vineri, 30 noiembrie 2012

Magic Shop





Da, sigur iubim Crăciunul şi Anul Nou şi 14 februarie şi trăim într-o lume magică în care toţi ne înţelegem bine, în care nimic nu merge greşit în care toate proiectele ne reuşesc, în care toţi ne iubesc sau măcar ne simpatizează.
Pentru lumea de mai sus nu aş avea nici un proiect de folosire neconvenţională a unui magazin online, pentru lumea în care trăim însă…..
De sărbători devenim mai deprimaţi ca oricând pentru că peste tot suntem hrăniţi cu imaginile unor familii perfecte, cu fotografiile supradimensionate ale înţelegerii şi iubirii, cu porţii mari de fericire plină de ingrediente artificiale. Şi ne cedează sufletul. Dar şi celelalte 11 luni există suficiente momente în care se întâmplă asta.
Aşa că mi-aş strânge o echipă de prieteni, m-aş duce pe  Springshop şi mi-aş crea un magazin online de sfaturi şi iniţiative. Bine, ar fi minunat dacă aş putea face asta şi cu o plată neconvenţională dar încă nu am pus la punct sistemul.
Incapacitatea mea de a accesa contul Demo de pe site persistă, însă dacă închid ochii văd foarte clar  pagina principală cu mesajul  „Bine ai venit acasă, aici problemele tale sunt şi ale noastre şi vom face tot ce putem spre a le rezolva”
Apoi celelalte pagini „Soluţii pentru singurătate”, „Remedii pentru intoxicaţia cu răutate”, „ Rezolvă conform instrucţiunilor”
Te simţi singur? Te întorci acasă veşnic la aceeaşi pereţi taciturni şi nu faci conversaţie decât cu televizorul? Optează pentru unul din pachetele noastre de programe: „Grupul de lectură” unde vei merge la un cămin de copii sau de bătrâni să le citeşti ceva, „Grupul de împletituri” unde te vei întâlni cu alţi oameni la fel de singuri ca tine pentru a schimba o vorbă şi a împleti ceva folositor cum ar fi fulare pentru aceeaşi copii , „Grupul de plimbări”.Poate plata serviciilor de pe magazinul meu ar consta chiar în asta lâna din care vei împleti, cărţile pe care le vei citi, prăjiturile pe care le vei coace.

Ai ajuns la capătul puterilor şi nu mai faci faţă într-o căsnicie nefericită? Vino la noi şi cineva care ştie despre ce vorbeşte îţi va spune ce opţiuni ai, te vom pune în legătură cu oameni care au trecut prin acelaşi lucru şi au reuşit să găsească lumina de la capătul tunelului. Aici ca plată vom aştepta ca după ce vei ieşi din coşmarul tău să ajuţi şi tu pe cineva care încă îl trăieşte pe al lui.

Oamenii sunt mult mai dispuşi să caute ajutor online pentru problemele lor. Încearcă sute de cure de slăbire draconice care pe pun sănătatea în pericol în loc să meargă la doctor şi nu neapărat din lipsa banilor cât din comoditate. Oamenii sunt mult mai dispuşi să caute leacuri pentru suflet cu Google search decât în jurul lor. Pentru oamenii aceştia mi-aş face un magazin online de prim ajutor, un magazin cu kit-uri de supravieţuire, cu lucruri simple pe care nu le punem în aplicare pentru că atunci când suntem în mijlocul unei crize nu mai vedem pădurea din cauza copacilor şi ne scapă soluţiile aflate sub nasul nostru.
Şi poate într-o zi chiar îl voi face.
 A fost SuperBlog 2012 si nu numai

joi, 29 noiembrie 2012

Cloud 9




Îmi place să călătoresc, dacă ar fi după mine aş fi de profesie turist. Aş bate lumea în lung şi în lat, aş trece pe acasă să-mi schimb bagajele şi aş porni din nou. Mi-aş scrie blogurile de călătorie de pe drum să nu uit din idei, să nu pierd din emoţii. Aş rezolva toate lucrările de la birou aşa, scriind dintr-un aeroport în aşteptarea zborului următor, de pe pervazul unei ferestre de hotel cu Parisul la picioare.
Amu’ imaginaţi-vă cum aş arăta eu la 50 de kile cărând după mine toate resursele necesare, pentru că un blog serios, documentat trebuie să aibă nişte referinţe în spate. Mă şi văd cu o unitate de calculator după mine prin aeroport. Eu care de regulă înghesui tot într-un rucsac
Oricum acesta e un viitor ipotetic, în zilele noastre şi în realitatea imediată am probleme când mă decid să nu ajung acasă. Eu scriu şi nu musai de plăcere, eu scriu pentru că munca mea se compune din zeci de pagini de cuvinte, munca mea implică sute de pagini citite pentru a găsi acea idee, acea formulare, acea decizie care să te ajute să obţii ce vrei. Eu scriu şi arhiva lucrărilor mele se găseşte logic pe calculator pentru un acces rapid şi uşor.
Când decid să-mi iau vacanţă de două zile şi să nu ajung acasă legătura mea ca nava mamă e întreruptă, când nu sunt la birou şi am nevoie urgentă de referatul acela perfect de acum 2 săptămâni care se găseşte fix într-un singur calculator îmi scade tensiunea şi îmi cresc nervii
Pentru mine s-au inventat restul metodelor de stocare a datelor, când am descoperit existenţa lor am fost extatică, mi-am luat un HDD extern la promoţie şi  am crezut că am atins absolutul.
Uitasem că sunt femeie şi că deşi nu am idei ce vreau ştiu sigur că vreau să se întâmple acum dacă nu cumva ieri. Aveam un HDD dar era complicat să mă plimb cu el, nu ştiu dacă e complicat în general sau numai pentru mine, fiindcă între multiplele calităţi cu care m-au binecuvântat normele sunt uitucă aşa că mai tot timpul eu eram într-un loc şi HDD-ul meu prin altele, uneori acele locuri în care se putea afla el erau imposibil de determinat şi eram separaţi pe vecie. Dacă tot era să pierd lucruri peste tot mai bine apelam la stick-urile de memorie cumpărate într-o veselie dintr-un magazin online era mai ieftin.
Şi apoi într-o zi a apărut serviciul Cloud care pare să fi pus capăt cel puţin pe moment suferinţelor mele. Tot ce îmi trebuie este accesul la internet şi toate datele care îmi sunt necesare apar de nicăieri. Îmi place pe undeva şi ideea asta că trăiesc în Matrix, că în jurul meu aleargă ordonat coduri binare şi că trec accidental prin autostrăzi de date.

Sper ca pe mai departe să ne depăşim cele două temeri legate de Cloud, posibilitatea pierderii datelor şi accesul neautorizat la ele. Dacă te gândeşti bine un virus drăguţ poate face asta cu orice date salvate oriunde şi cu timpul s-au distrus ele informaţiile săpate de egipteni în piatră.
Pentru prezent îmi salvez datele în calculator şi fac backup-uri pe surse externe dar pe viitor pariez pe Cloud, în fond dacă poţi vedea ceva în imaginaţia ta Universul va conspira să ţi-l aducă la îndemână.
A fost SuperBlog 2012 

miercuri, 28 noiembrie 2012

Idei pribege


Am fost cuminte, am jucat urmând regulile, am ştiut că tot ce vreau are un preţ şi că dacă nu sunt dispusă să-l plătesc mai bine stau în banca mea. Şi am plătit, fără să încerc să fraudez fiscul, fără să fac rost de facturi fictive. Am plătit până la ultima lacrimă şi ultimul zâmbet, când rămâneam fără ele rupeam câte un colţ de suflet şi-l amanetam pentru a face rost de monedele astea de schimb.
          Uneori nu le puteam lua înapoi. Bucăţile rămase nu se mai îmbină aşa cum trebuie, nici un adeziv nu face faţă, oricât m-aş chinui se desprind una de alta şi se sfarmă în cădere.
          Am plătit şi nu am cerut garanţii şi nu aş fi regretat nimic, nici curcubeele moarte în fiecare lacrimă, nici soarele risipit în zâmbete. Dar am plătit pentru nimic, pentru aparenţe şi imagini de fum într-o lume în care nu există protecţia consumatorului.
         Poate am plătit pentru experienţă şi adevărat e că am învăţat să recunosc originalele de la kilometri depărtare. Poate am plătit greşelile a câteva vieţi de aici încolo. Dar am plătit. Acum dacă nu se va întâmpla să găsesc vreun diamant în noroi nu mi-au mai rămas rezerve, va trebui să trăiesc din cutia milosteniei.

marți, 27 noiembrie 2012

La noi, in Oltenia



La botez pruncul e dus în braţe de moaşă şi pe drum de trei ori trebuie pus jos pe pământ să-l legi de glia sub care îi dorm străbunii. Aşa este la noi în Oltenia sau poate aşa era. Acum mergem la botez cu maşina şi nu mă văd punând pruncul în intersecţie, poate dacă biserica are curte cu iarbă şi pământ, nu curte de biserică modernă cu pavele şi dacă nu se uită preotul urât la tine că el nu a auzit de tradiţiile astea vechi pe care o mână de oameni le mai ştiu.

Şi apoi în copilărie alergi în sus şi în jos să faci rost pruncului de legume crescute fără ajutor în grădina vreunei mătuşi, cauţi prin cuibarele rudelor de la ţară ouă calde încă ale unor găini care dorm în pomii din fundul bătăturii şi aleargă cât e ziua de largă prin curte. Plângi ca o martiră jumulind penele uneia din aceleaşi orătănii  acompaniindu-ţi soţul care a trebuit să o taie pentru că ştii că merită să-ţi calci sensibilitatea în picioare, pentru că puiul acela de ţară cu carne pietroasă a crescut cu iarbă şi măcinătură de grâne, nu a auzit nici el nici stăpânii lui de hormoni de creştere şi furaje îmbogăţite.
Şi toate astea le faci numai pentru copil, pentru că mâncarea contează, pentru că nu vrei să creşti un mutant cu ficatul distrus înainte de a şti ce e acela. Mătuşa mai pune numai 10 cuiburi de roşii şi mai creşte numai 10 pui pe an, pentru ea. Chiar dacă i-ai plăti cu greutatea lor în aur nu poate să îţi dea şi pentru tine că nu are de unde. Tu mănânci ficat de pui brazilian şi  copane de China în care ştii sigur că e muuuultăăă substanţă chimică, nici de ouă nu eşti sigur de când ai văzut pe youtube cum se fabrică şi astea din chimicale asiatice.
Ţi-ai dori să poţi mânca dimineaţa o pâine din făină de grâu nu din afânători, peste care să întinzi un unt ca acela pe care bunica îl păstra rotocoale aurii învelit frunze verzi de dragavei  şi apoi să picuri un strop de miere în care albinele bunicului au închis soarele verii. Crezi că asta se poate numai în imaginaţie? Am veşti pentru tine se poate în Real.
În fiecare magazin Real  pe rafturi acoperite cu desenele de pe ştergarele pe care nu le mai avem decât la Muzeul Satului, sub harta tricoloră vei găsi  verdeaţa din grădina bunicii, iaurtul închegat la făbricuţa aia mică, la care lucrează vecinii tăi şi în care folosesc lapte de la văcuţele alea care te privesc filozofic în vreme ce tu alergi de nebun pe lângă ele în drum spre serviciu şi merele care acum o săptămână îţi zâmbeau  ca un obraz de copil ascuns prin frunze. În fond ce gust ar avea un praz crescut departe de Jiu?
Poate nu ne mai punem pruncii de trei ori pe pământ în drumul spre botez să-i legăm de glie dar ne legăm de pământul acesta bogat pe care trăim în alt mod, mâncându-i roadele, dăruindu-le cu mândrie ca pe comoara ce sunt prietenilor de pe alte meleaguri şi păstrând cu îndârjire reţetele copilăriei noastre şi ale copilăriei bunicilor noştri.
Mâncarea contează, mâncarea e mai mult decât proteine, glucide şi lipide, mâncarea este viaţă, este istorie, este dragoste şi dacă suntem ceea ce mâncăm cum pot mânca românii decât româneşte?

A fost SuperBlog 2012


duminică, 25 noiembrie 2012

Lacrima de Safir





Violette îşi strânse mai bine în jurul său pelerina albastră, nu se aşteptase să fie atât de răcoare în dimineaţa aceea de aprilie. E drept şi dacă s-ar fi aşteptat tot nu ar fi avut ce să facă. Pelerina ponosită era singura haină care ar fi putut să o apere de frig dar lungii ani care trecuseră peste ea îi subţiaseră stofa aşa cum îi furaseră culoarea. Aşa se întâmpla la urma urmelor cu toate: oameni sau lucruri, timpul le fura strălucirea în trecerea lui leneşă.
Timpul nu atingea nimic şi totuşi alunecarea lui peste lume ducea la înflorire şi decădere, nimic nu era veşnic, pantha rei. Ajunsă cu gândul aici Violette se opri şi aruncă o privire rapidă în jur apoi zâmbi. De parcă ar mai fi contat acum ce gândeşte, putea să spună orice voia chiar dacă era anul 1460 şi ea locuia în Arras.
De fapt locuise, dacă avea să supravieţuiască zilei nu se putea întoarce  niciodată.  Poate într-o zi una din urmaşele ei dar nu o fiică, poate o nepoată, poate peste vreo câteva generaţii cineva se va întoarce să recupereze frântura de magie pe care avea de gând să o lase acolo pe malul bătrânului Scarpe.
Se opri, închise ochii şi privi de data asta cu atenţie în jur, ochii erau înşelători dar ochii minţii nu te minţeau niciodată, descoperi numai câteva veveriţe şi o vulpe, nici un pericol din partea lor.
Începu să sape încet cu pumnalul consacrat ritualurilor, avea nevoie de o groapă adâncă dar îngustă, avea nevoie de delicateţe ca nu cumva să fie vizibilă odată astupată. Gândurile îi rătăceau la vremurile fericite ale copilăriei, la vremea când magia nu era un pericol de moarte.
De la magie pornise totul, era o combinaţie a poveştilor despre Lacrima de Safir şi a celor despre vrăjile ei de dragoste. Cumva ducesa de Burgundia ajunsese la concluzia că dacă Lacrima ar fi a ei nici un bărbat nu i-ar  rezista nici măcar regele .
Apă trecută de mult peste pietre, nu mai conta cum pornise totul, groapa era acum suficient de adâncă să ascundă secretul, desprinse bijuteria de la gât cu greu, era parte din ea. Era un cadou de la naşa ei. Îl primise în ziua în care împlinea 7 ani , în ziua în care magia se deschisese în faţa ei şi în cei 14 ani care urmaseră nu se despărţise de el nici o secundă, ascuns sub haine.
Poveştile spuneau că era de fapt o lacrimă a zâna Mélusine pe care  o strămoaşă o primise de la aceasta şi că încă de atunci le dăduse femeilor din familia Tannoye putere asupra elementelor naturii şi asupra inimii oamenilor. De atunci trecuseră sute de ani şi pandantivul trecuse din generaţie în generaţie dând putere şi îmbogăţindu-se la rândul său.

Magia familiei se întemeiase, poate, cândva pe puterea Lacrimei de Safir dar între timp femeile învăţaseră multe, despre plante, despre lume, despre oameni. Violette se întrebase de multe ori dacă fără amuleta sa ar mai fi putut comanda minţilor şi inimilor dar nu avusese niciodată curajul să încerce.
Acum trebuia să renunţe, fugise din Arras dar nu era sigură că avea să le scape urmăritorilor ei, dacă aveau să o prindă Lacrima nu le va cădea în mâini, piatra străluci fugar ca un zâmbet amar în timp ce o catifea albastră o ascunse de lumină. Mâinile îi tremurau când puse preţiosul pacheţel în punga de piele şi apoi în adâncul gropii proaspăt făcute. De peste o mie de ani Lacrima se odihnise  pe inima unei Tannoye, ceea ce făcea acum era o trădare dar totuşi una care putea fi iertată.
Astupă groapa, apoi o acoperi cu bucata de iarbă pe care o jupuise cu grijă de deasupra. Nu avea să pună nici un semn dacă era menit ca Lacrima să se întoarcă atunci va da ea însăşi un semn.
Porni grăbită spre Sud deşi orice direcţie era la fel de bună câtă vreme se îndepărta de ascunziş. Era obosită şi parcă lipsită de talisman redevenise un simplu om, nu mai era vrăjitoarea care putea opri apa cu un semn al mâinii şi putea aprinde focul iubirii cu un mănunchi de flori şi o vrajă, era Violette de Tannoye, un om ca toţi oamenii.
Au prins-o două zile mai târziu, bărbaţi înalţi călărind cai puternici şi au dus-o în faţa ducesei de Burgundia. Stăpâna nu mai avusese răbdare să îi fie adusă prizoniera la castel ci ieşise ea însăşi în întâmpinare. Arras cu tribunalul lui erau departe aşa că judecata s-a ţinut într-un crâng rotund de stejari şi cu greu poate fi descrisă furia ducesei când a aflat că asupra vrăjitoarei nu se găsise nici o  bijuterie.
Nimic nu a dat rezultate gura prizonierei se încleştase în tăcere şi ochii ei la fel de albaştri ca Lacrima de Safir priveau cu mult dincolo de călăii ei.  Nici măcar nu tresărise când vârful cuţitului îi crestase în fâşii adânci pielea albă în speranţa că durerea o va convinge să spună unde ascunsese talismanul.
A îndurat totul în tăcere iar soldaţii care îi pregătiseră rugul au jurat până pe patul de moarte că vrăjitoarea însăşi se transformase într-o flacără roşie dansând în mijlocul focului.
Legenda spune că în fiecare an în ajunul zilei de 1 mai, în noaptea vrăjitoarelor deasupra locului în care a fost îngropat talismanul joacă o flacără albastră pe care nu o pot vedea decât urmaşele familiei Tannoye, dar de atunci familia s-a împărţit în cele 4 vânturi şi multe din poveşti s-au pierdut.
Dacă ai trecere prin Arras în noaptea Walpurgiei priveşte cu atenţie malurile bătrânului Scarpe, cine ştie dacă nu cumva eşti moştenitoarea Lacrimii de Safir iar  străstrăstrăbunica ta a fost o Tannoye aruncată de istorie în lumea largă.
blue fire goddess neon pictures, backgrounds and images
A fost SuperBlog 2012

miercuri, 21 noiembrie 2012

Memoriile unei Toyote


Sunt japoneză. Nu am crezut niciodată că în anul 2012 gheişele vor pleca din Japonia natală în întreaga lume. Am părăsit Gyon-ul  pentru a răspândi graţia mişcării noastre, în timp ne-am îmbunătăţit tehnicile  dar ne-am păstrat tradiţiile.
Suntem gheişe, suntem opere de artă vie dar suntem mai mult decât frumuseţe sau eleganţă, suntem putere şi inteligenţă, suntem libertate şi inovaţie. Suntem diferite şi totuşi aveam aceeaşi esenţă.
Înainte rolul nostru era să împodobim viaţa celor bogaţi, azi ne împărţim în caste diferite, azi ajutăm, protejăm, conducem.
Numele meu este Toyota RAV 4 sunt o gheişă dansatoare, controlul perfect al  fiecărei mişcări este secretul magiei mele 4X4. Dansurile mele sunt legendare, roţile din spate nu greşesc nici un micron de traiectorie. Roţile mele din faţă se mişcă elegant şi sigur indiferent că îndeplinesc complicata ceremonie a ceaiului sau le avânt într-un dans al evantaielor în care sincronizarea este esenţială. Sistemul Integrated Active Drive (IADS) se asigură că eu nu greşesc.
Numele meu este sinonim cu graţia mă deplasez la fel de uşor pe un covor de asfalt sigur şi pe luciul unui polei înşelător Sistemul de Control al Tractiunii  mă păstrează cu picioarele pe pământ.
Toyota Optimal Drive este parte integrantă din mine, mă ajută să mă asigur că întotdeauna voi obţine cele mai bune rezultate cu un consum minim de resurse. Am crescut în tradiţia japoneză ştiu să apreciez zborul unei flori de cireş şi să-i respect frumuseţea, sunt legată de natură şi forţez continuu ştiinţa dincolo de limitele prezente pentru a proteja toţi copacii lumii.
Sunt o gheişă, sunt micuţă şi mă deplasez cu uşurinţă prin nebunia oraşelor, sunt puternică şi drumurile lungi nu mă înspăimântă. Sunt răbdătoare, silenţioasă, rezistentă.
 Capetele se întorc cu admiraţie la vederea hainelor mele , mătasea strălucitoare a chimonoului exterior cu luciu metalizat sau sidefat îmbracă multe nuanţe, ea ascunde chimonourile de interior cu trucurile lor multiple: senzori de ploaie, climatizare automată, scaune încălzite şi împreună îmi creează aura unui magician.
Eu am grijă de tine în timpul călătoriilor lungi, relaxează-te, Cruise Control va menţine viteza de deplasare constantă  pentru ca tu să te bucuri de drum.
Sunt Toyota RAV 4, sunt gheişa miracol din viaţa ta.
 A fost SuperBlog 2012

marți, 20 noiembrie 2012

Bejeweled



Există multe motive pe lumea asta pentru care oamenii îşi cumpără calculatoare, cam tot atâtea câşi oameni există. Mi-aduc aminte cu milă de sufletul meu cum era viaţa mea acum 8 ani când mi-am cumpărat calculatorul la care scriu şi în zilele noastre.
Tocmai îmi deschideam propria afacere, nu aveam bani să-mi cumpăr biletul de autobuz, nu lucrasem la calculator decât sporadic înainte şi mă uitam la ele ca la nişte idoli budişti în rarele ocazii în care ne întâlneam. Era o perioadă cu insomnii crunte din cauza facturilor care trebuiau plătite şi a clienţilor care refuzau să-mi treacă pragul şi totuşi ştiam că trebuie să-mi iau un calculator pentru că era imperios necesar ca odată ajunsă acasă TREBUIA să pot juca Diamantele
Bine oficial în chema  Bejeweled dar în mintea mea aşa a rămas până în ziua de azi. Mă gândesc retroactiv că mi-ar fi prins bine pe vremea aceea un magazin online deşi aş fi pierdut amintirile cu figura mai presus de cuvinte a vânzătorului în vreme ce îi spuneam ce sistem îmi trebuie.
Dap, eram o fiinţă informată încă de pe vremea aceea, adică nu ştiam eu ce vreau dar aveam prieteni ( între timp am descoperit că Google ştie mai multe şi nici nu râde ca prostu’ de tine când îi explici cam ce te doare)  şi prietenii mi-or zis să nu-mi iau un calculator gata făcut să mă duc să aleg eu piesă cu piesă ce să bag în el.
Şi aşa am făcut. Am înseninat într-o după amiază la un magazin de profil şi am declarat că vreau calculator. Logic omul m-a întrebat cam ce vreau de la el adică procesor, placă de bază, placă video etc .
La fel de logic după mintea mea eu i-am spus cele 3 mari chestii pe care trebuia să le facă drăcia : să pot scrie la el, să pot asculta muzică (ştiu îs neanderthal tehnologic dar eu am aflat la vreo 2 ani după ce mi-am cumpărat calculator că poţi să vezi şi filme la el cam pe la vremea când am descoperit şi internetul) şi mai ales extramusai şi neapărat să pot juca Diamantele.
Omul a tăcut 5 minute contemplându-mă, pe vremea aia mă credeam şi Afrodita prăvălită pe pământ deci am crezut că frumuseţea mea fără margini îl amuţise, când şi-a regăsit vorbirea articulată m-a întrebat dacă nu pot veni totuşi cu un prieten ceva mai normal la cap care să ştie şi ce e acela calculator.
Nu puteam, omul însă şi-a dat silinţa, cred că era vânzător de componente IT din vocaţie altfel nu ar fi reuşit să aibă atâta răbdare. Mi-a ales săracul tot şi fără greş de vreme ce şi azi, după 8 ani merg impecabil fără nici o reparaţie.
Nu ştiu nici azi ce cuprinde calculatorul meu, o vreme aveam un mesaj salvat în mobil cu datele tehnice nu de alta dar mă întrebau amicii ce mi-au luat şi eu le răspundeam ceva gen Rembrandt cu patru uşi bine în limbaj IT.
Am schimbat de mult telefonul, despre calculatorul meu mai ştiu că mi-am luat placa de bază de la Asus, pentru că ei aveau plăci de bază la promoţie, mi-a plăcut atât de mult ideea şi mai ales cum sună în engleză motherboard că am şi priceput că placa asta e ca un fel de panou de onoare pe care sunt montate restul componentelor. Plus că motherboard îşi aduce aşa un pic cu nava mamă şi omul acela săracul în timp ce îmi asambla calculatorul părea că vrea să întrebe constant dacă am venit mai mulţi cu aceeaşi navă mamă să invadăm pământul.
Amu’ nu cred că vă puteţi imagina durerea mea fără margini când ajunsă acasă, am descoperit că nu puteam să joc fix Diamantele deşi mă dotasem cu placă video nVidia GeForce4 aleasă, pe lângă recomandarea omului, pentru că suna ca o combinaţie de forţă gravitaţională şi plan de operaţiuni NATO.
Durerea a fost de scurtă durată, am sunat un prieten care a sunat alt prieten care a sunat un inginer de sistem şi dimpreună toate aceste trei ursitori au reuşit să îi dea de cap.
Între timp am descoperit Caesar şi Pharao şi jocurile cu maşinuţe. Viaţa mea fără minunile astea nu că ar fi de neimaginat, am trăit-o şi mi-o amintesc dar ar fi mai puţin bogată. Mă şi văd scriind în continuare kilometri de hârtie pe care s-o expediez cu poşta în formă de scrisori clasice sau sunând la cunoscuţii comuni să aflu dacă ziua lui X e fix azi.
 La urma urmei aş putea face toate astea dar nu pot în nici un fel să-mi mai imaginez o lume în care să nu pot juca Diamantele
şi miracolul din spatele lor

A fost SuperBlog 2012 

duminică, 18 noiembrie 2012

Greata


M-am trezit ca tot  omul leneş dar care se tratează pe la 10 şi am zis să beau cafeaua domneşte cu nasul pe net că de aia plătesc abonamentul, plus că în ultima vreme nici nu mai apuc să văd şi eu un colţ de site de socializare fiind mai tot timpul ocupată cu altele.
Până aici planul era perfect, redactat o stacană de cafea, instalat comod pe scaunul cu 7 perne menit să-mi uşureze gândirea în zilele în care la acelaşi calculator muncesc cu spor şi aterizat pe facebook.
Fix trei poze cu pisici drăguţe am apucat să văd după care au început să se întâmple lucruri ciudate, am observat că aveam ditamai gogoloiul roşu la notificările cu cereri de prietenie şi când am accesat butonul cu pricina mi s-a părut vreo 2 minute că taman am downloadat din greşeală listele electorale de pe colegiile din zonă. Înainte de a mă lămuri ce e cu popularitatea asta a mea crescută de vrea tătă lumea să-mi fie amic mi-a scăpat privirea şi pe peretele propriu. Era feeric, nu am mai văzut atâtea familii fericite dar fericite la maxim de pe vremea când mă uitam pe Disney Channel.
Oameni cu nevestele de braţ, oameni pupându-şi forţat copii care mai că nu se zbat să le sară din braţe pentru simplul motiv că îi văd atât de rar încât nici nu-i cunosc bine. Oameni care răspund senin că soţia face bine şi copilul e la grădi şi despre care ştiu sigur şi personal că nu mai au soţie iar pentru pensia copilului e circ gratis în fiecare lună.
După asta au urmat pozele cu oameni la plimbare preocupaţi de soarta concitadinilor lor, am văzut chestii pe care poate peste 4 ani le voi mai vedea, candidaţi care în restul anului nu se obosesc să încetinească în faţa unui semafor verde pentru pietoni criticând dur şofatul agresiv, i-am văzut mergând pe jos, înconjuraţi ridicol de grupuri masive de oameni îmbrăcaţi în culorile de campanie  ca nu cumva să ne scape rostul acestei surprinzătoare plimbări şi i-am văzut conversând cu pensionari stafidiţi şi uluiţi de bunăvoinţa domnului candidat de a se preocupa de problemele lor.
Nu am acceptat nici una din cererile de prietenie, am dezactivat opţiunile care-mi aduceau pe perete fotografiile la care alţi prieteni dădeau like-uri în neştire şi mă bate gândul să  mai fac o curăţenie în lista de prieteni şi pe principiul acesta. Şi aştept.
Aştept să-i văd pe aceeaşi candidaţi după alegeri încercând laolaltă cu mine poleiul şi nămeţii de pe trotuare, îi aştept să verifice cum funcţionează traseele modificate ale autobuzelor, cum e să ocoleşti vreo 15 minute al minus 15- 20 de grade Celsius  şantiere părăsite.
Aştept să îi văd în piaţă interesându-se de problemele aceloraşi pensionari stafidiţi şi după ce-şi vor fi asigurat un loc cald şi moale în care să-şi odihnească posteriorul următorii 4 ani. Aştept să văd o maşină de vot eficientă care să aducă pe piaţă şi legi aplicabile, aştept să văd o ordine în nonsensul legislativ, aştept să trăiesc într-o lume normală.
Între timp încerc să mă decid dacă să învăţ suedeza sau norvegiana pentru că nu mă mai uit de mult pe Disney Channel şi sunt sigură că ar trebui să aştept cele de mai sus foarte mult timp, preţurile la Metoclopramid  au crescut în mod firesc determinat de cerere, iar pastilele împotriva greţii oricum predispun la formarea de cheaguri în sânge mai ales dacă le consumi aşa cum trebuie pentru a face faţă politicienilor de România.
Un bilet pentru Suedia va rog, da, numai dus
På snart

Acasa in sufletul meu



Colţul meu nu are nevoie de cuvinte dar dacă trebuie să existe o explicaţie uite-o aici



A fost SuperBlog 2012 cu

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

De sezon

Aseară am fost al ziua lui Nepoate 1, l-am numit aşa în ordine cronologică. Şi am tras nişte concluzii de acolo. Nepoate 1 a fost foarte fericit cu tricoul de la Roma pentru că a crescut oleacă snob şi îi place să se laude de pe unde i-a adus moaş'sa chestii, restul hainelor nu l-au interesat pe Nepoate 1. Cărţile au produs aceeaşi impresie profundă de je m'enfichism pe capul lui, dar s-a dat în vânt după Jucării şi cum se apropie Moş Nicolae, Moş Crăciun, Moş Vasile (mda Nepoate 1 ca şi Nepoate 2 e vizitat de toţi moşii) cred că o să trăim cu toţii vremuri interesante la cumpărături.

joi, 15 noiembrie 2012

Vremuri


Dacă în copilărie m-aş fi întâlnit cu peştişorul de aur al tehnologiei trei dorinţe aş fi avut:
 Să pot vedea desenele animate de la bulgari, noi aveam numai sâmbăta, în culori, efectiv în culori nu în parodiile alea de  televizoare color care erau la noi în care vedeai mai roz sau mai bleu dar în nici un caz în culori.
      Şi am avut ceva de aşteptat pentru dorinţa asta pentru că la mine la ţară tehnologia a ajuns greu, foarte greu dar a fost totuşi prima care s-a îndeplinit. Am primit o ladă uriaşă cu o telecomandă ca o consolă de jocuri pe care cele fix trei programe tv la care avea acces erau în culori complete. Era nevoie de jumătate de familie să-l ridicăm de pe masă la ştergerea prafului şi nici nu am fi visat să-l punem pe altceva decât pe o mobilă serioasă de lemn masiv care să reziste gabaritului său.
Când şi-a dat obştescul sfârşit am fost nevoită să-mi cumpăr un televizor LCD dar parcă nu mai are farmecul de pe vremuri şi mai rău jumătate din timp mă pierd în meniu. În zilele cu adevărat bune mama reuşeşte să-l seteze în portugheză şi de aici ieşim foarte greu oricum  în general încercăm să ne limităm la funcţiile de bază pentru că nici în visele mele cele mai frumoase nu cred că voi înţelege tot ce poate să facă televizorul acesta.
Mi-am dorit un telefon, orice fel de telefon şi a apărut şi el după o vreme. Întâi în formă fixă, cu roată, apoi un mobil... Minunata mea plimbare prin amintiri este întreruptă
Prietena mea îmi înmânează telefonul ei mobil şi mă roagă s-o apelez pe soră-sa. Ea conduce deci nu poate face ambele operaţiuni în acelaşi timp, ea este mai puţin tehnică decât mine. E drept că eu nu conduc, existenţa unui permis de conducere pe numele meu este un miracol pe care nu vreau să-l stric punând efectiv mâna pe volan. Cum tot nu fac altceva stând în dreapta mă apuc să îi caut sora în agendă. Apăs uşor cu un colţ de deget ecranul care nu răspunde, pun degetul serios,  nimic, încerc o mişcare de slide, tot nimic. Privesc înciudată telefonul şi mă pregătesc să îi spun că l-am stricat când privirea îmi cade pe taste, hm uitasem cum e să ai un telefon fără touch screen  sau o fi corect screen touch, niciodată nu mi-a fost clară treaba asta.
Mi-aduc aminte cu câtă îndârjire m-am opus eu însumi ideii, e drept încercasem să mă descurc în telefonul lui Iubi, care telefon nu voia niciodată să răspundă atingerii mele, şi ajunsesem la concluzia că aparatele astea sunt o invenţie drăcească menită să îţi complice viaţa. Ce anume nu era în regulă cu vechiul meu telefon cu taste? De ce mi-aş fi luat altceva?
Şi am trecut prin povestea asta cu fiecare din telefoanele mele, care nici n-au fost multe, cred că în 12 ani am folosit numai vreo 4 din care două încă le am, unul funcţionează pe undeva la un prieten iar ultimul se încăpăţânează să-mi demonstreze că telefoanele de ultimă generaţie pot fi la fel de rezistente ca strămoşii lor.
Nu cred că telefonul de azi va ajunge la performanţele în ale rezistenţei ale primului meu telefon mobil Nokia 5110 cred că era, acum mi se pare uriaş şi greu şi antena aia externă e de-a dreptul ridicolă dar a rezistat la atâtea căderi spectaculoase pe scări şi cred că l-aş mai folosi şi azi dacă nu spărgeam plasticul care proteja antena astfel încât să fiu mai tot timpul fără semnal.

E bine că l-am spart totuşi, a urmat un telefon care putea primi şi alte tonuri de apel. Deşi declarasem foarte decis că eu îmi iau telefon pentru vorbit la el am fost încântată când am putut pune ce melodie voia neuronul meu zglobiu ca ton de apel şi când am descoperit tehnologia colţ albastru, bluetooth şi când am putut să fac fotografii cu el.
Aşa ajung la cea de-a treia dorinţă un aparat de fotografiat cu care să pot face fotografii, cele la care trebuia să reglez de una singură diverse treburi reuşeau să iese fie nişte mari pete albe, fie nişte mari pete negre.
Am studiat tot de la principiile camerei obscure la fizica lentilelor singurul lucru care a pus capăt chinului în acest domeniu a fost un aparat foto digital.
Am fost norocoasă cumva tehnica a evoluat în aşa măsură încât acum am fiecare din aparatele astea separat şi încorporate una în alta. Mă uit la videoclipuri de pe mobil, fac fotografii cu el, le încarc pe reţele de socializare, îmi fac jumătate din treburi cu telefonul acesta şi îmi amintesc nostalgic cum priveam tot timpul ecranul bătrânului Nokia 5110 care deşi putea fi dat pe profil silenţios nu avea şi vibraţii aşa că nu aveam idei când sună şefa.
În rest stau cuminte şi aştept, deşi am declarat o viaţă că nu aştept de la telefonul meu să facă şi clătite încep să am nişte speranţe  în sensul că una din următoarele generaţii de mobile va face şi asta sau măcar îmi va  permite să le downloadez.


A fost SuperBlog 2012 

miercuri, 14 noiembrie 2012

Pedaleaza, baby, pedaleaza


A fost o vreme în care visam să merg la sală pentru a-mi schimba silueta, adică eram scundă şi plinuţă şi cine nu a visat să trăiască povestea răţuştei cele urâte măcar o dată în viaţă?
A fost o vreme în care visam să merg la tae bo aşa pentru că-mi plăcea mie cum sună şi cum se vede.
A fost o vreme în care visam să merg la zumba pentru că părea o explozie de veselie şi mişcare. De data asta a fost chiar ceva mai multă planificare, mai găsisem o prietenă care voia, ne-am dus cuminţi echipament de sală la birou şi după aceea am început un fantastic turneu al găsirii celei mai bune scuze să nu mergem azi. Deşi pe etape m-am descurcat binişor marele premiu l-a câştigat ea, după vreo 6 luni de „mergem mâine” a reuşit să ne facă rost de o scutire pe minim un an pentru că a rămas însărcinată.
Iar eu sunt zoon politikon ideea de a merge singură la sală fără să am cu cine schimba o vorbă nu în timpul,  acolo m-am lămurit eu că abia pot să respir, ci după exerciţii la o cafea, m-a făcut să uit total ideea de sală.
Numai că o soluţie trebuia găsită, deja nu mai eram scundă şi plinuţă eram rotunjoară şi nivelul stresului urcase atât de mult încât în fiecare zi săgeata roşie  a nebuniei tindea să scape din chenar.
Mă descurcam minunat la găsit scuze şi de una singură, cumva după vreo 3 săptămâni mi-am dat seama că sarcina era o scuză perfectă numai pentru prietena mea şi am decis curajoasă să merg SINGURĂ la pilates. Îmi intrase în cap că-mi doresc muşchi prelungi şi tonifiaţi de balerină.
Normal nici asta nu s-a întâmplat. Totuşi Nornele şi-au făcut milă de mine şi în vreme ce încărcam sănătos în coşul de cumpărături numai lucruri care nu aveau să mă ajute în nici un fel cu redefinirea siluetei mele, într-o clipă de neatenţie am greşit culoarul şi am ajuns în secţiunea de sport de la Real. Am vrut să încep cu ceva mic, respectiv nişte greutăţi roz foarte potrivite pentru mâinile mele mărime micro dar mi-a trecut prin cap că marile rezultate se obţin făcând schimbări majore care să-ţi blocheze măcar un colţ de cameră şi aşa m-am ales cu o bicicletă fitness.
Nu am ales-o pentru că aş fi ştiut ce face. Şi atunci, ca şi acum, ignoram complet calităţile pe care trebuie să le aibă o bicicletă . A mea a câştigat pentru că avea 8 nivele de rezistenţă, computer care calcula multe: viteza, calorii, timp, distanţă, puls şi era magnetică. M-am gândit că toate calculele alea despre consum or să mă mobilizeze cumva să mă mişc.
A fost singura idee bună pe care am avut-o legat de programele mele de mişcare. Stă cuminte în colţul sufrageriei diagonală cu televizorul, uneori nici nu-mi dau seama cum a trecut o oră de pedalat absorbită fiind cu privitul vreunui film, nu mai există scuza lui nu am timp să ajung la sală pentru că oricum văd zilnic ceva de măcar o oră la televizor, am scăpat de dilema lipsei unui partener de sport pentru că de fapt eu reţin din povestea asta filmul sau emisiunea la care m-am uitat.
Tot nu am devenit înaltă şi suplă, ceva îmi spune că sunt slabe şanse să se întâmple vreodată, dar am scăpat de ceva kilograme şi nici nu mai gâfâi ca locomotiva cu aburi când trebuie să urc două trei etaje.
De Crăciun dacă reuşesc să mai găsesc vreun colţ liber de casă mă gândesc serios să mă dotez cu încă un televizor care să facă echipă cu o bancă de abdomene, dacă nu peste vreo 4 luni fetiţa prietenei mele face un an şi poate ajungem totuşi la orele de zumba, presupunând că nu vin eu acum cu scuza aia pe 12 luni .
A fost SuperBlog 2012

marți, 13 noiembrie 2012

Printează-mă color


Aţi  văzut Diavolul se îmbracă de la Prada? Atunci aveţi o idee destul de clară despre cum a fost stagiul meu în timpul tinereţii. Aveam 100 de mii de lucruri de făcut la care pe fiecare minut se mai adăugau câteva şi eram total neştiutoare în ce priveşte aparatele din birou. Petreceam minute în şir încercând să-mi dau seama unde dispar lucrările din word  înainte de a fi apucat să le salvez, sunam în disperare prieteni ceva mai luminaţi în privinţa asta pentru a afla despre  misterele micilor ferestre albastre şi în general plângeam pe interior de câte ori trebuia să printez ceva pentru că de regulă singurele lucruri care aveau vreo culoare la final erau propriile degete.
Îmi aduc aminte cu destulă emoţie nu în mod necesar plăcută despre primul fax din viaţa mea. Era o treabă pătrăţoasă gri alburie şi numai Dumnezeu ştie de ce nemţească, fiecare buton de pe el explica negru pe alb în germană la ce foloseşte, logic este singura limbă de pe lume pe care nu o pricep, până şi cu japoneza mă descurc mai bine. Am petrecut ore bune încercând să-l conving să funcţioneze şi încă mai cred că atunci când o făcea era la mijloc ceva voodoo.
Ca atare povestea mea de dragoste cu aparatele din birou a fost una cu năbădăi şi ori de câte ori aveam posibilitatea să nu le folosesc profitam nu pentru că pe vremea aia m-ar fi preocupat pădurea ecuatorială ci pentru că tehnologia mă depăşea la toate colţurile.
De-a lungul timpului mi-am păstrat obiceiul, orice treabă care pare cât de cât tehnică este cât se poate de pusă la colţ în viaţa mea. Dacă se poate să fac totul online este ideal, cu internetul am reuşit cumva să mă descurc, aplicaţie online, joc online sau magazin online toate îmi plac.
Apoi s-au schimbat celelalte obiceiuri, nu mai cumpăr ziare pentru că încurcau casa degeaba, bine recunosc, îi mai iau bunică-mii  când face curăţenii majore, cumva nu cred că va reuşi să şteargă geamurile cu ediţia online  şi nici să aprecieze lavetele. Nu mai cumpăr reviste glossy pentru că am depăşit vârsta şi la astea mă uit odată pe an online.
Ajunsă în propria mea firmă am încercat să strâng toate aparatele la un loc aşa că mi-am luat o multifuncţională în promoţie care printează, faxează, scanează, copiază  şi aşa mai departe, care ca avantaj ocupă mai puţin loc iar faptul că am putut să o iau în rate mi s-a părut o ofertă Canon.
Sunt lucruri care îmi plac la ea, prefer să scanez  şi să trimit pe mail decât să trimit documentele prin curierat, prefer să lucrez pe drafturi pe calculator decât să printez variante de lucru, prefer să trimit fotografii prin ataşament decât să le înghesui în albume la care să nu am acces instant.
Cred că acesta este unul din avantajele majore accesul instant, la informaţie, la documente, la fotografii, la absolut tot ce am salvat şi încărcat undeva pe net., mi-e uşor să trimit ceva de oriunde oricui care are acces la internet, nu trebuie să merg acasă sau la birou să iau documentele în formă fizică şi să te transmit mai departe ca bonus totul e aproape instant, nici un serviciu de curierat nu va fi vreodată la fel de eficient.
Îmi place multifuncţionala mea şi cred că folosesc cel mai mult scanerul, viaţa mea ar fi foarte dificilă fără el. Când muncesc multifuncţionala cu toate funcţiile ei îmi este vitală.
Nimic nu îmi va scoate din viaţă cărţile tipărite, greutatea lor pe genunchi când mă ghemuiesc în fotoliu, mirosul lor de cerneală, paginile care uneori nu-s tăiate toate. Nimic nu mă va convinge că un sms sau un email cu o declaraţie de dragoste poartă aceeaşi emoţie ca un  una scrisă de mână şi strecurată într-un plic.
Suntem o societate dependentă de tehnologie dar încă mai păstrăm fotografii pe noptieră, mai scriem bilete de mână agăţate cu un magnet de uşa frigiderului, mai dăruim poveşti de Crăciun, tehnica nu ne-a furat umanitatea şi nici nu cred că o va face vreodată, cel puţin aşa sper.
În viaţa privată imprim pe hârtie idei, imagini, amintiri. În viaţa profesională, folosesc la maxim celelalte forme şi visez la ziua în care nu voi mai căra după mine kilograme de hârtie pentru comunicare.

 A fost SuperBlog 2012 

duminică, 11 noiembrie 2012

Dimineti cu roua





Panglica cenuşie a drumului se întindea la nesfârşit în faţa noastră mărginită de păduri dese. Aluneca în urma mea fără efort şi fără ezitare, paşii mei erau din ce în ce mai şovăitori, efortul începuse să îşi spună cuvântul şi imediat ce încercam măresc viteza egala cu o accelerare mai puternică decât a mea.
Era un prădător absolut, totul te invita, culoarea, forma, promisiunea nesfârşitelor avantaje, beţia puterii pe  care ţi-o punea la dispoziţie  şi abia târziu începeai să observi adevărata faţă, modul în care făcea un pustiu în jurul tău, modul în care îţi fura totul de la prieteni la aer.
Chiar şi acum, aici în nesfârşita pădure în care alergam semnele trecerii sale începeau să se vadă, frunzele copacilor se ardeau uşor pe margini şi dacă nu plecam suficient de repede, otrava avea să ajungă peste tot, în pământ, în rădăcini, în florile care se înălţau neştiutoare în micile poieni de pe margine.
Eu însămi nu mai aveam aer, simţeam cum mirosul metalic mă învăluie ca într-un cocon, arsenicul se îndrepta deja spre plămânii mei şi probabil ceva oxizi de nitrogen şi nichel, dacă nu scap în curând creierul meu se va simţi învăluit în vată, gândurile mi se vor forma difuz împiedicându-mă să-mi mai planific evadarea şi într-un final inima se va opri.
M-am ridicat din pat tuşind, aerul refuza să intre în plămânii mei chinuiţi, ochii nu se obişnuiau cu întunericul încăperii, mintea nu înţelegea  unde mă aflu. Nu eram într-o pădure, eram acasă în camera mea şi nu eram în pericol.
În curte Noul Prius dormitează cuminte între straturile de trandafiri cu care e prieten, el nu seamănă cu maşina prădător din visul meu, el este noua generaţie, este un Hybrid care mă va face să depăşesc coşmarul unei planete în agonie sub norul gazelor de eşapament.
Îmi place că ştie să facă atât de multe, să oprească singur motorul pe benzină când staţionăm, să mergem fără zgomot sau noxe la sub 50 de kilometri la oră, de parcă am şi apuca să trecem de viteza asta în oraş, că are grijă de confortul meu fără să calce peste confortul mediului.
Îmi place că este o dovadă a faptului că ne putem folosi inteligenţa pentru a proteja,  că mă face să visez cu ochii deschişi la posibilităţi.
Când îl privesc pe Prius cred că el este începutul, că durata de autonomie de 2 kilometri a variantei exclusiv electrice se va prelungi şi mai mult, energia electrică va fi obţinută dotând maşina cu celule fotovoltaice.
Când îl privesc pe Prius cred că văd viitorul în care oamenii au reuşit să stăpânească o resursă de energie pe care abia o descoperim şi care este nelimitată, cea solară, pentru a înlocui ceilalţi combustibili, viitorul în care vom fi intrat într-o relaţie cu adevărat echilibrată cu planeta albastră care ne găzduieşte, o relaţie în care binele nostru va înceta să mai fie suferinţa ei.

A fost SuperBlog 2012 

miercuri, 7 noiembrie 2012

Aseara ti-am luat cercei


Mi-aş fi dorit să pot scrie blogul acesta despre mama, dar mama nu a avut multe lucruri să mă înveţe în domeniul bijuteriilor. Pe vremea când eu creşteam aurul era obiect de contrabandă, dacă aveai norocul să-l fi moştenit îl ascundeai bine să nu afle nimeni de existenţa lui şi tu te împodobeai cu mărgele de la Fondul Plastic. Mama avea un lănţişor, nişte cercei şi o verighetă nu erau mult de spus  despre asortarea, erau discrete şi mergeau cu orice.
Numai  că între timp cornul abundenţei s-a revărsat peste pământ şi bijuteriile au invadat piaţa, era clar că aveam nevoie de un model în viaţă şi în infinita lor înţelepciune Nornele mi-au trimis-o pe soacră-mea.
Probabil nu există om pe lumea asta de la care să fi învăţat mai mult şi nu există om să se fi sacrificat  mai mult pentru a arăta prin puterea exemplului Cum să Nu Faci.
Am învăţat că dacă ai 10 degete la mâini este suficient să porţi un inel, altfel degetele tale se vor deforma sub greutatea lor şi mâinile nu vor putea să îşi păstreze graţia fluidă.
Am învăţat să pieptenii spanioli dau bine în Spania şi în Carmen, nu sunt o idee fericită pentru slujbă la biserică.
Am învăţat că lanţurile masive fie ele şi din aur arată cel mai bine legând porţi părăsite şi nu la gâtul unei femei
Am învăţat că nu poţi purta cercei candelabru la aerobic chiar dacă se asortează color cu treningul tău.
Am învăţat că locul unui curcubeu este pe cer şi nu în coborâre de la pietrele cerceilor tăi până la pietrele brelocului trecând logic prin pandantiv şi inele.
Am învăţat că sclavia a fost abolită şi brăţările ar trebui să exprime mai mult decât o condensare de metal pe o încheietură.
Am învăţat că dacă ai multe bijuterii  e mai util să închiriezi un seif la bancă decât să le porţi permanent pe tine pentru a le feri de vreun hoţ.
Am învăţat că deşi iubesc sărbătorile nici un om întreg la cap nu se împodobeşte zilnic ca bradul de Crăciun.
Am învăţat că mai puţin este mai mult şi zi după zi m-am apropiat de stilul minimalist al mamei mele.
Soacra mea? Probabil o cunoaşteţi este o prezenţă frecventă la toate rubricile de faux pas ale principalelor emisiuni de stil. E drept de când a descoperit colecţiile Luxury Gifts se descurcă mai bine pentru că oamenii scriu lângă produs cam în ce ocazii ar trebui purtat dar cred că multe generaţii vor învăţa în continuare despre stil în preajma soacrei mele pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

A fost SuperBlog 2012 

marți, 6 noiembrie 2012

Cele trei dorinţe


M-am apucat de scris bloguri şi normal trebuia să mă înscriu la vreun concurs. Aşa am ajuns în SuperBlog 2012, etapa SpringShop.ro şi mi-am zis până aici mi-a fost, chiar nu am ce spune despre un magazin online, am intrat totuşi pe link să văd ce vând oamenii şi s-a întâmplat să îmi doresc să verific cum funcţionează din alte motive decât blogul.
În timpul liber tricotez, da, ştiu ocupaţie de obsesiv. Numai că e o problemă, nu îmi place să port haine tricotate aşa că trebuia găsită o metodă de a scăpa de creaţiile mele. Cum duse sunt de mult zilele în care stră-străbunica mea bătea ţara pe botul locomotivei îndeletnicindu-se cu comerţul cu amânuntul, varianta interbelică,  mă bătuse ideea vânzării pe net numai că mi se părea complicat să-mi deschid o astfel de prăvălie.
Nici nu ştiam că există magazin de magazine online, de unde să îmi iau unul "de-a gata" aşa că m-am repezit pe site să fac o probă.
La prima vedere este ok, pricepi ce vând şi  cum vând chiar din prima pagină, nu este foarte încărcat astfel încât să te rătăceşti prin opţiuni si este extrem de rapid în câteva minute aproape îmi făcusem contul numai că nu am finalizat comanda din motive lesne de înţeles dar aş fi putut avea un magazin online în câteva minute 
Aşa că am trecut la preţuri unde m-a încurcat panglica de pe contul bronz care face imposibil de determinat de pe acea pagină cât şi 5 este preţul pentru mini 35? 25? 15? Euro. Aici aş spune simplu "variantă recomandată" pe coloana abonamentului bronz, eu asta am înţeles din culori şi naderolă că este alegerea optimă
Pe pagina de platformă am înţeles punctele doi şi trei, respectiv uşor de folosit şi preturi fixe. Primul punct se adresează mai  mult celor cu cunoştinţe  SEO, clar nu e cazul meu
Mi-au plăcut tutorialele, mi se pare că e uşor să te plimbi prin ele, aş muta  secţiunea de Întrebări frecvente  undeva mai sus pe pagină, am aflat multe lucruri utile de acolo dar le-am găsit târziu.
M-am întors decisă să văd cum funcţionează un astfel de magazin din spatele tejghelei cum ar veni. Pe pagina de preturi văzusem eu că pot proba varianta DEMO.
În mintea mea asta însemna că pot intra pe un cont creat pentru un magazin fictiv, un cont pe care să - l pot vedea şi simţi ca pe unul adevărat dar de pe care să nu pot face vânzări. Poate aşa şi este, nu am reuşit să-mi dau seama cum se ajunge acolo pentru că am rămas pe vecie pe o pagină de conectare care îmi cerea un email iar eu aveam dat un user.
Nu-i mare bai, recunosc sunt complet atehnică, folosesc calculatorul pe post de maşină de scris comodă aşa că 99,9% nu am reuşit să ajung pe varianta aia DEMO pentru că sunt lipsită de talent, dar poate sunt mai mulţi ca mine şi ar ajuta să fie avuţi în vedere 
M-am gândit o vreme să ocolesc problema cu un cont de probă de 15 zile care este o idee bună, în fond nu ştii cum te vei înţelege cu comerţul electronic decât încercându-l şi 15 zile în care să verifici (ne)potrivirea de caracter între tine şi numita variantă de vânzare sunt taman bune. Am renunţat la idee pentru că propriul meu cod CAEN îmi interzice cu desăvârşire actele de comerţ, dar am renunţat numai momentan, e posibil să încerc totuşi .
Informaţia în sine a fost uşor de accesat şi singura problemă serioasă pentru mine a fost încercarea DEMO, e la fel de posibil ca viziunea mea despre acesta să fie de fapt modulul de test despre care se spune clar că este în pregătire, dacă aş fi fost totuşi proprietarului unei afaceri aş fi putut folosi contul gratuit de test şi problema nu ar fi existat .
După o plimbare de vreo oră prin site am să-l trec pe lista de verificat când mă voi decide să îmi fac magazin online
A fost SuperBlog 2012 sau cel puţin de acolo am pornit.






duminică, 4 noiembrie 2012

Cutia Pandorei


De ceva vreme am fost atât de prinsă cu SuperBlog-ul şi munca încât nu am mai avut timp să scriu, eu şi cu mine am fost ultraocupate şi totuşi….
De ceva vreme mă hăituieşte Pandora. Nu, nu cartea lui Frank Herbert ci cealaltă Pandora, originala ca să zicem aşa sau mai bine zis cutia ei.
A fost o vreme în care mă gândisem să-mi numesc aşa blogul, nu mai ştiu de ce am renunţat, probabil nu am ştiut nici atunci, ştiu numai că a existat undeva în mine o fibră de suflet care nu mi-a dat voie.
Am citit Legendele Olimpului devreme, mult prea devreme pentru a le înţelege toate nuanţele şi despre Pandora şi cutia ei am aflat numai elementele de bază, pentru a se răzbuna pe oameni Zeus o trimite pe pământ pe Pandora şi îi dă o cutie drept zestre, mă rog pentru greci era un cadou.
Epimeteu, fratele lui Prometeu, cedează prima dată frumuseţii Pandorei şi se căsătoreşte cu ea, a doua oară propriei curiozităţi şi deschide cutia primită în dar.
Din cutie se revarsă toate relele  şi se răspândesc pe pământ şi aşa am dobândit cruzimea, aroganţa, suferinţa, lenea, bolile, teama, înşelăciunea, tristeţea  atât de speriat a fost Epimeteu de ce a dezlănţuit în lume încât a închis cutia unde mai rămăsese numai firava Speranţă aproape împiedicând-o să iese şi ea în lume.
Aproape dar nu efectiv.
Aşa cum spuneam la vremea când citeam această poveste eram mică şi am acceptat fără discuţii varianta universal vehiculată, în vreme ce restul zeilor puseseră în cutie relele, Hestia, sau poate Atena, a mers contra curentului şi a pus ceva bun: Speranţa, singura care îi face pe oameni să reziste.
Cu timpul mi-am revizuit poziţia, nici unul dintre zei nu a făcut o excepţie, nici unul nu a pus ceva bun în cutie, Speranţa este poate darul cel mai otrăvit pe care l-am primit prin Pandora.
Cruzimea poate fi îmblânzită, aroganţa controlată, teama învinsă, suferinţa depăşită. Toate sunt stări temporare cărora le poţi opune contrariul.
Speranţa nu poate exista decât pe fondul unei probleme, speranţa este un drog prin care îţi amorţeşti simţurile, prin care încerci să te convingi că problema nu poate exista la infinit, speranţa este o stare permanentă care te împinge să faci pas după pas pe calea suferinţei aşteptând ceva bun, aşteptând un miracol.
Poţi construi pe orice teren, poţi construi pe piloni deasupra apei, poţi săpa fundaţii în stâncă, poţi corecta defectele unui teren pe care îl ştii cu vicii, pentru că defectul acela este o stare sigură despre care ştii că nu se va schimba şi îţi iei măsuri de siguranţă.
Poţi construi atâta vreme cât nu se implică speranţa, pentru că ea te împiedică să accepţi defectul ca fiind de neînlăturat, ea te va face să aştepţi o reparare a situaţiei, te va opri să înalţi piloni, poate se va retrage apa, sau să sapi fundaţii, poate se va înmuia muntele.
În lipsa speranţei relaţiile dintre oameni ar fi mult simplificate, am şti că minciuna nu va înceta, că sentimentele nu vor înflori, că situaţia nu se va îmbunătăţi şi am pleca mai departe.
Dar noi sperăm că de acum înainte nu vom mai fi loviţi, minţiţi, jigniţi, ignoraţi, sperăm că vom fi iubiţi, îngrijiţi, protejaţi, sperăm că situaţia se va mai îmbunătăţi.
E adevărat, relele din cutia Pandorei ne-au înăsprit condiţiile de viaţă, ne-au forţat să ne descurcăm în cazuri extreme  dar ne-au învăţat că putem contracara sau ocoli orice problemă, speranţa ne ţine nemişcaţi în mijlocul dezastrului aşteptând o îmbunătăţire. Celelalte rele ne-au învăţat să ne adaptăm, să învăţăm să ne alegem bătăliile,  speranţa ne face să credem că le putem câştiga pe toate, ne anihilează instinctul de autoprotecţie, ne pune la dispoziţie nisipuri mişcătoare, ne lasă să construim şi ne face să construim din nou chiar după ce visul ne-a fost dărâmat.
Şi atunci  chiar a existat ceva bun în Cutia Pandorei?


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Melanie, Melanie, Melanie



       

                                                                  Târgovişte, 11 noiembrie 2012


Dragă domnule Lupu,
Nu îndrăznesc să vă spun domnule Vlad, pentru că nu ne cunoaştem suficient de bine, de fapt încă nu am fost prezentaţi şi nu mă pot obişnui cu obiceiul zilelor noastre de a te adresa cuiva pe numele de botez înainte de a fi cunoştinţe apropiate.
Îndrăznesc totuşi să vă scriu în speranţa că vă amintiţi de mine. V-am zărit luni, pe strada Postăvarilor, în timp ce mă întorceam acasă şi trebuie să recunosc, pentru o secundă, poate mai multe, pământul a încetat să se rotească.
Aşteptaţi în faţa prăvăliei lui Matache cu un aer absent, eraţi fără îndoială preocupat de probleme serioase şi mă îndoiesc să mă fi văzut, eu rămăsesem totuşi cu picioarele lipite de piatra lucioasă a uliţei şi tot ce îmi doream era să rămâneţi acolo o veşnicie pentru a vă putea privi.
Momentul a rămas gravat în memoria mea pentru eternitate, îmi amintesc soarele crud de primăvară iluminându-vă părul de culoarea castanelor, parfumul liliacului din curtea bibliotecii amestecându-se cu cel al coloniei şi învăluindu-mă, vântul uşor răvăşind o şuviţă de păr.
De pe vreo fereastră deschisă se strecura în stradă un vals şi undeva la o intersecţie un băiat făcea reclamă Gazetei pe care trebuia să o vândă. Ici şi acolo pe trotuarele inegale apa ultimei ploi de primăvară se strânsese în băltoace peste care pluteau corăbiile albe ale florilor căzute din pomi. 
Prietenul dumneavoastră a ieşit din prăvălie şi a spus ceva amuzant pentru că aţi râs şi apoi v-aţi îndepărtat. Şi atunci pentru o clipă v-am privit în ochi, ochii aceia mari, ireal de negri şi ascunzând parcă toate poveştile unei lumi pierdute.
Am ştiut atunci că trebuie să vă cunosc, să vă vorbesc deschis, faţă în faţă fie şi numai o singură dată în viaţă. Am ştiut că trebuie să aflu dacă farmecul ce mă oprise în loc a fost o întâmplare sau urma să se repete.
Aşa că v-am căutat adresa pentru a vă cere un singur lucru. Întâlniţi-vă cu mine la Cetate, azi după amiază la orele 4 . Poate vom pleca de acolo aşa cum am mers, doi străini, dar poate vom avea norocul să găsim ceva ce mulţi oameni nu cunosc o viaţă întreagă : dragoste.
„Dacă gestul vi se pare prea îndrăzneţ pentru o elevă, n-aveţi decât să mă reclamaţi. Mă numesc Melania Simian, clasa VII – a B, Liceul Ortodox, directoare Aspasia Petrovici….”
Îţi trimit alăturat şi o carte despre  mine, cea din anii care vor urma.
PS Te iubesc. 
A fost SuperBlog 2012

joi, 1 noiembrie 2012

Beam me up, Scotty





Casă, dulce casă, abia aştept să mă odihnesc un pic în casa mea old fashion, îmi ador nepoţii dar o săptămână la ei este prea mult pentru nervii mei.
Nu din vina copiilor, sunt adorabili şi atât de inteligenţi, prea inteligenţi dacă mă  gândesc bine,, statul acela permanent cu nasul în câte un gadget nou nu are cum să fie sănătos şi toată casa aia  geme de  tehnologie ultimul răcnet, niciodată nu mi-e clar când pornesc televizorul şi când maşina, de vreme ce toate sunt controlate de la distanţă.
Oh zilele de aur când televizorul se pornea dintr-un buton şi nu exista telecomanda, puştii au crezut că spun bancuri.
Mda casa pare în regulă, trebuie să recunosc sistemele de închidere cu comandă vocală merită, nu mai cari kilogramul ăla de chei în geantă şi nici nu-mi pot falsifica vocea atât de credibil încât să se deschidă porţile cetăţii.
„Fiat lux” şi nu se aprinde nici o lumină, hm probabil e ceva în neregulă cu Compi, trebuia să mă gândesc că lăsarea acasă pentru 7 zile întregi a soţului meu va avea urmări asupra computerului administrator de ambient. Ce-o mai fi făcut de data asta?
O să mă ocup de asta după ce îmi fac o cafea. Sper că nu a aruncat iar punga pe motiv că mă face prea nervoasă. Nope, e aici.
Pentru numele lui Dumnezeu, a schimbat aragazul. Suntem fericiţii posesori ai unei plite utramoderne, o struţocămila atât de la modă. Recunosc e drăguţă, imaculat albă, cu plita aia neagră lucioasă şi ochiurile marcate foarte clar cu roşu puternic, nu ocupă mult spaţiu şi se încălzeşte instant, doar apeşi un buton, ce îmi mai ieşea pe vremuri sufletul când prindeau chibritule umezeală, te şi anunţă când e cazul să pui cafeaua în apă. Hait, am apăsat un buton greşit se întâmplă ceva în neregulă cu plita asta.  Cine e atât de idiot încât să incorporeze  un monitor LED între cele două ochiuri ale plitei? Nu pot vorbi cu nepoţii dacă nu le văd feţele zâmbăreţe între tigaia cu omletă şi ibricul de cafea?
Mi-e dor de vremea tinereţii mele când eram la fel de atehnică dar parcă erau mai puţine informaţii de ignorat, calculatoarele erau mari şi dacă nu aveam montată cameră asta e  nu te vedea nimeni. Dacă aveai de scris un email te aşezai frumos la calculator şi îl trimiteai şi mi se părea aşa reconfortant să aud uruitul acela al hdd-ului extern, intern, habar n-am cum era, dar îl auzeam ştiam că e acolo, de când au apărut ssd-urile  mă simt de parcă aş avea tot timpul un spion în casă, nu poţi şti când merge sau nu merge calculatorul pentru că viu e la fel de silenţios ca şi stins.
De pe la 75 de ani am început să simt că trăiesc în Star Trek , frigiderul urlă ca smucitul când conversez prea mult cu prăjiturile, boilerul refuză să crească fie şi cu o jumătate de grad temperatura apei din cadă peste cea setată de doctor pentru a-mi proteja tensiunea, casa în sine refuză să mă lase să ies pe uşă dacă nu am suficiente haine să fac faţă frigului de afară.
Bine, există şi variante mai simple de viaţă dar eu a trebuit să mă mărit cu un pasionat de tehnică, în casa noastră şi tigaia pentru clătite are încorporat un procesor Intel, probabil, ce e al lui e al lui e fidel, cu acesta a plecat la drum pe el se bazează încă. Dacă stau să mă gândesc bine e unul din  motivele pentru care încă mai suntem căsătoriţi după 50 de ani, mă forţează să trăiesc în acelaşi ritm cu noile generaţii şi uneori asta poate fi chiar minunat


A fost SuperBlog 2012