o bătaie de inimă mai târziu

 

          Sunt zile, încă mai sunt, în care goana lumii mă răsucește în loc și mă face să uit pentru un timp cine sunt.

          Nu le regret, când zilele astea nu or să mai fie, când lumea va curge pe lângă mine fără să mă afecteze va fi venit timpul să o părăsesc și să mă întorc acasă, încă nu a venit.

          Sunt zile, încă mai sunt,  în care cu ochii prinși în lupta de lumini și umbre uit că tot ce văd este iluzie, uit că pot ieși din nebunia contemporană la fel de ușor cum pleci dintr-un loc care nu ți se (mai) potrivește.

          Sunt zile, încă mai sunt, în care îmi uit puterea de a crea lumi  prin gând și de a schimba lumi prin voință pură, zile în care mă simt o frunză în vântul istoriei fără posibilitatea de a trage de volan spre direcția în care vreau să ne îndreptăm.

          După care îmi revin, îmi aduc aminte că din mine izvorăsc poveștile luminii, că sunt un punct de energie care poate glisa între ele universurile, că e suficient să nu mai hrănesc realitatea nedorită, cea care mă doare și mă sperie.

          Atunci îmi părăsesc tăcerile, îmi strâng cuvintele și îmi revărs lumina asupra lumii, o sun pe Dumnezoiaca pe numărul pentru familie și o invit la un pahar de vorbă.

Stăm în liniște ca două prietene vechi, descâlcim firele sorții și bem uluite de ce pot oamenii face când îi scapi din ochi și de dragostea infinită cu care punem totul pe drumul bun.

Dacă mă vedeți cu un pahar de vin privind  îndelung o oglindă nu mă deranjați privesc în și cu ochii divinității și rescriu codurile lumii. Eternități la rândul pentru că în familia mea ne-am născut cu veșnicia în sânge.