Ploua

Plouă. Nu e o noutate. A plouat şi aseară în vreo două rânduri. Şi totuşi e o diferenţă de nuanţă. Ploaia de aseară a fost violentă, furtună de vară cu tunete şi fulgere, valuri de apă căzând rapid pe asfaltul încins. Lumea se lumina şi se cutremura în acelaşi timp şi un abur cald, înăbuşitor se ridica încet.

Apoi s-a oprit, a apărut întâi o stea timidă într-un colţ de cer, apoi o bucăţică de lună, inutil să spun că norii nu s-au risipit la timp să îl văd pe Marte în rolul celei de a doua luni.

După vreo oră cerul s-a întunecat din nou, lumea a început iar să se lumineze şi să se cutremure, trâmbe de apă s-au izbit de ferestre , vântul a învolburat pomii şi tufele de trandafiri semănându-mi curtea cu petale.

A fost încă o furtună spectacol, una de la care nu am putut să îmi iau privirea în timp ce umplea cerul de desene fantastice, a fost una din furtunile care te fac să vrei să dansezi în ploaie, să participi, să te topeşti în ea.

Şi din nou s-a oprit şi stelele s-au înălţat sus pe boltă într-un senin clar.

Acum plouă. Calm, aşezat, cu parfum de toamnă şi frunze umede. Cerul e cuprins de nori plumburii din care apa se revarsă fără grabă, fără violenţă, fără spectacol. O ploaie care îţi trezeşte dragul pentru pereţii casei tale şi valuri de simpatie pentru un şal călduros. Te face să vrei să te ghemuieşti într-un fotoliu cu picioarele în papuci pufoşi şi o ciocolată caldă în mâini, să îţi pleci fruntea asupra unei cărţi sau să îţi odihneşti capul pe umărul al cărui braţ te cuprinde cald şi asigurator.

Iubirile se  aseamănă mult cu ploile, mă gândesc.

Ale adolescenţei sunt ca ploile de primăvară, când se termină viaţa ta e în continuare livadă înflorită.

Ale tinereţii sunt furtuni de vară, cu preaplin de energie, cu fulgere şi tunete, cu luminarea şi zguduirea lumii tale din temelii, te fac să vibrezi în ritmul lor, se opresc, te lasă să te scalzi puţin în senin şi încep din nou la fel de pasionale invitându-te la dans.

Ale maturităţii sunt ploi liniştite de toamnă, te învăluie şi te conduc spre căldura altui suflet, se consumă lent, îndelung, în siguranţă, sunt focuri mocnite aprinse în primele seri reci. Lumea nu se mai cutremură, prin iubirile astea pluteşti uşor fără să mai simţi nevoia fulgerelor şi tunetelor demonstrative. Plouă, iubeşti, tu ştii şi ce crede restul lumii nu mai contează.

Până într-un final când peste toate se aşterne ninsoarea uitărilor şi liniştea iernilor îngheţate.

Iubirile se  aseamănă mult cu ploile, mă gândesc.