Magicienii

Când ajungeți la cartea asta nu vă luați după ce scrie pe a doua copertă, cel puțin nu după partea aia care spune că trebuie să o citiți dacă vă place Harry Potter pentru că legătura între cărțile astea e reprezentată numai de faptul că ambele au o școală de magie în ele.

În rest Magicienii lui Lev Grossmna este scrisă într-un registru grav, este o radiografie a  unui suflet depresiv care trebuie să treacă prin 572 de pagini pentru a realiza că nu te poți ascunde la nesfârșit de tine.

Sigur folosim metafore, dar unele transparente, îl privim pe Quentin renuțând la lume după lume, fără a fi cu adevărat satisfăcut măcar cu vreuna din ele, ce să mai vorbim de fericire, Brooklyn pentru Brakebills, Brakebills pentru Fillory, Fillory pentru Brooklyn. Nici unul din schimburile astea nu îl face fericit, dar asta nu înseamnă că o să renunțe la ele sau că va înțelege adevărul fundamental, că fericirea nu are de a face cu locul în care ești și condițiile exterioare sunt numai variabile pe care le poți corecta pentru a obține rezultatul dorit.

Dacă sunteți consumatori de fantasy veți recunoaște cu ochii închiși Fillory ca fiind Narnia precum și trimiterile la Harry Potter. O Narnia și o magie pervertită privită prin sufletul unui indecis și ăsta poate este cel mai grav păcat al omenirii din zilele noastre. Nu ne putem decide ce ne face fericiți și atunci suntem nefericiți și sabotăm lucrurile în care suntem implicați, indiferent cât de minunate ar fi.

Vom însoți un grup de tineri magicieni, care au o lume la picioare într-o altă lume, de poveste, în care se vor implica într-un război care nu e al lor încercând din greu să obțină ceea ce deja aveau: totul.

În întreaga poveste este țesută ideea că niciodată nu vom fi fericiți cu ceea ce avem, că pasărea de pe gard va fi mereu mai tentantă decât cea din mână și mai ales că, odată ce vom pune mâna pe noua pasăre ea își va pierde strălucirea.

Pe undeva, poate insuficient exploatată este și o posibilă definiție a magiei, ca un scurtcircuit în realitate care permite reconectarea lucrurilor cu numele lor și deschide calea sufletului spre materializarea a orice, indiferent cât de imposibil.

Una peste alta am găsit-o ca fiind o carte tristă dar amar de intereasantă, chiar am de gând să citesc și continuările care sper să ne poarte dincolo de explicația primară a căderii din Rai și anume că perfecțiunea ne plicitsește și ne seacă forța vitală, că suntem o specie ciudată care are nevoie de obstacole nu numai pentru a evolua ci și pentru simpla supravițuire, pentru a fi magicieni în felul nostru.