Ubik

         Timp pentru carte din nou. Pe cartea de săptămâna asta a chemat-o Ubik şi este scrisă de Philip K. Dick. Înţeleg că omul este destul de cunoscut între iubitorii de SF. N-am de unde şti cu certitudine pentru că eu şi SF-ul suntem poveşti destul de paralele.

         Nu mai ştiu de ce m-am apucat să citesc cartea asta, o fi fost titlul şi faptul că bănuiam ceva din ce înseamnă, o fi fost ideea de a ieşi din zona de confort, o fi fost începutul? Toate variantele sunt posibile.

         Înclin să încred că m-au atras iremediabil primele cuvinte "În noaptea de 5 iunie 1992”, cum cartea a apărut în 1969  am fost foarte curioasă să văd cum şi-a imaginat cineva că va arăta viitorul 21 de ani mai târziu, în trecutul meu. Mi-aducea aminte cumva nostalgic de anii de şcoală când aveam temă la desen Anul 2000, care era peste fix vreo 15 ani şi noi desenam în draci farfurii zburătoare.

         Să revenim la carte cu trecere pe la autorul ei pe care îl bănuiesc de uşoare simpatii comuniste după cum descrie beneficiile vieţii într-un kibbutz comparat cu cea a lui Joe Chip care permanent are mare lipsă de o moneda care să îi deschidă uşa propriei case, frigiderul sau cafetiera ( o fi şi vreun joc de cuvinte în numele lui, că parcă Chip înseamnă şi monedă printre altele).

         Mi-a plăcut la nebunie şi abundenţa de persoane cu capacităţi paranormale: telepaţi, empaţi, precogi, inerţiali. Mie una mi-ar plăcea să mă învârt aşe toată ziua printre oameni din ăştia, e drept cred că aş vrea să am şi eu măcar o capacitate din asta altfel m-aş simţi în inferioritate. Aşa cum am cochetat cu ideea de semi-viaţă, un fel aparte de criogenare care îţi permite totuşi să îţi mai dai cu părerea în aşteptarea unei invenţii miraculoase care să te întoarcă din morţi.

         Eh în lumea asta viitoare din Ubik, nimic nu este ceea ce pare. În loc să angajezi detectivi îţi închiriezi un telepat, în loc să pierzi timpul cu calculul probabilităţilor suni un precog, cred că în lumea aia nu ai mai putea să joci la loto şi probabil nici jocul la bursă nu ajută mult.

         Pe autor nu l-a preocupat însă influenţa capacităţilor paranormale asupra factorilor economici cum pare să mă preocupe pe mine. El povesteşte destul de dinamic, adică semănat cu dialoguri, despre o misiune pe Lună, în care lucrurile mor prost şi o parte a echipei moare.

         Şi  de aici până la sfârşitul poveştii, treburile se încurcă, oamenii, lucrurile, timpul degenerează, se ajută între ei, se încurcă între ei, mă rog fac ce fac oamenii de obicei. Cert este că după 222 de pagini nici cu preţul vieţii mele nu aş putea spune cine trăieşte, cine este semi-viu şi cine este mort. Şi sunt gata să pariez că nici voi nu m-aţi putea lămuri dacă aţi citi cartea.

         Dacă eşti fan SF cred că o să-ţi placă, dacă nu e o carte nu foarte de vacanţă pentru că te mai face să te gândeşti la câte ceva, un fel de carte poliţistă care lasă deschisă întrebarea „Cine a făcut-o?” După ce am terminat-o eu mă tot gândesc dacă lumea asta a noastră o fi reală sau o fi visul de după prânz al cuiva.