duminică, 30 noiembrie 2014

Jurnal de bord

Azi 30 noiembrie 2014, cred că e abia al treilea jurnal pe anul ăsta
Dincolo de ferestre habar n-am, e noapte deja şi am draperiile trase
Ma gandesc că în sfârţit am devenit bărbat, am o răceală uşoară dar sunt convinsă că asta o să mă omoare J
Invat de pe unde pot
Sunt recunoscatoare pentru week-end-ul ăsta prelungit în care îmi tratez liniştită răceala
Din bucatarie mititei cu muştar
Port pijamaua de karate, mno aşa arată ca un costum de karate roz şi gros
Citesc un roman uşurel de Jude Devereaux
Ceea ce astept Sărbătorile de iarnă evident
Ce mai mesteresc botoşei vintage şi în curând o păturică
Ascult nimic, uneori îmi place liniştea
In casa cred că se uită toţi la televizoare
Unul dintre lucrurile mele preferate ciocolata caldă groasă de tot
Citatul zilei „Cum gândeşti, cum te porţi şi cum mănânci îţi pot influenţa viaţa cu  30 până la 50 de ani” Deepak Chopra
Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana a trecut deja

O imagine pe care vreau sa o impartasesc

vineri, 14 noiembrie 2014

Ză karma

Ăsta e unul din cele mai ciudate bloguri ale mele, e un fel de dulceaţă de cireşe amare pentru că le are pe amândouă şi dulceaţa şi amărala imposibil de decantat.
E primul blog în care recunosc că am crescut, zi de zi, cu lecţiile mele de fericire, cu pauzele mele de zen cu hazul şi necazul şi hazul de necaz.
Ziua în care ajungi pe culmile lehamitei, că nu mi-s eu Cioran să ajung pe ale disperării, şi totuşi nu abandonezi, ba chiar ai nişte idei de mai bine, e ziua în care ai devenit om mare.
Pe scurt că pe lung e inutil,  mi-am luat încă o fascinantă soluţie cum numai injustiţia română poate pronunţa, una din aia în care nici măcar nu contează problema în care te judeci ci nişte detalii, de data asta problema a venit de la o decizie care trebuia depusă în încă un exemplar la dosar. Culmea decizia a fost depusă în termen şi nu în unul ci în două exemplare, totuşi acţiunea a fost anulată. Optimistă din fire am făcut cerere de reexaminare cu gândul că „errare humanum est” ( ştiu 90% din judecători se simt înjuraţi de rude de câte ori dau cu vreo vorbă latină în ei) şi mi-am zis că judecătorul sigur nu a văzut actul din greşeală.
Azi i-am explicat judecătorului nou ca unui plod de grădiniţă la ce pagină se găseşte actul şi cum a fost el depus nu într-un exemplar ci chiar în două, deci nu se pune problema să mai fi greşit, deşi mă gândesc că la salariul şi sporurile pe care le încasează ar fi putut să dea filă cu filă cele fix 50 de pagini din dosar şi să le vază şi singur.
Soluţia? Menţine hotărârea colegului că deh, corb la corb.
Efectele? În prima  fază m-am deprimat şi am avut reacţia clasică, de mâine mă apuc de împletit botoşei şi căciuliţe. În a doua fază m-am redresat,  şi minunat e că fazele astea au fost aşa rapid una după alta că nici nu le prea pot deosebi bine, şi am decis să rezist până în ziua în care „excepţia incompetenţei instanţei” va avea efecte.
Să am grijă să nu cresc un copil cu un aşa grav handicap sufletesc încât să îl doară în cot nu de dreptate sau adevăr că astea sunt valori relative, ci de propria lui datorie de a face tot ce poate mai bine.
Şi mai ales să aştept, din toată tevatura asta politică în care nici unii nu sunt mai buni ca alţii să aleg raza de soare a norului, dacă ai suficientă răbdare vei ajunge să le urezi tuturor, inclusiv magistraţilor care se cred rupţi din coastă de zeu, „La mulţi ani, cu executare!”

Mi-am  păstrat bucuria indiferent de evenimentele din jur şi ăsta e primul pas în arta fericirii, un singur lucru mă preocupă un pic. Sunt încă păcătos de veselă la ideea de  Karma is a bitch” şi mai ales la continuarea în viziunea mea în care toţi competenţii ăştia din justiţie or să ajungă pe mâna unor doctori la fel de buni ca ei, mai că aş plăti bilete la treaba asta şi aşa o iniţiativă nu bate deloc cu spiritul zen pe care îl cultiv aşa cu patimă.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Cel mai important om din regat

Ştiu ţara arde şi io mă preocup de chestii superficiale. Bine, superficiale după mintea mea  slabă de fomeie, că în rest dacă deschizi televizorul fără să te fi pregătit naibii în prealabil zici că fix de la oamenii cu pricina  o să apară nu numai izbăvirea ţărişoarii noastre ci a omenirii în general.
Nope, nu vorbesc de campania electorală, nici măcar optimista de mine nu poate crede că o să vină vreo salvare din direcţia aia, vorbesc despre emisiunile cu bucătari.
Dacă ai avut o zi proastă şi eşti dăruit de Dumnezău cu trei neuroni cât să poţi face haz de necaz le recomand cu căldură, pe amândouă şi Masterchef şi Iadul bucătarilor.
Se pune pasiune multă domnule, se varsă lacrimi de zici că suntem dracului la terapie intensivă şi ne  mor pacienţii pe capete nu într-o bucătărie în care cel mai mare dezastru care se poate întâmpla este să nu fie mîncarea comestibilă.
Şi se bagă bani în treaba asta, la Iadul bucătarilor de exemplu cred că s-a cheltuit deja bugetul pe câţiva ani al unui spital de provincie pe foie gras, pe care culmea nici măcar nu îl mai mănâncă vreun om ci îl aruncăm, pentru varii motive.
Foie gras ăsta e ficatul unei gâşte sau al unei raţe foarte chinuite, un aliment care ar trebui interzis naibii, dacă asta ar duce la altceva decât creşterea şi mai mare a preţului, care ficat poate să coste şi 1000 de euro pe kil şi pe care concurenţii, cărora li s-a explicat reţeta până am învăţat-o şi eu, îl căsăpesc într-o veselie.
Io una aş schimba regulamentul concursurilor cu pricina, şi i-aş pune pe concurenţi să plătească  ingedientele de care îşi bat joc.
Dar să revenim, deci la emisiunile astea poţi vedea cum o echipă de 10 oameni nu e în stare să să scoată în o oră şi ceva din bucătărie 3 creveţi sau o farfuriuţă cu orez, dap măh, risotto e orez la urma urmelor.
În acelaşi cadru poţi să îi urmăreşti şi pe chefi, ăştia îs toţi adorabili, jur, i-aş lua acasă şi le-aş găti cu mâna mea numai chestii interesante. Încălzirea globală e nimic pe lângă tragedia neechilibrări perfecte a gustului dulce cu  cel acid şi probabil următorul răzbel mondial se va declanşa din cauza unui fel de mâncare insuficient sărat. Adică serios Scărlătescu săracul nici nu mai are păr în cap de la cât şi l-a smuls ca în tragedia greacă suferind profund că nu e caracatiţa  tăiată artistic.
Şi Patrizia, preferata mea indubitabil, care în 21 de ani nu a reuşit să înveţe naibii limba locului dar se aşteaptă ca amărâţii ăia din platou să poată învăţa 4 reţete în 5 minute.
Şi toţi ceilalţi la urma urmelor, care povestesc despre câte au pătimit ei, câte bucătării au spălat, câţi cartofi au curăţat, câtă ceapă le-a înlăcrimat vederea, aproape că mi-e jena că nu am fost în stare să dezvolt decât o nenorocită de scolioză în băncile nepotrivite ca înălţime ale patriei şi un amărât de ulcer de la zilele de stres din sesiune în care uitam să mai şi mănânc.
Mă gândesc cu milă la toţi ăştia, inconştienţii ca mine, care ne-am dus dracului la şcoală şi am ajuns doctori, profesori şi alte chestii inutile când puteam să devenim CHEFI şi să rupem gura târgului la audienţă.
Dacă nu ai simţul umorului, mai bine evită emisiunile astea că o să îţi vină să spargi televizorul când îl auzi pe vreunul din ei spunând cât sunt de incredibil de minunaţi. Frate eşti bucătar, găteşti, cam orice om din lume poate să facă treaba asta la perfecţie după vreo 6 luni de muncă, hai să mai vorbim despre minunatul de tine când ţi-o ieşi primul transplant de rinichi să zic.
Eu una chiar mă gândesc să mă duc la preselecţie deşi nu cred să ajung departe, că nu mă văd pe culmile disperării din cauza vreunui ou poşat insuficient