Doamnele din Missalonghi

         Că n-am mai scris de mult despre o carte, m-am gândit să îmi răscumpăr păcatele cu una de vacanţă.

         Doamnele din Missalonghi de Colleen McCullough este alegerea ideală pentru o călătorie cu trenul, cap coadă îţi va lua vreo 2 ore, având vreo 200 de pagini, dar de-a lungul lor te va face să râzi de câteva ori, cel puţin pentru mine a făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că autoarea a scris şi Pasărea Spin aş fi zis că-s drepte paralele.

         Pe scurt este povestea unei Cenuşărese australiene destul de moderne, nici cu preţul vieţii nu aş putea spune când are loc acţiunea. Missy nu este oprimată de vreo mamă vitregă, trăieşte cu mama şi mătuşa ei în casa  Missalonghi, oraşul Byron, domeniul familiei Hurlingford, o familie destul de trăsnită  de vreme ce oraşul întreg îşi are nomenclatorul stradal din poemul Child Harold.

         Pe undeva povestea are şi nuanţe de telenovelă, mai ales în părţile în care ne ocupăm de poveştile amoroase ale clanului.

         Prin alte părţi are nuanţe de manifest al sufragetelor, de vreme ce vorbim despre o latură întreagă a familiei, cea feminină, aflată sub papucul celei masculine, care profită la maxim de poziţia avantajoasă pe care natura prin ruleta cromozomilor le-a dăruit-o.

         Dacă umorul nu ar ţâşni fie sub forma unor replici scurte şi de efect, fie sub forma unui haz de necaz ce priveşte viaţa de zi cu zi şi poziţia celor trei doamne în familie, cartea ar fi destul de tristă, o carte despre o viaţă cafenie, măcinată de grijile unei sărăcii cu lustru. Vă puteţi imagina o lume în care nu ai voie să porţi roşu pentru că e culoarea rezervată locatarelor din piaţa Charlotte Lamb, adică prostituatelor? Cu un ochi în garderoba mea aş zice că aş fi extrem de deprimată să trăiesc fără hainele mele roşii.

        Ajută şi descrierile peisajelor din Munţii Albaştri, recunosc eu nefiind foarte poetică de felul meu pe astea le-am cam rasolit, adică nu am stat să îmi imaginez cu calm straturile de rocă sau ceţurile ce pluteau peste cascade.

         Ca să respecte arhetipul Cenuşăresei, Missy are parte de propria Zână Bună, care adaugă un vârf de cuţit de supranatural.

         Una peste alta aş zice că e o carte drăguţă, cu sfârşit fericit, numai bună pentru o după amiază leneşă de vară. Aici o aveţi online,  aici o puteţicumpăra pe hârtie iar mai jos am scos câteva citate .

         „ Ei bine, eu cred că e păcat că nu eşti şi tu neagră şi scundă, spuse Missy la fel de dulce. Cu toate fetele din jurul tău la fel de înalte şi de blonde şi rozul acela în degradeu, o să te confunzi cu tapetul„

„De data aceasta era mai serios decât ieri dar, tot aşa, nu o văzu pe Missy stând pe buturugă.

—   Domnule Smith!

     — La dracu!

Veni repede şi se opri uitându-se la ea fără supărare, dar şi fără plăcere.

—   Ce faci iar aici?

—   Vrei să te căsătoreşti cu mine, domnule Smith?”

„Poliţia a încercat să mă acuze pe mine, dar, din fericire, imediat ce a terminat cu ţipatul la mine, am plecat şi pe drum, la câţiva metri mai departe, m-am întâlnit cu un prieten. Şi pe el îl dăduse afară, aşa că ne-am dus împreună la un prieten comun –celibatar, norocosul. Am stat la el până a doua zi după masă şi am băut până m-am îmbătat rău de tot„