Benedicta sum

Nu sunt religioasă. Sistemul meu de credinţe este mai încâlcit decât o pădure amazoniană (nu că aş şti cum arată de fapt, dar mi se părea o imagine bună). Totuşi, aşa încâlcit cum este, el există şi se descurcă destul de bine.

Ieri am aruncat un ochi pe net înainte de a pleca să-mi petrec Paştele în stil personal. Peretele de Facebook s-a umplut instantaneu de „Hristos a înviat!”, fiecare îşi scrisese asta la el acasă, apoi pe pereţii prietenilor. Stiluri variate, text simplu sau fotografii cu tot felul de făclii şi ouă şi cozonaci şi dintr-un motiv necunoscut minţii mele puişori de găină.

Şi m-am întrebat de ce toţi simt nevoia să anunţe asta? Să fie preaplinul credinţei lor? Sau preagolul?

E primăvară, bine aproape vară, vremea e minunată, cerul este albastru, senin, nori alburii şi pufoşi ca vata de zahăr. Este frumos, este bine, este cert. Apare pe peretele cuiva chestia asta?

Nu, ne decorăm pereţii cu mesaje motivaţionale : „Viaţa e frumoasă”, „Păstrează-ţi credinţa”, „Iubirea învinge tot”, „Oamenii meniţi să fie împreună vor reuşi indiferent de obstacole”. Ne decorăm pereţii cu icoane. Suplinim prin manifestările exterioare ceea ce ne lipseşte în interior. Întărim prin cuvinte opinii, păreri prea slabe să le considerăm credinţe.

Dacă am avea convingerea că lucrurile sunt aşa cum spunem nu am mai simţi nevoia să ne punem însemnele exterioare. Nu spunem  „Cerul e albastru”. „E soare” pentru că sunt certitudini, pentru că e redundant. Ce nevoie am avea să ne transmitem unul altuia lucruri pe care le vedem cu ochii noştri, pe care le simţim până la ultima fibră? Ce nevoie am avea să convingem sau să ne convingem de ceva dincolo de dubiu?

Acum un an  la ora asta îmi era frig, ploua şi sincer aş fi plecat din ploaie dar o mare de oameni îmi bloca accesul la toate căile de ieşire. Eram în piaţa San Pietro şi toţi oamenii aceia aşteptau binecuvântarea papală, pe care am primit-o cu toţii, la modul colectiv,  după care piaţa s-a golit şi am putut pleca acasă.

Ieşisem din catedrală, nu o să spun că nu e frumoasă, impresionantă, minunată dacă vreţi dar nici atunci şi nici acum nu pot să îi văd utilitatea. Avem catedrale uriaşe întru gloria lui Dumnezeu, în care oficiază armate de preoţi întru gloria aceluiaşi Dumnezeu, preoţi care se roagă instituţionalizat pentru noi, care folosesc anumite cuvinte, într-o anumită ordine, care îşi petrec vieţile închişi în biblioteci şi biserici şi mănăstiri.

Avem catedrale uriaşe dar nu avem spitale şi orfelinate şi cămine de bătrâni, avem preoţi dar nu avem medici şi asistenţi sociali şi infirmiere.

Am înfiinţat o instituţie care să facă, sau mă rog, ar trebui să facă un lucru simplu la îndemâna fiecăruia dintre noi. Să vorbească cu Dumnezeu.

Pe la 1500 când a fost construită Basilica San Pietro nu exista Facebook aşa că s-a construit o catedrală de 15 000 m² , o postare pe perete dacă vreţi care să afirme credinţa, creştinismul şi puterea proprietarului profilului.

Ieri am mers la biserică să iau lumină şi cuminecătură, mai mult ca să stea liniştită bunică-mea, mi-am primit binecuvântarea la individual de data asta de la preotul de parohie. ( având în vedere cât noroc i-am purtat Papei Benedict al  XVI-lea nici pe preot nu-l văd bine). Mi-am amintit de San Pietro şi m-am simţit la fel de ruptă de orice divinitate, la fel de nelămurită cu privire la utilitatea întregului ritual. Trăiesc, iubesc, acţionez, visez nu sunt destul de binecuvântată de Dumnezeu însuşi? Mai am nevoie de încă un gest?

Azi am stat în grădină, sub un gutui înflorit. M-am jucat cu căţeii, am privit norii şi iarba şi ultimele lalele. Miroase a liliac şi  mărgăritar şi vântul adie lejer făcând câte o şuviţă de păr să îţi mângâie fruntea. Azi am stat într-o catedrală adevărată, în care Dumnezeu ( folosesc cuvântul din obişnuinţă, nu pentru că noţiunea mea de Dumnezeu ar avea vreo legătură cu cea clasică) era prezent în fiecare fir de iarbă, o catedrală făcută de el însuşi, în care îmi găseam locul, în care nu aveam nevoie de intermediari.

L-am înţeles o dată în plus pe Coehlo   „Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar, se gândi el, în timp ce privea răsăritul soarelui” şi am înţeles şi afluxul de „Hristos a înviat „ din media cred că oamenii nu sunt pe deplin convinşi de asta şi atunci simt nevoia să o repete, în fond nimeni nu se va îndoi de credinţa ta când stai în mijlocul unei catedrale pe care ai construit-o.