti de la ghişeu pentru că ştiu că el/ea este un funcţionar plătit din banii mei, indiferent că lucrează la stat sau la privat şi că de fapt pe lumea asta „Clientul nostru este stăpânul nostru”
Je m’en fiche de părerile lui IVM despre cum trebuie călcate cămăşile pentru că…. Bine aici nu am nici o bază logică numai că am avut prudenţa să-i ard vreo două la începuturi până i-a intrat în cap că sunt incapabilă de treburi complicate care presupun fier de călcat, aragaz sau aspirator. Este drept că mă consideră tehnic dizabilitată dar eu m’en fichez de părerea lui în vreme ce şăd pe canapea cu nasul în Candy Crush Saga iar el asudă temeinic călcându-şi cămăşile la 40 de grade în atmosferă. Încă aştept ziua în care îşi va da seama că hainele mele sunt călcate la fel de bine şi totuşi nu am o menajeră prin care să explic miracolul.

Aşa cum spuneam te pot învăţa să te enfichezi oricând, oriunde şi de orice şi pot oferi şi o bază de motivări extrem de adecvate situaţiei. Eu zic să băgaţi un ban în cursurile astea şi să-mi spuneţi dacă expunerea de motive nu e suficient de convingătoare să bag un L.E. cu testimoniale ale unor oameni cărora le-a transformat viaţa în aşa măsură încât acum se cred pisici şi pot fi convinşi să facă numai ce vor ei. 

duminică, 14 iulie 2013

Punct si de la capat

Şi uite cum Universul îţi scote în cale semne la tot pasul. În timp ce aşteptam cuminte să mi se coacă prăjiturile am zis să-mi descreţesc fruntea de singurul rid pe care îl posed şi să citesc un blog vesel.
Numa’ că Adelina nu crez să fi avut berile necesare filozofării aseară la grătar şi i-o ieşit un blog serios. În toate lucrurile negative este ascuns însă ceva bun, blogul acesta care nu m-a făcut să râd m-a făcut să zâmbesc cu tot sufletul, pentru că la o analiză atentă mi-am dat seama că până acum mie una mi-a mers de minune în viaţă.
Mi-a mers în sfertul de viaţă pe care l-am trăit până acum, pentru că eu înainte de 140 de ani nu am de gând să mor, mai târziu poate, că nu se ştie ce mi-o mai trece prin cap şi ar fi foarte cool să fiu prima femeie care ajunge la 200 de ani.
Când mi-am botezat blogul nici măcar nu am bănuit până unde se întinde geniul meu. Oglinda lui Erised este un obiect magic la şcoala de vrăjitori Hogwarts ( dacă nu aţi citit Harry Potter poate ar fi o idee bună să o faceţi) care obiect îţi arată cea mai arzătoare dorinţă a sufletului tău. În oglinda asta un om fericit se vede pe sine însuşi ca în orice altă oglindă, dacă azi m-aş întâlni cu obiectul m-aş vedea pe mine aşa cum sunt acum, nici măcar mai slabă sau mai înaltă.
Şi asta cred că e o formă a fericirii să îţi placă cine eşti, să nu simţi nevoia să schimbi ceva, să accepţi transformarea ca parte a evoluţiei nu să o consideri o necesitate de gradul cel mai înalt.
Şi la asta se mai adaugă o formă, nu-mi regret nici una din deciziile luate în sfertul meu de viaţă, nici pe cele mari nici pe cele mărunte. Dacă aş avea în curte maşina timpului m-aş întoarce numai pentru a retrăi nişte momente care au fost minunate, nu pentru a schimba ceva la vreo cotitură a existenţei mele, pentru că retrăind momentul alegerilor şi cu mintea de acum cum se zice, aş lua o pe aceleaşi căi.
Am ales întotdeauna să merg în sensul în care am vrut indiferent de ce părea atunci o decizie inteligentă, indiferent de ce sfaturi am primit, indiferent de ce au crezut alţii despre mine. Am zis că dacă e să fie o greşeală măcar să fie a mea nu a celor din jur şi culmea e că nu au fost.
Am determinat ridicarea de sprâncene, de voci, de poale în cap şi bătutul cu pumnii în masă de-a lungul drumului, încă o fac, jumătate din deciziile mele nu au nici o logică pentru restul lumii şi nici nu vor avea vreo explicaţie pentru că în fond ce aleg e treaba mea.
Am mâncat când mi-a fost foame şi  am băut când mi-a fost sete, am muncit când am simţit impulsul şi m-am odihnit când eram obosită, m-am jucat în fiecare clipă în care s-a putut, am visat cu ochii închişi şi cu ochii deschişi, am iubit fără să mă uit în talgerul balanţei şi să văd dacă mi se înapoiază acelaşi lucru, mi-am spus părerea chiar dacă am ştiut că mi-ar fi fost mai comod să tac, m-am implicat deşi era mai uşor să ocolesc, m-am aruncat cu capul înainte şi am învăţat să zbor din căderi.
Am o listă lungă de lucruri pe care încă mai vreau să le fac, de locuri pe care încă mai vreau să le văd, de oameni pe care încă mai vreau să-i găsesc sau să-i păstrez.
Şi când priveşti aşa în urmă în viaţa ta şi descoperi că îţi place cine eşti şi că nu ai schimba nimic în trecutul tău parcă te apucă un fel de optimism cu privire la celelalte trei sferturi de viaţă pe care le mai ai de trăit şi ştii că dacă nu ai greşit când erai mic şi nu prea ştiai cu ce se mănâncă lumea asta de aici încolo nu poate fi decât mai uşor.
Cum să nu sărbătoreşti treaba asta cu o prăjitură?



sâmbătă, 13 iulie 2013

lazy saturday

E sâmbătă şi e prima zi a vacanţei de vară, bine mai am nişte chestii de scris dar o să îmi ia fix o oră din momentul în care mă apuc, mda ştiu, a fi genial e uneori un blestem şi sarcinile obişnuite te plictisesc. :D
Aşa că am stat şi mi-am făcut bine planurile pe ziua de azi pe principiul cum începi ceva aşa îl şi termini. Nu voi scrie plângerile pentru lucru azi, că îmi trebuie abia luni aşa că azi nu lucrez.
Trebuie musai să fac baie la vreo două rochii care, la fel de delicate ca stăpâna lor, nu suportă maşina de spălat, deci va trebui procesat ad labam. Asta îmi va asigura neşte iritaţii de toată frumuseţea că nici mâinile mele nu se înţeleg bine cu detergentul dar  aşa voi fi obligată să bag o tonă de cremă în bietele mânuţe în timp ce voi privi vreun serial, încă nu m-am decis care.
Mai am de scris neşte bloguri că în ultima vreme îs cam leneşă la capitolul acesta şi nu văz cum o să îmi crească mie popularitatea ţâşnind exponenţial din grafice dacă eu nu scriu.
Trebuie să petrec vreo juma de oră cu o cană de cafea în braţe filozofând asupra viitorului blogului, se simte o nevoie de schimbare, vreau ceva nou dar nu îmi dau încă seama ce.
După aia cred că va urma o filozofare cu o bere în braţe asupra temei viitoarei mele cărţi. Mda m-am decis să adaug pieţei suprasaturate o carte de dezvoltare personală, deocamdată reţetele sunt în testare pe cobai, adică eu, dar când termin de cules datele exacte o să scriu cea mai incredibilă carte care să te ajute să îţi schimbi viaţa în 10 zile, că nah prea multă muncă nu e bună şi asta e hiba generală a cărţilor de gen, necesită minim 30 de zile pentru schimbare.
Pentru că am insistat să dorm mai mult de dimineaţă am pierdut momentul ideal pentru Gayatri Mantra aşa că o să îi fac loc undeva prin program, eventual în punctul acela în care mi se va părea că reţetele nu vor da niciodată exact rezultatele dorite de mine deşi este clar că ele funcţionează acceptabil.
Mai avem în program un pic de trişcotat şi poate mă apuc să îmi termin şi bunătate de geantă croşetată, de care uitasem complet.
Ordine nu servim azi, că tot e vacanţă, că tot mă duc la birou rar şi numai dacă e vrei urgenţă deci pot munci aşe gospodăreşte şi săptămâna viitoare.
Trebuie să fac o listă cu cărţile pe care nu am mai apucat să le povestesc aici pe blog şi una cu cărţile de citit vara asta şi să mă gândesc un pic şi la Harry Potter, e multe filozofie în cărţile alea, mai ales ultima.
Să îi trimit lui Maurice numerele ca să îmi completeze un bilet la loto, mda e greu să câştigi dacă nu joci, am avut eu revelaţia asta.
Mno probabil mai am chestii de făcut dar deja mi se par exagerat de multe pentru prima zi de vacanţă nu?