Albă ca Zăpada vs Albă ca Zăpada

Zilele astea obosită fiind am văzut filme, am zis să văd poveşti că nah nu obosesc neuronul foarte mult şi am zis să vă povestesc şi vouă despre cele două Albe ca Zăpada. Partea proastă e că ironia mea creşte direct proporţional cu oboseala, poate în alte condiţii aveam alte opinii despre filmele astea dar acum le-am văzut acum le povestesc.

Primul o fost Mirror Mirror acela cu Julia Roberts.

În general pentru cineva rupt de oboseală sau mare admirator de basme filmul e frumos, imagini drăguţe, costume frumoase, ironie cât cuprinde.

În detaliu, sunt neşte chestii care te minunează. De apreciat aici că maştera e chiar de treabă, nu îl omoară pe rege ci găseşte o altă metodă de a scăpa de el, nu o trimite pe fiica vitregă în temniţă, mie una chiar mi-a plăcut dormitorul ploadei şi rochia purtată în perioada asta neagră de captivitate. În varianta asta Albă ca Zăpada e chiar prezentabilă.

Eroina e interpretată de Lily Collins, fiica lui Phil, eu pricep că sprâncenele alea de Mircea Albulescu în tinereţe sunt marca ei personală dar parcă nu dădeau bine deloc, împreună cu bretonul ajutau totuşi la asemănarea căutată cu Audrey Hepburn.

Dacă mi-a plăcut ceva din filmul acesta a fost ironia, a Juliei Roberts prezentând regatul înaintea erei sale când nimeni nu muncea toţi cântau şi dansau, a oricui o fi avut ideea prinţului care apare periodic în izmene, ironia din scena de înfrumuseţare a reginei, cu masca de găinaţ şi manichiura cu peşti, furtul mirelui, punerea în scenă a primului sărut.

În rest ce să zic, Albă ca Zăpada a câştigat mult din întâlnirea cu piticii care au învăţat-o de la lupta cu sabia la alba neagra. Prinţul s-a înscris în seria marilor eroi quasi inutili popularizaţi zilele astea, ideea cu dragostea de căţeluş i s-a potrivit perfect.

Ce m-a marcat pe viaţă în filmul cu pricina a fost sfarsitul , m-am prins într-un final că e stil bollywood dar iniţial chiar am avut impresia că filmul s-a terminat cu o manea. Nu-mi aduc aminte dacă prinţul, devenit consort cu acte în regulă apare în ultima scenă sau Albă ca Zăpada se bucură de una singură de toată gloria.

Al doilea a fost Albă ca Zăpada şi Vânătorul, cel cu Charlize Theron.

Acesta a fost complex din mai multe motive, bine mi-au plăcut efectele speciale, adică pădurile blestemate, fermecate şi cum or ai fi fost ele.

Maştera nu ştiu dacă o mai putem numi personaj negativ pentru că în fond este vorba de un adult provenit dintr-un copil traumatizat, legat cu magie de pe la 11 ani, răpit din familie, căruia i-a fost indusă ideea răzbunării, mai mult povestea te lasă să subînţelegi neşte violuri prin copilăria aia, efectuate de un rege nu prea tânăr deci nu prea poţi să mai consideri regina aşa personaj negativ, în fone când cineva suferă aşa traume în creştere nu te poţi aştepta la vrei Mary Rază de Soare ca adult. Charlize în schimb frumoasăăăăă, mult peste fi-sa aia vitregă, mă rog aici e şi chestie de gusturi personale.

Albă ca Zăpada a.k.a Bella Swan a.k.a Kirsten Stewart, la fata asta nu mi se pare că e foarte important în ce film joacă, ea va face cam acelaşi lucru.

Mare parte din sentimentele, trăirile şi ce o mai fi avut ea de spus a fost redat cu ajutorul gâtului, aţi băgat de seamă cum îşi încordează gâtul şi îl mişcă aşa lejer stânga dreapta ca şi cum s-ar sufoca din cauza unui şoc anafilactic?

Că e lipsită de cuvinte din cauza prezenţei vampirului sau a reginei malefice sau a cerbului magic sau a preaplinului emoţiilor toate astea vor fi redate prin aceleaşi mişcări sufocate ale gâtului pe care publicul să şi le interpreteze fiecare cum vrea funcţie de restul scenariului.

Oricum în filmul acesta Albă ca Zăpada este ţinută prizonieră într-un tun, în haine zdrenţuite dar totuşi brodate cu ceva nestemate, mai mult ea este creştină, pentru că spune Tatăl nostru şi până la finalul filmului nu am priceput cum se împacă prinţesa creştină cu zânele şi spiriduşii.

Mai complex decât la primul film mi s-o părut aici cu povestea de dragoste că se termină filmul şi tu tot nu ştii care o fi prinţul pereche, în filmul acesta fata se încoronează de una singură şi după ce îşi pune coroana pe cap mai interpretează o scenă din aia emoţionantă cu gâtul, io una am auzit neşte discursuri înălţătoare, în mintea mea, la scena aia.

Oricum aici Albă ca Zăpada e clar prinsă sentimental între doi bărbaţi, orice asemănare cu viaţa actriţei la momentul filmărilor este pur întâmplătoare, pe de o parte este fiul ducelui, prietenul din copilărie şi ceam mai logic pereche, pe de alta Vânătorul, egoist, alcoolic, cu răni sufleteşti din trecut, dar care culmea reuşeşte să o trezească din morţi cu un sărut în semicomă alcoolică, chestie care lui Will nu-i ieşise.

Finalul e ambiguu rău, fata e pe tron cu coroana în cap, cei doi pretendenţi sunt în sală şi tu nu poţi să-ţi dai seama pentru care s-a decis. Singura chestie care m-a mai năucit aşa în filmul acesta a fost momentul în care m-am prins că Albă ca Zăpada s-a sărutat cu Regina.

Ambele filme predică pe undeva acelaşi lucur, că trebuie şi chiar este indicat să ne purtăm singure bătăliile pentru că pe prinţi nu se poate pune mare bază, amu’ ca femeie îs perfect de acord, ca mamă de fată, clar fu-mea o să ştie că poate să facă orice şi nu are nevoie de permisiunea nimănui, dar dacă o să am totuşi băiat nu cred că-mi place direcţia în care am pornit cu reinterpretarea basmelor şi care urmăreşte înlocuirea generaţiilor de neajutorate care aveau nevoie d un prinţ cu o generaţie de inutili, care mai mult le încurcă decât le ajută pe femeile din viaţa lor.

A doua idee predicată de ambele filme, este că magia e în fiecare dintre noi, că nu toţi putem să o accesăm şi mai ales, că magia vine cu un preţ. Nici ideea asta nu mă bucură în mod deosebit. Magia are multe forme, magia ţine de gânduri, cuvinte şi atitudini, orice expert NLP din zilele noastre ar fi privit ca un magician în timpul poveştilor. De ce o fi trebuind să ne intre în cap că magia nu e bună şi vine la pachet cu nişte costuri  mă depăşeşte.

Concluzie dacă sunteţi obosiţi s-ar putea să vă placă filmele astea.