La Demel, aş putea să-mi petrec fericită restul zilelor mele, fără să am mintea tulburată de FF-ei sau mai rău de PC în persoană. Din păcate pentru umanitate pozele cu bomboanele şi şocolăţile de acolo au fost făcute pe aparatul altcuiva şi nu le-am recuperat încă.
Deci cu mâna pe inima, despre care am auzit de n şpe mii de ori că îmi lipseşte, pot spune: pentru iubitorii de prăjituri cofetăria aia e raiul. Habar nu am ce am mâncat, eu vorbind germana la perfecţie, vezi să nu, şi prăjiturile nefiind traduse în engleză Am arătat cu degetul că aşa procedau mai toţi turiştii şi am mulţumit discret Parcelor că Dori, considerase că acasă la Moldova sunt aşeleaşi prăjituri dar mai ieftini, şi îşi luase soţul din zonă. Altfel cred că s-ar fi simţit jenată să afle lumea că e din acelaşi grup cu mine care arătam cu degetul .
În mijlocul cofetăriei, în fosta grădină interioară probabil, într-un cilindru de sticlă şi metal, se desfăşoară chiar în faţa ochilor tăi magia laboratorului de prăjituri, ab initio de la ou şi făină până la forma ornată frumos care va ateriza pe farfuria ta.
Peste tot miroase a Ajun de Crăciun cu scorţişoară, coji de portocală şi ciocolată topită. Şi mi-a părut rău, poate cel mai rău din toată vacanţa, că nu am avut la dispoziţie cele trei ore necesare pentru cursul rapid de ştrudel pe care un nene îl ţinea chiar în ţilindrul cu pricina.
Dar Viena era mare şi timpul limitat. Dacă ajungeţi pe acolo, nu evitaţi nici cofetăria cu pricina şi nici muzeul bijuteriilor casei imperiale, pentru care m-am dat eu dusă din faţa prăjiturilor.
Mi-a plăcut atât de tare muzeul cu pricina încât am dobândit cu mari eforturi un cucui în semn de suvenir de amintire, eu fiind prea ocupată cu admirarea unor fleacuri de diamante am omis să mai bag de seamă geamul gros care le despărţea de mine şi am intrat sănătos cu capul în el. Deşi eu cred că era vina organizatorilor, prea era curat geamul acela dom’le, în Românica mea s-ar fi văzut că e un geam acolo înainte să se simtă.
Pentru că tot ne învăţaserăm cum e treaba cu tramvaiul ne-am orientat în pas vioi spre el să ajungem la hotel pentru programul de depăduchiere pesonal de vreme ce seara mergeam cu toţii la o cină tradiţională.
So, baladam prin parcul de trandafiri din faţa Parlamentului,dacă închizi un pic ochii te crezi prins întro sticlă de Very Irresisteble, dap doamnele vor pricepe ce spun, asta e sunt femeie. Frumos, incredibil, plase jos, sesiune de foto şi tocmai când ziceam că mai bine nu se poate am descoperit că reuşiserăm să ieşim vesele nevoie mare pe aceeaşi poartă pe care intraserăm.
Houston aveam o problemă, noi trebuia să fim fix pe partea opusă, dar nu reuşeam să găsim poarta, logic era să ocolim, dar când ma fi avut noi vreo legătură cu logica? Ne înarmăm cu răbdare şi atacăm iar parcul, mai facem neşte poze aşa în trecere
Reuşim să găsim poarta, ochim staţia de tramvai, ne ducem cuminţi la trecerea de pietoni şi aşteptăm să se facă verde. Acum să ne fie clară imaginea, suntem patru şi toate femei, pradă unui acces de râs din acela cu lacrimi care te apucă fix când nu e cazul şi se autoalimentează până dă în lacrimi, din ăle bune.
Toată lumea e îmbrăcată în pantaloni, una are o pălărie uriaşă, eu datorită unui regretabil incident cu maşina de spălat proprie şi personala, un tricou micşorat aşa o idee, cât să nu mai curgă regulamentar peste blugi, a treia cară un ditamai rucsac iar a patra ne dă ocol şi ne face poze.
Peste stradă doi domni extrem de arabi îşi debarcaseră haremurile corespunzătoare dintr-o maşină şi acum stau şi se uitau, mă rog, ele se uitau în pământ, ei se uitau la noi, cu o insistenţă care ne dădea de gândit
Traversăm strada de altfel destul de pustie la ora aia, vreo 3 maşini, noi şi arabii de mai sus. Ajungem lângă ei, acum se vedea clar pe faţa lor că aveau o dilemă, trecem uşor pe lângă ei gata să mai traversăm odată spre tramvai.
Şi da, dom’le unul din ei şi-a călcat pe inimă şi ne-a întrebat deşi eram femei, îmbrăcate cum eram şi cuvântul „haraam” fusese rostit destul de des şi nervos de celălalt, mai tradiţionalist se pare.
Voiau să ştie unde e muzeul. Acum nah, Viena e plină de muzee, şi noi stam ca un pumn de bomboane în vârful unei colivi de casă mare între două din ele, gemene de altfel Muzeul de Artă şi cel al Ştiinţelor Naturale. Aşa că i-am trimis la cel de Artă, ni s-a părut mai interesant.
Deşi mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe cel supărat tot pomenind de haraam, a venit tramvaiul şi a trebuit să plec din peisaj dar şi mâine e o zi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Da-ti cu parerea ca e gratis