vineri, 14 februarie 2014

Duzina de cuvinte noi

Se furişau tipitil prin culoarele secrete şi Raya se gândi din nou că o familie cu tendinţe paranoide când venea vorba de securitate prindea bine la casa omului. Nu se auzea nici un zgomot deşi 4 oameni păşeau în fugă, lungile ore petrecute în sălile de antrenamente dădeau şi ele roade, se deplasau cu uşurinţa unui curent de aer.
Şi cât se revoltase pe atunci că era sub rangul ei de moştenitoare a imperiului să îşi petreacă 10 ore pe zi învăţând să îşi controleze fiecare muşhi, fiecare nerv, fiecare respiraţie. Cel mai tare o enervase că avea aceeaşi uniformă cu ceilalţi, nici o sclipire de aur sau diamant care să o diferenţiere de ciudatini. Ea nu putea fi comună. Aşa gândea pe atunci, acum era cât se poate de fericită că nu era nici mai înaltă, nici mai scundă, nici mai blondă , nici mai brunetă decât restul populaţiei.
Culoarul îi dusese departe, dincolo de zidurile Oraşului Exterior care înconjura Palatul, auzea în depărtate trupele de macarieni devastând, ucigând, ştergând istoria familiei şi poporului ei şi îşi promise că lucrurile nu vor rămâne aşa. Dar aşa cum o învăţase tatăl ei un conducător inteligent ştie când să se retragă, un strateg bun ştie care bătălii pot fi pierdute pentru a câştiga războiul.
În lumina Lunii Roşii privi drumul care îi despărţea de timport şi se întrebă în fugă daca îi descoperise cineva importanţa. Mda, cercetătorii într-o ureche erau la fel de utili într-o familie imperială ca şi paranoicii, combinaţia asta avea să le salveze linia dinastică.
Se simţea puţin mândră şi pentru înclinaţia ei spre secretomanie. Rareori folosea altceva decât limbajul semnervos pentru a transmite lucruri importante şi din câte ştia ea nimeni în afara celor mai de încredere membrii ai familiei imperiale nu cunoştea limbajul.
Tufişura de la jumătatea drumului clipi scurt de două ori, drumul era liber, îşi ridică vălul lăsându-şi la iveală numai ochii şi porni în fruntea micului grup, ştia că încalcă regulile de siguranţă dar, dacă ea nu ajungea la simbolid totul era pierdut, ea era singura care păstra combinaţia corectă de gene pentru a putea întoarce soarta războiului.
Timportul era ascuns într-un nisipet uriaş şi presozaurii scriseseră şi vorbiseră mult despre nebunia impăratului de a arunca atâţia bani într-un loc de joacă, tatăl ei avusese dreptate din nou, fuseseră prea ocupaţi să îl creadă nebun pentru a verifica dacă nu se ascunde ceva în spaele nebuniei.
Terenul din jurul nisipetului fusese afisurat cu grijă, conductele de alimentare şi aprinzătoarele fuseseă ascunse în castele de nisip, totul era pregătit cu precizie de chirurg să pună în mişcare eliterna cu paletele ei sidefate.
Becluza răspândea lumina violetă specifică însemnelor imperiale, totul era în stare de funcţionare şi neatins de mâna duşmanilor. Se strecură în capsula mică de o persoană şi nu îşi permise nici o privire spre cei 5 însoţitori. Desigur totul era pus la punct perfect dar era o fragilă construcţie teoretică, o singură dată introdusă greşit era suficientă pentru a distruge totul.
Degetele îi tastau rapid informaţiile şi apoi cu ajutorul unui ac ascuţit lăsă ultimul detaliu să completeze schema, o picătură de sânge, codul ADN al familiei, parola secretă care punea totul în mişcare. Simţi cum capsula se zguduie prinsă deja în presalt.
Abia acum îşi privi prietenii, chiar dacă totul reuşea ei urmau să moară, ei rămâneau aici cu macarienii, cand va ieşi din cursalt, va începe războiul ei personal, îşi va ucide dublura mai tânără, va preveni infiltrarea duşmanilor, va curăţi cu mâna ei întreaga planetă de tot ce nu era din neamul ciudatinilor.

Şi desigur va distruge fără explicaţii timportul, călătoria în timp era o armă prea periculoasă pentru a i se permite să mai existe. 

10 comentarii:

  1. Imaginaţie, suspans, o poveste bine închegată la care îmi doresc o continuare scrisă în aceeaşi notă. Felicitări! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Aha deci... de-asta nu putem noi călători în timp acum. Timportul ăla era și el bun la ceva!

    RăspundețiȘtergere
  3. pfuaaai... răutate sf ce eşti! salvare, salvare... dar mai mult distrugere! :) şi miros de poveste mai lungă... aşa îmi pare şi mie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. sincer eu am vrut poezie cu cuvintele astea dar nu e lumea mea, sf-ul a fost asa o scapare usurica, poate data viitoare a incumet la versuri :)

      Ștergere
  4. Cuvintele s-au pretat perfect povestii ! Si povestea cvintelor. Un stil foarte curgator, o imbinare perfecta, senzatii. Un rezultat de calitate. Un vis...

    RăspundețiȘtergere
  5. Așa am aflat eu de ce nu-i posibil să mă întorc în timpul de care mi-e dor. Scrii atât de frumos, încât susțin și eu părerea fetelor de mai sus că merită o continuare.

    RăspundețiȘtergere
  6. Frumoasă povestire. Eu nu sunt adepta genului S.F. sau așa pretind, insă povestea m-a captivat, semn că e bine scrisă, fluidă, cu suspans. Are toate ingredientele necesare unei scrieri bune. Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  7. E bine să rămână şi un pic de varietate, altfel ciudatini se vor autodistruge! :)
    Frumoasă povestea ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. una din regulile universale, evoluam pana la autoistrugere :)

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis