duminică, 30 septembrie 2012

Pentru femei

Iubesc site-urile pentru femei, de fapt iubesc e un cuvânt inadecvat, le ador pur şi simplu. Când sunt în culmea depresiei, da, paradoxal depresiile au culmi, aleg unul din ele la întâmplare şi citesc vreo 30 de minute. Nu că aş pune vreodată în aplicare perlele de înţelepciune găsite pe acolo, dar dacă citesc 2 articole şi comentariile aferente care se încadrează de regulă în gama „Eram orb şi acum văd, o site binecuvântat bine că mi-ai deschis ochii” este imposibil să nu mă simt brusc mai inteligentă decât media. Şi acesta este pasul e bază al tuturor tehnicilor de remontare găseşte un lucru bun, axează-te pe el şi următorul o să apară imediat. Ce îmi place în mod deosebit la site-urile astea este că ele se declară ferm şi deschis de partea ta. Că pe prima pagină este scris cu font-uri pentru chiori „You are the best” şi în consecinţă meriţi tot ce e mai bun. După care începe tragedia. Când ai terminat de citit primul articol deja începe să-ţi treacă prin cap că deşi eşti cea mai bună tot trebuie să mai faci ceva pentru a-ţi menţine relaţia pe linia de plutire ( nu e vina mea că mai toate site-urile se ocupă de aspectul acesta al vieţii noastre). Unele sfaturi sunt bune :du –te la sală, mă rog dacă nu ţi se potriveşte sala mergi al altceva, dar motivaţia este de mai mare dragul du-te la sală să arăţi bine pentru el, nu să îţi fie ţie bine Doamne fereşte. Alte sfaturi sunt cele din revistele pentru adolescente un pic retuşate pentru vârste mature, cel mai tare mă amuză „Fă pe inabordabila”, eşti ocupată, fă-l să simtă că trebuie să se zbată pentru un loc în programul tău. Dacă eşti ocupată nu am nimic împotrivă să o arăţi dar de ce ţi-ai aglomera agenda cu 100 de mii de chestii numai pentru a putea să-i spui lui că marţi la 6 nu vă puteţi vedea fiindcă eşti al cursul de păpuşi amigurumi ? Mai e o serie la fel de drăguţă, mergi în vacanţă tu cu tine. Şi atât. Lasă că îl laşi pe omul acela cu care pretinzi că ai o relaţie acasă dar nici prieteni nu e indicat să iei, adică mergi tu de te plimbă singur şi vezi lumea în stilul huhurez. Da’ de ce? De ce mi-aş nega serile de râs cu lacrimi la poveşti din tinereţe, cafelele băute lejer în soarele unei alte lumi şi mai ales reacţia instantanee de „Uite ce frumos”. Cum să pleci într-o vacanţă alegând deliberat să nu ai cu cine să comunici? Azi am găsit pe un site de gen o întrebare foarte frumoasă „Cum te găseşte iubitul tău când se întoarce acasă al tine după o zi obositoare de muncă?”. Cumva cred că nici unul din răspunsurile care mi-au trecut prin cap nu erau bune: făcând ordine în casă, spălând vasele, călcând rufe, cu o bere în braţe şi nasul în televizor, pe fotoliu cu o carte genială, alergând după plod Nici nu ştiu cu ce să încep, în primul rând dacă el mă găseşte când se întoarce se presupune că eu ori nu am plecat de acasă, ori m-am întors înaintea lui, deci ori nu muncesc, ori o fac în doze moderate. Dar dacă nu e aşa? Dacă eu ajung ultima acasă? Dacă eu îl găsesc pe el când mă întorc după o zi obositoare de muncă? Articolul pe care l-am citit nu mai continua, probabil era subînţeles, că ar trebui să fii calmă, sexy, gata de aventuri şi aşa mai departe, adică nu contează că probabil eşti stoarsă ca lămâia după propria zi de muncă, TU eşti aia care trebuie să facă un efort pentru a nu se banaliza relaţia. Şi asta venind de la cineva care cel puţin teoretic este de partea ta şi îţi repetă la fiecare trei fraze că tu trebuie să te respecţi pe tine. Şi uite aşa se consumă pagini şi pagini virtuale şi tipărite cu sfaturi care mai de care mai tembele despre relaţii, şi normal se consumă şi timpul necesar citirii lor şi probabil şi banii corespunzători. Dacă s-ar consuma numai atât sau dacă ar fi citite pe post de bancuri cum o fac eu nu ar fi mare problemă, uneori mă gândesc cu inima îndoită că poate există femei care chiar pun în aplicare sfaturile astea, care se supun unor programe draconice pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile conform sfaturilor găsite şi care până la urmă reuşesc să rămână şi singure pentru că nu ştiu cum ar reacţiona un bărbat dar dacă aş vedea o femeie comportându-se fix conform sfaturilor de mai sus aş trage concluzia că nu-i tocmai normală şi aş pleca prudent spre ţărmuri mai sigure.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Cele trei cuvinte


Nu ştiu dacă m-a apucat de la trilogia celor de la Taxi sau de la abundenţa de filme romantice din jur şi la urma urmelor ce mai contează de la ce m-a apucat? Cert e că mi s-o declanşat apetitul de filozofare asupra celebrului „Te iubesc”
Când îl spunem, de ce, cât de des, ce vrem la schimb. Amu’ eu ştiu că este drăguţ să spui că îl iubeşti pe Xulescu numai aşa de amorul artei şi că nu vrei nimic de la el sau de la ea că nici bărbaţi nu sunt mai breji la treaba asta. Vrei frate  crede-mă, în clipa în care ţi-a trecut prin cap să deschizi gura şi să laşi cuvintele alea să se strecoare afară din sufletul tău deja în minte ţi s-a prefigurat o scenă romantică în care celălalt îţi zice şi el „Te iubesc” sau dacă e genul mai reţinut „Şi eu”.
Că e o treabă pe care ar trebui s-o discutăm asta cu „Şi eu” e altceva în fond ce înseamnă şi eu ca răspuns la te iubesc? Şi eu te iubesc pe tine? Sau şi eu mă iubesc pe mine deci înţeleg complet starea ta?
Nu asta mă interesează acum ci formula completă şi expresă „Te iubesc” şi osanalele pe care i le ridicăm zilnic într-o formă sau alta.
O şi văd pe Cocuţa emoţionată ca în prima zi de şcoală, presupunând că pe Cocuţa a impresionat-o chestia asta, după ce Gigel i-a zis „Te iubesc”. E complet fericită şi aşteaptă deja mari împliniri în plan personal, emoţional şi familial de la treaba asta.
Foarte rar stăm să ne întrebăm măcar pe noi, altă idee bună de la Taxi, de ce mă iubeşte? Ce vrea la schimb? De ce a zis-o azi? Poate vrea să îţi liniştească nervii sau geloziile, poate vrea o atitudine pe care în lipsa cuvintelor magice nu ai prezenta-o, poate vrea numai să te ţină la curent cu ce simte.
Toţi suntem fericiţi că ni se spune „te iubesc” şi ne grăbim să le considerăm cele mai importante cuvinte din viaţa noastră.
Eh bine nu e aşa, cele mai importante cel puţin în domeniul acesta al relaţiilor romanţioase nu sunt două ci sunt trei. Cele mai importante cuvinte sunt „Nu te iubesc”. Nu cred că ai idee ce cantitate de curaj şi de verticalitate sunt incluse în cuvintele astea atunci când spuse la timpul lor. Atunci când tu  îţi faci iluzii şi  le aştepţi pe alea două iar cel de lângă tine ştie că nu poate să ţi le spună.
Aşa-i că dacă Gigel pentru care din motive necunoscute ai făcut o pasiune îţi spune cinstit „Nu te iubesc” te apucă crizele? Cum adică? Nu eşti tu suficient de bună? Nu eşti tu cea mai frumoasă, deşteaptă şi incredibilă?
Şi vorbesc la feminin din obişnuinţă, pentru că şi varianta masculină e fix la fel, singura diferenţă constă  în faptul că tu îţi vei suna cele mai bune prietene să le spui ce ţi-a făcut măgarul în vreme ce el va încerca să îşi nege şi lui însuşi ce a auzit.
Şi totuşi „Nu te iubesc” e un act de blândeţe, este cineva care vrea să te împiedice să suferi pe mai târziu, Nu te iubesc îţi schimbă viaţa  mai radical decât celelalte două, te eliberează, te fac să vezi că lumea e mare şi oamenii mulţi, că în faţa ta sunt posibilităţi infinite.
Nu te iubesc este de preferat de mii de ori unei tăceri care te lasă să le presupui pe cele două, sau unui Te iubesc spus formal pentru că aţi ajuns la etapa aia a declaraţiilor.
Dacă stau să mă gândesc prefer ca oamenii să îmi spună Nu te iubesc atunci când e cazul ca să fiu pusă în gardă, ca să am timp să-mi regândesc viaţa, ca să pot să mă reinventez în caz de nevoie.
Cineva care mă iubeşte nu mă va răni, va fi acolo conform proverbialului la bine şi la rău, chiar dacă nu îmi face declaraţii, viaţa s-ar desfăşura calm, cu plasa de siguranţă montată. Te iubesc exprimat verbal e un bonus, un plus care ne încântă dar fără de care putem trăi, Nu te iubesc e o necesitate, e o treabă la fel de utilă ca amputarea unui membru cangrenat.
Şi atunci de ce blamăm atât de mult cele trei cuvinte şi pe cei care au suficienta decenţă de a ni le spune din capul locului?

Eu divortez, tu divortezi...........

Nu m-aş fi gândit să mă preocupe veci problema divorţurilor de vreme ce am reuşit să mă feresc eficient de o căsătorie până al ora asta. Divorţul Oanei Lis era cam ultimul care să mă intereseze pe lista improbabilelor mele preocupări în domeniu . Şi totuşi……… De ce divorţează oamenii în general? Să nu mi-o ziceţi pe aia cu nepotrivire de caracter că nu o cred deşi e tot mai invocată. Acum ceva timp când eram mai tânără aş fi croşetat vioi pe ipoteza distanţării sufleteşti, că vezi doamne după atâta amar de ani oamenii nu mai au vise în comun, de fapt mulţi dintre ei nu mai au vise punct, nici proprii, nici în indiviziune. Dar e ceva care îmi dă cu radical aici şi taman pe biata Oana Lisa m-a găsit să fac analiză de caz. Adică nu mai au vise în comun pricep dar frate până acum au avut? Oamenii sunt împreună de aproximativ 20 de ani şi s-au decis să facă şi formalităţile de rigoare cu vreo 3 ani în urmă, aş zice că 17 ani la comun ar fi cam suficienţi să te prinzi dacă tu şi acela de lângă tine aveţi ce face în general împreună. Li s-au terminat visele fix în ăştia 3 ani de când împart acelaşi nume şi stare civilă? Şi pentru că m-am apucat de perechea asta nu cred că am putea veni cu argumentul s-a terminat pasiunea şi au descoperit că în afară de sex nu-i leagă nimic, că date fiind condiţiile sexul nu crez să-i fi legat vreodată din cale afară şi nici să fi durat 17 ani. Şi atunci dacă am stabilit că relaţia a rezistat neoficializat vreo 17 ani cum de 3 ani cu acte în regulă au reuşit s-o dea peste cap? Se vehiculează o aventură extraconjugală, mno şi după ce a fost fidel 17 ani taman acum s-a găsit s-o înşele? Sau situaţia era aşa şi înainte şi cumva abia acum a început s-o deranjeze? E vorba de celebrele aşteptări nerealiste conform cărora după căsătorie celălalt se va „da pe brazdă” prin asta fiecare înţelegând că celălalt se va schimba după gustul şi nevoile sale? E vorba de posibilitatea de a împărţi acum bunurile comune pe care în timpul relaţiei neoficializate nu o aveau? Să fim oare mai dispuşi să trăim în relaţii imperfecte şi brodate de compromisuri şi renunţări câtă vreme nu există un act scris care să ne ateste legătura cu celălalt? Să ne apuce brusc nevoia de afirmare a personalităţii şi cheful de bătut cu pumnul în masă pe tema mie să-mi respecţi ideile abia după ce credem că ne-am ancorat de cineva? Ce anume din hârtia aia roz ne creează impresia că relaţia se va schimba în bine la apariţia ei, că o putem folosi pe post de pârghie pentru a obţine ce vrem noi, cum vrem noi, când vrem noi? Ce ne dă certitudinea că acum dacă tot am semnat-o celălalt va închide ochii când depăşim nişte nivele ale bunului simţ în comportament? Şi la urma urmelor dacă tot duce la atâtea probleme de ce s-o mai semnăm?

vineri, 28 septembrie 2012

Eu nu stiu sa.....


Se poartă specializarea şi dubla specializare şi supraspecializarea, terminăm şcoli şi facultăţi şi mastere şi după aia mai facem neşte training-uri şi neşte module. Avem o diplomă în ceva după care musai ne apucăm şi mai luăm una în direcţia opusă. Ne putem angaja pe 100 de mii de posturi şi putem duce la bun sfârşit 80% din treburile care trebuie făcută în firmă indiferent dacă în segmentul nostru sau nu.
Ne-am însuşit dincolo de limite celebrul îndemn „Învăţaţi!Învăţaţi! Învăţaţi!” (pentru cei care nu au prins epoca nu-i bai google it, chiar îs curioasă ce o să aflaţi). Şi nu numai la lucru, facem asta peste tot, facem asta acasă, în relaţiile de familie, în relaţiile cu prietenii, uneori temeinic, uneori după ureche dar o facem.
Este constanta zilelor noastre, să ştim să facem cât mai multe, să ne pricepem şi la politică, şi la medicină şi la mecanică şi la gătit.
Poate pe vremea lui Leonardo da Vinci chestia asta era posibilă dar acum nu mai poţi fi omul acela universal care are cheia tuturor problemelor şi ghici ce ? Nici nu e de recomandat.
Alege unele din lucrurile pe care vrei să le faci, alege-le pe alea care îți plac şi nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma. Nu te grăbi să faci tot ce ştii şi tot ce poţi pentru că nu trăim în lumea aia ideală în care ne protejăm unii pe alţii. Imediat ce şeful, colegii, soţul, mama, soacra, rudele, prietenii sau copii vor pricepe că tu poţi să faci ceva în locul lor, se vor grăbi să te roage întâi să le ţii locul o dată, apoi impresionați de cât de excelent ai făcut tu chestia aia te vor mai ruga o dată şi încet te vei trezi că a intrat în obiceiul locului să o faci tu permanent.
Aşa că stai uneori şi întreabă-te dacă e cazul să înveţi să repari robinetul de la baie. Da, ştiu picură îngrozitor şi îţi torturează nervii ca picătura chinezească dar nu ai deja destule de făcut mai e cazul să o adaugi şi pe asta?
Ştiu că pot învăţa să fac orice şi o voi face perfect, ştiu că pot deja să fac multe, incredibil de multe, exagerat de multe dar preferă să nu.
Avem cu toţii un timp limitat şi nu mă refer la câte ne-am băgat prosteşte în program,la toate sarcinile cu care ne-am umplut ziua până când ne-am trezit că nu ne aducem aminte dacă a fost soare sau înnorat, că aveam prea multe de făcut şi nici un pic de timp pentru frunzele toamnei, avem un număr de X zile pe care să le folosim cât putem mai bine pentru noi.
Aşa că eu nu ştiu să  conduc, nu ştiu să spăl vase, nu ştiu să lustruiesc aragazul până când îndeplineşte standardele tale, nu-ţi place cum îmi iese mie, umileşte-mă frecându-l tu vreo 4 ore să devină perfect, învaţă-mă minte că nici un pahar nu am învăţat să spăl bibilindu-l al infinit într-o mare de spumă, de principiu nu ştiu să fac mai nimic din ce ai de făcut tu şi nici nu am capacitatea intelectuală de a deprinde aceste complexe meşteşuguri.
Eu nu ştiu să fac 100 de mii de chestii şi ştii ce? Nici nu-mi trece  prin cap să învăţ. Până când cineva îmi va demonstra matematic de ce ar trebui să le ştiu eu pe toate, de ce ar trebui să fiu atât de incredibil de egoistă încât să nu le dau şi celor din jur şansa să muncească prefer să îmi pierd (complet aiurea făcând chestii idioate ca plimbările şi cititul) timpul pe care l-aş putea dedica supracalificării mele în scopul de a fi numită wonder women sau mai exact aia care tre' să le facă pe toate ca să avem noi timp liber.

joi, 27 septembrie 2012

Alchimistul

Despre carte în sine am puţine de spus, nu o voi povesti, nu voi face un rezumat, nu e treaba mea să suplinesc lecturile fiecăruia şi în plus cititul de cărţi e o treabă foarte şi extrem de subiectivă aşa că fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.
De ce să citeşti Paulo Coehlo? Mda ştiu. S-a spus că e facil şi  comercial, că e un  guru contrafăcut, că multe altele şi totuşi eu zic să-l citeşti şi nu o singură carte şi nu o singură dată.
Povestea mea cu Alchimistul e interesantă, e într-un fel extrem de „a la Coehlo”. Ne-am întâlnit pentru prima dată în octombrie, am cumpărat-o mânată mai degrabă de curiozitatea faţă de publicitatea uriaşă care o însoţea decât de vreun interes real faţă de conţinutul ei.
Am măsurat-o din priviri şi nu i-am acordat credit. Să ne înţelegem în materie de lectură eu „înghit” cărţi, nu că aş urmări asta în mod deosebit, pur şi simplu se întâmplă, adică un volum din Jocul tronurilor e gata în vreo 3 zile cam cât credeţi că urma să-mi ia Alchimistul la 180 de pagini şi cu dimensiunile paginii al jumătate din asta?
     Şi nu mi-a luat  mult, am citit Alchimistul pentru prima dată în autobuz, în vreo 2 zile  şi nu m-a impresionat.
Ne - am reîntâlnit într-o noapte de insomnie cruntă printr-un februarie în care mă întrebam dacă o să fie nevoie să cer bani pentru facturi de la mama, nu că mi-ar fi luat mai mult timp s-o citesc, tot vreo 3 ore dar de data asta  am reuşit să mă identific cu Santiago, puteam fie să mă întorc în lumea din care plecasem fie să risc şi să merg mai departe pe drumul meu în căutarea unei comori, puteam să mă plâng după siguranţa pierdută sau să mă bucur de posibilitatea aventurii. Şi deşi nu m-a impresionat nici de data asta nu l-am mai privit cu aceeaşi indiferenţă.
De atunci au trecut mulţi ani, uneori mă rătăcesc în căutarea visurilor mele, uneori am nevoie numai să-mi aduc aminte că dacă vreau cu adevărat ceva Universul conspiră să mă ajute, că semnele sunt peste tot şi că toţi vorbim un limbaj al inimii.
Am citit şi alte cărţi ale lui Coehlo  dar când am nevoie de încurajare, când trebuie să schimb nu lucrurile din faţa mea cât modul meu de a le privi, când trebuie să mă reinventez pe mine şi lumea mea revin la Alchimistul.
Şi pentru a reveni de ce Coehlo? Pentru că este genial de simplu, pentru că pare să scrie fără efort despre lucruri universal valabile, pentru că reuşeşte să te facă să crezi că ai fi putut de fapt să scrii şi tu cartea aia, că ştiai aceleaşi lucruri, că eşti cel puţin la fel de bun. Reuşeşte să-şi impună punctul de vedere atât de subtil încât îl adopţi şi eşti gata să îţi asumi paternitatea ideii deşi poate nu ţi-ar fi trecut în veci prin cap sau dacă ai fi auzit-o într-o altă formă ai fi negat-o cu îndârjire.
Pentru că vorbeşte despre lucruri lumeşti care sunt tot timpul în jurul tău, pentru că uneori e nevoie să citeşti cărţile lui pentru a vedea ce aveai în faţa ochilor, pentru că acţionează ca o lentilă magică prin care propria viaţă se clarifică şi se colorează mai viu.
Pentru că în repetă la infinit cât de important este să îţi accepţi şi să-ţi urmăreşti ideile, să nu îţi pierzi curajul din cauza unor obstacole trecătoare, să îţi asculţi vocea inimii indiferent de ce spune restul lumii.
Dacă ar fi să o exprim în altă notă aş zice să citeşti Paulo Coehlo pentru că e ca un îngrăşământ pentru vise, ştii că e un pic artificial, că e un pic forţat dar când vezi efectele nu te mai gândeşti exact cu ce ai udat florile alea, te bucuri de rezultat şi gata.
Dacă nu vrei să pleci de acasă în căutarea cărţii, poate veni ea la tine de aici

Super Blog 2012

De când mă ştiu am avut ideea asta cu participarea la tot felul de concursuri şi competiţii, exceptându-le pe cele sportive - domeniu în care talentele mele tind asimptotic spre zero, în ideea că nu au cum să strice.
Aşa că de vreme ce am intrat în mediul ăsta şi am descoperit că există concursuri de blog nu era să ratez tocmai eu ocazia.
Cum abia am auzit de Super Blog 2012 nu am idei bine conturate despre cum se va desfăşura dar e o provocare, cu puţin noroc peste 2 luni şi vreo 30 de articole o să ştiu mai multe şi despre concurs şi despre mine. Pe principul toată distracţia e în călătorie şi nu în destinaţia în sine să dăm drumul petrecerii.

miercuri, 26 septembrie 2012

In cautarea perfectiunii


Cred  că ideea asta în alte forme m-a mai bântuit, nu-mi aduc aminte când, cum sau de ce dar dacă a revenit înseamnă că e cazul pentru o analiză mai aprofundată.
Azi m-a pocnit brusc revelaţia în timp ce negociam cu mine însumi vreo 15- 20 de minute de gimnastică. A pornit de la motivaţia pe care pervers creierul meu o împingea la înaintare, adică nu contează că azi lumea ta e cafenie (şi eu urăsc cafeniul), nu contează că pe tine nu te relaxează să faci mişcare, că de fapt leacurile tale de suflet stau în cufărul cu cărţi şi ceaiuri parfumate, trebuie să te mişti, să îţi supui muşchii unor eforturi de care nu au chef şi nici mare nevoie pentru că ai văzut doar cum arăţi.
Aici am făcut brusc o pauză, adică în ce fel arăt? Nu-s grasă, nu am probleme de sănătate care să necesite gimnastică zilnică, am făcut aşa de amorul artei vreo 2 kilometri pe jos plimbare în pas vioi care mă detensionează, cam ce nu e în regulă cu imaginea asta de vreme ce încă mai simt nevoia să fac un efort suplimentar?
Mi-a trecut prin cap că aşa fac în toate. Îmi aleg cele mai puţin probabil de atins modele şi mă lansez obsesiv în urmărirea lor. Acum nah unii oameni sunt frumoşi, alţii sunt geniali, alţii au abilităţi de comunicare incredibile şi alţii te bine dispun instantaneu, fiecare cu talentul şi darul lui, fiecare este bun pe o felie maxim două de activitate şi se consideră binecuvântat cu asta. Eu trebuie să le fac pe toate la acelaşi nivel, eu trebuie să fiu tot la superlativ.
Şi asta e o greşeală, pe undeva în educaţia mea ca şi în educaţia altora s-a greşit. Ar trebui să ne învăţăm copii că nu trebuie să fie perfecţi, este suficient să fie ei înşişi. Foarte rar se întâmplă să ai un fizic de zeiţă, un creier de Einstein şi abilităţile sociale ale lui Jackie Kennedy şi totuşi ne-a intrat cumva în cap nu numai că am putea să întrunim toate astea în acelaşi organism, ci şi că ar trebui şi că nu trebuie să precupeţim nici un efort şi nici să ne abatem vreo clipă de pe drumul atingerii acestui scop.
 Nici nu vreau să mă gândesc câte probleme, câte ore de terapie şi câte traume psihice ascunse sub covor am evita dacă am reuşi să înţelegem al timp că suntem absolut incredibili şi minunaţi chiar dacă nu ne încadrăm matematic în toate şi în fiecare standard al perfecţiunii în parte.
Aşa că mi-am făcut o cafea, mi-am ales o carte şi mi-am luat zi liberă, cumva mă îndoiesc serios că dacă prin absurd aş prinde acum peştişorul de aur şi mi-ar asigura în mod miraculos dimensiuni de fotomodel aş deveni brusc şi iremediabil fericită sau cel puţin mai fericită decât după vreo 2 ore de citit cu picioarele înfăşurate într-un pled colorat şi cu soarele de toamnă cernându-se peste pagini.

marți, 25 septembrie 2012

Da/Nu


Am chiulit mult de pe aici. Dacă stau să mă gândesc bine nici nu aş putea spune de ce. Pentru că mi-era lene, mi-era greu să mă concentrez, mi-era milă de mine şi de complicaţiile pe care mi le inventez în viaţă.
Mda ştiu, o să mi se spună că viaţa nu e în alb şi negru, că e într-o multitudine de tonuri şi subtonuri de gri şi cenuşiu, că e complicată, că lucrurile nu-s clare, că numai o viziune simplistă ar cere linii drepte ca o stradă nemţească.
Nu e aşa. Lucrurile sunt extrem de simple şi se rezumă la două cuvinte „Da” şi „Nu”. În viaţă, nu există „parcă”, „aproape”, „oarecum” pentru un motiv destul de simplu viaţa în sine are numai două valori ca orice sistem binar , poţi să o exprimi cum vrei în perechea logică „Adevărat / Fals”, în scrierea informatică „0/1” în simplistul meu „Da/Nu”, toate formulele exprimă aceeaşi stare de fapt la care se rezumă viaţa.
Când te întreb dacă eşti în viaţă, nu poţi răspunde decât cu Da sau Nu şi cam asta se aplică la toate aspectele vieţii tale, dacă nu pentru alt motiv atunci pentru că sunt o parte a întregului şi trebuie în mod necesar şi obligatoriu să respecte regulile acestuia.
Nu eşti „aproape” în viaţă, eşti sau nu şi atunci de ce ne complicăm cu 100 de mii de tonuri şi nuanţe în rest?
Iubeşti sau nu, ai sau nu, poţi sau nu, vrei sau nu. Şi gata.
Normal nu puteam trage concluziile astea analizându-mă pe mine sau pe alţii, nope eu am avut nevoie de un câine pentru a decide că în fond viaţa e foarte simplă. Şi anume un câine al străzii, cu un picior frânt sau cel puţin lovit zdravăn care încerca să traverseze o stradă cu 4 benzi de circulaţie şi refugii minuscule între ele.
La prima a avut noroc, puţin mai în faţă era un semafor deci strada a fost goală, la a doua a trebuit să planifice, între benzile 2 şi 3 a trecut prin ceea ce noi oamenii numim în mod constant viaţă. Circulaţia s-a intensificat, ambele benzi din faţa şi din spatele lui erau la fel de pline de maşini în viteză şi o vreme s-a învârtit în loc, speriat şi nesigur, până când a luat o decizie, a riscat şi a traversat şi banda 3 iar apoi la ultima cineva a oprit maşina pentru a-l lăsa să ajungă pe trotuar.
Şi cam aşa ne petrecem noi mult timp, nepermis de mult, în mijlocului drumului fiindu-ne teamă să mergem fie înainte, fie înapoi. Ne temem să ne punem întrebări, să ne răspundem la ele şi să luăm decizii în baza răspunsurilor.
Şi în fond nici nu sunt multe întrebări ci una singură „În situaţia asta primesc ceea ce îmi este necesar să fiu fericit?” dacă da stai acolo că doar îţi e bine, dacă nu pleacă, traversează banda 3 şi mergi înainte, în cel mai rău caz te poate călca o maşină, în cel mai rău caz tot ce ştiai tu despre viaţa ta se va nărui, dar un sfârşit este prin el însuşi limitat în timp. Sfârşitul este de preferat unei vieţi captive între două benzi de circulaţie, prizonier al fricii.
Deci pe care bandă eşti acum?

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Generatia.....


Pentru că nu vreau să pat cine ştie ce pe teme de plagiat,  l-am copiat dar tot de la mine, e o operă de tinereţe, adică de acum aproape un an
Până acum am avut parte numai de varianta online a ceea ce înseamnă să fii Pitzi, poate au existat dintotdeauna în jurul meu dar nu le-am dat atenţie, poate nu. Cert e ca nu le vedeam. Până azi.
       Am plecat de la birou cu o bruscă hotărâre de a face piaţa, aşa aveam eu chef la ora aia să-mi iau cireşe şi roşii, eventual ceva brânză şi musai nectarine.
         Ştiu că e trendy să cumperi cele de mai sus din supermarket, plimbându-te măcar o oră pe alei dotat cu un cărucior care te tentează să arunci în el produse de care nu ai  nevoie dar ai auzit numai de bine despre ele sau produse de care nimeni nu a auzit şi poate-poate lansezi un curent.
      Pe mine una mă exasperează mersul în spatele unor doamne care verifică inclusiv rasa găinii care a produs îngrăşământul folosit pe roşia în cauză, mă scot din minţi puştii care se tăvălesc artistic în faţa raftului cu ciocolate ştiind că ruşinat de scandal părintele va ceda şi va cumpăra moftul odraslei.
     Şi nici nu mai povestesc de cei care se hotărăsc la casă să schimbe jumătate din ce au în coş.
        Mi-am asumat riscul de a fi demodată şi m-am dus în piaţa mică din cartier, unde Nea Costică de la aprozar nu ar visa să-mi pună roşii storcite în plasă şi mă anunţă discret că mai bine iau cireşe mâine, semn clar că e ceva în neregulă cu cele care lăfăie roşii şi pietroase pe tarabă azi.
         Îmi epuizez lista de cumpărături, îmi iau plasele şi mă îndrept liniştită spre autobuz. Da, ştiu de asemenea că majoritatea colegelor mele s-ar sinucide ca în tragedia greacă înainte de a se urca în autobuz alături de plebe şi încă având în dotare în locul unei genţi de fiţe, plase de plastic cu desene viu colorate.
        Părea să fie una din zilele „Viaţa e frumoasă”, dar nu a fost să fie. Când sunt relaxată, când mintea mea nu se chinuie întorcând pe toate feţele o problemă căreia încă nu i-am găsit soluţie, încep să aud ce se întâmplă în jur.
      Azi am început brusc să aud conversaţia a două fete care mergeau în spatele meu.
        „Cum să mă trezesc fată cu noaptea în cap? Nu putem merge mai târziu?”
         Prima reacţie a fost s-o compătimesc adică era sâmbătă şi atunci să se trezească devreme? Dar a continuat şi cu ocazia asta am aflat ce înseamnă cu noaptea în cap : ora 12  ziua,  adică la prânz ca să fiu demodată până la cap.
        Am ascultat că nu prea mai aveam de ales cam ce a făcut a cu Gigel azi noapte şi ce urma în seara asta, m-am emoţionat până la lacrimi când telefonul a sunat pe o manea probabil celebră. Deja eram curioasă cum arată.
       Şi curiozitatea mi-a fost satisfăcută, ne-am oprit alături în aceeaşi staţie de autobuz. Şi brusc mi s-a umplut mintea de sfaturi pe care nu am putut să i le dau.
        Nu am nimic împotriva pantalonilor cu talie joasă, chiar îmi plac, dar dacă vrei să-i porţi e aşa greu să te asiguri că ţi-ai luat mărimea potrivită şi colăceii nu se revarsă pe deasupra curelei care îţi  face probabil vânătăi?
       Singura care arată acceptabil în nuanţa aia de roz, pe care eu una nu mai văzusem de la alviţa din copilărie, este Barbie, dacă eşti cumva admirator al ei.
       Dacă ai timpul, răbdarea şi posibilitatea financiară să-ţi vopseşti părul în 9 culori, mai fă un efort şi îngrijeşte-ţi cariile, ideal pe toate dar măcar cele de pe incisivi, şi da incisivii sunt dinţii din faţă ca să nu rămână vreun dubiu.
        Unghiile pe care sunt pictate simboluri abstracte nu se potrivesc absolut deloc cu murdăria de sub ele.
       Parfumul oricât de mult, de dulce sau puternic ar fi nu va reuşi în vecii vecilor să înlocuiască banalul săpun şi apa.
        Dacă te uiţi la ceas la ora fixă nu înseamnă în nici un caz că te iubeşte şi te poţi relaxa în privinţa „panaramei” cu care dansa aseară în club în faţa ta.
     E drept că fardurile pot ajuta dar nu atunci când îţi „tencuieşti „ faţa cu un amalgam de fond de ten şi pudră, peste care trânteşti şi un blush toate 3 în mod necesar de altă nuanţă decât tenul tău şi mai ales fără vreo legătură între ele.  Chiar dacă unghia degetului mic de la mâna dreaptă are lungimea ideală pentru operaţiune nu e cazul să te scobeşi în nas în plină stradă.
       Probabil dacă autobuzul nu ar fi venit la timp aş mai fi avut sfaturi de dat, dar am fost salvată de clopoţel şi Slavă Domnului nu mergeam în aceeaşi direcţie.
       Şi da, din uşa autobuzului mi-a mai trecut prin minte un sfat, poate cel mai important, dacă nu "ţi-a venit "(ca să te citez) de trei luni nu te întreba dacă eşti însărcinată şi nu-ţi mai acorda o lună să vezi ce se întâmplă, mergi la doctor, s-ar putea ca o sarcină să fie cea mai mică dintre problemele tale.

ER


M-am repezit ca de fiecare dată când sirena ambulanţei se aude apropiindu-se de spital. Eram pregătită, odihnită, gata să intru în acţiune, mi se părea o zi numai bună de salvat vieţi, până când a fost coborâtă targa.
      Atunci am rămas aşa ca o statuie vie, în loc să aud ce spune asistentul de pe SMURD am auzit tăcerea, absolută, abia când inima a început din nou să bată mi-am dat seama că  a sărit o bătaie, că uitasem să respir, că nu schiţasem nici un gest. Cuvintele trec pe lângă mine, „maşină”, „trotuar”, „viteză”, nu le pot lega unele de altele, nu pot închega imaginea, nu pot să le spun ce să facă.
      Ar trebui să mă mişc, să vorbesc, să nu irosesc secunde, dar e aici, e în faţa mea. Mi-am dorit de atâtea ori să dispară, fără să las cuvântul să se formeze fie şi numai în gând dar mi-am dorit de atâtea ori să moară. Şi acum e în faţa mea pe o targă, aproape gata să-mi îndeplinească dorinţa.
    Şi eu tot nu mă pot mişca. Ea singură? Erai cu ea? Unde eşti tu? Eşti întreg? Eşti în următoarea ambulanţă ce se apropie tânguindu-se de spital?
      Cineva îmi dă un ghiont, îmi văd mâinile mişcându-se, mă aud ca dintr-o altă lume dând instrucţiuni. Ce fac? Ce trebuie să fac? Mă mişc automat, execut şi gândurile mi se învălmăşesc în cap.
       Îi simt mâna subţire şi văd vasele albăstrui sub pielea aproape transparentă. Mi-e frică. Niciodată nu mi-a fost aşa frică. Am gura uscată şi amară, mă pârjoleşte setea şi mă înţeapă ochii. Pentru prima dată în viaţă vreau să fug, să mă ascund , să nu iau eu deciziile.
      Un aparat începe să ţiuie, o mare de oameni în verde se agită în jurul meu, în jurul ei, aproape mă ameţeşte mişcarea lor continuă, inima ei a început din nou să bată, mâinile îmi tremură numai o idee  când termin masajul cardiac, tremură de uşurare. S-a stabilizat.
     Poate a avut noroc, poate chiar am făcut ce trebuia, nu ştiu, nu îmi pot aduce aminte nici un singur lucru pe care l-am făcut sau am pus să fie făcut. Până vin rezultatele am o clipă liberă s-o privesc. E mică de tot, o mână de om într-un pat mult prea mare, părul i s-a întins roşu ca o rană pe perna albă, e palidă şi aşa cum stă cu ochii închişi pare că doarme, copil în aşteptarea Moşului.
      Te-au anunţat. Ai intrat trântind uşile, în fugă. Acum te-ai trezit, părul are dezordinea somnului, ţi-ai încheiat cămaşa strâmb  şi nu ţi-ai legat şireturile, probabil ai condus cu viteza luminii. Ai ochii întunecaţi şi ard.
    Stai aplecat deasupra patului ei şi pentru o clipă mi se pare că ţi-au crescut aripi ca s-o poţi proteja. Vorbeşti încet, o rogi sau te rogi, nu înţeleg cuvintele, o asistentă îţi spune că nu te aude, dar tu o ignori continui să vorbeşti.
       Nici nu ştiam că poţi vorbi atât de mult sau că poţi sta în acelaşi loc atâtea ore şi totuşi nu te-ai mişcat de pe scaunul de lângă pat, te uiţi cu resentiment de câte ori ne apropiem, de câte ori pierzi contactul cu mâna mică şi transparentă. Am terminat garda. Tu o veghezi pe ea, eu pe tine. M-ai salutat grăbit şi când ţi-am spus că nu ştim când o să-şi revină, dacă o să-şi revină ţi-ai pierdut orice interes. Stai la marginea patului şi îi vorbeşti mereu şi mereu.
       Stau în uşa salonului şi mă rog, aşa cum nu ştiu de altfel să o fac, acum vreau să trăiască mai mult decât am dorit vreodată să dispară.
        Am pierdut numărul orelor, stând cu mâna pe jumătate întinsă să te ating, să-ţi spun că o să fie bine, probabil arăt ca un cerşetor . Tu ai adormit cu capul sprijinit în palma ei şi mă gândesc că ar fi mai bine să plec.
      Mă priveşte, are aceeaşi ochi amestec de cer şi ploaie, pe care i-am urât dar acum mă bucur să îi văd. Şi înainte ca informaţiile medicale şi întrebările să pornească dinspre mine spre ea, înainte ca mâinile mele să pornească din nou în verificarea corpului învineţit de lovituri, câteva cuvinte şoptite şi însoţite de o privire rugătoare mă fac să întregesc imaginea
       „Încet, să nu-l trezeşti”

wedding song


E drept, nu am fost căsătorită, aşa că tot ce voi scrie ar putea fi numai ficţiune, dar la fel de bine s-ar putea să o nimeresc.
      Am citit zilele trecute un blog despre cum e să mergi neînsoţită al o nuntă. Nu ştiu la alţii cum or fi dar  la mine nu e deloc aşa de rău încât să  privesc evenimentul ca pe un medicament amar, menit să-mi aducă aminte de tot felul de deadline-uri pe care nu le-am atins.
       Dar blogul sau poate răspunsul la comentariul meu, m-a făcut să mă gândesc. La nunţi, la poveşti, la societate şi presiunea exercitată de ea.
       Da, poate că există o presiune exercitată asupra noastră, poate că am fost crescute cu un reflex condiţionat al rochiei albe, poate că ni s-a inoculat de-a lungul timpului odată cu laptele din biberon ideea că trebuie  „sa visam la ziua asta, vazuta ca rasplata pentru cat de cuminti si ascultatoare am fost, ca bonus pentru mamicile care ne-au crescut asa cum trebe...”
        Şi da, ideea că o zi lumea se va învârti în jurul tău e tentantă dar……….
        Nu cumva privind problema din punctul acesta de vedere uităm esenţialul? Am pus atâta importanţă într-un eveniment, am împletit atâta poezie în jurul unui cuvânt, desfăşurăm atâtea forţe într-o singură zi  încât uităm că la urma urmelor e o singură zi, prima, care e importantă dar nu esenţială.
       Am participat la nunţi de vis în care totul a fost perfect şi apoi ne-am reîntâlnit în maxim 2-3 ani la divorţuri la fel de strălucitoare. O  nuntă perfectă nu poate vindeca deficienţele căsătoriei ce îi va urma, în schimb vreo 30 de ani în armonie pot şterge cu buretele o nuntă dezastruoasă, la dracu în funcţie de cum o priveşti ar putea chiar s-o transforme în motiv de povestiri cu lacrimi de râs.
      Aşadar toată fascinaţia asta în jurul nunţilor chiar se merită sau e numai un mit urban? Ar trebui să mai ştim exact câte volănaşe a avut  superrochia noastră albă sau să ne amintim lumina din ochii celui cu care ar trebui să ne împărţim viaţa? Sincer când ai auzit întrebarea „Vrei să fii soţia mea?” la ce te-ai gândit prima dată? La cum va fi nunta sau la cum va fi viaţa cu el?

Oglinzi


Întâi am cunoscut liniştea, ca o oglindă de apă, care reflecta fără tremur cerul, lumea, oamenii……... Îmi era indiferent ce imagine înapoiam, o făceam fără greşeală, perfect nemişcată, inuman perfectă.
         Apoi a apărut prezenţa ta, ca o adiere uşoară, vălurindu-mi argintul oglinzii, tremurând imaginea, ca într-o joacă şi aşa am început să înapoiez imagini diferite de realitate, uneori mai frumoase, alteori mai urâte după cum tu erai zefir mângâietor sau crivăţ ucigaş.
        Uneori lipseai şi atunci în loc să mai reflect soarele mă lăsam pârjolită de absenţa ta, mă evaporam picătură cu picătură şi porneam să te caut. În urma mea, în urma ta rămânea numai mâlul ascuns al gândurilor negre care se usca sub soarele nemilos plesnind în sute de bucăţi, cioburi oarbe ale oglinzii care fusesem.
      Te întorceai mereu şi te urmam îndeaproape, uneori mă înapoiam în hotarele mele în şiraguri lungi de rouă strălucitoare, uneori în ploi liniştite dătătoare de viaţă, alteori în furtuni năprasnice, zguduind din temelii lumea, brăzdând cerul cu răni de foc şi înecând pământul cu stropi mari lovind ca nişte gloanţe.
       Şi din nou mă strângeam în vechile hotare, oglindă de apă reflectându-te
       Uneori din joaca asta de-a v-aţi ascunselea  în jur apăreau fire verzi de iarbă crudă, smălţuită cu flori mărunte, alteori pajiştile din jur mureau înecate.
       Te-am reflectat atâta timp, te-am urmat de atâtea ori, am trecut prin atât de multe forme încât nu mi-o mai amintesc pe cea iniţială, cea care îmi aparţinea numai mie, în care nici un zâmbet de-al tău nu se amestecase.
         Şi aşa, fără să ştiu exact unde te termini tu şi unde încep eu, sunt legată de tine, menită să te urmez mereu, blestemul şi binecuvântarea mea

Sondaj


Azi mă preocupă o problemă serioasă. Când cineva apropiat îţi greşeşte serios, grav, imperdonabil dintr-un punct de vedere obiectiv în care sentimentele să nu fie implicate, care e cea mai bună cale să-l faci să se simtă ingrozitor?
a) Îţi iei jucăriile şi pleci la mama;
b) Urli la el/ea până pricepe animalul de animal e;
c) "Îl omori" cu bunătatea, adecă faci fix invers decât îţi vine şi în loc să-i suprimi violent şi dureros mizera viaţă îl ajuţi şi te porţi frumos ;
d) vorbeşti cu oaia (soluţie mioritică)
e)............de completat la alegere

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Inceputuri...


Nu am dormit toată noaptea. Nici nu am apelat la leacul tradiţional al nopţilor mele de insomnie, una din cărţile de pe noptieră. Am privit lumina slabă ce se strecura pe fereastră şi juca un teatru de umbre pe tavan.
        Şi m-am gândit. Mi-am amintit atâtea lucruri din viaţa mea pe care le credeam pierdute pentru totdeauna.
        Nu cred să mai fi avut vreodată atâtea emoţii, parcă aş fi în ajunul nunţii, atât că nu simt agitaţia, nu privesc ceasul de alături aşteptând să vină mai repede dimineaţa. De fapt, aş prefera să nu mai vină. Niciodată.
       Încet lumina se schimbă, devine mai puternică. Încerc să ignor ziua nouă ce se naşte. Telefonul începe să susure „The way i am”, melodia de trezire. Nu mă mai pot ascunde.
       Nu am avut încredere că mă voi putea concentra în dimineaţa asta şi mi-am ales de ieri hainele. Şi bine am făcut. Iniţial mi se pare că un costum clasic, nu e potrivit ocaziei, prea oficial. Ezit cu mâna întinsă spre o rochie, dar aproape imediat îmi dau seama că ar fi o exagerare.
        De nu aş mai simţi golul acesta în stomac, ghemul emoţiilor ce îmi blochează respiraţia. Mâna îmi tremură puţin când trasez linia cu creionul dematograf. Simt înţepăturile unor lacrimi dar nu mi le pot permite. Asta ar mai lipsi, să mă duc cu ochii înroşiţi.
       E deja 8 şi ne întâlnim la 9, traficul o să fie înnebunitor. Am rugat-o pe Anda să conducă ea, eu nu m-am simţit în stare, şi încă nu a ajuns.
       Nu mai am răbdare s-o aştept în casă, de parcă prezenţa mea în stradă ar grăbi cumva evenimentele. Îmi iau geanta, telefonul, cheile, cred că sunt gata. Nu, am uitat parfumul, mă întorc apoi îmi aduc aminte că asta poartă ghinion. Nu mai contează.
        Sună Anda, trec prin valul de Poeme, pulverizat şi mă grăbesc spre maşină. Nu vreau să întârzii tocmai azi.
       Pe de o parte abia aştept să-l văd, mi-a fost dor de el, mi-a lipsit până şi mormăitul de la 2 noaptea când mă descoperea citind. Mă întreb dacă s-a schimbat apoi mă gândesc că sunt absurdă. Când să se fi schimbat? În trei luni? Şi apoi am vorbit cu el zilnic, nu am băgat de seamă nimic diferit.
       Lumea trece pe lângă mine fără să o văd, Anda mă strigă, probabil de ceva timp, îmi ridic privirea de pe parbrizul prin care nu văzusem nimic spre ea. Am ajuns, ar fi trebuit să-mi dau seama că ne-am oprit dar n-am făcut-o. Se oferă să rămână cu mine dar nu e nevoie. Aşa sper.
       Mai sunt 5 minute, în faţa clădirii este o mare de oameni, intră şi ies, flux şi reflux.
        Mă aşteaptă lângă una din scări. Nu pare schimbat. E la fel de frumos ca întotdeauna, calm, foarte calm. Nici un fir de praf pe costumul negru, nici o cută pe cămaşa de culoarea untului. Priveşte undeva dincolo de toţi oamenii. Mai trag de timp un minut să-l privesc.
        M-a zărit, faţa i se luminează cu unul din zâmbetele lui incredibile.  Mă îndrept spre el încercând să nu alerg. Un pas înaintea celuilalt şi apoi de la capăt.
       Un sărut uşor de bine ai venit. Abia când mi-l întinde observ că avea în mână un trandafir. Lumea mea e redusă la ochii lui, ca întotdeauna. Oamenii vin şi pleacă, se mişcă în valuri zgomotoase în jur.
        Îmi aminteşte cumva de prima noastră întâlnire oficială, de cât de greu mi-a fost şi atunci să îmi iau braţele din jurul lui.
      - Mergem?
       Privesc mâna întinsă spre mine şi ştiu că nu există alt drum. Îmi strecor mâna într-a lui. Piatra inelului de logodnă luceşte stins şi apoi dispare cu mâna mea cu tot. Mână în mână pornim din nou spre un alt loc ce are să ne schimbe viaţa. Simetria evenimentelor e cel puţin surpinzătoare, dar de altfel, aşa sunt toate lucrurile în care Alex se implică de o formă sau de alte.
        Repetăm gesturi pe care le-am făcut de atâtea ori. Deschide uşa, niciodată nu am înţeles de ce toate instituţiile publice au uşi inimaginabil de grele. Se interpune între mine şi oamenii ce se înghesuie în toate direcţiile.
        Din nou mă cuprinde o dorinţă nebună de a mă întoarce din drum, să fug, să mă ascund. Dar nu pot, îl privesc pe furiş, la fel de înalt ca întodeauna, dându-mi aceeaşi siguranţă, caută cu privirea pe cineva peste capetele oamenilor. Se relaxează. A găsit. Se întoarce spre mine şi zâmbeşte.
Îl iubesc, respir adânc, lupt împotriva ameţelii ce mă cuprinde şi agăţată de mâna lui merg înainte.
        Observ cu greu ce se  întâmplă în jur, holul e supraaglomerat, supraîncălzit. Se apropie de noi un domn cu figură de bunic. Ştiu cine este deşi nu l-am văzut niciodată, ne salutăm, schimbăm cuvinte pe care nu mi le voi aminti niciodată. Îi urmăresc privirea alunecând contrariată de la mâinile noastre împletite, la trandafir, apoi la Alex care aproape m-a învăluit pentru a mă feri de ghionturile accidentale. Nu întreabă însă nimic. Îl urmăm.
        Sala e mare şi pustie, băncile se întind în spatele nostru goale. Ni se strigă numele. Buletinele trec de la noi la doamna din stânga. Cealaltă doamnă ne spune ceva, nu aud ce. Vocea lui Alex se aude lângă mine.
     -„Da”.
    Nici tare, nici încet, calm dar hotărât, dincolo de orice îndoială. Văd privirea doamnei fixată pe mine. Nu am idee cum arăt dar simt tonul ei înmuindu-se, ochii i s-au îmblânzit.
       În minte îmi sună cealaltă întrebare. Aceeaşi atmosferă, noi doi, singuri, ţinându-ne de mână. Începutul şi sfârşitul. Probabil m-a întrebat pentru că toţi se uită la mine. Alex zîmbeşte din nou, un zâmbet stins de data asta.
   Spun la rândul meu „Da”. Doamna oftează abia simţit. Mă întreabă de nume. Nu, nu vreau să mă mai numesc Dima deşi ştiu că Alex nu ar avea nimic împotrivă.
       Semnăm, ne dau înapoi buletinele. S-a terminat. Afară o femeie ţipă ascuţit la „porcul care i-a mâncat tinereţea”, se pare că au de împărţit un apartament şi multe resentimente. Mâna lui o strânge mai tare pe a mea. Noi nu avem de împărţit nimic. Tot ce avem sunt amintiri şi Slavă Domnului, pe astea le putem lua amândoi în acelaşi timp.
       Ieşim din clădire aşa cum am intrat. Ba nu, deşi mâinile noastre sunt împreună, drumurile s-au despărţit de ceva timp, iar acum suntem divorţaţi.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Unt de corp Fennel Plumeria


Ştiu, Maurice va fi extrem de fericită cu blogul acesta, dar nu pot să nu-l scriu pentru că ……de ce nu aş vorbi despre lucrurile care îmi plac indiferent care sunt ele?
Cu untul de corp de la Fennel m-am întâlnit prima dată într-o după amiază ploioasă de august. Mergeam fără chef spre casă şi l-am văzut la chioşcul de ziare. Ştiu, în trecut mi-am cumpărat oracole de la cofetărie, încă mai cumpăr cărţi de acolo, dar de data asta nu era un chioşc mai trăsnit, untul era cadou pentru cumpărarea unei reviste.
L-am cumpărat ca un consumator informat ce mă găsesc pentru că mi-a plăcut cutia, era un bleu frumos cu o etichetă albă pe care înflorise o creangă de ceva. L-am dus acasă şi normal am trecut la testarea noii mele descoperiri.

Iniţial m-a cucerit parfumul de plumeria, nici măcar nu ştiusem că există planta asta pe lume până la cumpărarea lui. Ei bine există şi miroase frumos sau cel puţin aşa cred după ce am utilizat crema cu pricina.
La rândul lui untul e la fel de albastru ca şi cutia şi foarte uşor, e hidratant fără să fie gras şi asta e bine pentru că nu suport pe mâini senzaţia de cremă grasă care persistă, care îmi generează un reflex de a le spăla tot timpul. Şi dacă nu suport crema pe mână logic nu va putea să ajungă pe nici o altă parte a pielii mele.
Din nou nu fac analiza ingredientelor pentru că nu vreau să mă pricep al asta, dacă încep să le caut în bazele de date e posibil să nu mai cumpăr niciodată ceva făcut industrial şi sincer nu mă ţine răbdarea să manufacturez toate cosmeticele folosite.
Deşi pe cutie îţi spune negru pe bleu să nu te îmbraci imediat, până să apuci tu să îţi iei hainele el a intrat de mult în piele pentru că se absoarbe foarte uşor. L-am folosit intens pentru că eram proaspăt întoarsă de la munte,  pielea mea lejer carbonizată avea mare nevoie şi am evitat cu graţie „faza jupuitului” în care plângi nu numai după bronzul care se duce dar şi pentru pielea ta care imită serios solzii unui şerpişor.
Pielea devine foarte fină ceva de genul piele de bebeluş, hidratarea se păstrează între 12 şi 24 de ore mai mult nu am verificat iar parfumul îţi intră în piele, în haine, în lenjeria de pat, te însoţeşte peste tot ca o amprentă foarte discretă.
Preţul este de vreo 12 lei cutia de 200 de grame, pe mine cred că mă va ţine o lună dar eu chiar folosesc mult pentru că am pielea foarte uscată, se găseşte în magazinele Real şi uneori în DM, la mine în târg a doua variantă nu e valabilă.
L-aş mai cumpăra? Mă duc marţi în Real special pentru a identifica restul aromelor pe care le oferă gama asta şi a mă cadorisi cu o cutie nouă.

Magia


Magia Rhondei Bryne, nu va gândiţi la vrăjitoare, la retorte şi sacrificii la lumina lunii albastre. E un alt fel de magie, magie subtilă a cuvintelor, a emoţiilor, magia de fiecare zi cu care ne-am născut . Amu’ funcţie de cum ţi-s gândurile ai ales o cale magie albă sau neagră. Aici intervine trucul, magia asta deşi o presari peste lume efectele le suporţi tu şi numai tu. Nu îi vrăjeşti pe ceilalţi ci pe tine aşa că fi atent dacă nu vrei să primeşti o factură pipărată de la viaţă, o factură de care nu te poate scăpa nici o contestaţie.
Dacă ai citit Secretul şi Puterea atunci ştii despre ce e vorba, dacă nu oricum poţi începe direct cu Magia. Pe scurt e o culegere de exerciţii pe care ai fi putut să o concepi şi tu într-o formă similară sau diferită pornind de la ce ai învăţat din celelalte două cărţi. Dacă ai făcut-o bravo ţie, dacă nu aplică-le pe astea.
Este acelaşi stil senin de scris, aceeaşi bunădispoziţie care transpare din fiecare pagină.
O carte despre ingredientul magic „recunoştinţa”, eu aş zice unul din ingrediente pentru că nu aş exclude dragostea din aluat. Reţeta e simplă, pune recunoştinţă în tot ce faci şi undeva pe drum lucrurile pe care le atingi vor înflori magic.
Cartea este structurată pe 34 de capitole , 4 capitole în care ţi se aminteşte că magia există şi te înconjoară în fiecare atom al lumii exterioare. Sunt capitolele în care este expus citatul care stă la baza întregii cărţi şi a vreo câteva religii „Celui care are i se va mai da, şi astfel va trăi în abundenţă. Celui care nu are i se va lua chiar şi ceea ce are.”
Ştiu pare nedrept dar dacă te gândeşti că este vorba de recunoştinţă devine destul de logic, dacă ai recunoştinţă vei primi mai mult pentru apreciezi deja ceea ce ai, dacă nu apreciezi ce ai de ce ai primi mai mult?
Urmează 28 de tehnici, una pentru fiecare zi care te ajută să îţi aminteşti toate lucrurile bune din viaţa ta în paşi simpli şi care nu consumă mult timp. La final mai sunt două capitole care rezumă totul.
Eu sunt undeva la jumătatea tehnicilor şi pot spune că funcţionează, în fond dacă eşti într-un program de sală de 28 de zile nu te poţi aştepta să ai forma perfectă din prima zi, aşa că o să las timpul să treacă şi să văd care sunt efectele şi al final.
Una peste alta aş zice că e o carte care îşi merită banii iar dacă o cumperi de aici  sunt chiar mai puţini bani decât în librărie, bonus iti poti face o idee din primele 28 de pagini "ascunse" sub eticheta de "Citeste"

joi, 6 septembrie 2012

sa vorbim


De fiecare dată când mi-am mormăit în barbă a neînţelegere despre o situaţie, Nornele au avut grijă să mă lumineze.
Niciodată, până zilele trecute, nu am priceput acea ciudată emoţie uşor paralizantă  despre care se pretinde că îîi cuprinde pe bărbaţi în faţa unei fraze extrem de simple „Trebuie să vorbim!”
Mno şi pentru asta, printre altele, am primit-o cadou pe Morty şi din lungile noastre conversaţii în miez de noapte am început încet şi sigur să solidarizez cu adversarul.
Adică să ne înţelegem: ieşim împreună, stăm cu ceasurile la cafea, ne uită dumnezeu la discuţii despre corenţi literari sau alte chestii de gen, ne trimite, sms-uri tembele, ne ţinem de mână, ne sărutăm etc. De ce în condiţiile astea „trebuie să vorbim!” o dată al două zile ca să ne definim relaţia.
Îţi imaginezi că în timpul liber dintre convorbirile noastre am stat să analizeze mai ceva pe Luceafărul lui Eminescu relaţia dintre noi? Nu! Am avut alte treburi de făcut.
Şi dacă vorbim rezolvăm ceva? Crezi că o să ofer o analiză complexă şi precisă a relaţiei noastre în care sunt 35% prietenie, 45% atracţie sexuală şi 20% romantism? E omeneşte posibil să fac analiza asta?
Şi dacă o fac oricum îmi dă cu  radical că tu sigur vrei 100% romantism şi abia peste vreo 3 zile te gândeşti că ar fi bine să existe şi o doză de amiciţie numai că nu ştiu unde că depăşim procentajul admis.
Dacă te sun să îţi povestesc cum mi-a fost ziua nu o fac pentru că altfel îmi intră rinichii în blocaj ci pentru că vreau să te aud şi să împart cu tine povestea, aşa că sincer nu e un pic redundant să mă întrebi dacă mi-a fost dor de tine_ Şi dacă tot am zis că da printre măsele scrâşnite, că nah poate ar fi trebuit să caut altă Julietă, una mai destupată al cap care să priceapă chestiile implicite, chiar e cazul să supralicitezi cu „Cât de mult? Mult mult de tot?”
Comunicarea e bună, e esenţială, e o condiţie sine quanon  a unei relaţii dar supracomunicarea e la fel de rea ca tăcerea, poate chiar mai rea. Poate eu nu sunt genul care îşi scoate periodic sufletul al aer prin vorbe ca să ăşi facă restul o părere despre cum stăm, poate nu cred în sufocarea cu drăgălăşenii şi pisiceli, poate al mine „Te iubesc „ nu funcţionează pe post de bună ziua.
Aşa că data viitoare când ai un acces de analiză feroce ia în calcul şi mesaje nonverbale altfel al un moment dat e posibil să ne exprimăm şi analizăm relaţia atât de mult încât nu o să mai avem timp să o trăim.

miercuri, 5 septembrie 2012

Butoiul vietii mele


Nu  am idee câţi din voi aţi avut parte de magia vieţii la ţară, care nu e nici pe de parte aşe senină cum o prezintă reclamele la brânză din ţărişoara noastră. Probabil despre viaţa la ţară şi nebănuitele ei capcane va fi primul meu mare roman american pe care intenţionez să-l scriu în Italia sau Spania că soarele de acolo dă mai bine bronz inspiraţiei mele şi mai cu duioşie scrie din aducere aminte decât atunci când dai zi de zi cu capul în probleme
Să revenim, eu una am avut parte de viaţa la ţară cât cuprinde şi încă am iar una din cele mai mirifice perioade e septembrie. Anotimpul roadelor şi belşugului, mda asta punem pe pliantele de prezentare să te convingem că al noi numa’ lapte şi miere curge pe uliţele satului doar doar te păcăleşti să te adaugi nouă.
Ce înseamnă printre altele septembrie.? Culesul strugurilor frate şi nu vrei să ştii cum e asta pe piele ta, clar nu e ca în reportajul acela cu ElenaUdrea îmbrăcată în ie albă şi plimbându-şi pletele blonde prin podgorie. Culesul strugurilor înseamnă praf şi soare  şi dureri de oase dar asta nici măcar nu priveşte prezentul blog.
Problema mea a început prun anul de graţie 2002 când unul după altul bărbaţii din familie au murit lăsându-ne nouă moştenire una bucată maaaareeeeee plantată cu viţă de vie de toate soiurile, că bunică-miu era adeptul stilului eclectic, şi garnitură la bucata asta de vie neşte butoaie şi o putină. Toate cele de mai sus sunt mari, uriaşe, gândite pe dimensiunile numitului bunic ce măsura aproximativ 2 metri.
Amu cum ştie tot poporul din cărţile cu poze butoaiele se ţin în beci, în cazul nostru cămara, de unde trebuie scoase în fiecare august târziu, desfăcute pe ici pe acolo, curăţate temeinic să nu ia vinul mirosul de butoi păstrat în lemn de al promoţia anterioară.
Culmea şi putina urmează aceeaşi rutină, că în ea se zdrobesc strugurii în prima fază, logic şi asta e făcută tot cu simţ de răspundere, din lemn şi e greaaaa, inimaginabil de grea şi e largă, iar uşile au fost gândite cu alt scop decât plimbarea putinii de colo acolo.
Şi după ce le-ai scos, le-ai spălat şi le-ai lăsat la umflat că nah peste vară lemnul se usucă şi trebe împănat şi tratat cu apă să nu curgă vinul printre doage, logic trebuie să cari preţioasele butoaie la loc în beci, noroc că din acesta bunicu’ n-a avut inspiraţie să facă, probabil ideea plimbării butoaielor pe scări în sus şi în jos ar fi dus la un scenariu de film pe lângă care Poltergeist ar fi poveste pentru copii.
Pe vremea când bunicu’ şi tata conduceau operaţiunile jur că nu am avut nici o opinie cu privire al vie, culesul ei şi plimbatul butoaielor, că io-s democrată şi cred că oamenii au dreptul să-şi rupă oasele fix cum vor, numai că la vreme când am rămas numai noi am început deja să dezvolt idei.
Prima pe listă a fost să renunţăm al vie că oricum nu văd al ce ne trebuie. Nu s-a putut s-a opus bunică-mea care oricum bea vin numai din surse autorizate, respectiv două linguriţe pe an furnizate de preot când se grijeşte, dar via am păstrat-o că avea valoare sentimentală.
După aia am propus să vindem strugurii în sine, să şi-i culeagă şi să se spele cu ei pe cap cumpărătorul, folosind butoaiele lui. Nici asta nu s-a putut că s-a opus mama, adică după ce ea a muncit un an de zile la via aia să vândă strugurii pe nimic? Mai bine îl face vin că se vinde mai cu preţ şi dacă nu l-o vinde până în toamna următoare să ştie că face baie în el dar aşa degeaba nu-l dă. Nu te poţi pune cu gărgăunele femeii, ce Cleopatra nu făcea baie în lapte? Ce ţi-e laptele ce ţi-e vinul, plus că strugurii sunt chiar sănătoşi şi au antioxidanţi parcă.
Şi uite aşa an după an io, mama şi bunica, însumând împreună 150 de kile cu aproximaţie, am dat afară şi am băgat înăuntru neşte butoaie mari şi grele care nu puteau fi rostogolite corespunzător că între cămară şi grădină sunt vreo 5 uşi cu unghiuri de acces foarte complicare . Şi bătălia asta a dus al multe degete învineţite şi picioare rănite, şi coloane înţepenite.
Până când plimbându-mă fără vreun scop anume pe la produse menaj (da, nu bântui aiurea numai pe net) le-am descoperit pe ele, anonime în marele magazin sub o etichetă banală „butoi plastic”, ele butoaiele absolute, pe care goale le pot ridica de una singură, pentru transportul cărora nu trebuie să coordonez cu strigăte frenetice 3 oameni, care ies pe uşă în poziţie verticală şi orizontală la fel de uşor. Şi nici nu trebuie să le dai jos fundul cu infinite precauţii şi delicate lovituri de ciocan, care au capace serioase, care nu trebuie puse la umflat cu apă cu săptămânile şi nici îndesate cu papură printre dăoage că nah plasticul nu se usucă. Ele, butoaiele care au dimensiuni umane şi care sunt versatile că am retrogradat putina şi mai nou mama pune şi varză al murat în unul din ele, că e mic şi că nu trebuie să mai aruncăm o tonă de varză în primăvară, pe principiul am pus cât a cerut putina dar noi nu mâncăm atât.
Butoaiele care se spală atât de uşor cu ceva apă caldă şi detergenţi, în loc să scarpini artistic fiecare muchie de lemn în parte.
Da ştiu pare exagerat să te încânte atât un butoi, veniţi numai să plimbaţi un pic butoaiele mele cele vechi şi mai discutăm după aia. Până acum ne-am dotat cu vreo 2 albastre şi unul galben şi plănuiesc pe vremea când mă voi muta mişeleşte din casa părintească să-mi iau unul roşu numai al meu, ce oi face cu el nu se ştie cu atât mai mult cu cât eu vreau să stau într-un apartament mic şi cochet, dar poate-l scot în hol şi punem toţi de pe scară varză la murat . Apropo nu vrea nimeni neşte vin ? Pe mama n-o lasă sufletul să facă baie în el şi acum acum vine următorul. 

luni, 3 septembrie 2012

Barbatii sunt porci


Am auzit-o de atâtea ori, în atâtea forme pe care dacă le decojeşti cu grijă ca pe o ceapă te vor duce fix la această afirmaţie încât am început pe undeva de-a lungul drumului să o accept ca pe o axiomă. E drept o fi fost şi vina perioadei, eram tânără şi impresionabilă la ora la care Elena Cârstea  spunea treaba asta la unul din cele, ba nu cred că era singurul post de televiziune la care aveam acces.
Deci este stabilit bărbaţii sunt porci bine că suntem noii îngeri. Cum am ajuns io la tema asta pe ziua de azi în condiţiile în care sincer am şi alte treburi decât să apăr drepturile animalelor în cauză?
Simplu sunt un om binecuvântat cu prietene, multe, comunicative, care simt o nevoie irezistibilă să se plângă de isprăvile lui Costel fix pe umerii mei delicaţi de parcă io-s din vreun material extraterestru şi nu ruginesc de la lacrimile în cauză ca toţi muritorii.
Amu’ vine partea complexă şi anume de ce sunt bărbaţii porci.? Exceptând cazurile în care ar fi o jignire pentru bietul porc să-l compari cu omul în cauză adică alea adevărate, reale care se lasă cu vânătăi, cu familii evacuate şi vizite al spital, de regulă îţi stă mintea în loc auzind cauzele declanşatoare de lacrimi.
Bărbaţii sunt porci pentru că nu le mai sună ca pe vremuri. Femeie, eşti în relaţie de ceva timp, io crez că nici tu nu te mai rupi în drăgălăşenii ca pe vremuri şi pe urmă dacă omul tot vine acasă unde dă fix de tine,cam ce rost are să te mai sune şi peste zi de vreo 5 ori să-ţi spună cum a văzut el un căţeluş drăguuuuţ la semafor. Plus că, dacă un bărbat chiar a văzut un căţeluş la semafor,  şi nu picioarele lu’ tipa aia care s-a îmbrăcat cu bentiţa de păr şi crede că e fustă, atunci respectivul căţeluş era probabil sub roţile maşinii conduse de bărbatul în discuţie şi pun pariu că nu mai era drăguţ de loc.
Bărbaţii sunt porci pentru că le rănesc sentimentele prin ignorare, a lor, a sentimentelor adică, ce el nu ştia că ea ar avea chef să meargă în parc să se uite la luna albastră? Inutil să spun că nu s-a obosit să-i dea măcar un mesaj cu textul clar „Costele  vreau să ne uităm diseară la luna albastră, că e rară” caz în care poate Costel s-ar fi uitat ca şi mine extaziat la lună întrebându-se toate cele 45 de minute de ce e albastră că ea de fapt e alb gălbuie fix aşa ca de obicei.
Nope, este cunoscut că noi românii suntem un popor de extrasenzoriali 99,99% din bărbaţi fiind ştiinţific şi clar dovediti telepaţi care numai de porci ce sunt nu înseninează viaţa consoartelor, deşi ei ştiu clar fix ce visează ea în gândul ei, indiferent că vrea prăjituri, masaj sau o seară în oraş.
Bărbaţii sunt porci pentru că le lasă singure acasă, adică să ne înţelegem nu mai eşti singur, ai intrat într-o relaţie e ca şi cum te-ai fi mutat in the dark side, timpul liber tot timpul liber şi dacă se poate şi un pic din acela în care munceşti trebuie petrecut în simbioză cu partenera doar vă plac atââât de muuuult aceleaşi lucruri cum ar fi discutarea la infinit despre cea mai potrivită nuanţă de ojă care să bată cu pantofii ăia delicioşi, cât de scandalos se poartă vecina de la 3 şi ultimul răcnet în materie de diete.
Uneori e posibil ca ea să simtă nevoia unei seri cu fetele şi el e din nou porc pentru că îşi face program comun cu ea negându-şi o dată în plus calităţile telepatice de excepţie care i-au spus de ce are ea chef aşa că ea nu a mai făcut-o că nu-i place să se repete.
Bărbaţii sunt porci pentru că nu pricep exact când trebuie să ne ţină în braţe şi să tacă şi când trebuie să iese graţios ca Giselle din calea noastră pentru că nu e nevoie să mai pună paie pe foc cu prezenţa lor care probabil a şi declanşat cataclismul.
Şi mai ales în absolut bărbaţii sunt porci pentru că fluturaşii din stomac sau calmat, pentru că nu este zilnic 25 de ore din 24 plecat în sfânta misie a cucerii noastre, chiar şi la 100 de ani de când suntem împreună, chiar şi dacă fix în ziua aia şi-a frânt piciorul, chiar şi dacă l-au răpit extratereştrii, acesta nu e un motiv valid pentru care să nu dea şi el un sms de acolo din nava spaţială în care să spună Pisi I love U
Nu am întrebat niciodată dacă şi noi îngerii ne găsim în aceeaşi misiune de cucerire permanentă, dacă şi nouă ni se mai pare adorabil cum aleargă el cu încă vreo zece smuciţi după o minge pe terenul de fotbal, dacă mai pupăm vânătăile să treacă sau dacă nu cumva şi telefoanele noastre de”O eroul meu care a pus luna pe cer” s-au transformat în  „Ia şi tu pâine”sau şi mai interesant tampoane.
Nu am întrebat nu pentru că ştiam răspunsul ( da, îl ştiu, am şi io un porc în dotare şi ştiu fix şi exact cât de înger sunt când nu visează că io am avut o zi naşpa şi ar putea să facă şi el un masaj întru relaxarea nervilor), nu am întrebat pentru că eu şi nervii mei fragili nu ar fi făcut faţă avalanşei de reproşuri pentru că iau apărarea porcului.

duminică, 2 septembrie 2012

Septembrie


Blog scurt până mi se coace pâinea. Am descoperit azi că e septembrie. Nu pentru că scrie în calendar, asta băgasem de seamă de ieri ci pentru că afară e lumină de septembrie.
Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar la mine ăsta e unul din cele mai bune lucruri de pe pământ, lumina de toamnă, care parcă are altă densitate,care  se scurge din ceruri încet ca o miere parfumată, lumina care începe să devină aurie în septembrie şi se tot intensifică până când încep zilele gri de ploaie măruntă.

Îmi place lumina de septembrie, e blândă, moale, nu doare ca aia de vară, e ca un praf de zâne presărat peste lume care dă numai aşa o uşoară notă de auriu dulce.
Îmi place şi aerul de septembrie, dimineţile cu miros de proaspăt şi serile cu un vag accent de fum, dacă ar reuşi cineva să.-l  îmbutelieze probabil că mi-aş cumpăra parfum de septembrie.
Şi îmi place senzaţia de belşug, de abundenţă, roade s-au cules tot anul dar parcă acum e apogeul, tuciuri şi cratiţe bolborosesc neîntrerupt o vrajă peste zacuscă şi ultimele bulioane, peste dulceaţa de prune şi pelteaua de gutui, borcane pline cu amestecuri delicioase se aliniază în cămara cu etichete elegante scrise înflorat de mână.

Şi parfumul mustului dulce, ameţitor ridicându-se din trupurile strugurilor zdrobiţi.
Îmi plac începuturile şi pentru că asta e am fost o tocilară, septembrie cu începutul şcolii era o aventură întreagă, aducea cu el emoţia, anticipaţia şi deşi şcoala s-a dus, creierul meu pavlovian încă generează senzaţia de câte ori dă cu ochii de o filă de calendar pe care scrie septembrie.
Îmi plac culorile de septembrie, încă mai e verde, dar apare şi auriul palid şi pete de ruginiu, pădurile ard , câmpurile se topesc în soare, fire lungii şi argintii de pânză de păianjen leagă după reguli complicate diverse crengi.
Septembrie e blând, e catifelat, lumea se pregăteşte de schimbare lent, nu e izbucnirea năvalnică a primăverii, nu e intervenţia bruscă a iernii, e ritmul acela cald care te prinde în mreje în fiecare seară înainte de a adormi, în vremea când încă mai prinzi contururi diluate de realitate dar cu coada ochiului închis întrevezi şi lumea de vis.
Septembrie e o stare lentă de toropeală în care sufletul ţi se diluează şi se extinde înglobând în el lumea întreagă.
De aia îmi place mie septembrie şi probabil ar mai fi de spus dar nu aş vrea să-mi ard pâinea. Ţie de ce îţi place septembrie?

PS : Nu am ars-o :D