De ce sa scapi de riduri?

Facebook se dovedeşte o sursă infinită de inspiraţie pentru mine, deşi Dumnezeu să ne ajute pe toţi azi noapte am descoperit Pinterest-ul că eram în căutare de idei pentru casa aia pe care vreau să mi-o cumpăr.

Bun, şi cum mă plimbam eu pe net am nimerit într-un articol din acela cu titlul pompos „Cum le-au distrus chirurgii esteticieni viaţa „, am dat şi eu click pe poze să văd despre ce e vorba şi m-am lămurit.

În primul rând nu chirurgii sunt musai de vină, faţa omului poate şi ea să suporte un număr de intervenţii, amu’ dacă tu vrei în fiecare an să-ţi mai rupi un os pe ici pe acolo, să îţi mai întinzi pielea sau să-ţi mai umfli botul, chirurgul poate să-ţi spună că nu o fi o idee bună dar tot vei găsi pe unul dispus să  te „ajute”.

Oricum am mai găsit pozele unei nebune pe care doctorii au refuzat-o dar ea a găsit soluţia salvatoare, şi-a injectat ulei în faţă. Nu am idei dacă este posibilă chestia asta sau e numai încă o ştire bombă.

Dincolo de problema vinei, m-am gândit la problema ideii. Cum ajungi al concluzia că ai nevoie de aşa ceva? Excludem din start problema accidentelor care fac necesare intervenţiile cu pricina. Rămân cele voluptorii cum s-ar zice, adică te trezeşti într-o zi şi descoperi că ai fi fericit dacă nasul tău ar fi un milimetru mai scurt sau mai cârn sau  ai avea pielea perfect întinsă.

Cum ajungi la concluzia asta? Este presiunea socială? Este gărgăunele?

Actriţele simt nevoia să se conserve la 20 de ani dacă se poate pentru accesul la roluri, la contracte pentru publicitate şi restul planetei le urmează. Efectele sunt dezastruoase pentru toată lumea.

Dacă operaţiile reuşesc vor arăta bine dar vor devenii mumii vii, că nu mă poate convinge nimeni că după ce mă apuc să-mi întind şi injectez şi tai şi adaug diverse mai am aceeaşi liberate şi nu primesc o listă din ce în ce mai mare cu „Să nu!”

Dacă operaţiile nu reuşesc nici nu e cazul să mai intru în detalii.

Mno restul lumii cumpără reviste şi vede filme şi se compară cu femeile de acolo, retuşate chirurgical, ajutate de un machiaj perfect şi un photoshop bun, uneori de toate trei la un loc. E o competiţie imposibilă, nu ai cum să câştigi dar totuşi o grămadă de femei încearcă .

Şi toată lumea pierde, devenim atât de obsedaţi de un rid, un coş, un  centimetru, un kilogram încât uităm să ne bucurăm de viaţă. Ne supraveghem zâmbetul  că produce riduri, purtăm tocuri care ne distrug coloana sau articulaţiile, nu ieşim din casă fără trei tone de fond de ten care să ascundă mârşava iritaţie minusculă şi să ne ferească sfântul de o prăjitură cu ciocolată sau o bere.

Îmi doresc pe viitor să-mi păstrez minţile în problema asta. Să îmbătrânesc cu graţie  pentru e normal să îmbătrâneşti. Faţa mea la urma urmelor îmi spune povestea.

 Ridul ăla vertical dintre sprâncene a apărut peste noapte, când l-am internat pe tata nu îl aveam, peste 3 luni, când mă liniştisem după înmormântarea lui şi am apucat să mă privesc în oglindă era acolo. Nu e legat de vreo amintire fericită dar pe lângă asta povesteşte şi despre cât de mult l-am iubit.

Am infama labă a gâştei  şi se va mai accentua pentru că zâmbesc mult şi nu am de gând să renunţ la zâmbete  din cauza asta.

Şanţurile naso-labiale  spun că am trecut prin 30 şi ceva de ani de viaţă râzând mult, că indiferent ce mi s-a întâmplat am găsit resursele să râd cu lacrimi până când am rămas fără aer.

Am fotografii care pot merge pe o copertă glossy chiar neretuşate în photoshop  şi totuşi fotografia mea preferată este una în care  apar împreună cu ridurile mele.

Am riduri şi cicatrice şi vreo două kilograme în plus ( nu faţă de cât ar fi normal la înălţimea mea  ci faţă de canoanele modei) şi e bine pentru că asta confirmă că am trecut prin viaţă iubind, suferind, râzând, savurând. Nu vreau sa joc în „frumoasa din pădurea adormită”, nu vreau sute de ani de frumuseţe perfectă dar lipsită de vreo emoţie. Eu vreau să trăiesc nu să exist şi asta implică un rid sau două dar la urma urmei e un preţ atât de mare ?