Păzitoarea tainei

Conform principiului universal Shit happens după ani de glorioasă carieră, calculatorul meu a decis să treacă la cele veșnice.

Mă rog, nu știu cât de veșnice, că încă nu a ajuns la doctor întru salvarea hardului măcar, dar proactivă fiind am decis că e cazul să mă înnoiesc cu un laptop, care evident e second și care cred că o fost destinat vreunei țări de limbă germană dacă e să mă iau după ce văd pe tastatură.

Aceste aventuri, care fără îndoială vor sta la baza unui întreg capitol al biografiilor mele, mai mult sau mai puțin romanțate, m-au împiedicat în mod fatal să vă povestesc despre o carte citită de curând, că nu mai pot spune ultima.

De mult nu m-am mai îndrăgostit așa de o scriitură, deși recunosc ea în sine nu are nimic mitic sau fabulos, este numai o carte bine făcută.

Vorbim despre Păzitoarea tainei de Kate Morton, care m-a convins să citesc și restul cărților autoarei ceea ce spune mult.

Și acum fără să stricăm plăcerea descoperirii cu propria imaginație a poveștii să încercăm totuși să o prezentăm. E o carte pendul care te plimbă constant între epoci, aș fi fost tentată să scriu între două epoci dar totuși sunt mai mult de două.

Este o poveste și puține sunt cărțile care mai reușesc asta, fără a crea o lume nouă, în genul Dune, creează un aranjament nou din lumea veche și o face într-un mod plăcut.

O carte ușor amăruie ca toate cărțile cu amintirile unei copilării idilizate, dap, mă îndoiesc că lucrurile erau chiar așa minunate cum ni le amintim noi, mai degrabă timpul și personalitatea noastră de pe atunci le pudrează cu un farmec pe care realitatea forfecată prin mințile de adul nu îl poate egala.

Cu un lejer iz polițist este totuși o afacere de familie și poate le va vorbi mai mult celor care au pierdut deja măcar un bunic din personajele copilăriei lor.

Dacă a citit-o careva dintre voi chiar am această curiozitate și-a mai dat cineva seama după primele 150 de pagini așa care va fi sfârșitul? Sau e meritul intuiției mele ieșite din comun și dim comună?

Dap, am știut dinainte de mijlocul cărții care va fi acea răsucire de peniță dădătoare de zvâc finalului și nu mi-a păsat, am citit cartea fix ca și când nu m-aș fi prins cu sufletul la gură.

Și ca să mă limitez un pic că văz că am trecut deja în pagina următoare, pe lângă o poveste bine scrisă, cu personaje puternic conturate pe care le ”vezi” în timp ce citești, cartea asta mai are un merit te face să îți aduci aminte de poveștile din mintea ta, cele cărorra le-ai promis să le pui pe hârtie și nu ai făcut-o niciodată dion comoditate că altă  motivație nu se există pe lumea asta.

Serios dacă ați citit-o vreau să știu când v-ați prins cum stau de fapt lucrurile.