luni, 30 septembrie 2013

Rosu, galben, verde

         Plouă de ieri. De dimineaţă am ieşit împotriva voinţei mele afară din casă, trebuia să ajung la lucru, bine, aş fi putut evita asta, aş fi putut suna un prieten, amâna nişte lucruri, aş fi putut sta cuminte la căldură privind ploaia cenuşie de afară. Dar am ieşit, când eram mică mama mea m-a învăţat că trebuie să faci ce ai de făcut chiar dacă nu îţi place, chiar dacă nu îţi cântă inima de bucurie, te vei simţi bine mai târziu, privind în urmă .
         Vremea era ciudată, era un viscol cu ploaie şi înaintam încet ca melcul pentru că vântul mă împingea înapoi pe mine şi umbrela mea deschisă împotriva lui. Înaintam încet pentru că având în faţă umbrela nu vedeam pe unde merg, pentru că la câţiva paşi priveam în faţă pe lângă ea să fiu sigură că intru în vreun stâlp.
         M-am oprit la semafor, departe de marginea trotuarului  pentru că aveam roşu, pentru că vântul era foarte puternic şi mă împingea să fac câte un pas înainte fără voia mea şi nu aş fi vrut să-l fac pe şosea, pentru că nu voiam să mă stropească maşinile.
         M-am oprit la semafor şi i-am privit pe cei doi puşti care au traversat o stradă  în fugă pe un verde clipocind şi apoi fără să respire şi fără să se uite s-au avântat în traversarea altei străzi pe roşu.
         M-am întins să-i prind de guler, de haine, de orice  dar au fost mai rapizi decât mine, m-am rugat concentrat în 5 secunde cât în ani întregi şi am fost fericită când maşina care avea tot dreptul să treacă pe strada aia s-a răsucit în mijlocul intersecţiei patinând pe apa care băltea.
         L-am înţeles pe şoferul care a coborât tremurând de la volan  fără să mai bage de seamă vijelia de afară şi a zis ceva mustos despre mamele celor doi şi deşi sunt pacifistă l-aş fi ajutat să le tragă o mamă de bătaie dacă mi-ar fi trecut prin faţa ochilor.
         Când îţi laşi copilul de 8 ani să meargă singur la şcoală prin centrul unui oraş foarte aglomerat asigură-te că ştie ce înseamnă roşu şi verde, că se va opri când trebuie chiar dacă nu trece nici o maşină,  chiar daca se grăbeşte, chiar dacă vremea este îngrozitoare, că înţelege ce se poate întâmpla dacă nu face asta.
         Altfel, copilul tău, pe care îl iubeşti va deveni o amintire şi  viaţa din el se va scurge într-o simplă pată de culoare, o pată roşu violent, un altfel de semnal de atenţie pe caldarâm pe care ploaia o va spăla.

         Azi voiam sa sar peste psiluneli, să îi las pe ceilalţi dar nu vreau să mai vad astfel de pete niciodată aşa că am scris.

duminică, 29 septembrie 2013

Altfel de chirurgie

         A început sezonul nou din Anatomia lui Grey ştiu v-am tot vorbit despre serialul acesta, ar trebui să pun şi etichete cu el la cât de prezent e. Fără grijă nu o să vă stric surpriza povestindu-l, numai că pe mine filmul acesta mă inspiră, îmi dă tot felul de idei şi gânduri şi dileme.
         Trecând peste faptul că e perfect logic să-şi fi cumpărat naibii spitalul acela având în vedere că mai fiecare din ei are la activ atâtea operaţii în calitate de pacient că e un miracol că mai trăieşte vreunul, filmul e tare frumos.
         Azi s-a întâmplat să fim pe aceeaşi lungime de undă. Cu toţii ştim că o să murim, când şi cum nu este decizia noastră, presupunând că avem toate ţiglele pe casă şi nu ne sinucidem, dar dacă nu putem decidem cum murim de ce naiba nu decidem măcar cum trăim? Că asta putem la urma urmelor.
         Plouă, calm, rece, de mijloc de toamnă, e vreme de numărat ceva aşa că de ce nu am sta noi de vorbă la o cafea să ne numărăm nefericirile? Mai ales alea imaginare despre care obişnuim să credem că sunt plăgile Egiptului antic trimise pe capul nostru de un zeu necruţător pe care nu ţinem minte să-l fi enervat.
         Conform unui alt studiu neştiinţific organizat de mine featuring Facebook inima albastră este prima dintre nefericiri. Lumea suferă şi plânge, plânge şi suferă din iubire neîmpărtăşită şi neapreciată.
         Mno dar nu ar fi mai simplu să îţi tragi singur două palme şi să îţi iei frâiele vieţii în mână? Dragostea nu e un accident cosmic, nu sunteţi doi meteoriţi pe orbite concurente, meniţi să vă ciocniţi. Chiar şi la ăia putem interveni cu un proiectil ceva la o adică.
         Îl iubeşti şi el nu înţelege să răspundă sentimentelor tale, fă bine şi caută altul, unul care să ştie, să poată şi să şi vrea, că nu câştigi nimic dacă îţi pierzi zilele dând like şi share la un şir nesfârşit de poze cu lacrimi, durere şi îngeri cu una sau mai multe aripi frânte.
         Îl iubeşti şi spune că de iubeşte dar foloseşte fiecare ocazie să îţi mai frângă un colţ de suflet? Nu mai sta să ameninţi ipotetic pe acelaşi Facebook  despre cum într-o zi o să te caute şi nu o să te mai găsească. Eşti prea metaforică pentru el. Fă din azi „ziua aia”, fă-ţi bagajele şi pleacă, din casă, din relaţie, din viaţa lui. Nu lăsa o adresă pentru corespondenţă, dispari pur şi simplu, în cele mai multe cazuri nici nu o să-şi dea seama, cel mult se va bucura că locul este liber pentru următoarea.
         O să doară ca toţi dracii pentru că voi, femeile, aveţi boala asta a lui „care ar putea fi”, voi nu vă îndrăgostiţi de omul în carne şi oase ci de acela care ar putea fi dacă s-ar schimba, voi nu trăiţi în relaţiile reale ci în alea mirifice „care ar putea fi” dacă ar pune şi el umărul. Şi de aia vă e greu să părăsiţi şi bărbaţii şi relaţiile pentru că „ar putea fi minunat”. Ar putea fi dar nu e! Încetează să mai trăieşti în ipotetic, viaţa trece pe lângă tine în timpul acesta.
         Şi mai aveţi o boală, nu vă cunoaşteţi,  mă rog mă refer la cele care se lasă prinse aşa în colivia imaginară a unor relaţii ratate. Dacă v-aţi petrece jumătate din timpul pe care-l irosiţi lăcrimând după El, cunoscându-vă pe voi, nici nu ar mai fi nevoie să vă spun eu că e timpul să vă împachetaţi şi să vă mutaţi din viaţa lui, în viaţa voastră.
         Sunteţi minunate şi dacă nu perfecte atunci perfectibile, câtă vreme sunteţi dispuse să munciţi cu voi însevă, la voi însevă. Dar pentru că nu vă cunoaşteţi aţi lăsat talgere aprecierii în mâna Lui. Pentru că El nu vă iubeşte nu sunteţi suficient de bune, dacă El vă înşeală nu sunteţi suficient de frumoase. Nu El decide cine eşti tu, nu El îţi poate determina frumuseţea, inteligenţa, graţia, el le poate cel mult aprecia, dar Tu trebuie să ştii că le ai şi încă din plin pentru ca atunci când cineva se face că nu le vede să poţi pleca fără scuze, fără regrete, fără reproşuri.
         Şi când te mai apucă dorinţa de a-i lăsa pe alţii să îţi stabilească valoarea aminteşte-ţi că  multă lume nu îl agreează pe Mozart, că e prea „nu ştiu cum” pentru gusturile lor hrănite cu mezeluri manelistice. Dar dacă unuia nu-i place Mozart nu înseamnă că Mozart nu e minunat ci că acela despre care vorbim e bou şi că a-i permite să asculte muzica aia este o irosire.
         Nu poţi decide cum şi când mori dar poţi decide cum trăieşti. Chiar vrei să îţi pierzi viaţa aşteptând ca unui ilustru necunoscut să înceapă să-i placă Mozart sau mai bine te duci să asculţi concertul sprijinită de umărul cuiva  a cărui inimă îţi poate cuprinde simfonia?
          Restul nefericirilor le numărăm în alt blog, acesta devine prea lung.


sâmbătă, 28 septembrie 2013

Santa's help

M-am decis sa imi mai iau o slujba, ca nu-mi ajungeau cate am. Mi-am depus CV-ul si scrisoarea de intentie, am dat interviu si gata! M-am angajat la fabrica de jucarii a lui Mos Craciun. Ea este prima pentru sacul din 2013, abia astept sa vad ce mai vor copii :)


O bacterie mititica

Ăsta e un blog scurt, foarte scurt că am treabă, o să vedeţi mai pe seară ce treabă, dar nu mă lasă sufletul să nu împart cu voi revelaţia miracolului.
         Să o luăm în ordine, îmi vedeam de ale mele şi pe undeva prin casă se auzea şi televizorul, pe publicităţi logic. Conform unui studiu neştiinţific făcut de mine jumătate din timpul de antenă este publicitate sau promo. Azi a fost ziua cu maşinile de spălat vase..
         Am aflat cu mirare că eu spăl degeaba vasele ad labam ( v-am zis că mi-s fluentă în latină şi când nu sunt improvizez cu accentul corespunzător), pentru că bacteriile nu mor la temperatura joasă suportată de mâinile mele, detergentul de vase conform altor reclame are cu totul alt rol, fie să îmi protejeze mânuţele, fie să lupte împotriva grăsimii. Cert este că aria asta a bacteriilor rămâne neacoperită şi îmi trebe  musai o maşină de spălat vase care să le opărească ( pe bacterii evident).
         Atunci m-a pocnit revelaţia miracolului că încă n-am murit naibii, ca specie nu eu personal, la mine ar fi şi greu fiind un fan înrăit al farfuriilor de unică folosinţă, tocmai că nu-mi place să spăl vase., dar aşa ca specie mi se pare incredibil că am reuşit să supravieţuim bacteriilor care tropăie prin farfuriile noastre spălate cu apă insuficient de caldă.
         Maşină de spălat vase nu am de gând să îmi iau momentan, că mă străduiesc să fac rost întâi de apartamentul în care să o montez, cumva nu cred că mi-ar sta bine cu maşina asta la colţul străzii, dar mă bate gândul să încep să spăl vasele cu detergent de rufe pentru că alea conform reclamelor pot scoate pete, omorî bacterii şi face origami cu apă rece pentru a economisi energie.

         Oricum cu lacrimi în ochi aduse de emoţia că amărâţii de oameni au reuşit să supravieţuiască bacteriilor înainte de  descoperirea detergenţilor minune şi maşinilor de spălat diverse, mă duc să pap un iaurt cu bacterii bune să nu rămân aşa fără o bacterie pe lume şi să mă întorc la treabă.

Vals vienez



         Mă invitase la dans şi acceptasem, doctorul mă asigurase că viaţa mea avea să fie normală, că nu voi avea de suportat efecte secundare, că dansul nu va fi un efort dar încă mă temeam. Gustasem încă o dată din viaţă şi voiam să-i prelungesc la nesfârşit gustul dulce amărui care îmi pulsa în sânge ca o pastilă de cacao pură spartă în cerul gurii.
         Îmi plăcuse ideea de bal mascat, fusesem atât de mult timp departe de lume încât acum voiam să le încerc pe toate dintr-o dată, secol după secol în  numai câteva zile, să recuperez cumva lunga perioadă trăită într-o lume vătuită în care nimic nu putea fi „prea”.
         Aşa că acum eram aici, într-un salon al Vienei de azi, decorat în stilul anilor 1800 călcându-mă pe trenă cu alte femei care nu aveau experienţa mersului în metri întregi de mătase. Purtam conversaţii inteligente despre toate de sub soare şi încercam să ignorăm că jucăm într-o piesă, că peste câteva ore ne vom întoarce acasă la pantalonii noştri comozi, la filmele noastre încărcate mai mult sau mai puţin metaforic cu  violenţă şi sex, al rock şi hip hop şi alte stiluri al căror nume nici măcar nu îl cunosc. Ne  refugiam din prezent în trecutul parfumat cu romantism, mi-ar fi plăcut să trăiesc pe atunci, să scriu lungi scrisori şi să port o conversaţie întreagă din fâlfâirea diafană a evantaiului.
         Poate nu aş fi dansat dacă nu m-ar fi invitat El, pe care îl remarcasem imediat ce pusesem piciorul în încăpere. Maria zâmbise aşa, între dulce şi răutăcios, cum numai ea poate şi îmi spusese că anii în care lipsisem din societate cu siguranţă nu îmi slăbiseră instinctul, ba chiar devenise mai vioi, îl ochisem pe cel mai bogat dintre toţi. Venind de la ea era un compliment, Maria  refuza să vadă oameni ale căror conturi aveau mai puţin de 9 cifre.
         Nu am vrut să îi stric seara spunându-i că l-aş fi văzut chiar dacă ar fi cerşit la gura metroului, găsisem pe cineva care să mi-l prezinte dar nu reuşisem să-i reţin numele, un talmeş balmeş aristocrat şi apoi îmi petrecusem seara ascultându-l, de fapt auzindu-l, pentru că nici cu preţul nou recăpătatei mele vieţii nu aş fi putut spune despre ce vorbise, parcă despre un festival de film german. Îmi plăcea numai să îi ascult vocea joasă şi liniştită ca torsul unei pisici cenuşii, aveam senzaţia că undeva, cândva vocea aceea îmi spuse lucruri frumoase şi cu un colţ de minte rămasă în afara farmecului mă gândeam ce bine ar fi să fiu unul din cazurile fericite care au premoniţia viitorului iar vorbele alea să se repete încă şi încă o dată.
         Invitaţia la vals a venit ca o frânghie de salvare în momentul în care grupul se spărsese sub acordurile muzicii şi a fost acceptată dintr-o teamă iraţională că altfel ar însemna să mă despart de el. Dansam tăcuţi, el fără efort, eu numărând în minte paşii şi din nou sentimentul că mai făcusem asta pusese stăpânire pe mine, totul la el îmi era familiar deşi nu îl cunoscusem până acum o oră, era ca şi cum îl avusesem tot timpul gravat în inimă şi pe măsură ce gândurile îmi tot treceau prin minte lumea din jur părea să se dilueze.
         Nu îmi aduc aminte cum am ajuns pe terasă, învelită într-un şal moale dar am rămas acolo toată noaptea la poveşti, numărând lucrurile pe care le aveam în comun, minunându-ne cum putuserăm trăi fără să ne ştim înainte.
         Era singur de ceva timp, soţia lui murise. În noaptea în care eu mă întorsesem la viaţă, el trecuse plângând pe holurile spitalului pe care eu trecusem plină de speranţă. Îmi simţeam inima bubuind ca pe vremuri şi acum o înţelegeam pentru că ea îl recunoscuse, pentru că ea îl iubise pe vremea când bătea în pieptul altei femei. Poate că e adevărat, poate inimile au o memorie a lor deşi noi insistăm să credem că totul se desfăşoară în minte.

         Mi se pare că suntem în balconul acesta de o viaţă, privesc Dunărea curgând fără nici o grijă şi nu ştiu dacă să-l fac sau nu părtaş la taina inimii mele, în curând lumina cenuşie a zorilor va cuprinde oraşul şi va trebui sa iau o decizie. Va trebui să îi spun acum sau niciodată dar mai am un pic de timp al dispoziţie, aşa că îmi număr bătăile inimii, privesc spre fluviu  dorindu-mi să ştiu la fel de bine ca el ce sa fac şi tac .

Hai ca uitasem este vorba de Duzina de cuvinte de azi la care au participat toti cei din tabelul lui Psi

miercuri, 25 septembrie 2013

Hot news

Multe mistere au fost descoperite minţii mele zilele astea. Am înţeles în sfârşit de ce am obiceiul să zic cu nervi „Voi femeile!” în faţa unei povestiri despre suferinţa de a nu avea „pantofii ăia”, de ce îmi este fizic şi psihic imposibil să colind prin mall-urile patriei „just for fun”, de ce cumpărăturile sunt o ocupaţie care nu-mi ocupă mult timp. Eu probabil că sunt de fapt bărbat.
         Am făcut descoperirea asta accidental, nici nu bănuiam ce revoluţie ştiinţifică se va produce, pe scurt am răcit. Mi s-a întâmplat şi altă dată în viaţa asta. Probabil acum am păţit-o de la combinaţia plete lungi musai şamponate corespunzător şi instituţiile cu ferestre sparte în care lucru, başca uşile care nu se închid niciodată. Cauzele nici nu contează.
         Aşa cum spuneam am mai fost răcită, cu tuse, cu febră, cu nas curgând ca un robinet cu garniturile ieşite din uz ( până şi figurile de stil am început să le iau din vocabularul lor), am fost răcită mai serios decât de data asta şi totuşi m-am ridicat din pat, mi-am spălat pletele, mi-am aplicat conştiincios machiajul peste ochii umflaţi, înroşiţi şi înlăcrimaţi, am luat ceva pastile şi blindată cu ceva baxuri de şerveţele am plecat la lucru sau unde avea patria nevoie de mine.
         Poate de data asta am prins rădăcina virusului care îi atacă pe bărbaţi. Cert este că datul jos din pat mi se pare o imposibilitate, am abandonat şerveţele în favoarea unor prosoape de bucătărie, mult mai serioase care nu ţi se topesc între degete, am sentimentul că nu ar trebui să mai dăm banii pentru încălzire că dogoresc eu ca un cuptor şi prima persoană care sugerează ceva în domeniul spălatului sau aranjatului trebuie să-şi scrie testamentul.
         Am scris cu chiu cu vai nişte treburi pentru lucru şi chiar acum în timp ce scriu blogul acesta simt cum or să-mi pice falangele una câte una îndurerate de efort.
         Imediat ce termin aici mă târăsc înapoi în pat aşteptând cu emoţie încă o găleată de ceai cald pe care mi-este imposibil să-l prepar de una singură de vreme ce butonarea telecomenzii mi se pare similară cu urcarea Everestului.
         Bărbaţii au dreptate, răceala este o boală misterioasă care poate fi fatală şi te supune la chinuri inimaginabile. Am ajuns să beau ceai cu pastile în loc de bere şi să iau în considerare inventarea unui gadget care să mă scutească de suflatul nasului, nu de alta dar deja am răni lejere  în zona cu pricina.

         Daca scap şi de asta mă apuc din nou de SuperBlog că au ediţie de toamna si în 2013,  sper sa am timp sa şed 2 luni în cantonament la ei şi daca nu  o sa pot spune „it was fun while it lasted”.

luni, 23 septembrie 2013

Leacuri

Când îşi plimbă luna raza peste fiinta-mi obosită,
Când cu razele de soare ziua nouă mă ridică,
De mi-e frig sau sunt văpaie, de mi-e drag sau mi-e urât
Când înscriu în josul foii un "Sfârşit" şi-un "Început",
De îmi este lumea scoică sau mi-e spărgător de vise,
Când îmi fură alţii totul sau primesc cele promise,
Când mi-e iarnă sau mi-e vară, când mi-e rouă sau mi-e vânt
Mă retrag tăcut din toate câte sunt pe ăst pământ
Şi în colţul meu de-odaie îmi aplic pe suflet leac
Cel mai bun pentru tristeţea inerentă ăstui veac
Din oglinda fermencată ce-am furat-o din poveşti
Îmi şoptesc un "Nu contează, Eu te plac aşa cum eşti"


Ceilalţi psilunatici sunt aici 

sâmbătă, 21 septembrie 2013

De toamna

A venit toamna? Frunzele copacilor din faţa ferestrei sunt încremenite şi totuşi le aud foşnetul. Nu, nu sunt ele, e sunetul ireal al clipelor mele zgribulite sub vântul rece al gândului. Le simt alergându-mi bezmetic prin întreaga fiinţă, căutând ceva de mult pierdut, de mult uitat, căruia încă îi mai intuiesc contururile,  ca unuia din cuvintele care ţi se plimbă îndărătnic pe limbă refuzând să se lase cuprins în litere şi redat lumii.
         Ce caută? Ce am pierdut puţin câte puţin de-a lungul drumului astfel încât să nici nu bag de seamă, să nu îi păstrez măcar o fotografie într-un album îngălbenit de timp?
         Mintea mea, nomadă prin lumea poveştilor, a uitat să ţină socoteală şi clipelor de nevisare şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine in timp ce ea  broda cu ac de  argint doimea perfectă de care furia zeilor m-a rupt la începutul timpurilor.
         Ştiu că nu are habar  ce  am pierdut, se limitează să emită opinii, lumea a trecut pe lângă noi în tot timpul acesta fără să o băgăm de seamă. Sau poate noi am trecut pe lângă ea? Dacă ne-am fi obosit să trecem prin lume cu ochii larg deschişi probabil am fi ştiut unde am rătăcit detaliul acela miniatural al cărui nume ne scapă şi pe care îl presimt totuşi important.
         Mi-amintesc începuturile, vremea când credeam că fericirea fecundează fiecare vis făcând să se nască lumi minunate , când eram încă împresurată de muze şi îmi vedeam viitorul întinzându-se în şapte zări şi peste şapte mări, când m-am avântat peste fiecare hotar şi am plătit necondiţionat  în fiecare vama ce am trecut-o.
Mi-am lăsat bucăţi de suflet peste tot şi în vama iubirii şi în a urii şi în a dorului şi a milosteniei, nici nu e de mirare ca acum am un loc gol în care gândurile îmi învârtejesc viaţa. Acolo îmi ţineam sufletul şi credeam că e inepuizabil. Îmi strâng mai bine şalul în jur, frunzele copacilor sunt tot încremenite poleite de un soare blând, e frig numai în mine. Mi-a venit toamna

Restul duzinarilor sunt aici 

miercuri, 18 septembrie 2013

Tanta, Gogu si vantul schimbarii

         Aş fi vrut să dedic acum un ditiramb femeilor (în cazul în care nu v-aţi prins deja  scopul prezentului blog este să vă demonstreze ce de cuvinte ştiu eu), unul legat de minunata lor capacitate de a şti ce vor , când vor şi pe cine vor.
         Ghinion am practicat arta de a mă pune în papucii părţii adverse în aşa hal încât acum nu mai pot gândi în termeni de bărbaţi şi femei, fir-ar să fie, văd numai oameni şi toţi sunt la fel.
         Aşa că va trebui să vorbesc despre unii oamenii ( care pot fi bărbaţi sau femei) care scapă înţelegerii mele. Numai pentru exemplificare mă voi folosi de prietenii mei Tanţa şi Gogu, cu precizarea că rolurile pot fi oricând schimbate între cele două personaje.
         Tanţa îl iubeşte pe Gogu, ca să citez aproximativ din Anatomia lui Grey, serial care se pare că mi-a influenţat personalitatea, genul acela de iubire care îi lasă ultima bucată din plăcinta cu brânză, pretinde că îi place genul lui de muzică şi stă cu un radio în braţe în faţa ferestrei lui. Pentru neiubitorii de Anatomie sau de şabloane americane asta înseamnă dragoste mare  frate.
         Tanţa îşi răsuceşte programul în jurul lui Gogu de parcă  din posteriorul mnealui ar răsări ne scuzaţi soarele,  e întotdeauna liberă când Gogu vrea să o vadă, aruncă la tomberon cu o fluturare a încheieturii interviul vieţii ei, cariera de vis şi pe Făt Frumos călare pe Merţanul alb numai pentru o clipă din atenţia lui Gogu. ( nu că aş susţine asemenea atitudini, eu doar vă explic da?)
         De când o ştie pe Tanţa Gogu îşi găseşte treburile gata făcute şi încă genial, primeşte mesaje emoţionante pe Facebook, email si telefonul mobil, este invitat la film, prăji şi plimbare romantică. Pe scurt Tanţa reuşeşte să îi îndeplinească dorinţele uneori înainte chiar să apuce Gogu să îşi dea seama că îi trebe ceva.
         Evident în timp ce Tanţa este atât de inamorata, Gogu are adânci dileme sufleteşti conform cărora nu este sigur dacă fizicul şi psihicul Tanţei îi pot satisface complicatele lui resorturi sufleteşti. Pe româneşte, Gogu testează în veselie piaţa, având vreo trei relaţii şi mai multe agaţamente.
         Tanţa se dă de ceasul morţii să obţină contractul în exclusivitate, texte sensibile, prăjituri gustoase, eventual şi o vacanţă, telefoane peste telefoane şi sms uri peste smsuri, planuri mai complicate decât ale lui Lao Tse nu musai pentru a petrece viaţa alături de Gogu ci cât pentru a-l fura 2 ore următoarei pe listă, care următoarea face fix aceleaşi eforturi.
         Şi într-o zi, probabil din cauza modului în care razele soarelui bat sub un anumit unghi în cutia craniană a Tanţei are loc iluminarea. Frate dar e plină de lumea de alde Gogu, ba chiar modele mai interesante. După cele 3 zile de şoc iniţial, să nu credeţi că o asemenea revelaţie ar fi uşor de asimilat, Tanţa nu îl mai sună pe Gogu să îl roage să îi facă loc în programul lui pe ziua aia, nu îi mai trimite smsuri de noapte bună, nu îşi mai face manichiura cu dinţii în timp ce urmăreşte  acele ceasornicului numărând orele în care Gogu e dispărut pentru umanitate.
         Peste vreo săptămână Tanţa  e calmă, prospectează piaţa, se bucură de soare şi cafele şi culmea culmilor parcă ar putea să vadă în albumul de nuntă şi altă moacă decât a lui Gogu în rolul mirelui.
         Peste două săptămâni se întâmplă treaba asta care mă nelămureşte pe mine, după luni sau ani de ignorare şi sfâşiere dramatică între mai multe relaţii ( nici pentru Gogu nu e uşor să ştiţi,  e destul de greu cu o femeie dar cu trei şi încă atâtea plimbându-se în jur) Gogu descoperă că bate aşa un curenţel de aer rece pe unde de regulă se poziţiona Tanţa.
         Vreo câteva zile ignoră, dar nu a auzit ca Tanţa să fi murit şi atunci cum de nu sună? Cum de nu scrie? Cum de nu trimite melodii de tăiat vena pe mail? Sună aşa de verificare, mno cum nu mai e prioritatea a mai prioritară Tanţa fie nu aude telefonul, fie răspunde relaxată şi stă la taclale politicoase cu el. Închide fără ca ea să-l fi întrebat când se mai văd sau dacă i-a fost dor de ea.
         Peste încă vreo câteva zile Gogu sună iar, Tanţa nu întreabă nimic, povesteşte despre ale ei şi ascultă cuminte raportul detaliat pe care
Gogu îl prezintă despre viaţa lui, raport din care desigur a eliminat capitolele cu celelalte relaţii.
         Peste încă o vreme Gogu chiar propune să se vadă, Tanţa  nu îşi petrece timpul admirându-l, nu-l descoase şi ascultă cu jumătate de ureche raportul lui de activitate.
         Mno frate, dar înainte Tanţa nu era tot Tanţa ? De ce reacţia asta apare când Tanţa (sau Gogu v-am zis rolurile sunt interşanjabile),  e deja cu un picior afară din lumea voastră? De ce întotdeauna încerci să lipeşti ceva ce ai trântit de pământ zilnic vreme de mult timp? Nu era mai uşor să nu trânteşti? Nu era mai uşor pentru toată lumea fie să nu te implici, fie să te implici total?
         Probabil o să rămân pe vecie în dilema asta după modelul confratelui Farfuridi dar serios ce anume îl face pe omul care nu te (mai) vrea irezistibil?
        



luni, 16 septembrie 2013

Palatul Jean Mihail

A venit toamna sau cel puţin se pregăteşte temeinic cu ploi din ce în ce mai lungi. A trecut vremea plimbărilor prin grădinile târgului aşa că dacă ajungi în Craiova pe timp ploios fă-ţi timp să vezi Palatul Jean Mihail
Poate îl vei regăsi ca Muzeul de Artă pentru că din 1954 are rolul acesta, dar noi acasă aşa îl ştim Palatul Jean Mihail. E o bucată dantelată de istorie amplasată în buricul târgului în spatele Primăriei şi al 2 paşi de kilometru 0 aşa că nu e greu de găsit.
Este una din construcţiile care pe străzile Romei sau Madridului te-ar face să suspini discret în faţa stilului din late părţi şi pe lângă care noi, trecem zilnic ignorând-o.
Şi totuşi aici s-a scris istorie  la sfârşitul verii anului 1940 la palat au avit loc tratativele româno-bulgare în urma cărora,la 7 septembrie, ţara noastră a cedar Bulgariei Cadrilaterul.
Spre deosebire de alte clădiri care poartă plăcuţe ce amintesc de personalităţile ce le-au trecut pragul faţada palatului nu e tulburată cu aşa ceva însă i-a găzduit de-a lungul timpului pe regele Carol I şi regina Elisabeta, apoi pe regele Ferdinand şi este locul din care Tito a condus operaţiunile de eliberare a Belgradului
Palatul a fost ridicat între anul 1900-1907 la cererea lui Constantin Mihail care ar fi fost al doilea în clasamentul Forbes pentru România din acele timpuri, secondându-l pe premierul GH Grigore Cantacuzino.
Şi-a dorit o reşedinţă corespunzătoare averii sale, amplasată în centru Craiovei şi a apelat la arhitectul curţii regale Paul Gottereau lucrările fiind supravegheate de arhitectul italian Constantino Cichi.
Dacă nu eşti pasionat de istorie atunci bucură-ţi ochii numai cu frumuseţea clădirii rezultate din colaborarea celor doi.
 Construit în stilul academismului francez, cu elemente arhitecturale ce aparţin barocului târziu, palatul este remarcabil atât prin bogata sa arhitectură exterioară ( ancadramentele ferestrelor, ornamentele faţadelor, lucrările de feronerie ale balcoanelor, patru coloane adosate etajului I, al corpului central decrosat, loggia centrală de pe faţada sudică a palatului, acoperişul mansardei), cât şi prin amenajările interioare ( scara de onoare din marmură de Carrara, candelabre din cristal de Murano, oglinzi veneţiene, stucatura în mare parte aurită, plafoane pictate sau din lemn sculptat, luminatoarele cu vitralii, pereţii tapisaţi cu mătase de Lyon).

Legenda spune, şi nouă ne plac legendele, că proprietarul a cerut regelui aprobarea să acopere palatul cu monede de aur şi că răspunsul ar fi fost afirmativ, dar ca monedele să fie aşezate în dungă. Constantin Mihail s-a mulţumit să acopere palatul cu ardezie, însă clădirea a fost dotată încă de la început cu instalaţie electrică şi încălzire centrală iar cu ocazia restaurării care încă se desfăşoară specialistii au facut o descoperire extraordinara. "Farfurioarele de sub becurile unui candelabru sunt din aur de 24 de carate"
Muzeul prezintă publicului colecţii de pictură universală ( şcoala olandeză, flamandă, franceză, italiană) şi românească (secolele XVI- XX, lucrări de Constantin Lecca, Theodor Aman, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, ea mai amplă şi valoroasă colecţie de pictură şi grafică Ion Ţuculescu, ilustrând toate perioadele de creaţie ale artistului, din anii studiilor liceale până în ultimul an de viaţă. Tot aici vă puteţi întâlni cu Domnişoara Pogany alături de alte opere ale lui Constantin Brâncuşi.
Ar fi multe de povestit dar cuvintele şi fotografiile oricât de reuşite nu pot suplini o plimbare prin unul din palatele României şi o oră de răsfăţ între operele sale de artă




Psiluneli obsesive

A fost odată ca niciodată  şi de nu s-ar povesti nici n-ar mai fi, o împărăţie frumoasă cu cer înalt şi plaiuri verzi. Dacă ascultai poveştile Bătrânilor Înţelepţi în împărăţia aceea, ascunsă bine în Pasul Cascadelor se găsea intrarea în Rai şi deşi greu era să o găseşti şi să intri, binecuvântările celuilalt tărâm se revărsau cu uşurinţă dincolo de perdelele de ape şi se întindeau până la marginile ţărmurite de râuri.
Viaţa oamenilor curgea simplu urmând mersul soarelui şi al lunii pe cer şi mersul anotimpurilor prin vreme. Se năşteau, creşteau, iubeau, năşteau alţi copii care creşteau şi iubeau şi năşteau alţi copii, cândva după multe primăveri şi toamne mureau pentru că acesta e datul oamenilor.
Craiul era bând şi îşi iubea supuşii, aşa că pacea lor nu era tulburată de războaie pentru apărarea ideilor lui şi nici de biruri pentru pregătirea războaielor. Fiecare om îşi avea rostul lui legat de ce îi plăcea mai mult, unii lucrau pământul, alţii ţeseau straie minunate sau scriau poveştile cele mai poveşti din 7 regate. Duminicile şi sărbătorile le curgeau în cântec şi voie bună, pe oricare om le-ai fi întrebat ce mai face ţi-ar fi răspuns zâmbind „Bine”.
În ţara asta s-a născut un tânăr botezat de părinţii săi Vânt şi multă vreme nimeni nu a ştiut că el este altfel decât ceilalţi, nici chiar el. S-a jucat împreună cu ceilalţi copii prin poienile de lângă sat, a mers la şcoala şi apoi a intrat ucenic la un mare învăţat buchisind cu mare drag ceasloave vechi în limbi de mult uitate.
Într-un din zile traducând o scriere veche a găsit un cuvânt ciudat „fericire” şi n-a ştiut exact cum să-l traducă în limba locului. L-a întrebat pe învăţat, acesta a privit puţin peste grădina cu flori şi i-a spus că „fericire” înseamnă toate câte sunt în jurul lui. Pentru prima dată Vânt s-a îndoit de înţelepciunea învăţatului, toate câte erau în jurul lui aveau deja un nume erau flori şi copaci, păsări şi animale, mama şi tata, soţia şi copii, cărţile şi casele, nimic din jur nu se numea fericire.
A lăsat cuvântul netradus şi a început să caute în jur cu speranţa că va găsi lucrul acela numit fericire, că-l va traduce i că îşi va primi şi el locul în rândul  Bătrânilor Înţelepţi. Şi aşa au început să treacă zile şi nopţi în căutarea fericirii, a devenit din ce în ce mai absent, a început să lipsească duminicile de la întâlnirile cu cântec ale oamenilor din oraş, să nu mai meargă la plimbări cu copii, să nu mai simtă gustul mâncării şi dulceaţa vinului şi să se închidă tot mai mult în gândurile lui.
Într-o zi după multe zile în care îi vorbise fără să fie auzită soţia l-a sfătuit să meargă în Pasul Cascadelor şi să caute intrarea în Rai, poate acolo va găsi ceea ce caută şi va scăpa odată pentru totdeauna de obsesia fericirii care nu-l mai lăsa să îşi trăiască viaţa.
Omul a plecat plin de încredere la drum, intrarea în Rai a fost uşor de găsit, oricum mult mai uşor decât fericirea şi trecând de apele cascadelor în lumina caldă de dincolo a auzit o voce întrebându-l ce caută
-         Caut fericirea, spuse el plin de încredere
-         Nu îţi ajung toate câte le ai acasă? Soţia iubitoare, copii frumoşi şi sănătoşi, vecinii cu suflet bun, casa, masa şi odihna?
-         Toate astea sunt bune şi frumoase, dar eu vreau să ating fericirea.
Vocea a tăcut un pic cântărind ce putea face, apoi s-a auzit din nou.
-         Fericirea nu este a mea să o dau, fericirea trebuie să o găseşti singur.
-         Atunci lasă-mă să pot călători uşor şi repede, să pot colinda lumea într-o secundă şi dă-mi timp să o caut.
-         Cum vrei.
Omul a simţit cum se subţiază, cum devine din ce în ce mai uşor  până când a devenit curent de aer, gata să alerge repede oriunde, oricând  şi s-a repezit afară din Rai să caute fericirea în lumea largă.
 De atunci Vântul colindă lumea şi iarnă şi vară, uneori blând căutând fericirea sub fiecare frunză , alteori rău smulgând din pământ copacii de supărat că încă nu a găsit-o şi câte odată distrugând acoperişurile caselor în care oamenii îşi duc viaţa, atunci când are bănuiala că fericirea era de fapt viaţa lui de dinainte, înainte să îl fi măcinat obsesia ei.
 Au mai psilunit despre obsesia fericirii cei de aici 


duminică, 15 septembrie 2013

Jurnalul unei femei simple 6

Pentru astazi 15.09.2013
Dincolo de ferestre soare de toamna si vant.
Ma gandesc ca ar trebui sa incep sa-mi fac bagajele
Invat din prostiile pe care le fac.
Sunt recunoscatoare pentru curiozitate, e o calitate orice ar spune unii
Din bucatarie sos de rosii fierte in must, o nebunei
Port haine groase ca mi-e frig
Voi merge sa organizez cina
Citesc nimic
Ceea ce astept sa mi se usuce oja pe unghii
Ce mai mesteresc tot nimic dar am niste idei
Ascult pocnetul tastelorlovite delicat , v-am zis ca am unghiile ude nu?
 In casa pace
Unul dintre lucrurile mele preferate masajul entuziast dupa un dus cald
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana a trecut deja
 O imagine pe care vreau sa o impartasesc



vineri, 13 septembrie 2013

Duzina de cuvinte triste




          Azi a fost o zi frumoasă. Am ieşit la plimbare ca pe vremuri când eram cei mai buni prieteni. Mi-a zis să îl aştept aici, cred că s-a dus să îmi cumpere ceva. Ar trebui să ştie că nu am nevoie de jucărioarele alea pe care le tot văd la televizor, eu mă bucur când ne jucăm numai noi, amândoi. Sper numai să nu fi păţit ceva, era dimineaţă când mi-a zis să îl aştept şi uite a trecut şi ultimul tramvai. Aş vrea să ştiu că este bine, chiar dacă va trebui să îl mai aştept o vreme.
         Mi-e un pic teamă, de ceva vreme îmi dau târcoale doi indivizi dubioşi, eu am stat cuminte să nu le atrag atenţia dar chiar nu îmi place cum arată tipii ăştia şi miros a alcool, niciodată nu mi-au plăcut oamenii care beau atât de mult. De ce beau oamenii de fapt? E ca şi cum în licoarea aia care li se urcă la cap ar avea asigurată o doză de uitare. Săracii de ei,  au atâta nevoie de fericire încât se mint aşa cu uitarea, n-au pic de doxă dacă stai să te gândeşti bine.
         Stai un pic ceva nu e în regulă, ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că îl aşteptam în staţia de tramvai şi era seară şi uite acum e dimineaţă şi sunt închis. Şi erau şi doi tipi beţi acolo, de fapt îmi simt capul greu de parcă aş fi băut şi eu. De ce m-au închis? Ce am făcut?
         Aud cum discută de cealaltă parte a uşii, ca pana acum ar fi trebuit sa vina cineva după mine. Normal că ar fi venit dar de unde să ştie că m-ai adus aici în încăperea asta cu lanţuri prinse în şurub
         Încă n-a venit, mi-e un pic foame şi foarte sete, cred că sunt la puşcărie. Ce am făcut totuşi în noaptea pe care nu mi-o amintesc? Oamenii ajung aici pentru înşelăciune sau furt sau crimă. Dar nu am facut nimic din astea si nu ţin minte să mă fi judecat, mai am timp, ştiu eu că întâi trebuie organizat un proces, să se dovedească dacă am greşit cu ceva. Pentru mine nu s-a dat nici un verdict şi sigur va veni să mă ia acasă.
         Uite, a venit îi aud paşii. Nu, a fost o iluzie, cred că de la sete am început să aud lucruri care nu sunt,  „balta cea veche—sunetul unei broaște  sărind în apă„ deci asta voia sa zică Basho prin haiku.
         Nu ştiu de când sunt aici, oriunde o fi aici, m-au scos din camera aia şi m-au dus în alta cu lumină puternică, am încercat să le spun că mi-e sete dar cred că nu m-au înţeles, cineva a venit cu o seringă şi mi-a făcut o injecţie, mi-e somn, sunt atât de obosit încât aproape aş bea şi o drăcie din aia neagră din care bea el, cafea columbiană, pentru că dacă adorm nu o să mă mai găsească niciodată şi nu se va putea descurca fără un căţel care să aibă grijă de el.
         Asta a fost duzina mea de cuvinte, restul sunt in tabel la Psi


Bine ati venit in Absurdistan :)

         So, ce a fost în  mintea mea când mi-am ales profesia nu se ştie, încep să cred că nimic. Mi-e mult prea lene acum dar într-o zi o să vă copiez aici descrierea pe care Ionel Teodoreanu o făcea acum vreo sută de ani. Ei bine nimic nu s-a schimbat. Nu în bine cel puţin. Oricum nu pot spune că am ajuns aici pentru că am văzut prea multe filme americane, ştiam la virgulă ce mă aşteaptă, numa’ că….. nah e ca Pe aripile vântului, toate ne dorim un Rhett Butler în bătătură dar probabil l-am omorî înainte de 24 de ore. Când citeşti treburi de genul acesta par tot timpul mult mai mişto decât în cruda realitate.
         La ce concluzii am ajuns după 12 ani? Că fiecare ministru are fix rolul de a demonstra că se poate mai rău decât anteriorul şi că nici cu legile nu stăm mai bine.
         Că în ţara asta e ideal să fii pârât, adică să fii acela dat în judecată pentru că până să fie înregistrat dosarul e posibil ca reclamantul să moară de nervi, să renunţe la idee pentru că orice o fi vrând de la tine nu e mai important decât sănătatea lui mentală, că mai bine joacă la ruletă decât să plătească taxe de timbru cu acelaşi rezultat.
         Cu ce ne distrăm zilele astea? Ne jucăm şi noi ca nişte dulci căţelandri, mda ştiţi căţeluşii ăia prosticei şi adorabili care aleargă după propria coadă? Şi mie mi se păreau amuzanţi, vă spun acum din experienţă bieţii de ei au nevoie de terapie serioasă să depăşească frustrarea după aventura asta.
         Să zicem că tu Ion Ionescu vrei să îl dai în judecată pe vecinul tău Popa Popescu,  nu vecinul de acasă, vecinul de la terenul tău de la ţară, care vecin logic nu domiciliază acolo în câmp în tarlaua pe care o ştii tu, ca să îţi recuperezi vreo 500 de metri cu care omul s-a întins în terenul tău.
         Acum este obligatoriu să îl inviţi pe Popa Popescu la o şedinţă de informare privind avantajele medierii, cum puteţi voi să vă înţelegeţi omeneşte fără instanţă la mediator, başca mai ieftin. Şedinţa de informare e gratuită, adică nimeni nu are voie să îţi ia bani pentru ce îţi povesteşte numai că tu trebuie să te asiguri cu dovadă scrisă că Popa Popescu e prezent sau a primit invitaţia. Asta oricum costă, că nah o recomandată e vreo 5 lei bucata, dacă o trimiţi tu şi ceva mai scumpă dacă o trimite mediatorul. Şi ai da banii să o trimiţi numai că nu ştii unde că tu habar nu ai ce adresă are omul acela în buletin, adică unde domiciliază.
         Şi te gândeşti să întrebi la poliţie la Evidenţa Populaţiei, numai că ei nu dau informaţii aşa oricui, trebuie să faci dovada că ai un dosar pe rol împotriva omului iar Poliţia trimite o adresă cu domiciliul omului direct la dosar.
         Şi de aici începi să te simţi căţel. Nu poţi depune acţiunea fără a face dovada că l-ai invitat la informarea despre avantajele medierii, deci nu ai dosar, nu îl poţi invita pentru că neavând dosar nimeni nu îţi spune unde stă omul să îl inviţi şi din asta vorba lui Farfuridi să vedem dacă mai ieşiţi.

         Despre restul poate vă povestesc altă dată, acum mă duc să dau neşte acatiste ceva poate poate visez unde stau nişte oameni.

joi, 12 septembrie 2013

4 fiţe şi un fiţoi

Nu m-am uitat de mult la tv şi rău am făcut. Aseară dacă nu mă aşezam din greşeală pe telecomandă aş fi ratat o emisiune delicioasă pe Pro tv , o demonstraţie veselă a principiului că Prostia umană este infinită. Am prins emisiunea târziu dar diseară am de gând să savurez partea a doua în timp ce împletesc ceva.
Cred că emisiunea se numeşte Patru nunţi şi o provocare şi presupune un juriu format din 4 mirese care îşi critică şi foarfecă şi notează una alteia nunţile urmând evident ca perechea cu cel mai mare punctaj să primească un premiu.
Din capul locului avem deci 4 oameni care pentru ceva bani au decis să împartă cu naţiunea propria nuntă, ceea ce spune tot despre participanţi. Dar de mult nu m-am simţit aşa inteligentă ca aseară, deşi cu un pic de amar în cerul gurii îmi dau seama că oamenii ăia pe care i-am văzut eu aseară sunt reali, mă întâlnesc cu ei pe stradă şi prostia de care dau dovadă pe sticlă se aplică în mai tot ce fac.
Aşa cum spuneam am prins partea a doua, adică nunta lui Nicuşor Coroamă după care nu prea m-am dat eu în vânt nici la Master Chef aşa că nu mă aşteptam să-mi fie simpatic nici aici.
Au fost însă adorabile fiţele celorlalte 3 mirese din care unul era de fapt mires că omul era gay şi nici măcar unul cu stil.
Totul le-o puţit la nunta aia la ţară şi  nu s-au abţinut să-şi exprime părerea fără să se gândească dacă spusele lor vor dăuna imaginii mirilor sau imaginii proprii. Nu ştiu formatul emisiunii dar mă gândesc că ar fi prins bine şi un vot de la public în afacerea asta.
Întâi au fost profund îndureraţi că mireasa a decis să facă poze pentru albumul de nuntă undeva sus la mânăstirea Putna. Adică Doamne Dumnezeule să se ducă ei cu o maşină off road pe coclaurile patriei ? Staţi liniştiţi că nu i-a pus nimeni să urce pe jos, numai că miresul şi una din mirese aşa au făcut. S-au scoborât din maşină şi au luat cărarea de munte la picior, plângându-se că li se rup sandalele că e drumul pavat cu pietre ascuţite. Ăăăăăăă serios ? Cărarea de munte ? Când un om decide să urce pe munte în rochie lungă şi sandale o fi vina muntelui că nu oferă condiţii sau prostia bipedului ?
Pozele le-au plăcut la final, chiar şi dorinţa mirilor de a purta costume naţionale cu ocazia asta, pe hârtie s-o văzut bine, şi-ar face şi ei poze din astea.
Apoi am participat la suferinţele miresului, care simţea presiunea publică, pentru că oamenii se uitau la el şi spera că nu o să aibă probleme că e gay, mda că fix orientarea lui sexuală îi preocupa pe oameni. Mă gândesc că e logic să se uite lumea la tine când eşti străin şi aterizezi într-o comunitate restrânsă în care toţi se ştiu dintotdeauna, se uită şi ei la elementul de noutate nu ?
Evident toate miresele au suferit ca mirii au purtat haine clasice de nunta si nu costum popular ca restul invitaţilor de parcă la propriile nunţi ei vor purta ţinute care să se piardă printre ale invitaţilor.
Nu am terminat cu problema asta şi a început drama iertăciunii. Cum adică să îţi ceri iertare de la părinţi ? Miresul a concluzionat că e o idee ridicolă, una din mirese a decis că e mai logic să îi tragă lu’ mă-sa cu un bolovan în cap, a treia a fost relativ contra dar după ce a bocit un pic emoţionată la treaba asta s-a abţinut.
Amu’ când tu, bărbat,  te pregăteşti să te căsătoreşti cu un alt bărbat cred că ţi se cam fâlfâie de tradiţii, numai că oamenii ăia erau la ţară, acolo lumea încă merge la slujbă la biserică duminică dimineaţa şi cât sunt eu de ortodoxă din an în Paşte mi-aduc aminte că, cununia este una din cele 7 taine. Mi se pare perfect logic să te curăţi înainte de a o primi şi nu mă refer la a face o baie şi o vizită la spa să îţi scoată punctele negre, trebuie să fii în pace sufletească deci logic să îţi ceri iertare de cei cărora fără doar şi poate le-ai făcut destule, părinţii.
Înaintea botezului se leapădă naşul de satana pentru tine, în slujba de maslu se roagă preotul dar când eşti viu, major şi vaccinat, unele treburi trebuie să le faci personal.
Ba chiar în drum spre biserică juratele au reuşit să se certe între ele pe tema plânsului,  una nu pricepea nici de ce şi-a cerut Getuţa iertare în loc să îi tragă maică-sii vreo scatoalcă, nici de ce a plâns, când cealaltă a avut tupeul să îi amintească de propriile lacrimi la momentul punerii basmalei a avut aşa un atac de nervi că a dat buzna în grădina unui gospodar să mănânce ceva mere numai să nu o pocnească pe cealaltă.
Mai e cazul să spun că slujba li s-a părut că ţine prea mult ? Într-o nuntă în care indiferent de ce se apucau nuntaşii îşi făceau cruce şi ziceau cu « Dumnezeu înainte « ?
O altă tragedie naţională a fost restaurantul, nuş cum se face că în Bucovina nu se găsea un Hilton să se simtă ei trei în largul lor. Şi mâncarea o avut probleme , aşa de proastă a fost că uneia din miresele jurate i-a plesnit rochia pe ea de la îmbuibare, mi se pare logic că femeia ciugulise clar numai cât să nu moară de foame. Oricum îndureraţi că meniul nu a avut mai multe mâncăruri tradiţionale ( ciorba rădăuţană cred că e de fapt de provenienţă franţuzească ) au regretat la fel de profund că masterchefii au gătit numai friptura pentru le-or mers al inimă tradiţionalele roşii cherry pe pat de rucola cu care probabil mamele lor i-au hrănit din fragedă pruncie.
Programul de hore repezi de Bucovina nu a fost pe placul lor, bine că au băgat o dată Pinguinul si vreo 3 manele de s-au mai dezmorţit bieţii oameni, iar când au ajuns la dar şi notare  mi se făcuse ora de culcare deci am stins tv-ul că somnul meu e mai important decât fiţa lor.

Abia aştept să văz nunta miresului diseară, cealaltă aproape că nici nu mă mai interesează, nu de alta dar sunt curioasă cine o fi atât de nebun să-şi lege viaţa de el,  că omul singur face cât un batalion de soacre.

marți, 10 septembrie 2013

E complicat

Că am tot auzit de rău despre Facebook, acum nah are şi el rostul lui pe lume şi acela nu e să - mi cadă mie perfect la stomac ci sa aducă nişte bani în buzunarele părinţilor lui că doar de aia l-au făcut.
Mie îmi place Facebook-ul, îmi place că este expresia perfectă a oamenilor care îl folosesc. Dacă dimineaţa sau după amiază, că dimineaţa numai de butonat Facebook-ul nu stau, deschid site-ul cu pricina şi ecranul  mi se umple de fotografii cu copii cu malformaţii sau câini schingiuiţi sau pisici maltratate nu e vina site-ului ci a mea, că nu mi-am ales cum trebuie prietenii. Dacă eram un pic mai atentă cui îi dau voie pe domeniul meu şi scoteam din listă toţi posesorii de conştiinţă civică de catifea ( adică ăia care cred că lumea se schimbă cu un Like şi un Share) – observaţi vă rog paralela cu revoluţia de catifea da? situatia era alta.
Dacă peretele mi-e plin de imagini blurate cu titlul de ŞOC ŞI GROAZĂ a cui credeţi că e vina? Cine anume a dat Like paginii care se ocupă cu aşa ceva? Facebook cu de la sine putere? Am auzit nişte zvonuri în sensul acesta dar nu mi s-au confirmat pe pielea proprie, cel mai probabil tot eu am dat Like aplicaţiei şi i-am dat voie să mai şi posteze în numele meu pentru că  mi-era musai să aflu dacă numele meu nativ american este Musca ameţită sau Ameoba chique .
Am trecut de mult prin nebunia contului de Facebook, acum când ajung acolo găsesc reţete de la Food story, fotografii cu prietenii mei sau postate de ei care cuprind pisici pufoase, căţei întregi, copiii sănătoşi şi zâmbăreţi, poate o rochie cu aer de anii 20, ceva bancuri şi neapărat câteva melodii.
Nu mă simt agresată de Facebook sau pe Facebook pentru că am pârghii să îl controlez. Il consider însă exponentul perfect al lumii în care trăiesc. Mă uitam zilele trecute la secţiunea cu informaţii despre şi anume la capitolul viata amoroasa. Pe lângă o gamă mai mult decât completă de variante logice: singur, logodit, căsătorit, intr-o relaţie închisa sau deschisa, văduv, divorţat şi probabil mai sunt, există şi varianta  „E complicat”. Frate, cum adică e complicat? Ce poate fi complicat aici. Într-o relaţie eşti sau nu eşti. Şi totuşi Facebook s-a adaptat lumii de nehotărâţi în care trăim şi a adăugat varianta asta pentru că e greu să ai categoria cu un picior într-o relaţie, sau momentan în mai multe relaţii. E jenant să recunoşti că tu habar nu ai ce vrei de la viaţa ta ca să nu mai zic că o încurci şi pe a altora, e mai romantic să zici e complicat, de parcă ai vrea de fapt să ai o relaţie cu vreun marţian sau o fantoma dar nu s-a găsit încă o cale practică pentru asta.
Şi când oamenii nu pot gestiona lucruri atât de simple, cum naiba se descurce cu toate tentaţiile site-ului în sine? Ei dau Like la tot după care e de vină programul că sunt agresaţi de diverse imagini sau mesaje.

Oameni buni, ca să-l copiez pe Ştefan bănică şi Jr, nu Facebook vă asaltează ci voi nu puteţi face ordine în priorităţile voastre. Începeţi cu relaţiile definite drept e complicat şi aplicaţi o regulă simplă „Dacă vrei să stai în viaţa mea eşti binevenit, dacă vrei să pleci fi binecuvântat, dar nu mai sta în prag, îmi încurci curgerea firească a vieţii”. Scoateţi din setări toate paginile, jocurile şi prietenii care vă stau pe prag şi Facebook va deveni chiar drăguţ.

duminică, 8 septembrie 2013

De ceva vreme

Postarea asta nu e despre ceva anume. Nici nu mi-e clar daca aveţi sau  nu ceva de aflat din ea . Este scrisă pentru mine, pe blogul meu ca de aia îl am. Postarea asta este constatarea unei stări de fapt.
De ceva vreme viaţa e frumoasă, a mea cel puţin. De ceva vreme nu mă mai trezesc dimineaţa cu groaza unei zile noi în care trebuie să îndur poveştile altora, să zâmbesc, să fac, să dreg.
Nu s-a schimbat nimic, casa mea e tot un proiect, fac la fel ca şi înainte liste cu chestii care trebuie plătite urgent şi care mai pot aştepta, nu m-am îmbogăţit peste noapte, Făt Frumos este tot plecat în lumea largă, nu am devenit mai frumoasă, nici măcar mai sănătoasă.
Dar timpul a început să treacă mai încet, ziua îmi ajunge pentru mai multe lucruri, oamenii îmi sunt mai aproape.  Peste tot sunt semne că ne putem reveni, că putem fi buni, înţelegători, moderaţi, decenţi.
Visele mele se dezvoltă calm ca nişte seminţe de verde puse la încolţit în pământ bun, nu le văd rezultatele dar le presimt în fiecare clipă.
Mi-a fost vară, cu cer albastru şi înalt, cu nopţi de privighetori şi dimineţi cu parfum de fân cosit. Acum mi-e toamnă cu aur lichid în lumină, cu aur cântător în copaci, cu văzduhuri înecate în miros de zacuscă şi gem de gutui.
După nici nu mai ştiu cât timp mi-e toate lucrurile astea, ca şi cum aş fi adormit cândva în copilărie şi m-aş fi trezit abia acum.
Nu vreau să treacă nici mai repede nici mai încet decât trece timpul, nu vreau să fiu în nici un alt loc decât cel în care ajung, nu mai vreau să fiu altcineva decât sunt. E bucuria lucrurilor mărunte care pare insignifiantă dar care se strânge picătură cu picătură ca o apă ce nu mai poate fi zăgăzuită şi ţi se  împrăştie prin vene.

Aşa cum spuneam de ceva vreme viaţa e frumoasa şi mi-e suficient.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Lectia de fericire 6

Ştiu am mai recunoscut treaba asta, uneori, în ciuda largului fond lexical al limbii române nu pot traduce nişte chestii care îmi trec prin cap, nu găsesc echivalentul corect care să acopere toate sensurile, dacă găsiţi voi termenul perfect spuneţi-mi şi modific textul până atunci lecţia de fericire de azi are numai două cuvinte „Don’t obsess”.
Şi nu mă refer numai la îngrijorările obsesive, la gândurile negre, la necazuri. E la mintea cocoşului că dacă îţi ocupi mintea la nesfârşit cu treburile astea sunt foarte mici şanse să fii fericit vreun minut.
Nu îţi concentra întreaga fiinţă în jurul a nimic. Visează, speră, plănuieşte, dar nu o face de parcă viaţa ta s-ar sfârşi dacă nu se întâmplă fix aşa cum ai dorit tu.  Pentru că foarte rar putem să vedem imaginea de ansamblu, pentru că binele de azi s-ar putea să ni se pară rău mâine, pentru că în vreme ce tu arzi de la ambele capete cu gândul într-un singur loc, într-o singură modalitate de a obţine ceva, într-o singură persoană care te-ar putea ajuta, viaţa trece calm pe lângă tine cu sute de oportunităţi pe care nu apuci să le vezi.
Visează dar fă o cu ochii deschişi, nu privi într-un singur punct, lasă că pierzi frumuseţea peisajului dar cu ochii pe un singur drum, de regulă unul dificil, nu o să vezi aleea plăcută care te duce fix în acelaşi loc dar fără atâtea eforturi.
Treaba aia cu „toate drumurile merg la Roma” ar putea fi aplicată foarte larg la o adică, nu contează pe care drum anume apuci în mod clar tot acolo o să ajungi, atunci de ce să te agăţi cu îndârjire de unul singur?
În fond ce îţi doreşti? Să ai o casă anume? Să ai mormane de bani? Să fii cu cineva bine stabilit? Aşa pare nu? Eh bine, de fapt îţi doreşti să fii fericit. Toate cele de mai sus sunt numai căi care îţi pot trece prin cap spre a ajunge acolo, de regulă, căi combinate între ele.
Dacă tot ce îţi doreşti este să fii fericit de ce să crezi că o poţi face într-un singur fel? Nu ai nevoie de mulţi bani ci de suficienţi pentru nevoile adevărate. Nu, nu fac parte din cei care cred că nu e necesar să ai bani pentru a fi fericit, ştiu că ei singuri nu sunt o garanţie dar sunt destul de utili în proces.
Nu ai nevoie de persoana X, fericirea ta nu se găseşte în buzunarul de la spate al nimănui, ai nevoie de comunicare, de iubire, de prietenie şi Slavă Domnului suntem suficienţi pentru a exista cel puţin câteva persoane care să îţi poată da aşa ceva şi de la care chiar să fii de acord să primeşti. Compatibilităţile sunt dificile dar oricum am aplica statistica şi combinaţiile tot ne ies câteva variante câştigătoare.
Tot ce trebuie să faci este să îţi urmezi visul cu mintea deschisă, nu fi închistat, nu alege un drum pe care să îl urmezi cu ochelari de cal. Sfârşiturile sunt de fapt începuturi, norocul surâde peste tot, viaţa e frumoasă câtă vreme eşti dispus să priveşti afacerea din mai multe unghiuri şi cu o minte deschisă.

Don’t obsess, bine sau rău toate vin şi pleacă, lasă-le să curgă,  tu eşti mai mult decât bunurile, oamenii şi întâmplările din viaţa ta, tu vei continua să trăieşti şi să fii bine în lipsa oricăruia dintre lucrurile care azi ţi se par esenţiale, ba la un moment dat vei descoperi că poate îţi este chiar mai bine fără unele din ele.

Jurnalul unei femei simple 5 cred

Pentru astazi 7 septembrie 2013 ora 17:45
Dincolo de ferestre toamnă aurie cu parfum de struguri.
Ma gandesc că nu trăim suficient dar vorbim prea mult.
Invat  din visele de viitor.
Sunt recunoscatoare pentru echilibrul la care am ajuns
Din bucatarie pizza varianta de casă
Port gri şi bleumarin
Voi merge să tricotez un pic
Citesc printre rânduri
Ceea ce astept să mă apuc de scris poveşti
Ce mai mesteresc mno tot la pulover
Ascult publicitatea la tv
 In casa linişte şi pace.
Unul dintre lucrurile mele preferate ciocolada caldă când am venit de afară îngheţată
Citatul zilei „Nu-ţi petrece timpul bătând într-un perete, sperând să-l transformi într-o uşă.” Coco Chanel.
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana sa prajituresc
 O imagine pe care vreau sa o impartasesc




joi, 5 septembrie 2013

Oamenii gresesc

Aud de ceva vreme „Oamenii fac greşeli”, e o formulă utilizată ca un panaceu universal, nu contează cum şi cât de grav ai dat cu bâta în baltă, cât ai rănit, cum ai dat alte vieţi peste cap.”Oamenii fac greşeli” şi treaba asta ar trebui să rezolve totul pentru că  în mod misterios se translatează vina de la cel care a greşit că doar om este, la cel care  a fost rănit prin greşeala asta şi care devine personajul negativ pentru că nu se grăbeşte să ierte , să uite şi mai ales să continue ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Formula asta mică, nevinovată, cu un aer de ridicare neajutorată din umeri este una din cauzele pentru care suntem nefericiţi, indiferent de care parte a greşelii ne-am aflat.
Dacă am greşit, formula asta aplicată cu credinţă ne asigură că o vom mai face, pentru că nu ne-am oprit în loc 5 minute să ne dăm seama de ce am făcut greşeala aia? Am acceptat ca pe o axiomă că facem greşeli în virtutea apartenenţei noastre la oameni. Nu i-am căutat cauzele şi nu am învăţat nimic din ea.
Dacă ni s-a greşit fie că nu am iertat şi acolo într-un colţ de suflet am păstrat ranchiuna, cicatricea care nu trece chiar aşa de repede pentru că tu vrei să ierţi sau să uiţi, fie am iertat fără să ne mai gândim la toată povestea, fără să ne întrebăm cum naiba am ajuns în situaţia de a fi răniţi, că omul care a făcut-o nu cred că a intrat în viaţa noastră prin invazie armată. Noi i-am dat drumul.
Oamenii nu fac greşeli, oamenii fac alegeri. De la a face ceva greşit la accepta un şir de asemenea greşeli ale altora în viaţa noastră. Alegem să ne concentrăm pe negativ, alegem să ne înconjurăm de oameni cu care nu avem nimic în comun, alegem să iubim oameni care nu ni se potrivesc, să ne otrăvim plămânii cu tutun şi organismul cu fast food şi mâncare ultraconservată, alegem să ne închidem în noi şi în casele noastre, alegem să trăim cu nasul în monitorul calculatorului, televizorului, tabletei şi să nu ieşim afară.
Privind în urmă sau înainte totul e o alegere, alegem să renunţăm la timp cu cei dragi pentru slujbă, să ne cumpărăm obiecte care nu ne sunt de folos dar ne vor înghiţii banii, timpul şi viaţa, să nu ne îngrijim de trupul, mintea şi sufletul nostru, alegem să fim sedentari, alegem să urâm, alegem să ne înscriem în câte o tabără deşi adevărul e una din cele mai relative valori.

Alegem toate astea şi nu ne asumăm răspunderea fiecăreia dintre alegerile noastre, condamnându-ne la nefericire în spatele unor scuze subţiri  cum ar fi asta cu „Oamenii fac greşeli” şi aşteptând o salvare divină probabil, în mod clar dintr-o sursă exterioară pentru că atâta vreme cât nu acceptăm că nu facem greşeli ci alegeri nu putem pricepe nici că tot noi putem alege şi să nu facem greşeli.

miercuri, 4 septembrie 2013

zdreanta

Am citi azi bloguri pro şi contra câini, pro şi contra bunici, pro şi contra multe. Uneori am vrut să comentez, uneori aproape m-am simţit luând o parte, recunosc de cele mai multe ori m-am trezit în tabăra câinilor, uneori am vrut să combat acid cu vorbe tăioase care să nu dea  loc la replică, deşi dreptul ar exista teoretic.
Până la urmă am tăcut, pentru că adevărul este la mijloc. Am tăcut pentru că în afară de a-mi fi exprimat gândurile acolo şi aici ştiu că nu o să fac multe, deşi sunt la fel de vinovată.
În povestea parcul Tei, oricât de nepotrivit ar părea au existat mai multe victime şi un agresor, culmea agresorul nu a fost un câine, ei ca şi copii au fost victime, agresorul am fost noi toţi cărora ne este comod să ne ascundem în spatele unor declaraţii vehemente şi al unui „Cineva trebuie să facă ceva!!!” Niciodată nu ne obosim să spunem cine ar fi cineva-ul acela, cel mult spunem un „autorităţile” ceea ce e la fel de vag.
         Îmi plac şi câinii şi copii, aşa că nu mă înscriu clar în vreo tabără. Bine, de multe ori îmi plac mai mult câinii, dar nu îi prefer neapărat copiilor cât oamenilor în general.
         Mi-e greu să accept că am ajuns într-un punct în care nu mai putem spera în scăderea naturală a numărului de vagabonzi, poate ar fi fost posibil dacă firmele care se ocupau de treaba asta făceau de la început treaba bine în ce priveşte sterilizarea, am pierdut de mult trenul acela. Nu mai putem spera să putem adopta toţi câinii vagabonzi cu care ne împărţim lumea. Câinii care îşi găsesc o casă sunt o picătură în ocean.
         De ce suntem noi agresorul? Pentru că noi am lăsat liberi pe stradă câini care nu mai erau drăguţi crescând, câini pe care ne-a fost greu să îi luăm cu noi sau să le găsim o casă, pentru că nu ne-a trecut prin cap că la un moment dat mâncarea, medicul şi toate cele ale câinelui ne vor costa, că nu e o jucărie care nu presupune decât investiţia iniţială, că am „uitat” să îl mai luăm acasă de la plimbare când ne-am decis să renunţăm la el, că nu l-am sterilizat la timp, că nu am găsit căţeilor o casă dacă tot au apărut.
         Pe vremuri la ţară nimeni nu se obosea cu sterilizarea câinelui sau a pisicii dar când apăreau puii nu îi păstrau „până pot să mănânce singuri” şi apoi le dădeau drumul în lume. Îşi asumau greşeala şi îi omorau mici înainte să deschidă ochii, îşi încărcau sufletul, fără îndoială că e greu să omori ghemele alea de blană dar măcar îşi asumau răspunderea. Când era vorba de preţul prostiei care se plăteşte cotizau şi ei deşi factura mare le revenea tot căţeilor.
         Acum nici măcar preţul acela mic nu-l mai plătim, câinii vagabonzi nu au apărut din senin dar nu vrem să ne recunoaştem greşeala, noi suntem prima verigă în lanţul apariţiei lor lăsându-i în voia sorţii.
         Au fost cheltuite sume considerabile pentru adăposturi numai că adăposturile alea nu sunt echipate cu surse de mâncare inepuizabile. Aici ne decidem să intervenim a doua oară în apariţia fenomenului. Când sunt strânşi de pe străzi protestăm în faţa adăposturilor, apoi mergem şi semnăm că avem grijă de vreo doi trei câini pe care îi luăm din adăpost şi îi redăm parcului sau pieţei din care au fost culeşi. Cumva în ţara asta autorităţile şi societatea civilă nu reuşesc să colaboreze niciodată. Nu o să pricep niciodată de ce asociaţiile iubitorilor de animale nu se mobilizează să meargă  la adăpost  cu mâncarea, cu voluntarii pentru curăţenie sau pentru joacă sau cu medicii care vor să dea o mână de ajutor.
         Am văzut isteria cauzată de ducerea câinilor în adăposturi că musai i-au dus acolo să îi omoare. Implică-te, inventariază-i ai grijă de ei, dar acolo.  Pe lumea asta există nişte chestii numite orfelinate în care ne ţinem copii abandonaţi şi nici acolo condiţiile nu sunt de vis, dacă nu îl faci parte din familia ta copil sau căţel va ajunge într-unul din locurile astea. Măcar acolo nu îl pot călca maşinile şi nu îl pot chinui oamenii de bine, nu vreau sa mă gândesc cum suferă un câine hrănit cu mămăligă cu ace, pe care o s-o mănânce că pe străzi nu îţi permiţi să aştepţi ceva  mai gustos  şi nici nu bănuieşti ce se ascunde în bucata ta pâine.
La fel nu o să pricep încăpăţânarea cu care autorităţile ascund cu îndârjire aceleaşi adăposturi. Vrem nu vrem sunt ai noştri, ai tuturor. Poate nu eu personal am cauzat problema dar dacă ea există ce e mai inteligent să fac să o ignor lăsând-o să se agraveze până când cel care a creat-o o rezolvă sau să mă ocup de ea şi să trăiesc liniştit după ?
         Dacă vrei să rezolvi ceva nu te apuci să dezbaţi la infinit a cui este vina, nu e necesar să ţipi mai tare decât celălalt, nu e necesar să ţipi deloc. Adoptă un câine sau găseşte pe cineva dispus să o facă, asigură-te că nu o să facă pui, ai grijă să nu se întoarcă în stradă, găseşte o soluţie, că teorii putem dezvolta toţi. Încearcă să nu faci rău, sincer nici câinii nu au vreo vină că au ajuns în situaţia asta. O să spui că nici tu nu ai? Probabil dar la dracu’ se presupune că între voi doi tu eşti forma de viaţă evoluată, inteligentă şi capabilă să rezolve ceva.
         Dacă eu nu aş fi existat în viaţa lor toţi căţeii mei din ultimii 20 de ani ar fi fost în tabăra vrăşmaşilor, i-am luat de pe stradă, m-am asigurat că nu mă trezesc cu nepoţi şi am acceptat că nu îi pot salva pe toţi, dar tot mai cred că ,dacă în loc să căutăm vinovatul ne-am ocupa de problemă, până acum s-ar fi rezolvat.
         Despre copii nu mai vorbesc azi, la 4 ani nu te poţi aştepta să ştie pe ce lume trăieşte, dar cu toată înţelegerea pentru suferinţa bunicii nu mă pot opri să mă întreb cam cât de departe ajunsese totuşi copilul acela şi cam în cât timp ?

         Şi acum că tot am ajuns al final hai să mai pun o întrebare. Nu, nu e aia pe care o auziţi de 2 zile, câţi copii trebuie să moară până când autorităţile vor face ceva. Eu vă întreb câtă vreme o să mai aşteptăm soluţii de la autorităţi şi o să contribuim la soluţionarea problemelor din viaţa noastră numai cu emiterea de păreri care de care mai inteligente?

marți, 3 septembrie 2013

Hobbitul

Că iar m-am lenevit la categoria cărţi. Mă gândisem să vă scriu despre Hobbit-ul lui JRR Tolkien, dap am reuşit s-o citesc, poate o să văd şi filmul.
Dar parcă aş putea să vă spun ceva ce nu ştiţi despre carte pe care să nu-l bănuiţi dacă aţi citit Stăpânul Inelelor sau dacă aţi văzut filmele. Este clar că lui Tolkien îi sunt dragi hobbiţii, până şi eu m-am muta în comutat dacă aş avea posibilitatea şi m-aş purta ca un hobbit veritabil, aventurile nu sunt pentru mine.
Este o poveste ca toate poveştile adică o poţi citi la ce nivel vrei sau poţi tu, o poţi vedea ca un copil - căutarea unei comori sau o poţi privi ca un matur analitic - o călătorie iniţiatică în cursul căreia domnul Bilbo Baggins îşi recuperează, chiar mai mult decât îi trebuie, latura Took a personalităţii.
E o carte în care presimţi nostalgia din Stăpânul Inelelor, o aventură în urma căreia este posibil să îţi regăseşti lumea şi să trăieşti fericit în ea pe mai departe, care nu îţi modifică fiecare fibră a sufletului făcându-l incompatibil cu viaţa de dinainte.
Aşa că m-am gândit să schimb stilul la recenzii de data asta şi să vă las câteva citate care mie mi-au plăcut de prin carte.

„ – Cum adică? spuse. Îmi urezi o dimineaţă bună, sau vrei să spui că dimineaţa e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei să spui că te simţi bine azi, de dimineaţă; sau că e o dimineaţă care te face să vrei să fii bun?”

„E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre ele; pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante sau te înspăimântă pot alcătui o poveste bună sau, în orice caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite.”

„Dacă vrei să găseşti ceva, cel  mai bun lucru e să-l cauţi ( sau cel puţin aşa le-a spus Thorin piticilor celor tineri). Sigur că, de obicei, dacă te apuci să cauţi ceva, găseşti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai căutat.”

„Să nu râzi niciodată de dragonii vii, prostule! îşi  spuse; mai târziu asta deveni una din zicalele lui favorite, transformându-se  apoi în proverb. „Eşti departe de sfârşitul aventurii”, adăuga el, ceea ce era, de asemenea, foarte adevărat.”

„Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mâncarea şi cântecul, şi veselia mai presus de comori şi de aur, lumea ar fi mai fericită. ”


„Era cât se poate de mulţumit; şi şuieratul apei în ceainicul de pe vatră a rămas , pentru el, muzica  cea mai dulce, mai dulce chiar decât fusese în zilele liniştite dinaintea Petrecerii Neaşteptate”
Pentru mai mult cartea va asteapta aici